A fost profesoara de filozofie in viata „de dinainte“, fiind decazuta din treapta, dupa ce a afirmat public ca materia nu poate fi o forma superioara de organizare. A fost apoi paznic, bibliotecar in Galati si mai tot timpul supravegheata de Securitate („doar pentru a mai fi un dosar in plus“, spune Maica). Apropiindu-se de Biserica, a fost  atrasa de latura filantropica, umbland prin canale dupa aurolaci in numele asociatiilor Sf. Macrina si Sf. Stelian, din Bucuresti. Calugarita pe seama Manastirii Christiana, in prezent este stareta la Manastirea Jitianu, de langa Craiova. Maica Siluana Vlad bate acum scolile, spitalele si puscariile Olteniei, in cautare de suflete pe care sa le poata salva. Acum redam numai interviul cu Maica Siluana, urmand ca in numarul din ianuarie sa va prezentam marturisirile unor violatori, criminali sau satanisti, facute in scris Maicii. Documente cu adevarat incendiare, despre cum se pot schimba niste oameni aflati dincolo de limita dezumanizarii, a violentei si a pacatului. 

 

... Am sa va spun direct ce ma doare: faptul ca fenomenul „copiii strazii“ nu poate fi stopat. El este cultivat de cercuri inalte, aproape oculte. Mai mult nu pot sa va spun.

 

-Pentru banci de organe, pentru pedofilie, pentru ce?

-Pentru toate, si mai mult decat atat. Imi plangeau copilasii in brate, povestindu-mi la ce lucruri sunt supusi. N-am reusit niciodata sa ajung la acei „domni“, care ii spalau, ii hraneau si apoi faceau toate ororile cu ei. Pe vremea aceea nici nu eram calugarita... De fapt, eu nu consider ca am avut vocatie monahala, in sens mistic. Dar cuvantul Sf. Siluan m-a intarit: „Calugarul sa se roage pentru lume. Iar cel care nu poate asta, sa slujeasca la milostenie, la opera filantropica“. Aici ma simt eu implinita ca monahie.

 

-Cum ati ajuns la Craiova?

-Cu ajutorul Mitropolitului Teofan, care stiindu-mi preocuparile sociale si misionare, m-a chemat in Arhiepiscopia Craiovei, sa continui ceea ce am inceput la Bucuresti. Aici am gasit alta situatie: copiii strazii erau mult mai putini, si exista si un Centru pentru ei bine organizat. Am observat insa ca multi parinti veneau cu copiii problema in cautarea unui sfat. Asa am ajuns in scoli, apoi in inchisori, in spitale. Tot timpul incepeam cate un Proiect, dar Dumnezeu il „deturna“ si iesea altceva. Tot ceea ce se intampla cu noi tine de darul disponibilitatii. Este o bucurie sa vezi incotro adie vantul, si tu sa-ti intinzi panzele si sa mergi chiar intr-acolo.

 

-Ce faceti concret in cadrul Arhiepiscopiei Craiovei?

-In cadrul „Centrului de formare si consiliere Sf. Arhangheli Mihail si Gavriil“ consiliem de la copii de gradinita la mamicile lor care au probleme, sau chiar educatoarele, si pana la copii din scoala generala sau liceu. Aici raspundem solicitarilor venite din partea profesorilor de Religie sau din partea unor diriginti. Suntem 4 persoane, special pregatite pentru activitatea de consiliere, prin studiile de asistenta sociala, psihopedagogie etc.

 

-Aveti si cazuri grave?

-Nu va vine sa credeti cate sunt! Enorm de multe! In primul rand, sunt copiii abuzati de proprii parinti. Emotionant este sa vezi unii dintre fostii copii cu probleme cum sunt astazi asistenti sociali. Nu puteau depasi trauma copilariei decat ajutandu-i pe altii. Insa majoritatea victimelor simt la maturitate nevoia sa faca ceea ce li s-a facut lor.

 

-Atunci cum ramane cu credinta poporului nostru? Este numai o cifra de recensamant?

-Acest popor roman (incontestabil crestin si ortodox) s-a nascut totusi dintr-o mare violenta. Femeile dace n-au iesit cu paine si cu sare in fata barbatilor romani sau a populatiilor migratoare. Toata violenta istoriei s-a adunat in strafundurile fiintei noastre. De acolo ies si acele josnice fraze: „Afara ungurii, jos tiganii“ etc. Acestea sunt spaimele noastre de popor chinuit, si care nu a intors celalalt obraz, cum ne-a indemnat adancul nostru ortodox. Acest adanc poate fi vazut in multimea oamenilor care vin cu atata evlavie la biserica.

 

-Bine, dar si dintre acestia sunt monstrii care abuzeaza sexual copiii! Nu este o mare fatarnicie la mijloc?

-Din cauza acestei nefericite intrebari ma aflu si eu aici. Tineti cont de faptul ca si Sf. Pavel spunea: nu fac binele pe care-l voiesc, ci raul pe care nu-l vreau. Noi suntem cu totii, cumva, schizofrenici, adica avem doua fete ale personalitatii. Mai precis, avem o umbra, cum zicea Jung. Si aceasta umbra nu este crestinata. Noi, in vremurile din urma, ne-am crestinat la suprafata, am construit virtutile cu putina energie, cea care ramanea neprinsa in patimi. Parintele Rafail Noica observa ca Dumnezeu ingaduie asta acum, adica varsarea acestei „drojdii“. Eu am vazut asta in mine, cum se manifesta. Vine cateodata o manie care este, cred, a „batului“ meu, Gheorghe, stra-strabunicul meu, care era un om foarte manios. Cand vine, eu stiu si-i spun: „Batule, du-te de aici, ce ai cu mine?“. Bineinteles, ca nu este el ca persoana, ci este acel pacat care apasa pana la a saptea spita.

 

-Sa revenim la copiii agresati...

-Da, vine deunazi un tanar la mine si-mi spune: „Maica, am banuiala ca sunt homosexual. Daca este asa, eu ma sinucid! As vrea sa stiu de unde-mi vine asta“. Am apelat si eu la psihanaliza lui Freud, care nu a vazut nimic din marea taina a lui Dumnezeu in om, dar care a descris mecanismele psihice de profunzime, numindu-le cu termeni medicali. Noi nu trebuie sa dispretium asta, pentru ca vrajmasul e cult, inteligent, are metode de investigatie. L-am intrebat si eu pe tanar: „Te-ai spovedit, te-ai impartasit?“. „Da“, raspunde el. „Si parintele ce ti-a spus?“, intreb eu. „Sa nu ma mai gandesc la asta“. Sfat partial bun, pentru ca eu nu stiu sa alung gandul acesta, si alte asemnea, cu numele lui Hristos. Cum sa alungi un gand ca acesta numai cu gandurile tale? Te uiti la televizor, mai vorbesti cu mama, si? Evident ca nu se vindeca.

 

-Care este solutia?

-Solutia poate fi chiar stiinta lumii moderne, a psihoterapeutilor. Acestia cauta in memoria pacientului trauma care il impinge la aceasta obsesie. Asa afli ca au fost agresati in copilarie. Exact asa era si cu tanarul acesta. Agresorul era chiar un vecin, care are acum vreo 50 de ani.

 

-Maica, micul ecran este plin de filme in care reactiile nefiresti, violente ale adultilor sunt puse pe seama unor traume ale copilariei. Nu este cam exagerat?

-Deloc, nu stiti cate se intampla... De obicei, copilul uita, din cauza groazei, ceea ce i s-a intamplat. Poate pastra numai cateva secvente din intamplare, ca pe ceva ciudat. Cand creste si apar primele impulsuri erotice, ele se indreapta gresit. La fete, va exista inclinarea spre prostitutie, inregistrandu-se tendinta de autodistrugere, simtind ca nu sunt curate. Am un joc cu niste pietricele: unele curate pe ambele fete, unele curate numai pe o fata, altele fiind ca murdare de noroi. Intotdeauna, copiii agresati sexual aleg pietrele murdare. „Seamana cu mine“, zic acestia. Multe cazuri de abuzuri am descoperit asa. Tanarul de care va vorbeam este plin de ura acum, dar si de frica fata de agresor. Trebuie sa-si converteasca ura in iertare, dar asta este cel mai greu.

 

-Cum pot face fata duhovnicii nostri unor astfel de cazuri?

-Gandindu-se ca in locul acelui tanar, spre exemplu, ar fi fost copilul lor. Duhovnicul este ispitit sa dea un canon, apoi sa-l lase pe Dumnezeu sa lucreze. Si asta este mare lucru, dar spaima din glasul unui penitent ar trebui sa-l faca foarte atent. Si chiar sa-l citeasca pe Jung, daca trebuie!

 

-Cum se invata comunicarea in sanul Bisericii Ortodoxe din Oltenia?

-Prin seminarii, prin cursuri. Chiar le spuneam unor seminaristi ca vor prinde vremea cand vor veni la ei Vasilica si Gigel, sa-i casatoreasca. Daca Statul nu le-o interzice!?! Unul dintre ei imi raspunde cu superficialitate: „Le zic: ptiu, drace!“, „Da, raspund, dar ai pierdut doua suflete!“. Trebuie cautata in permanenta rana din sufletul omului. Fiecare are cate o rana!

 

-De unde aveti stiinta de a-i invata si pe ceilalti metodele comunicarii?

-Exista cursuri de „formare de formatori“, adica invatarea comunicarii si medierea conflictelor, pentru ca oamenii nu mai stiu sa comunice intre ei. Rautatea omeneasca a ajuns dincolo de orice limite si oamenii rationali incearca sa gaseasca metode psihologice de a tempera ceea ce odinioara frica de Dumnezeu, dragostea de aproapele sau rusinea de parinti ne faceau sa ne tinem instinctele in frau. Oamenii inventeaza metode „identic naturale“, ca branza de soia, sa zicem, cu un comportament firesc. Noi nu mai suntem firesti, naturali. Exista deci metode prin care doi oameni care se urasc ajung sa convietuiasca in liniste, mergand pe ideea ca un conflict le-ar atrage pierderi amandurora. In acest postmodernism nu mai exista frica de nimic. Cazand toate restrictiile traditionale, violenta care este in noi, acum se rasfrange in afara. Eu m-a format la AidRom, prin niste cursuri tinute de profesori din scoala americana.

 

-Ce legatura are aceasta scoala „de import“ cu realitatile romanesti?

-Are intr-un fel, ca este o scoala crestina, asa cum nu sunt scolile europene (germana, franceza), care sunt strict umaniste, deci mult mai atee. Dar aceste cursuri te puneau in situatia de a asculta omul indurerat. Stiam ca asta trebuie sa fac si eu. Dar credinta mi-a sugerat faptul ca toti suntem bolnavi de mangaiere.

 

-Cine sunt interlocutorii Dvs.?

-Multa lume care are intrebari: preoti tineri, studenti si seminaristi, elevi din toate clasele etc. Ei invata aceste metode si apoi devin grupuri de suport.

 

-Cu ce bani duceti acest Centru?

-Cu foarte putini bani. Mai nou, facem proiecte pe care le finanteaza organisme crestine intrenationale, cum ar fi World Vision. In rest, eu am pensia mea, celelalte maici sunt voluntare.

 

-Ati scris primul manual pentru tinerele preotese. Ce le invatati sa faca, de fapt?

-De multe ori, preotesele au timp liber. Dar unele trebuie sa mai si castige un ban. Mitropolitul s-a gandit la ele ca la niste asistenti sociali. Mai exact, ajutoare pentru asistentii sociali de la protoierii. Ei bine, preotesele din parohii sunt capetele de pod ale asistentei sociale desfasurate prin organismele bisericesti.

 

-In loc de concluzii?

-In activitatea noastra, mare lucru nu este sa vorbesti, ci sa asculti. Cand vine la tine un om viciat de pacat, constati ca demult a incetat sa se poarte omeneste, adica sa-si asume prin cuvant viata sa. Cuvintele lui erau injuraturi, onomatopee, vorbe de ocara, de doi bani... Toata existenta lui, toate trairile lui nu erau deloc formulate, nu si le „povestea“, nu si le numea deloc. Or, nenumind ceva, acel ceva nu exista. De aceea si la spovedanie trebuie sa spunem limpede cuvantul care defineste un pacat; trebuie sa-l numim ca sa-l dezradacinam. Ascultarea aceasta a noastra are capacitatea sa-l faca pe om sa fie asa cum este el, sa intre in posesia sa. Numai asa simte nevoia sa se schimbe!

 

                                                                  Interviu realizat de Razvan BUCUROIU
                                                                     Lumea credintei, anul II, nr. 1(6)

• ASCOR Suceava - Conferinta cu Maica Siluana
  Publicat in : Religie