Erminia bizantina retrospectiva si perspective

Erminia bizantina retrospectiva si perspective Mareste imaginea.


Erminia bizantina retrospectiva si perspective

Erminia - expresie a canonicitatii artei ecleziale.

Istoria artei cunoaste in general doua modalitati de a practica si (re)simti arta: mimetic si canonic. In primul caz prevaleaza imboldul personal, subiectiv, care se exprima ghidandu-se (liber) dupa natura, in cel de al doilea, aceasta initiativa personala, fie ea ctitorala, fie artizanala, se conformeaza unor norme (liber) consimtite, in raport cu opera, pe de o parte si in relatia cu beneficiarul, comunitatea sau autoritatea, pe de alta.

In aceasta ordine de idei, este de la sine inteles ca arta religioasa in genere si arta ecleziala in special a fost si este definita ca arta prin excelenta canonica. Circumstantele alcatuirii Cortului Marturiei sunt si in aceasta privinta paradigmatice: odata cu Legea, Moise a primit in muntele Sinai si modelul viitorului locas de inchinare, cu toate detaliile constructive si decorative - in termenii celei mai riguroase erminii, am zice - si cu mesterii investiti special (Exod, cap.31). Or, ideea unui prototip scripturistic (vetero-testamentar) a ceea ce mai tarziu va fi Erminia, faptul exercitarii autoritatii(religioase) pe tot parcursul lucrarilor, de la proiect la tarnosire, precum si uzanta consacrarii (harismatice) a artizanilor situeaza, dintru inceput, problematica artei religioase in sfera" canonicitatii.

Este de observat totusi, in ceea ce priveste arta crestina, indeosebi, ca acest caracter; quasi-normativ are in vedere propriu-zis continutul, conceptia, mai degraba, decat expresia, conform unei practici statornicite, devenita de-a lungul timpului traditie, consfintita ca atare de Sinodul al VII-lea ecumenic, care lasa mestesugul la latitudinea artistului, continutul sau conceptia decurgand insa din autoritatea spirituala a Parintilor.

Pe de alta parte, o interventie normativa a Bisericii, materializata in canoane sau dispozitii cu referinta expresa la arta bisericeasca, nu s-a produs decat in masura in care a fost reclamata de imprejurari cu totul speciale, generate de erezii, schisme sau alte framantari, ce vizau direct sau tangential, in cadrul cultului indeosebi, fenomenul artei ecleziale sub diversele sale aspecte: arhitectura, iconografie, imnografie etc..

Nu exista, prin urmare, un corpus sistematic de norme canonice sau disciplinare, destinat sa reglementeze in amanunt arta bisericeasca, ci dispozitii cu caracter fie general, fie incidental, apte insa de o aplicabilitate mai generalizata, dispozitii care, sintetizate intr-un ansamblu coerent, sa poata oferi structura necesara constituirii unei doctrine canonice ortodoxe privitoare la acest domeniu al vietii bisericesti.

Complementar exista, intr-o masura considerabila chiar, insasi realitatea care a facut si face obiceiul acestor norme si reglementari, respectiv patrimoniul vast al artei crestine, materializat in monumente si piese iconografice si exista, totodata, o substantiala literaturii care abordeaza direct sau indirect fenomenul artei eclcziale, literatura concretizata in lucrari cu caracter apologetic, aghiografic, mistagogic si liturgic, in contextul carora reflexia teologica a putut edifica si dezvolta, pe langa elementele esentiale ale unei iconologii biblice si patristice, o cuprinzatoare si subtila ermineutica a spatiului eclezial, in dubla sa articulare, arhitectonica si iconografica.

Or, atat zestrea plastica si monumentala, cat si patrimoniul ideatic s-au ivit si s-au dezvoltat intr-o inextricabila ingemanare, constituind, in cadrul mai larg al Traditiei bisericesti, o traditie iconografica propriu-zisa, deopotriva plastica si literara. Pe masura amplificarii si rafinarii acestei traditii, a diversificarii ei in timp si spatiu, ratiuni de ordin practic, mai ales, au impus si consemnarea ei in scris, la inceput sub forma unor simple colectii fie de retele de atelier, fie de portrete aghiografice (literare) sau iconografice (desene), pentru ca, treptat, sa fie codificata sub forma unor corpusuri tot mai complexe, cuprinzand atat retetare tehnice (cu unele indicatii stilistice), cat si repertorii extinse de teme iconografice (cu indicarea distribuirii lor in spatiul bisericii), ori, in fine, colectii de desene (modele sau izvoade) de scene si portrete.

Astfel de corpusuri, specifice indeosebi Rasaritului Ortodox, au proliferat in mediile artizanale si monastice, circuland in manuscris sub denumiri precum Erminia zugravilor) ori Erminia zugraviei etc, imprumutand deseori caracteristici care le apropie de cartile populare, dar revendicandu-se aproape totdeauna de la traditia bizantina, de factura athonita indeosebi, prin invocarea unor nume celebre precum Panselin sau Teofan, fie in precuvantari, ca autori ai unor opere vrednice de urmat, fie in retetare chiar, ca posesori sau creatori ai unor anumite retete sau procedee tehnice ori stilistice mai deosebite.

Finalitatea eminamente pragmatica a acestor corpusuri si-a pus desigur pecetea nu numai asupra cuprinsului lor, circumscris in mod necesar si aproape exclusiv exigentelor practicii curente de atelier sau de santier, ci si asupra carierei sau destinului lor asa-zicand livresc, de carti cu viata scurta, manuite pe schele si mai putin in scriptorii sau biblioteci, asadar copiate des, in functie de necesitati si compilate: frecvent, in functie de nevoi, preferinte si optiuni personale - si mai putin sau deloc din ratiuni de bibliofilie. Din acest statut aparte al erminiilor, de productii de necesitate si nu de ragaz, decurg o serie de consecinte importante, privitoare la ceea ce se numeste "traditia manuscrisa" a acestora.

Se constata bunaoara ca este greu, daca nu imposibil, de stabilit o relatie ascendenta certa, sau cat de cat coerenta, a multitudinii de variante existente, catre un manuscris originar comun al erminiilor, intrucat este putin sau deloc probabil sa fi existat un singur original de acest gen.

Spre diferenta de Evanghelii, de pilda, care, avandu-si izvorul unic in persoana si propovaduirea Domnului Iisus Hristos, s-au transmis totusi in (patru) redactari distincte, apartinand unor autori (re)cunoscuti - evanghelistii - totdeauna, mentionati ca atare, Erminia constituie prin insasi natura sa o opera anonima, de compilatie si nu de autor? care sintetizeaza o traditie tehnica si iconografica milenara, din multiple surse, uneori disparate, izvorand din practica unor personalitati artistice tutelare pe de o parte, iar pe de alta din inepuizabila diversitate a (recurselor aghiografice si ermineutice: biblice, martirice, omiletice, imnografice, mistagogico-liturgice etc.

Avand in vedere specificul artei bisericesti, precum si faptul ca iconograful lesne putea fi dublat de aghiograf si vice-versa, conform unei traditii ilustrate cu precadere in ambianta monastica si care se revendica de la Evanghelistul Luca, sunt usor de intrevazut circumstantele ce au favorizat aparitia erminiilor si anume posibilitatea accesului direct si personal la sursele de inspiratie si usurinta consemnarii lor in scris. Calauzit de principii evident pragmatice, zugravul (monahul) autor de Erminie, a colectionat si colationat date utile tinand fie de mestesug (tehnica si stil), fie de conceptie (chipuri, teme si oranduiri iconografice) si, desigur nu in ultimul rand, asa-numitele izvoade (schite sau desene).

Cele mai pretioase izvoare in acest sens vor fi fost, fara indoiala, cele care conjugau informatia (de)scrisa, verbal si figurat, in cuvinte, dar si in imagini, anume manuscrisele ilustrate ale cartilor Vechiului si Noului Testament, apoi manuscrisele, de asemenea ilustrate, ale martirologiilor sau sinaxarelor de mai tarziu. Din tunct de vedere iconografic, adica al ingemanarii dintre imagine si cuvant, dintre vizual-sensibil si inteligibil-conceptual, se poate afirma ca sursele de acest gen au furnizat, deopotriva, principiul si continutul, in nuce, al viitoarelor erminii.

Nu este mai putin adevarat insa ca manuscrisele ilustrate, pretioase in sine si foarte rare, erau totodata privite (si pastrate) cu consideratia acordata in general obiectelor sacre (Oros-ul Sin.VII Ec), incat este greu de imaginat ca o practica uzuala purtarea lor din skevophilakion pe schela (si cu atat mai putin din scriptorii sau biblioteci pe santiere), pentru a se substitui erminiilor; ele au fost si au ramas monumente (piese) privilegiate (si greu accesibile) ale confluentei cuvant/imagine, cu o circulatie restransa la ambianta anumitor, centre de cultura: palatine, metropolitane, monastice.

Pentru producerea lor, caligraful trebuia dublat de miniaturist (rareori in una si aceeasi persoana, in general), lucru mai greu de obtinut in scriptoriile obisnuite, fapt pentru care unele manuscrise - rotuli, mai cu seama - au pastrat spatiile goale lasate de caligraf pentru interventia ulterioara a miniaturistului, care, dintr-un motiv sau altul nu s-a mai produs.

Ceea ce este interesant insa si merita subliniat ca atare este faptul ca aceste spatii goale contineau uneori anumite indicatii iconografice - ermineutice in sensul propriu al cuvantului - carora miniaturistul era indatorat sa li se conformeze, traducandu-le in imagini. Aceasta abilitate presupunea un anumit mediu de comunicare, o traditie koini quasi-codificata, sau macar un vocabular standard apt sa inlesneasca fara echivoc convertirea indicatiilor verbale in imagini.

Totodata, aceasta codificare putea servi in acelasi timp si la convertirea imaginilor in cuvinte; astfel se si explica faptul ca nu de putine ori, pentru a suplini lipsa portretului iconografic propriu-zis (miniatura sau icoana), s-a recurs tot mai frecvent la completarea portretelor aghiografice din sinaxare cu descrieri ale trasaturilor fizionomice ale protagonistilor martiriilor, menite a-i individualiza pe sfinti si a le conserva totodata chipurile in memoria Bisericii; colectiile de astfel de portrete si scene (biblice si martirice) se vor fi constituit apoi, treptat, alaturi de retetare si desene, in ceea ce numim astazi erminiile de pictura.

In lumina celor de mai sus, se poate conchide cu deplin temei, ca acestea s-au alcatuit prin codificarea traditiei plastice si iconografice in interiorul Traditiei Bisericii, ca expresie a canonicitatii artei ecleziale si instrument, cu caracter mai mult oficios decat oficial-normativ, al reglementarii practicii iconografice.

Erminia - icoana a iconomiei

In ceea ce priveste obiectul propriu-zis al acestei codificari, respectiv continutul Erminiei, trebuie avute in vedere mai intai multiplele surse, istorico-biblice, omiletice-aghiografice, imnografico-ecfrastice, mistagogico-liturgice etc, care au contribuit la constituirea acesteia. Ele contin si exprima, toate, cu mijloace specifice, doctrina si cultul Bisericii, transmitandu-le ca atare Erminiei.

Or, atat doctrina cat si cultul graviteaza fundamental in sfera soteriologiei, doctrina expunand si explicitand (discursiv-conceptual), iar cultul actualizand (sacramental) "taina cea din veac ascunsa" a istoriei mantuirii - oikonomia -, pe care iconografia, in esenta ei codificata - Erminia - , o expune si o ilustreaza (simbolic-figural).

Dupa cum se poale usor constata, orice "scara" sau "tabla, de materii", care insoteste de regula manuscrisul unei erminii, corespunde punctual intregului cuprins al Scripturii, deoarece putine sunt episoadele sau persoanele biblice din Vechiul ori din Noul Testament, care sa nu-si fi atlat, de-a lungul timpului, expresia vizuala in miniaturi, in icoane sau in pictura murala. Sta marturie in acest sens intregul patrimoniu de piese si monumente iconografice, din arta paleocrestina pana in zilele noastre. Continutul Bibliei regasindu-se, deci, in quasi-totalitatea sa, in transpunere iconografica, se poate afirma, la rigoare, ca biblie, cel putin, insasi istoria mantuirii - oikonomia - constituie obiectul Erminiei.

Nu este mai putin adevarat, apoi, ca in descrierea scenelor iconografice razbate de fapt ecoul intregii traditii bisericesti, respectiv aportul ideatic si expresiv ai omiletlcii, imnografiei, randuielilor de cult etc., amplificand, diversificand si imbogatind datum-ul scripturistic originar.

Acest fapt se verifica inca din arta paleocrestina care propune, intre alte premise ale iconografici ulterioare, simbolurile genuin crestine ale Orantului (sufletul mantuit) si Pastorului Cel Bun (Mantuitorul), ambele de inspiratie biblica si cu semnificatie evident soteriologica. in acelasi timp ambele reprezinta si atitudini cultice, Orantul ca expresie insasi a rugaciunii, iar-Pastorul Cel Bun ca emblema ceva mai complexa, ce corespunde unui leit-motiv profetic vetero-testamentar (Ps.XX, 1-2), figureaza persoana Mantuitorului - "Pastorul Cel Bun" (In X, 11) si ilustreaza soteriologic unul din cele mai vechi texte liturgice din slujba inmormantariii (Ordo commendationis animae) referitor la "oaia cea pierduta".

O trecere sumara in revista a temelor paleocrestine intareste constatarea ca ele graviteaza, in genere, in sfera soteriologica, a iconomiei mantuirii, tipurile biblice vetero-testamentare zugravind cu precadere eroi si episoade ale unor salvari miraculoase (Noe, Avraam, Isaac, Daniil intre lei etc.), iar reprezentarile nou-testamentare extinzand registrul temelor taumaturgice, de la tamaduiri (Orbul), pana la invierea din morti (Lazar), ca tot atatea, marturii ale lucrarii mantuitoare a Domnului, Pastorul cel Bun: in chip firesc, tematica soteriologica culmineaza, doctrinar si iconografic, cu persoana: si lucrarea Mantuitorului insusi.

In aceasta ordine de idei, chiar si teme soteriologice mai specific liturgice, precum cea a Jertfei euharistice, isi afla ilustrarea, inca la finele veacului al II-lea, in catacomba Priscillei, intr-o formulare destul de complexa, caracteristica de altfel unei iconografii prin definitie simbolice, si cu atat mai proprie unui subiect din ordinea sacramentala definita (si operand eficace) prin simboluri; catacomba lui Callist, o incapere ilustrand in extenso tematica Tainelor, a fost supranumita chiar "Capela Sacramentelor".

Pe de alta parte, sincronismul raspandirii, ia scara intregii oikoumene, a acelorasi teme si motive iconografice, confirma constatarea ca arsa paleocrestina s-a constituit dintru inceput ca un sistem de simboluri, alcatuind pentru cei initiati un limbaj inteligibil, coerent si complet, si valideaza, totodata, asertiunile privitoare la fenomenul codificarii, asa-zicand ermineutice, a temelor iconografice. Exista un paralelism evident intre procesul de constituire a zestrei iconografice propriu-zis, pe de o parte si fenomenul de codificare iconografica, adica de constituire a Erminiei, pe de alta; ambele vor iesi la lumina din zodia catacombelor, in secolul al IV-lea, cand, asa cum s-a mai spus, ceea ce fusese doar un idiom rezervat unor initiati, va trebui sa capete anvergura unui limbaj universal-. Un exemplu mai mult decat edificator privind amplitudinea, dar si coerenta acestui limbaj il poate oferi acumularea, din varii surse, a unei extraordinare bogatii de idei si imagini, intretesute inextricabil in ceea ce s-ar putea numi fundalul pe care se proiecteaza, de pilda, scena Nasterii Domnului.

Numeroase alte exemple arata ca aproape orice episod biblic, rafinat prin reflexia teologica, asimilat liturgic in cult, filtrat prin sensibilitatea artistica si stilizat cu mijloacele artei, a putut deveni si tema iconografica, in dubla sa ipostaza, plastica-figurala, respectiv descriptiv-ermineutica.

Dar, daca Erminia reproduce, asa-zicand, Scriptura, nu este mai putin adevarat ca ea se afla intr-o relatie similara cu Liturghia. Pentru ca, atunci cand se examineaza problema Erminiei sub aspectul programului iconografic, se constata indubitabil ca acesta este astfel structurat incat, pe de o parte sa puna in evidenta punctul culminant al Iconomiei, Jertfa mantuitoare, ca si Liturghia, al carei miez este Jertfa euharistica, iar pe de alta parte sa (re)produca, mai concentrat sau chiar in extenso, o replica spatiala a ciclului liturgic al anului bisericesc, ciclu perceput la randul sau ca "icoana" aceleiasi Iconomii, doar ca in alt registru de expresie, cel temporal.

Astfel, ca expresii distincte ale aceluiasi continut - oikonomia - atat iconografia cat si Liturghia, ilustrand, fiecare, dimensiunea spatiala si respectiv cea temporala, dar ingemanate complementar in ambianta ecleziala, au putut fi definite printr-o sintagma atotcuprinzatoare, aceea de "Biserica-Liturghie".

Or, daca iconografia se defineste pe de o parte ca echivalent plastic vizual al mesajului evanghelic si al istoriei biblice in general, iar pe de alta ca icoana, alaturi de Liturghie, a istoriei mantuirii, atunci si expresia sa codificata - erminia "- se poate legitima, la rigoare, ca eikon tes oikonomias, in registru descriptiv, cu un statut bine definit, oferindu-se ca atare studiului.

Erminia - instrument didactic

Inainte insa de a fi constituit obiect de studiu; Erminia a fost, in forma sa consacrata de traditie, aceea de manual, un instrument de studiu. Pentru generatii de zugravi, monahi sau mireni, ea a fost, daca nu "carte de capatai", atunci macar o "carte la indemana", atat in ateliere, cat si pe schelele bisericilor de zugravit, contribuind decisiv nu numai.la perpetuarea traditiei bizantine in pictura tarilor ortodoxe ori la stabilitatea, in "hotarul" canonic, a tipicului iconografic ortodox, ci si la pastrarea nealterata a specificului artei bisericesti si, in buna masura, a chipului propriu al Ortodoxiei.

Daca asupra utilitatii erminiei, in trecut si prezent, in practica atelierelor ori pe santierele de pictura si restaurare, pe intregul parcurs al lucrarilor, de la intocmirea proiectului de deviz, pana la (re)scrierea pisaniei, putine lucruri, ar mai fi de spus, in ceea ce priveste destinatia ei de instrument didactic sunt de avansat unele precizari.

Ca manual, destul de complex, de altminteri, Erminia sintetizeaza unitar, intr-o maniera specifica, o traditie milenara - iconografica si artizanala - verificata in practica si validata de Biserica, sub expresia ei codificata, concisa si destul de arida, se afla stratificate, pe langa datele tehnice si plastice ale unei indelungi experiente umane in domeniu, si ecourile unei subtile si adanci reflexii teologice, care i-a insotit permanent devenirea, determinandu-i continutul cel putin, daca nu si forma. Este greu de aproximat bogatia intregului tezaur de doctrina si viata crestina disimulat sub codificarea ermineutica, dar ci se cere, fie si partial, descifrat. Odata identificat si decodificat, acest inepuizabil continut poate fi reactualizat si pus in valoare, laolalta cu Erminia insasi, ca instrument didactic, sub forma cea mai proprie, aceea de manual de arta bisericeasca.

Adrian Matei Alexandrescu

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 5441

Voteaza:

Erminia bizantina retrospectiva si perspective 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE