Originea gandurilor

Originea gandurilor Mareste imaginea.

Dinamismul mintii : gandurile. Origine, feluri.

Lumea trupului - spune Sfantul Maxim Marturisitorul - o constituie lucrurile. Iar lumea mintii - ideile, gandurile. Prin urmare, dinamismul mintii il constituie gandurile sau ideile, iar lucrarea specifica a ei, prin intermediul gandurilor, o constituie imaginatia sau inchipuirea.

Parintii filocalici disting roadele unei minti curate de cele ale unei minti cazute din demnitatea ei de "strajer" al sufletului. Spre deosebire de mintea curata, care primeste ganduri sau continuturi de la Dumnezeu, de la Sfintele Puteri sau de la firea lucrurilor contemplate, mintea cazuta, "sfasiata" de impastierea pe care o produce pacatul, isi nascoceste singura sau cu ajutorul duhurilor rele, ispite variate si grele.

Din cauza simturilor, mintea are in fata doua cai, alegandu-o pe care o vrea. Cea dintai este o cale nerationala, de supunere fata de ceea ce este material, trupesc. Aceasta este, de fapt, caderea mintii din lucrarea ei spirituala fireasca, intr-o lucrare paranaturala, care o transforma, dupa expresia deja mentionata a Sfantului Maxim Marturisitorul, intr-un "laborator de ganduri rele". Cea ce a doua cale este una rationala, de curatire si supunere a simturilor unei lucrari ascetice elaborata. Prin aceasta, mintea este restaurata, devenind un adevarat "cer", "soare" duhovnicesc si "tron al Duhului Sfant". Alegerea intre aceste doua cai este dovada a discernamantului spiritual.

Cu privire la roadele mintii cazute in pacat, alterate, Evagrie Monahul spune ca, desi diavolul nu ne poate cunoaste inima noastra, totusi el se poate atinge de creier si sa-l tulbure precum voieste, sa-i "schimbe lumina mintii". De obicei, prin aceasta stratagema, el incearca sa starneasca slava desarta, cu scopul de a face mintea sa se pronunte cu usuratate, prin pareri proprii, despre cunostinta dumnezeiasca fiintiala. El reuseste, in acest mod, sa dea gandurilor noastre forma pe care o vrea el. De aceea, invata Evagrie, lupta dintre ingerul bun si diavol, pentru castigarea sufletului nostru, se da tot aici, in creier. Opinia lui Evagrie este totusi izolata in spiritualitatea ortodoxa, dat fiind accentul pus de acest scriitor duhovnicesc pe rolul mintii in lucrarea de desavarsire a fiintei umane, pentru ca opinia dominanta este aceea potrivit careia diavolul nu ne poate cunoaste gandurile, desi le poate deduce din fapte. Diadoh al Foticeii invata ca mijlocul prin care duhurile rele ne pot sopti ganduri pacatoase este lucrarea trupului. Prin "starea lui umorala", care este mai fina si in legatura cu "simtirea foarte fina a mintii", mintea poate fi amagita de catre diavol, atunci cand trupul iubeste si doreste sa se indulceasca din "mangaierea amagirilor". Diavolul nu are puterea de a misca gandurile firesti in cugetare. In timp ce spre lucrarea virtutilor, a binelui, mintea se poate misca si de la sine, fara mijlocirea sfintilor ingeri, cunostinta celor contrare, a celor rele, este primita de minte prin intermediul simturilor si prin mijlocirea duhurilor rele, ceea ce demontreaza faptul ca mintea, avand sadit in ea binele prin fire, are o putere naturala de a se indrepta spre cele bune si dumnezeiesti.

Gandurile sunt considerate o cadere a mintii, un efect al pacatului, ce a dus la ruperea armoniei dintre minte si inima. Sfantul Isaac Sirul defineste gandurile "o miscare ce trece prin minte, ca un vant ce se ridica in mare si inalta valurile", iar Talasie Libianul le considera "naluciri ale lucrurilor sensibile si lumesti". "Inceputul si pricina" lor, considera Sfantul Grigorie Sinaitul este "impartirea prin neascultare a amintirii simple si unitare a omului". Prin aceasta, omul a pierdut amintirea despre Dumnezeu, iar mintea si puterile ei si-au pierdut unitatea lor creaturala, devenind scindata si compusa.

Termenul care revine cel mai des in scrierile ascetice, pentru a desemna miscarea si rodul mintii este acela de logismos. El nu are caracterul de "gand" in sensul real al cuvantului, nici automat de gand patimas, ci mai degraba este "o "imagine", o fantasma ce se creeaza intr-un om inzestrat cu sensibilitate. Aceasta imagine nu apare in nous, intelect sau minte, ci in partea inferioara a facultatii noastre cognitive, in cugetare, respectiv in ratiunea discursiva, acolo unde rationam pro sau contra. Aceasta imagine insa are o atractie, ea pune in miscare mintea, si atunci se iveste o miscare pasionata si ea imboldeste omul spre o decizie secreta impotriva legii lui Dumnezeu sau, cel putin, la o relatie cu aceasta imagine ce se prezinta ca un fel de idol". In scrierile ascetice, logismos, cum observa Parintele Staniloae, talcuitor inspirat si intregitor al colectiei filocalice, nu are un sens pur teoretic, ci e "un gand plin de simtire, un gand existential". Cu privire la cauzele gandurilor, Sfantul Isaac Sirul considera ca miscarea gandurilor in om are patru cauze: vointa trupului natural, atunci cand omul trupesc isi cauta mijloace de provocare a placerii; nalucirea simturilor legate de lucrurile lumii, pe care le vede si le aude; dezlegarea sufletului de minte; si momelile diavolilor. Lucrarea gandurilor este un act al vointei, astfel incat gandurile bune izvorasc dintr-o vointa buna, spre deosebire de gandurile rele, al caror izvor il constituie inima vicleana. Despre "caile" de primire a gandurilor, Talasie Libianul vorbeste despre simtire (lucrarea simturilor), amintire si "starea mustului" (amestecarea din trup). Puterea cea mai mare o are amintirea.

Sfantul Petru Damaschinul sintetizeaza toata aceasta invatatura despre ganduri, modul lor de declansare si lucrare, spunand ca toate gandurile pe care le rodeste mintea sunt de trei feluri: omenesti, dracesti si ingeresti. Gandul omenesc este definit a fi intelesul simplu al fapturilor, la care nu s-a asociat nici o alta cugetare sau reprezentare, fie ea buna, fie rea. Gandul dracesc este compus din inteles si patima, fie o iubire fara judecata pentru realitatea gandita, fie o ura nesocotita. Deosebit de acestea, gandul ingeresc este "contemplarea nepatimasa a lucrurilor sau cunostinta adevarata". Evagrie Monahul, patrunzator analist al mecanismului mintii, descrie astfel lucrarea acestor categorii de ganduri: gandul ingeresc cerceteaza firea lucrurilor cu deamanuntul, cautand intelesurile si rosturile lor duhovnicesti. Gandul dracesc sau diavolesc furiseaza placerea castigarii obiectului dorit si zugraveste bucuria si desfatarea care ar urma dobandirii acestuia, in timp ce gandul omenesc nu se ocupa nici cu dobandirea lucrului si nici nu cerceteaza semnificatia lui duhovniceasca, ci aduce in minte forma simpla a lucrului, despartita de patima.

Sf. Isaac Sirul imparte gandurile in bune si viclene, iar Sfintii Varsanufie si Ioan vorbesc de ganduri groase - al curviei, al desfranarii, al pizmei si al celor asemanatoare si de ganduri subtiri, dar ne avertizeaza ca "omului i se cere intai indreptarea in gandurile groase... apoi i se cere sa nu dispretuiasca pe cele subtiri.

Caci cel ce se ocupa cu gandurile subtiri, dar nu are grija de cele groase, e asemenea omului care, avand o casa murdara si plina de toate lucrurile urate, iar in mijlocul lor niste paie subtiri, si vrand sa o curate, incepe sa scoata din casa paiele si lasa bolovanii si celelalte lucruri in care se impiedica".

Gandurilor simple, daca nu sunt controlate de minte, le secondeaza sau le urmeaza gandurile patimase. Gandurile patimase - aflam de la Sfantul Maxim - atata sau partea poftitoare a sufletului, sau tulbura pe cea irascibila (ratiunea) sau intuneca pe cea rationala. Ele orbesc mintea, impiedicandu-o sa se inalte catre contemplarea cea dumnezeieasca. Cel stapanit de astfel de ganduri rele, patimase, e orbit de ele, fiindca "chipurile gandurilor produc o consimtire cu ele.

Parintii filocalici impart si mai amanuntit gandurile rodite de minte in: curate sau necurate; simple sau compuse; de-a dreapta sau de-a stanga; albe sau negre, urate, intunecoase sau stravezii. Cele bune sau curate sunt dumnezeiesti, duhovnicesti, evlavioase, firesti, naturale, contemplative, sfinte; iar cele rele sunt diavolesti sau dracesti, patimase, necurate si urate; jucause, fermecatoare, vanatoare, comunicante si ucigase.

Sfantul Marcu Ascetul vorbeste despre "gandul intai nascut", sau prima rasarire a unei idei sau reprezentari in planul mintii, al constiintei pe care il considera "prima aruncare" si rasarire in inima a unei idei. Sfantul Isaac ne descrie si modul in care "gandul prim" ajunge la implinire, caci, spune el, "oricarui gand al vreunei dorinte bune, la inceputul miscarii lui, ii urmeaza o ravna oarecare, asemenea caldurii carbunilor aprinsi. Si aceasta ravna obisnuieste sa inconjoare acest gand si sa alunge din apropierea lui orice impotrivire si piedica si opreliste ce i se face. Caci aceasta ravna are o tarie si o putere mare si negraita, ca sa apere sufletul in toata vremea de moleseala, sau ca sa nu se sperie de pornirile tuturor celor dimprejur. Acest prim gand e puterea sfintei dorinte, care e sadita in chip firesc in firea sufletului. Iar aceasta ravna este gandul miscat de puterea iutimii, care se afla in el si care-i asezata de Dumnezeu in noi spre folosul nostru, pentru a pazi hotarele firii, pentru a pune in miscare gandul libertatii ei spre implinirea dorintei firesti aflatoare in suflet. Iar aceasta este virtutea, fara de care nu se lucreaza binele. Gandul prim este, pentru Sfantul Isaac Sirul, "puterea sfintei dorinte, care e sadita in chip firesc in firea sufletului". El este o lucrare a puterii iutimii, care a fost asezata de Dumnezeu in firea noastra spre a-i pazi hotarele si spre a pune in miscare "gandul libertatii", cel care implineste dorinta fireasca a mintii.

Ilie Ecdicul invata ca "in viata singuratica, rasar ganduri simple; in viata in doi ganduri amestecate, iar de sufletul mult subtiat, gandurile s-au departat si vin la el numai minti goale de trupuri, care ii arata, descoperindu-i ratiunile Providentei si ale Judecatii, ca niste temelii ale pamantului".

Alaturi de ganduri, o alta cauza a caderii mintii in pacat o pot constitui amintirile si inchipuirile. Cu privire la amintiri, din detaliile pe care le dau scriitorii duhovnicesti ai Filocaliei, observam ca ele pot fi "curate si folositoare", "mantuitoare", precum gandul la moarte si judecata sau "patimase" sau "relele amintiri", care ne fac prezenta amintirea pacatelor si patimilor trecute. Sau, in exprimarea Sfintilor Varsanufie si Ioan, amintirea poate fi de la Dumnezeu sau de la diavol. Criteriul duhovnicesc dupa care discernem originea lor il constituie efectul lor. Amintirea de la Dumnezeu, cea "adevarata", provoaca silinta de indreptare prin fapte si dupa la iertarea pacatelor. Cea rea sau de la diavol, il face pe cel atins de ea sa cada in aceleasi ispite sau pacate sau chiar in altele si mai grele. Ea duce la osandirea sufletului.

Din punct de vedere al originii lor, Evagrie vorbeste de amintiri provenite de la diavol, de amintirile simple pe care si le actualizeaza mintea insasi. Amintirile dracesti sunt rascolite de diavol, care le intiparesc in cuget, aprinzand mania si pofta impotriva firii. Spre deosebire de acestea, exista si o "miscare simpla a amintirii", starnita in minte de sfintele Puteri. Prin aceasta, mintea vorbeste si petrece cu sfintii. In privinta mecanismului dupa care se declanseaza aceste amintiri, Talasie Libianul considera ca acestea, atunci cand sunt trezite prin simtire, misca patimile. Sfantul Maxim Marturisitorul explica astfel mecanismul declansarii acestora: lucrurile fata de care am simtit vreodata vreo patima ne fac sa le purtam dupa aceea inchipuirile patimase. Iar aceste amintiri patimase, atunci cand nu sunt supravegheate misca sufletul spre patimi.

Ceea ce preocupa indeosebi pe acesti scriitori duhovnicesti este problema "tamaduirii amintirii", adica intoarcerea de la amintirea rea, contrara firii, la starea ei simpla, mai presus de fire. Iar aceasta se poate realiza prin pomenirea staruitoare a lui Dumnezeu si prin rugaciune. Alaturi de aceasta, ni se recomanda permanent "luarea aminte" la amintiri. Prin aceasta controlare a amintirilor, considera Sfantul Isaac Sirul, sufletul isi descopera starea sa. De aceea, trebuie "sa luam seama la amintirile cugetarii noastre, cu ce amintiri zabovim in convorbiri si pe care le alungam repede de la noi, cand se apropie de sufletul nostru; de zabovim in cele ce ne vin din voia dracilor, care arunca prilejuri patimilor sau in cele din pofta, sau din iutime, sau in cele de la sfintii ingeri, care ne aduc ca pricini de bucurie si de cunostinta...".

Calea prin care amintirile patimase devin folositoare si mantuitoare este tocmai cea a raportarii continutului lor la continutul celor curate, adica incercarea de a vedea ce e in ele rau si trecator si odata intelese acestea, de a cauta sa vedem folosul unei astfel de experiente, invatatura si concluzia folositoare pe care o putem desprinde, caci fiecare lucru, oricat de rau, se poate face prilej si cale spre bine, chiar si prin numai cunoasterea rautatii lui si a incercarii de a o evita pe viitor.

Amintirea se tamaduieste printr-o grija deosebita asupra poftei si maniei, adica prin posturi, priveghere, viata ascetica, indelunga rabdare, suferirea raului, nepomenirea de rau, milostenie. Fanteziile sau inchipuirile constituie o forma esentiala prin care intra in planul constiintei ispitele sau momelile diavolesti. Functia esentiala a imaginatiei sau a inchipuirii, in starea originara a fost aceea de a permite omului sa-si reprezinte realitatile cu care intra in legatura. Ea transforma, deci, reprezentarile pe care omul le primeste prin simturile sale, de la lumea exterioara.

In starea initiala, lucrarea ei era legata de descoperirea si descifrarea ratiunilor primordiale ale lucrurilor. Prin caderea in pacat, insa, si lipsita de discernamant, ea nu mai are puterea de a vedea aceste sensuri dumnezeiesti, care stau la radacina tuturor celor ce exista, ci, intunecata de pacat, ca si celelalte facultati sufletesti, cu care ea este in legatura, trimite mintii imaginea contrafacuta, pervertita a lucrurilor. Ea nu mai descopera si nu mai exprima, la omul cazut, ratiunile dumnezeiesti sau ideile divine, care stau la baza creatie, ci ispitele si momelile variate ale diavolului, cu referire la aceste lucruri, sub aparenta adevaratelor ratiuni, dar de fapt, niste false ratiuni. Puterea sufleteasca a inchipuirii sau a fanteziei, constituie, dupa cadere, un mijloc de materializare a momelilor diavolesti, alimentand, intr-o prima faza declansarea lor, iar, odata declansate, le sustine in dezvoltarea si exacerbarea lor.

Pr. Prof. Dr. Ioan Tesu

02 Mai 2012

Vizualizari: 3737

Voteaza:

Originea gandurilor 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE