Moartea este infranta

Moartea este infranta Mareste imaginea.

Moartea este infranta

Sfarsitul veacurilor potrivit Parintilor Bisericii

Crestinul este un om care asteapta. Domnul ne spune in Evanghelie: "Sa fie mijloacele voastre incinse si facliile voastre aprinse; si voi fiti asemenea oamenilor care asteapta pe stapanul lor cand se va intoarce de la nunta, ca, venind si batand, indata sa-i deschida." (Luca 12, 35-36)

Putine texte ne reveleaza atat de clar sensul si orientarea profunda a vietii crestine. Scopul creatiei este indumnezeirea omului si a universului. intreaga iconomie a mantuirii, opera mantuitoare a lui Hristos, actiunea sfintitoare a Sfantului Duh au ca finalitate sa readuca omenirea cazuta la scopul pentru care a fost creata, la desavarsirea indumnezeirii. Prin cea de-a doua venire a lui Hristos, asteptam sa se realizeze infaptuirea deplina a acestui plan al lui Dumnezeu, cand iconomia mantuirii va atinge implinirea sa ultima.

Daca vrem sa regasim un crestinism viu, care sa fie pentru noi un permanent izvor de bucurie si de ravna duhovniceasca, trebuie sa reasezam in centrul vietii noastre crestine dorinta nerabdatoare si certitudinea slavitei veniri a Domnului, aceasta dorinta si aceasta credinta care insufleteau primele generatii crestine. "Si duhul si mireasa zic: Vino! si cel ce aude sa zica: Vino!. Si cel insetat sa vina, cel ce voieste sa ia in dar apa vietii" (Apocalipsa 22, 17).

Esenta mesajului crestin, "veseta cea buna" a mantuirii, este prevestirea invierii, a revarsarii vietii noi si nemuritoare in lumea noastra supusa suferintei si mortii din cauza pacatului omului. Revarsarea vietii adevarate s-a realizat in mod fundamental in invierea lui Hristos, in trecerea Sa pascala de la moarte la viata.

Deja moartea este infranta, deja viata a biruit. Dar trebuie ca fiecare dintre noi, de-a lungul intregii noastre vieti si Biserica de-a lungul intregii sale istorii, sa facem aceasta trecere sa fie a noastra, sa o retraim cu Hristos -sau mai degraba ca Hristos sa o retraiasca in noi -aducand consimtamantul libertatii noastre la opera harului dumnezeiesc. Parusia lui Hristos, slavita Sa venire la sfarsitul veacurilor, va face cunoscut ceea ce era latent cuprins in invierea lui Hristos din ziua Pastilor, incat tot Trupul Sau, care este Biserica, sa fie partas la biruinta Sa definitiva asupra pacatului, a suferintei si a mortii. Aceasta este nadejdea Bisericii si credinta Sa fundamentala.

Asteptarea mortilor

Asupra acestui aspect, gandirea Parintilor Bisericii se deosebea de ceea ce a devenit pozitia comuna in crestinismul occidental incepand din Evul Mediu, cand accentul se indreapta spre scopurile ultime ale individului; se considera ca destinul vesnic al fiecaruia este definitiv stabilit in momentul mortii: sfintii merg direct in rai, pacatosii nepocaiti merg in iad, iar cei care mai au pacate de ispasit merg in purgatoriu pentru un timp mai mult sau mai putin indelungat, dar mantuirea lor finala este asigurata. invierea cea de pe urma nu va aduce decat o completare accidentala la fericirea deja deplina a celor alesi, sau la pedeapsa celor osanditi.

Judecata de Apoi nu va face decat sa consfinteasca sentinta deja definitiv pronuntata "la judecata particulara" din momentul mortii. Din acel moment, importanta acordata Parusiei ca termen al istoriei, tensiunea eshatologica in viata crestinului ca si in viata Bisericii, este extrem de redusa.

Dupa invatatura Parintilor Bisericii, numai la Parusie oamenii vor intra in destinul lor definitiv si soarta finala a multora nu va fi stabilita decat la judcata de Apoi. Pana la invierea cea de pe urma, sfintii insisi, cu toate ca sunt aproape de Hristos, sunt intr-o stare de asteptare.

Modul in care Biserica primara intelegea situatia diverselor categorii de adormiti in asteptarea Parusiei s-ar putea rezuma astfel: mai intai, gandirea crestina este absolut unanima in a afirma ca existenta noastra pe pamant este unica. Credinta crestina este ireconciliabila cu orice idee de vieti succesive si de reincarnare. Acestea sunt concepte care se regasesc adesea in curente filosofice sau religioase necrestine, mai ales de origine extrem orientala, insa ele sunt absolut straine crestinismului. Este o certitudine fundamentala faptul ca viata pamanteasca este unica si ca destinul vesnic al omului se hotaraste in timpul acestei existente pamantesti.

Viata dupa moarte

Dupa moarte, sufletul ramane la fel de viu, la fel de constient, la fel de activ ca si in timpul vietii pamantesti, desi intr-un mod diferit. Dar el nu mai poate face nimic pentru propria mantuire. El nu mai poate intra in comuniune cu cei vii, fara voia lui Dumnezeu, si toate formele de evocare magica a mortilor, de comunicare cu ei printr-un medium, si de spiritism au fost intotdeauna condamnate atat de Cuvantul lui Dumnezeu in Vechiul Testament, cat si de constiinta crestina de-a lungul secolelor: Sa nu se gaseasca la tine de aceia care trec pe fiul sau pe fiica lor prin foc, nici prezicator sau ghicitor sau vrajitor sau fermecator; nici descantator, nici chemator de duhuri, nici mag, nici de cei ce graiesc cu mortii. Caci uraciune este inaintea Domnului tot cel ce face acestea (Deuteronom 18, 10-l2).

In traditia ortodoxa, care se intemeiaza pe viziunile unor sfinti, se apreciaza ca in primele doua zile dupa moarte, sufletul mai ramane inca pe pamant, parcurgand locurile pe unde a trait si de care a fost legat in timpul vietii sale pamantesti. incepand cu a treia zi el trece prin ceea ce Parintii Bisericii numesc "vamile vazduhului". Aceste "vami" sunt reprezentate in vedeniile Sfantului Antonie cel Mare pe care ni le povesteste Sfantul Atanasie:

"Asa, vrand sa manance odata si ridicandu-se sa se roage pe la ceasul al noualea, s-a simtit pe sine rapit cu mintea. Si cea ce-i minunat e ca aflandu-se asa, s-a vazut pe sine ca ajuns in afara de sine si calauzit de multe fiinte prin vazduh. Apoi a simtit niste vrajmasi amarnici si cumpliti stand in vazduh si voind sa-l impiedice sa treaca. Dar fiintelor care-l calauzeau, luptand impotriva lor, aceia cereau sa li se dea voie sa afle daca Antonie nu le e supus lor prin ceva. Deci cerandu-i aceia socoteala de pacatele lui, incepand de la nasterea lui, cei ce-l conduceau pe Antonie ii impiedicara spunandu-le: "Pacatele lui incepand de la nastere, le-a sters Domnu, iar de cand s-a facut monah si s-a fagaduit lui Dumnezeu, poate sa dea socoteala". Atunci invinovatindu-l ei, dar neputandu-l dovedi ca vinovat, i s-a facut calea sloboda si ne impiedicata. Apoi indata s-a vazut pe sine intorcandu-se in sinea sa si fiind iarasi cu totul Antonie. Dar uitand de mancare, a ramas restul zilei si toata noaptea suspinand si rugandu-se. Caci ramasese coplesit afland cu cati vrajmasi trebuie sa luptam si cate spaime are sa suporte cineva cand va avea sa treaca prin vazduh. Si-si amintea ca aceasta e ceea ce a spus Apostolul: "Potrivit stapanitorului puterilor vazduhului" (Efeseni 2, 2). Caci in aceasta sta puterea vrajmasului: in a se razboi si a incerca sa-i impiedice pe cei ce trec. Pentru aceasta si indeamna: "Luati toate armele lui Dumnezeu, ca sa-i puteti sta impotriva in ziua cea rea (Efeseni 3, 13), ca vrajmasul "neavand sa spuna nimic rau impotriva noastra, sa fie dat de rusine".

Astfel vorbind odata cu unii care venisera la el, despre starea sufletului si despre locul lui dupa plecarea de aici, in noaptea urmatoare i-a grait cineva de sus care i-a spus: "Antonie, scoala-te, iesi si vezi". Iesind deci (caci stia de cine sa asculte) si ridicandu-si privirea a vazut pe cineva foarte mare, slut si infricosator, stand in picioare si ajungand pana la nori; si pe unii urcand ca inaripati. Si acela, intinzandu-si mainile, pe unii ii vedea impiedicati de el, iar pe altii zburand mai sus si, dupa ce treceau, inaltandu-se fara grija. Pentru acestia uriasul scrasnea din dinti; iar de cei ce cadeau se bucura. Si indata s-a facut un glas catre Antonie: "intelege ceea ce vezi!". Si deschizandu-i-se mintea, a inteles ca aceasta e trecerea sufletelor; iar uriasul care sta in cale este vrajmasul care-i pizmuieste pe cei credinciosi si pe cei vinovati si deci supusi lui ii prinde si-i impiedica sa treaca, iar pe cei ce n-au ascultat de el nu-i poate opri si deci trec peste el.

Vazand-o si aceasta si amintindu-si de ea, se lupta si mai mult sa inainteze spre cele dinainte, in fiecare zi, in timpul celor 40 de zile care preceda atribuirea a ceea ce va fi pentru suflet sederea sa provizorie pana la Parusie, diavolii prezinta tot ce acesta a putut comite ca pacate in timpul vietii sale pamantesti; singurul sau recurs este atunci cainta pe care a manifestat-o pentru pacatele care-i sunt reprosate, faptele bune pe care le-a facut de-a lungul vietii sale pamantesti si mjlocirea Bisericii si a sfintilor. Rugaciunea pentru morti capata astfel din momentul mortii lor o mare importanta; ea protejeaza sufletul si il apara de incercarile demonilor.

Locul de verdeata si de odihna

Daca sufletul trece victorios vamile vazduhului, daca diavolii nu gasesc in el nimic ce ar putea revendica, el este apoi introdus de catre ingeri in rai sau in sanul lui Avraam, in acest "loc de verdeata si de odihna de unde a fugit toata durerea, intristarea si suspinarea", unde sufletul se bucura in compania sfintilor cu o bucurie negraita.

Intr-un foarte frumos articol pe care l-a consacrat "fericirii vesnice in Orientul crestin", Myrrha Lot Borodine rezuma invatatura traditiei patristice asupra acestei sederi a fericitilor astfel: Odihna vesnica: preafericita odihna.

Expresie consacrata de Biserica, prezentata ca urare suprema pentru cei " adormiti in Domnul", pentru aceste destine postume care nu mai au forma in ochii nostri. Expresie pe care trebuie s-o intelegem mai intai in sensul de incetare a oricarei activitati externe in despartirea de trup. Imaginea atat de familiara a somnului, apropiat - in aparenta - de moarte, poate da loc confuziei si poate trada o realitate altminteri singulara si profunda. Ar trebui sa recunoastem mai degraba aici, aceasta stare de calm mental, numita de greci apatheia, sau impasibilitate perfecta, imitand impasibilitatea dumnezeiasca.

Dupa Sfantul Maxim care reia, rectificandu-l, idealul alexandrinilor, este vorba aici despre o lipsa totala de neliniste, de ganduri, o stabilitate permanenta a sufletului ce nu mai aspira la schimbare. O liniste senina, "marea liniste" (Sfantul Ambrozie) impacand fiinta simplificata, redusa la insasi esenta sa, cu oprirea sau linistirea puterilor. Oaza a pacii, mai presus de orice pace, cea pe care lumea nu o poate da, destindere si odihna in patria Mangaierii; slavita odihna ce va sa vina (Sfantul Ambrozie).

Iata starea preafericita a primei invieri. Aceasta odihna vesnica, odihna ce nu exclude nici constiinta, nici viata interioara, imanenta pentru acest nou mod existential, este o stare eminamente contemplativa, al carei simbol ramane inima. Scriptura o aseamana cu odihna lui Dumnezeu din Cartea Facerii Dupa modelul sau intr-adevar, Creatorul a instituit odinioara sabatul din Israel, prototip al sabatului din rai.

Autorul Epistolei catre Evrei, reluand antica amenintare a Domnului maniat de neamul necredincios: "Nu vor intra intru odihna Mea" (Psalmul 94, 12) adauga de indata: "Drept aceea, s-a lasat alta sarbatoare de odihna poporului lui Dumnezeu. Cine a intrat in odihna lui Dumnezeu s-a odihnit si el de lucrurile lui, precum Dumnezeu de ale Sale" (Evrei 4, 9-l0).

Comparatie luminoasa, pe care o regasim in admirabila slujba ortodoxa din sambata Patimilor, acest "sabat al sabaturilor" in care Hristos in mormant a intrat in odihna binecuvantata a triduum-ului incheind lucrarea Sa mantuitoare. Si iata stralucitul cuvant final din Apocalipsa: "Da graieste Duhul, odihneasca-se (sfintii) de ostenelile lor, caci faptele lor vin cu ei" (Apocalipsa 14, 13). Cuvant care inseamna sfirsitul oricarei munci ca pedeapsa sau robie. Si, visonul curat cu care va fi invesmantata Biserica triumfatoare sunt faptele cele drepte ale sfiitilor (Apocalipsa 19, 8).

Asemeni crinilor din Evanghelii care nu tes, nici nu torc, sufletele celor adormiti infloresc, inmiresmate mai mult decat toate aromatele de virtutile lor. Ele infloresc in libertatea paradisiaca in unire cu Hristos care le poarta in El. Este armonia cea fericita, acordul de impacare, lipsa de tulburare a odihnei vesnice, acest ultim calificativ implicand o alta optica asupra timpului, incompatibila cu a noastra: durata fara durata, sau fara succesiune de stari. Liniste care presupune acel "a nu putea sa pacatuiesti" al desavarsirii atinse prin asemanare. Perfectiunea vointei si a puterii; infinit superioara celei a stramosilor Adam si Eva inainte de cadere, inca in devenire. Si cu ea, va fi ofranda totala a iubirii pe care nimic nu o tulbura, agapa dumnezeiasca si bucuria vesnica de " a se indeletnici cu Dumnezeu" pe care o cunosc si o gusta pe deplin doar cei care, zamislind si aducand rodul lor pamantesc, se patrund de linistea darurilor ceresti. Asemeni sotiei din Cantarea Cantarilor, sufletul linistit face sa se auda marturisirea tainica a privegherii sale: "Eu dorm dar inima mea vegheaza" (5, 2). Somn tainic al micii invieri".

Intre sfinti si lumea celor vii nici o comunicare "naturala" sau de tip "spiritist" nu poate fi stabilita legitim (cf. supra). Dar intre acesti alesi ai lui Dumnezeu si Biserica pamanteasca exista un alt mod de comunicare, pur duhovnicesc, dar nu mai putin real. In rugaciune putem sa ne adresam lor; ei pot sa ne asiste in mod constant. Intre Liturghia cereasca pe care ei o savarsesc cu ingerii si liturghiile noastre pamantesti exista o intrepatrundere tainica pe care o evoca mozaicurile si frescele din Bisericile noastre.

Dar oricare ar fi fericirea de care se bucura sfintii, ei sunt inca sub semnul asteptarii. Fericiea lor nu va fi desavarsita decat in ziua intoarcerii lui Hristos si a invierii finale. Cat despre pacatosii care nu au putut trece victoriosi proba "vamilor vazduhului" deoarece cainta lor nu a fost suficienta si faptele lor bune au fost prea putine, ei merg intr-un loc de suferinta unde sunt chinuiti de diavoli. Dar si aici viziunea Parintilor Bisericii difera de cea care a predominat in Occident in Evul Mediu.

Hadesul

In primul rand aceasta suferinta nu are un caracter de ispasire si de "satisfactie" penala temporara. Defunctul nu mai poate face nimic pentru sine insusi si suferinta sa nu poate contribui in nici un fel la eliberarea sa. El nu este condamnat la o pedeapsa mai mult sau mai putin lunga, la capatul careia va fi in mod sigur salvat. El nu este in purgatoriu, ci in Hades, in iad, si chinul sau, prin efortul propriu, nu poate lua sfarsit.

Dar, in al doilea rand, aceasta suferinta nu are in mod necesar un caracter definitiv. In acest sens, gandirea comuna a Bisericii primare considera ca inaintea Judecatii de Apoi cei osanditi pot fi iertati (cu exceptia celor care au comis greseli de o extrema gravitate si au murit in impenitenta finala: ucigasi, apostati, eretici, adulteri, desfranati); dar asta numai datorita rugaciunilor membrilor Bisericii pamantesti.

De aceea, rugaciunea pentru cei morti capata in constiinta Bisericii primare si a Bisericii Ortodoxe de astazi o importanta extrema: nu este vorba doar de a ne ruga pentru ca "sederea lor in purgatoriu" sa fie scurtata, ci pentru ca ei sa fie eliberati de iadul cel vesnic. Toate liturghiile vechi ale Bisericii o atesta, inclusiv liturghia romana, asa cum a fost in vigoare pana la o data recenta: niciodata in rugaciunea sa pentru morti, Biserica n-a cerut "eliberarea sufletelor din purgatoriu"; toate formulele liturgice ii cer lui Dumezeu sa fie milostiv la judecata Sa si sa-l scape pe cel mort de moartea vesnica. Biserica se roaga pe de-o parte ca mortii sa fie ocrotiti de mila lui Dumnezeu in timpul trecerii lor prin "vamile vazduhului" si sa ajunga in rai si, pe de alta parte, daca sunt deja osanditi, ca Dumnezeu sa-i mantuiasca in milostivirea Sa.

Purgatoriul

Doctrina occidentala despre purgatoriu, niciodata acceptata de Biserica Ortodoxa, are o istorie destul de complexa. In epoca Fericitului Augustin, unii, influentati de docrina lui Origen despre apocatastaza (sau restaurarea universala la sfarsitul veacurilor), negau vesnicia iadului si invatau despre mantuirea finala a tuturor, chiar si a demonilor, insa aceasta mantuire s-ar obtine, potrivit lor, doar la capatul unei curatiri prin foc, care ar putea dura secole. Altii credeau ca in urma acestei curatiri prin foc vor fi mantuiti cel putin toti cei botezati, chiar daca au comis pacate de gravitate extrema.

Fericitul Augustin s-a opus acestei invataturi, in mod evident contrara gandirii comune a Bisericii. El a admis ca printre dreptii care sunt primiti in sanul lui Avraam dupa moarte, unii au comis pacate usoare pentru care nu s-au curatit destul in timpul vietii lor. Aceste pacate nu i-au impiedicat sa intre in fericire; dar ei trebuiau sa fie purificati inainte de invierea finala prin iezerul focului Judecatii, iezer pe care il vedem adesea reprezentat in icoanele Judecatii de Apoi, care ii duce pe cei osanditi in iad, dar ii curata pe cei drepti de murdaria pacatelor usoare. in unele dintre aceste scrieri, Fericitul Augustin emite ipoteza ca aceasta curatire prin foc s-ar putea situa intre moarte si Judecata si nu doar in timpul acesteia. Dar el nu-si va prezenta ideile decat ca ipoteze, in cea de a doua jumatate a secolului al VI-lea, doctrina eshatologica a Bisericii din Occident cunoaste o cotitura decisiva o data cu invatatura Sfantului Grigorie cel Mare.

Conform acestuia, imediat dupa moarte, sfintii si dreptii care au facut o pocainta suficienta pentru pacatele lor, se bucura de fericirea deplina. Pacatosii vinovati de pacate grave, de care nu s-au pocait, sunt osanditi definitiv in focul cel vesnic, imediat dupa moarte, fara ca rugaciunea Bisericii sa poata obtine eliberarea lor.

Dimpotriva, credinciosii care mor cu pacate "usoare", "venale" sunt asigurati din momentul mortii lor ca vor ajunge intr-o zi la fericire, dar trebuie sa fie mai intai purificati prin focul din purgatoriu.

Pentru Sfantul Grigorie, purgatoriul nu este un loc, ci un foc care curata suflete a caror mantuire este de altfel sigura. Rolul rugaciunii Bisericii pentru morti este sa scurteze timpul curatirii. Acestei invataturi i s-au adus precizari, un secol mai tarziu, in Spania, de catre Sfantul Isidor de Sevilla, si in Anglia, de catre Bede Venerabilul. Pentru ei, focul purificator are - dupa cum invata Sfantul Grigorie cel Mare - rolul de a-i curati pe credinciosii morti, de pacatele venale de care nu s-au pocait; dar pe de alta parte, are o functie de ispasire penala; dupa ei, o pedeapsa ramane de achitat dupa moarte daca nu a fost achitata in timpul vietii, pentru pacatele grave de care ne-am cait si care au fost iertate.

Apare astfel notiunea unei pedepse datorate pacatului, distincta de pacatul insusi si care trebuie ispasita chiar si atunci cand pacatul a fost iertat. Se observa aici o categorie noua, cea de "satisfactie penala", categorie ce va caracteriza teologia latina medievala. Aceasta nu doar ca modifica vechea conceptia privind soarta sufletului dupa moarte, si a rugaciunii pentru morti, dar ea influenteaza si doctrina latina despre lucrarea mantuitoare a lui Hristos. La sinodul de la Florenta, Sfantul Marcu din Efes se opune doctrinei purgatoriului, in numele traditiei vechi a Bisericii, dar fara a putea sa se faca inteles, atat de diferite devenisera mentalitatile.

Intoarcerea lui Hristos la sfarsitul veacurilor

Obiectul asteptarii arzatoare a Bisericii, a celor vii si a celor morti (care de asemenea sunt vii) este intoarcerea lui Hristos. Sfarsitul veacurilor nu trebuie conceput de crestin ca o catastrofa de speriat, ci ca o biruinta finala a binelui asupra raului, a lui Dumnezeu si a imparatiei Sale asupra lui Satan si a slujitorilor sai. Parusia este raspunsul crestin la problema raului. Ea va fi implinirea definitiva a tainei Pastilor, ultima trecere de la suferintele pamantesti (iar cele ale vremurilor din urma, "marele chin" eshatologic, vor fi si mai mari pentru Biserica) la bucuria luminoasa a invierii.

In aceasta perspectiva trebuie sa avem in vedere Judecata de Apoi. Ca toate Judecatile dumnezeiesti din Biblie, ea va fi in esenta un act de eliberare si de mantuire. Cei care vor fi condamnati sunt cei care se vor fi identificat de buna voie cu puterile raului, in opozitie cu puterea lui Dumnezeu, cu planul sau de mantuire si de fericire nesfarsita pentru creaturile sale.

Infrangerii lor definitive, se opune victoria tuturor celor care vor fi acceptat sa fie mantuiti, sa fie iubiti si sa-L iubeasca pe Cel care i-a iubit: Sa cautam, deci, in primul rand, sa avem in noi semnul si pecetea Domnului. Pentru ca in vremea judecatii, atunci cand se va face separarea oamenilor de catre Dumnezeu (Romani 11, 22), cand toate neamurile pamantului provenite din spita lui Adam se vor aduna, iar pastorul va chema turma sa, atunci toti cati vor avea semnul, vor cunoaste pe pastorul lor, iar pastorul va cunoaste pe cei ce au pecetea Sa si ii va aduna dintre toate neamurile.

Acestia vor auzi glasul Lui si il vor urma pe El (cf. Ioan 10, 27). Lumea va fi impartita in doua turme: o turma intunecata va merge in focul cel vesnic si alta luminoasa va merge catre odihna cea cereasca. Pentru ca lucrul pe care-l avem acum in suflete, atunci se va descoperi, va lumina si va imbraca intru slava trupurile noastre.

Dupa cum in timpul lunii Aprilie, radacinile ingropate in pamant odraslesc si dau la iveala frunze, flori si fructe - si se fac vadite atat radacinile cele bune, cat si cele care dau spini - asa va fi si in ziua aceea: faptele pe care le-a savarsit fiecare cu trupul sau se vor vadi si se vor arata atat cele bune cat si cele rele. Atunci va avea loc judecata si deplina rasplatire?

Milenarismul

Ideea conform careia o domnie pamantesca a lui Hristos timp de o mie de ani ar preceda Judecata de Apoi si instaurarea noii creatii provine din apocalipsele grecesti necanonice. Ea se regaseste in Apocalipsa ioaneica: Si am vazut un inger, pogorandu-se din cer, avand cheia Adancului si un lant mare in mana lui. Si a prins pe balaur, sarpele cel vechi, care este diavolul si satana si l-a legat pe mii de ani. Si am vazut tronuri si celor ce sedeau pe ele li s-a dat sa faca judecata. Si am vazut sufletele celor taiati pentru marturia lui Iisus si pentru cuvantul lui Dumnezeu. Si ei au inviat si au imparatit cu Hristos mii de ani. Si catre sfarsitul miilor de ani, satana va fi dezlegat din inchisoarea lui si va iesi sa amageasca neamurile care sunt in cele patru unghiuri ale pamantului, pe Gog si pe Magog. Si au inconjurat tabara sfintilor si cetatea cea iubita. Dar s-a pogorat foc din cer si i-a mistuit (Apocalipsa 20,1-9).

Domnia pamanteasca a lui Hristos printre dreptii inviati a fost inteleasa in sens literal in anumite medii crestine de-a lungul primelor trei secole, mai ales printre iudeo-crestinii din Asia Mica. Milenarismul a fost astfel propovaduit de catre Papias, de catre Sfantul Irineu de Lyon sau de catre Sfantul Metodiu de Olimp.

Insa aceasta doctrina a fost unanim respinsa incepand din secolul al IV-lea de traditia Bisericii care a recunoscut ca fragmentul citat din Apocalipsa trebuie inteles intr-un sens simbolic.

Doua interpretari, mai ales, au fost retinute de exegetii Apocalipsei: fie acesti o mie de ani reprezinta timpul Bisericii care trebuie sa se scurga intre prabusirea paganismului roman persecutor (desemnat ca fiind ruina Babilonului in capitolul 18 din Apocalipsa) si marea incercare ce va preceda Parusia; fie simbolizeaza intreaga perioada care s-ar intinde de la invierea lui Hristos la Parusie.

Apocatastaza

"Apocatastaza" este un termen grecesc ce semnifica restaurarea unei stari anterioare, intoarcerea la o situatie originara. Aplicat la eshatologia crestina, el exprima o teorie conform careia la sfarsitul veacurilor intregul univers creat va fi restabilit in armonia sa originara si toti vor fi mantuiti, chiar si cei osanditi si demonii.

Aceasta conceptie este legata de viziunea "mitica" a cosmosului elaborata de Origen (185 - 254). El credea ca la origine Dumnezeu a creat un univers compus din fiinte pur spirituale; folosindu-se rau de libertatea lor, toti - in afara de sufletul lui Hristos - ar fi cazut mai mult sau mai putin grav, ar fi fost imbracati in trupuri mai mult sau mai putin "greoaie" si ar fi devenit asfel ingeri, oameni sau demoni. La sfarsitul veacurilor, dupa curatiri succesive, toti ar reveni la starea primordiala si ar forma din nou henada originara, adica unitatea initiala a creaturilor spirituale.

Aceasta conceptie a mantuirii universale, care neaga vesnicia iadului, subestimeaza totodata taina de nepatruns a iubirii lui Dumnezeu si taina persoanei umane si a libertatii sale, care transced toate conceptiile sau sentimentele noastre.

Iubirea de Dumnezeu presupune un respect total fata de creaturile Sale, mergand pana la o "neputinta deliberata" in fata eventualului refuz al libertatii lor. Textele Scripturii ne obliga sa mentinem cele doua afirmatii antinomice, cea a victoriei depline a lui Dumnezeu asupra raului la sfarsitul veacurilor, si a posibilitatii osandei vesnice, ultima neputand fi decat opusul celei dintai.

Aici se cuvine doar tacerea intelectului in fata tainei. De aceea, doctrina apocatastazei, acceptata de catre Sfantul Grigorie al Nyssei si mai tarziu de catre marii mistici sirieni Isaac de Ninive si Iosif Hazzaya, a fost condamnata in anul 553 de catre Sinodul V ecumenic impreuna cu un anumit numar de elemente ale doctrinei lui Origen, transformata in sistem de discipoli tardivi. Respingerea afirmatiei mantuirii universale de catre traditia ortodoxa nu interzice evident mijlocirea staruitoare pentru mantuirea tuturor si speranta in convertirea lor finala.

Epectaza

O intrebare mai poate fi pusa cu privire la fericirea vesnica a celor alesi: aceasta trebuie conceputa ca o contemplare nemiscata si indestulatoare sau ea poate presupune o crestere, o descoperire mereu reinnoita a unei Realitati nesfarsite?

Unul dintre aspectele cele mai originale ale gandirii Sfantului Grigorie de Nyssa este doctrina sa privind epectaza, conform careia indumnezeirea omului, aici pe pamant si in vesnicie, presupune un progres si o tensiune fara sfarsit, pe care o ilustreaza imaginea alergatorului din Epistola catre Filipeni 3, 14: "Uitand cele ce sunt in urma mea si tinzand catre cele dinainte (epecteinomenos, de unde termenul de "epectaza") alerg la tinta".

Asa cum explica Jean Danielou, unul din cei mai buni cunoscatori ai marelui Capadocian: exista in acelasi timp pentru suflet un aspect de stabilitate, de posesie, care este participarea lui la Dumnezeu si, pe de alta parte, un aspect de miscare care este indepartarea mereu infinita de ceea ce sufletul are de la Dumnezeu si de ceea ce este Dumnezeu.

Viata duhovniceasca este astfel o transformare (devenire) a sufletului in Iisus Hristos sub forma unei ravne tot mai mari, setea de Dumnezeu sporind pe masura ce acesta este mai mult impartasit, si a unei statornicii crescande, sufletul unindu-se si intarindu-se tot mai mult in Dumnezeu.

Fara a retine ideea unei sporiri in fericire, numerosi autori ai perioadei patristice - mai ales Sfantul Maxim Marturisitorul - au folosit tema dorintei, a setei neastamparate chiar in interiorul vederii lui Dumnezeu, pentru a exprima vesnica noutate a bucuriei celor alesi. Ecoul acestui fapt se regaseste in Occident la Grigorie cel Mare. Era vorba pentru el de a impaca doua afirmatii antinomice din Scriptura: spre care ingerii doresc sa priveasca (Petru 1, 12) si ingerii lor, in ceruri, pururea vad fata Tatalui Meu, Care este in ceruri (Matei 18, 10).

Daca vom compara cele doua afirmatii, vom constata ca ele nu se contrazic cu nimic, caci ingerii in acelasi timp il vad pe Dumnezeu si doresc sa-L vada; ei il contempla si inseteaza sa-L contemple. Daca ar dori acest lucru fara sa se bucure de efectul dorintei lor, aceasta dorinta sterila ar fi izvor de neliniste si nelinistea izvor de suferinta. Dar ingerii preafericiti sunt departe de orice suferinta si neliniste pentru ca suferinta si fericirea sunt incompatibile.

Pentru a nu exista deci neliniste in dorinta lor, ei sunt indestulati, dorind mereu mai mult si pentru ca indestularea sa nu duca la dezgust, ei doresc si, in acelasi timp, sunt indestulati. La fel va fi si pentru noi cand vom veni la Izvorul Vietii: vom simti cu placere impreuna sete si indestulare.

Arhimandritul Placide Deseille

21 Martie 2016

Vizualizari: 1544

Voteaza:

Moartea este infranta 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE