MĂRTURISIREA DE CREDINŢĂ

Rostirea Crezului - expresie a unităţii şi a proclamării de credinţă

Mărturisirea credinţei este o parte integrantă şi indispensabilă a slujirii Bisericii. Slujbele, în ansamblul lor, sunt o mărturisire a credinţei care învaţă şi comunică adevărul mântuitor, ajutându-l pe fiecare mădular al Bisericii să participe la acest adevăr801. Sfânta Liturghie, Taina Tainelor, este în întregime o mărturisire de credinţă şi o dăruire a credinţei mântuitoare care înseamnă cunoaşterea lui Dumnezeu şi întâlnirea cu El, având ca moment culminant împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului. De aceea, după împărtăşire, cântăm cu bucurie: „Am văzut Lumina cea adevărată, am primit Duhul cel ceresc; am aflat credinţa cea adevărată, nedespărţitei Sfintei Treimi închinându-ne, că Aceasta ne-a mântuit pe noi"802.

Cu toate că mărturisirea credinţei este un aspect definitoriu al Sfintei Liturghii, practica rostirii Crezului, ca moment al mărturisirii comune a credinţei, nu face parte din structura originară a Liturghiei, fiind introdusă la Antiohia la sfârşitul secolului al V-lea de către patriarhul Petru Fullos iar la Constantinopol la începutul secolului al Vl-lea de către patriarhul Timotei (511-518)803. Cei doi patriarhi erau adepţi ai ereziei monofizite şi au introdus Crezul în Liturghie în încercarea de a-şi demonstra fidelitatea faţă de credinţa Sfinţilor Părinţi. Patriarhii ortodocşi următori au păstrat practica rostirii Crezului deoarece acesta s-a încadrat organic în rânduiala Liturghiei, alăturându-se anaforalei liturgice care până atunci reprezenta principala formă de exprimare a dogmelor.

Crezul desemnează, în sens general, o sinteză a învăţăturilor de credinţă creştine fundamentale. Crezul se mai cheamă şi simbol al credinţei. Termenul de simbol vine de la un cuvânt ce însemna parolă în taberele militare. Deci, pentru creştinii din vechime, crezul sau simbolul de credinţă era o parolă ce îi arăta a fi adevăraţi creştini804.

Deşi în Noul Testament nu există un crez formulat ca atare, încă de la începutul Bisericii au circulat scurte formulări, amplificate ulterior, care exprimă conţinutul credinţei, ferind-o de erezii. Aceste „crezuri" erau utilizate în legătură cu Botezul, atât pentru instruirea catehumenilor, cât şi pentru mărturisirea credinţei de către aceştia în timpul slujbei.

In anul 325, la primul sinod ecumenic ţinut la Niceea, pe baza crezurilor baptismale folosite în Siria, Palestina şi Cezareea, Sfinţii Părinţi, insuflaţi de Duhul Sfânt, elaborează, ca răspuns la erezia lui Arie care contesta dumnezeirea Fiului, prima parte a Crezului rostit astăzi la Sfânta Liturghie. Sinodul al II-lea Ecumenic, ţinut la Constantinopol în anul 381, ca răspuns la erezia lui Macedonie care contesta dumnezeirea Sfântului Duh, completează Crezul de la Niceea cu învăţătura despre Sfântul Duh, despre Biserică, Botez, învierea morţilor şi viaţa veşnică. Fiind elaborat la sinoadele ecumenice de la Niceea şi Constantinopol, acest Crez este cunoscut sub denumirea de Crezul niceo-constantinopolitan şi este „crezul prin excelenţă al creştinismului"805, recunoscut la Sinodul al IV-lea Ecumenic de la Calcedon (451) ca expresie autentică a credinţei Bisericii universale. Acesta este Crezul introdus în Liturghie la începutul secolului al Vl-lea şi păstrat până astăzi.

Mărturisirea credinţei prin rostirea Crezului este o expresie a unităţii de credinţă a mădularelor Bisericii prin mărturisirea aceluiaşi adevăr mântuitor. Credinţa creştină este cunoaşterea şi trăirea mântuirii ca restabilire a unităţii cu Dumnezeu şi, întru El, cu ceilalţi membri ai Bisericii şi cu întreaga făptură, după chipul unităţii Sfintei Treimi. Este cunoaşterea anticipată, în Biserică, a împărăţiei lui Dumnezeu ca unitate „de sus": „Dar nu numai pentru aceştia Mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, ca toţi să tîe una, după cum Tu, Părinte, întru Mine si I u intru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis. Şi slava pe care Tu Mi-ai dat-o, le-am dat-o lor, ca să fie una, precum Noi una suntem" (Ioan 17, 20-22). Unitatea „de sus" este conţinutul vieţii dumnezeieşti treimice. Credinţa înseamnă, aşadar, părtăşia la unitatea „de sus" cu Dumnezeu şi semenii, iar Biserica este tocmai împlinirea credinţei, este acea unitate care primeşte, în care se intră şi la care devii părtaş prin credinţă806. De aceea, credinţa nu poate fi individualistă. Nu poţi avea credinţa mântuitoare în afara Bisericii. Credinţa se dobândeşte şi se trăieşte în Biserică, în comuniune cu ceilalţi şi exprimând unitatea cu ceilalţi.

Sfânta Liturghie este Taina în care înaintăm spre împlinirea desăvârşită de către Duhul Sfânt a unităţii „de sus" a Bisericii prin aducerea Sfintei Jertfe şi împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului: „Iar pe noi, pe toţi, care ne împărtăşim dintr-o pâine şi dintr-un potir, să ne uneşti unul cu altul prin împărtăşirea Aceluiaşi Sfânt Duh" (Anaforaua Sfântului Vasile cel Mare). O condiţie esenţială pentru ca Duhul Sfânt să ne unească în Biserică este mărturisirea aceleiaşi credinţe revelate. Legătura organică între unitatea credinţei şi împlinirea Bisericii în Euharistie alcătuieşte centrul vieţii Bisericii. De aceea, numai cei uniţi în mărturisirea credinţei ortodoxe se pot împărtăşi la Sfânta Liturghie. Rostirea crezului este dovada ortodoxiei credinţei şi a unităţii de credinţă, condiţie pentru aducerea Sfintei Jertfe şi împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului.

Crezurile au fost utilizate încă de la începutul Bisericii pentru instruirea catehumenilor şi mărturisirea credinţei la Botez. Din secolul al IV-lea, după formularea lui la primele două sinoade ecumenice, folosirea Crezul niceo-constantinopolitan s-a impus în practica Bisericii menţinându-se până astăzi. Astfel, fiecare creştin ortodox, la Botez, s-a lepădat de satana şi s-a unit cu Hristos, mărturisindu-şi credinţa prin rostirea acestui Crez fie direct (dacă a fost botezat matur), fie indirect, prin intermediul naşului (dacă a fost botezat prunc). La Sfânta Liturghie, rostirea Crezul înseamnă, pentru toţi credincioşii, o reînnoire a făgăduinţei făcută la Botez, o afirmare a calităţii de membru al Trupului lui Hristos, Biserica.

Majoritatea a creştinilor ortodocşi de astăzi au fost botezaţi ca prunci, naşii mărturisind credinţa pentru ei. Din păcate, puţini naşi îşi înţeleg responsabilitatea pe care şi-o asumă atunci când botează un prunc, de a-l îndruma pe calea Bisericii şi de a-l învăţa credinţa. Ca urmare, mulţi ortodocşi nu cunosc dogmele credinţei noastre. Rostirea Crezului la Sfânta Liturghie este un prilej pentru aceştia de a învăţa tainele credinţei. Aşadar, rostirea Crezului este şi o proclamare a credinţei pentru cei „necunoscători şi neînvăţaţi"807.

Contemplând tainele mântuirii noastre exprimate de Crez nu putem decât să fim mulţumitori, ca anticipare a mulţumirii veşnice din veacul viitor. „Mărturisirea dumnezeiescului simbol al credinţei, scrie Sfântul Maxim Mărturisitorul, arată mulţumirea tainică pentru raţiunile şi modurile înţeleptei providenţe dumnezeieşti cu privire la noi, prin care neam mântuit, mulţumire care va avea loc în veacul viitor"808. Răspunsul nostru la mântuirea dăruită nouă de Dumnezeu este credinţa. Rostind Crezul, ca expresie concentrată a credinţei, ne arătăm mulţumirea faţă de dragostea pe care Dumnezeu ne-a dovedit-o lucrând mântuirea noastră. Astfel, ne pregătim să ducem, în unitate de credinţă şi iubire, mai departe mulţumirea noastră prin aducerea Sfintei Jertfe şi rostirea anaforalei liturgice.

Rostirea Crezului are o importanţă deosebită: este o expresie a unităţii de credinţă, o dovadă a ortodoxiei credinţei şi, prin aceasta, o pregătire pentru împărtăşire; o mulţumire pentru mântuire şi o reînnoire a făgăduinţei făcute la Botez de a ne uni cu Hristos şi a crede Lui; o proclamare a credinţei pentru cei neştiutori; o mărturisire a iubirii lui Dumnezeu pentru noi şi a dragostei noastre faţă de LI şi între noi. Având în vedere toate acestea, atât din punct de vedere liturgic, cât şi pastoral, se impune rostirea în comun a acestuia de către întreaga comunitate. Astfel, ne arătăm în mod concret unitatea în credinţă şi, pe de altă parte, fiecare credincios va ajunge să înveţe Crezul.

Pr. Florin Botezan

Sfanta Liturghie – cateheza desavarsita, Editura Reintregirea

Cumpara cartea "Sfanta Liturghie – cateheza desavarsita"

Note:
801 John Breck, Puterea cuvântului.... p. 127.
802 Liturghier, p. 276.
803 Theodor Lectorul, Histona Ecdesiastica, II, 32. Lucrarea este scrisă în anull 528 dar pasajul privindu-l pe Patriarhul Petru Fullo este interpolat, ceea ce nu înseamnă că cele relatate nu ar putea fi adevărate. Cf. Robert Taft, Great Entrance p. 398.
804 Anthony M Coniaris, Introducere în credinţa şi viaţa Bisericii Ortodoxe, trad. de Constantin Făgeţan, Bucureşti, Editura Sophia, 2001, p. 19.
805 Ion Bria, Dicţionar de Teologie Ortodoxă, ediţia a II-a, Bucureşti, EIBMBOR, 1994, p. 111-113.
806 Alexander Schmemann, Euharistia … p.154
807 Sfântul Gherman al Constantinopolului, Historin ecclesiaslica, p. 64.
808 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Mystagpgia, p. 34.

• Crezul sau Simbolul credintei
  Publicat in : Rugaciuni - Rugaciuni Ortodoxe
• Crezul sau Simbolul credintei
  Publicat in : Viata liturgica
• Crezul - Simbolul Credintei
  Publicat in : Credinta
• Simbolul Credintei - Crezul
  Publicat in : Liturghia