Iubesc, deci exist

Iubesc, deci exist Mareste imaginea.

Ne intrebam de cand ne stim, ce este iubirea, daca iubim cu adevarat pe Dumnezeu, pe aproapele - care poate fi oricine si daca am ajuns la o masura suficienta in aceasta privinta.

Interogatia devine mai acuta in adolescenta, cand iubirea, desi isi pastreaza un parfum juvenil, devine o problema aproape existentiala si doar cu timpul, raspunsul la aceasta intrebare capata consistenta si cu varsta.

Plecand de la dubitatia lui Descartes, care a concluzionat ca, daca omul cugeta, exista: <.

cugito, ergo sum >, am putea sa demonstram, fara sofisme si nici rationalist, ca: daca iubesc, exist. De asemenea, putem intelege cum iubirea si trairea acestui frumos sentiment imi poate conferi nu doar existenta Aici, ci si nemurire, Dincolo.

Evanghelia ni-L reprezinta pe Tatal ca Dumnezeu-iubire, care ne invata prin Fiul Sau, ca Imparatia Cerurilor se dobandeste “daca vom avea dragoste unii fata de altii”, reflectata in faptele milostivirii sufletesti si trupesti.

Asadar, Evanghelia ne arata ca, iubirea nu este doar propovaduita, gandita si vorbita, ci trebuie simtita si traita, este un mod de viata pentru crestini. Acesta-i gandul lui Dumnezeu: ca sa ne mantuiasca prin iubire. A dovedit-o prin jertfa Sa, pe Golgota, unde pe Cruce fiind rastignit, ne-a imbratisat pe toti cu o iubire si o libertate rastignite, pentru ca, nu venise sa faca voia Sa, ci voia Celui care L-a trimis in lume: a Tatalui.

Chemarea Evangheliei si idealul desavarsirii este: sa gandim gandirea Lui si sa iubim iubirea Lui - asemenea Lui, in sensul ca, omul credincios primeste intelepciune de sus avand gandul si dragostea lui Hristos intru sine: "Nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste intru mine" (Galateni 2, 20) .

In alta ordine de idei, nu imi fac doar voile, ci implinesc voia lui Dumnezeu, nu incerc sa-L schimb pe Dumnezeu ca sa-mi accepte viata, dupa chipul si asemanarea mea, ci noi ne modulam “dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu”, participand la viata divina.

Finalmente, ultima treapta a iubirii, a unirii si a fiintarii noastre desavarsite in Dumnezeu este contemplatia, anume a dobandi gandul lui Hristos si iubirea Lui, adica a vedea, a gandi, a intelege si a iubi pe Creator, creaturile si creatia Sa la fel ca si El, dupa chipul si asemanarea Lui, cu “iubirea cu care ne-a iubit El cel dintai”.

As zice ca, dragostea are de strabatut "o cale ingusta pe care putini o afla" de la minte la inima si invers, pentru a deveni stralucitoare, "inima fiind radacina mintii" (Sf. N. Aghioritul) si nu ratacind pe "un drum lat si larg pe care multi mergand, duc iubirea la pieire si se duc la pieire” si anume de la inima la mintea-creier pentru a o transforma prin “hormonii placerii” in "materie cenusie", in dopamina, depozitand-o in retelele neuronale "erotizate".

"Inima are niste ratiuni despre care mintea nu cunoaste nimic", zicea B. Pascal, evidentiind “cugetul inimii” despre care au vorbit Sfintii Parinti filocalici. In felul acesta, "paza mintii" nu se poate realiza, decat daca mintea pogoara la inima, unde-i este locul si radacina, intr-un mod duhovnicesc si ontologic in ce priveste fiinta ei spirituala si fiintarea.

Multa vreme dragostea bate cu insistenta la portile inimii, uitand ca Hristos este "calea" si "usa". In tinerete iese de acolo, uneori, irationala si "oarba", in viata traita fara Hristos, alteori, inflacarata, dar curata, intr-o viata traita cu Hristos.

Ulterior, la maturitate, urca la minte, iar cand ajunge aici, creierul care, de obicei analizeaza la rece orice sentiment si da verdicte, reuseste sa mai atenueze, cu prudenta-i specifica, valtoarea inimii si uite asa, cu anii si cu vremea ajungem, pe nesimtite, sa iubim tot mai putin si sa gandim tot mai mult.Adica sa nu mai iubim cu inima, ci doar cu mintea, sa gandim iubirea si sa iubim gandirea, nu sa o mai traim, devenind mult mai cerebrali in manifestarile de afectiune indreptate catre semenii nostri si catre oricine.

Iubirea "imbatraneste" cu trecerea anilor, intrucat o vedem la copii cat de frumos se manifesta prin atitudini, priviri si fapte si mai putin prin vorbe, iar la adulti cat de "frumos" se declara prin vorbe si mai putin prin atitudini, priviri si fapte. Se inverseaza ceva, anume ponderea, rolul si controlul exercitat de ratiune in raport cu afectivitatea, faptul ca devenim, cu varsta, mai inteligibili si mai putin sensibili.

In felul acesta intelegem, de ce sunt atat de surprinzatoare reactiile emotionale ale copiilor, care zic: "Intelepciunea si iubirea noastra este jocul", apoi a tinerilor inflacarati, care zic: "Jocul si intelepciunea noastra este iubirea” si cat de calculati suntem noi maturii, cand zicem: "Iubirea si jocul nostru este intelepciunea". A surprins bine- L. Blaga - stadiile parcurse de individ si preponderenta trasaturilor dominatoare in desfasurarea lor cronologica.

Dar, daca ne gandim bine ca, "Dumnezeu este iubire" (I Ioan 4,8), ca toata "Legea si prorocii" sunt cuprinse in porunca dragostei, ca "dragostea nu cade niciodata" (I Corinteni,cap.13,8), perspectiva se schimba.

Iubirea este si ramane cea mai mare dintre virtuti, iar iubire ortodoxa presupune traire. In aceste conditii, parca tot mai tare, ne putem dori fiecare, sa nu mai imbatranim, “sa ramanem in iubire, sa ramanem in Dumnezeu”(I Ioan 4,16), traind o “tinerete fara de batranete si o viata fara de moarte”,. asa cumva, oarecum, vesnic indragostiti.

Mai mult, cat timp tanarul cauta iubirea vietii lui, inca mai manifesta o oarecare disponibilitate afectiva si deschidere, intrucat in potentialitatea iubirii sale sunt cuprinse nenumarate persoane care ar corespunde criteriilor sale elective. Dupa ce si-a intalnit jumatatea si s-a format perechea, cercul se inchide si mai mult.

Dupa casatorie, considerand iubirea o chestiune de intimitate, de juramant , din nefericire, se ermetizeaza si mai tare intre zidurile casei, la domiciliu.

Acest mod de a intelege fidelitatea conjugala, ca inchidere si prizonierat - ca rob al omului si nicidecum deschidere si libertate responsabila - ca rob al lui Hristos, circumscrisi si proscrisi intr-o iubire care exclude de la comuniunea de dragoste, ce trebuie sa o avem cu toti oamenii, dupa porunca Domnului, indiferent ca suntem casatoriti ori ba, este o forma ingusta, eronata, egoista de a trai acest frumos sentiment - numit dragostea de aproapele.

Alminteri, nu s-au inteles bine, rosturile conjugale ale sotilor - de a trai Taina Iubirii, prin a fi si a ramane "in Hristos si in Biserica", care chiar daca-si apartin unul altuia fiind "un trup", datori fiind cu dragostea unul fata de altul - cu toata credinciosia, nu raman captivi "trupului conjugal", ci se iubesc, respectandu-si juramintele - cu toata libertatea fiilor si a fiicelor lui Dumnezeu.

Toata aceasta asertiune este o pledoarie <pro domo> a iubirii crestine si o apologie a Nuntii, in care Mire ramane Hristos, iar noi - prietenii mirelui, iar toti ceilalti semeni ai nostri - nuntasi ai Nuntii noastre, pentru a se putea trai dragostea si bucuria Unuia fata de toti si a toti si toate fata de Unul.

Caracterul iubirii autentic crestine este acela ca, ea aduna si trebuie sa se adune si sa cuprinda pe cati mai multi oameni; ea imbratiseaza nu numai pe aproapele, care-mi este ruda, sot, sotie,copil sau prieten, ci si pe strain si pe vrajmas. Pin urmare, iubirea crestina se manifesta cu extindere si cuprindere la toti oamenii, imbogatindu-se cu fiecare si imbogatindu-ne pe fiecare si fiind mai multi se aduna recapitulativ, adunandu-ne in unitate si armonie de cuget si simtiri.

Mantuitorul a aratat ca, dupa Invierea de apoi, oamenii "nu se vor mai insura si nu se vor mai marita", ci vor fi ca "ingerii lui Dumnezeu, in trup", evocand, astfel faptul ca “dragostea nu va cadea niciodata" (ICorinteni,cap.13) si ca ea nu se manifesta doar in "bisericute", fie ele si cele de acasa, adica, exclusiv, in familie, ci, mai curand in Biserica, in familia cea mare, unde sunt cuprinsi toti si toate, in iubirea intreolalta, oameni si Dumnezeu, in care toata lumea devine Biserica.

Formele patologice ale trairilor afective denota si anumite forme de exclusivism si mizantropie, egotisme dezavuate in parabolele biblice. Pentru exemplificare avem pilda fecioarelor nebune, care au considerat ca, este suficienta castitatea lor si iubirea fata de Mire, fara dragoste fata de oameni, manifestata prin faptele bune si compasiune sau pilda bogatului nemilostiv, care a cazut in autosuficienta iubirii de sine, cu excludere de la aceasta iubire si a lui Dumnezeu si a saracului-aproape de poarta sa. De asemenea, si exemplul fariseului, care a aratat o credinta rigorista la precepte si o iubire impietrita in forme, traite intr-un exclusivism religios fata de Dumnezeu si neextrapolate in manifestari si la semenii sai, in fondul lor.

Asadar, formula consacrata deja in titulaturile livresti: "iubesc, deci exist", exprima o vocatie crestina, in care cel locuit de Dumnezeu este stramutat in alte evidente ale existentei sale, in care iubirea nu este o filozofie care nu exista si fara de viata, ci devine o virtute traita si propria sa filozofie de viata.

Pr. Alin-Cristian Preotu

.

Despre autor

Alin-Cristian Preotu Pr Alin-Cristian Preotu

Senior editor
69 articole postate
Publica din 01 Ianuarie 2012

22 Octombrie 2013

Vizualizari: 2595

Voteaza:

Iubesc, deci exist 5.00 / 5 din 2 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE