Martiriul in gandirea Bisericii si in intelegerea Sfintei Scripturi reprezinta experienta mortii hotarate prin credinta ca marturie fidela a dragostei pentru Hristos. In acest sens, martirul este marturisitor prin moartea cauzata de dusmanii credintei. Astfel, marturisirea si moartea presupun o legatura interioara si trebuie privite impreuna. Puterea de a marturisi pe Hristos vine din harul Duhului Sfant, care este viu si lucra­tor in sfintii mucenici. Cu toate acestea, lucrarea harului presupune si conlucrarea omului cu el. Sfantul Ioan Gura de Aur afirma in acest sens ca "Domnul nu ingaduie totul harului, in orice imprejurare, ci porun­ceste ca si ucenicii lui sa-si aduca si ei partea lor". Rolul mucenicilor era astfel acela de a fi sacerdoti ai lui Dumnezeu langa altarul de jertfa si de a se ruga pentru pacatele credinciosilor.

Realitatea trairii martirului in relatia sa cu Dumnezeu si cu semenii sai nu este un lucru pur omenesc, ci unul divino-uman, de inalta inten­sitate duhovniceasca. Momentul central al vietii martirului este acela al marturisirii lui Hristos in inima sa si in fata lumii dezlantuite asupra lui, marturisire ce este lucrare a Duhului Sfant in adancurile sufletului sau preaplin de Dumnezeu. Este cunoscuta, in acest sens, intensitatea iubi­rii jertfelnice a martirului, manifestata prin ravna si cuvintele pronuntate inaintea persecutorilor. Acestea fac proba unei experiente intime in co­muniune de iubire cu Dumnezeu si cu oamenii.

Sfantul Ignatie Teoforul, inaintea supliciului sau, cerea ca nimeni sa nu-l impiedice de la acesta, fiind convins ca abia prin martiriu incepea sa fie cu adevarat ucenic al Domnului. Ravna lui depasea cele vazute si se indrepta epectatic spre cele nevazute pentru a ajunge la Hristos. Astfel, el se ruga ca "focul, crucea, multimea fiarelor, taierile, impartirile, risipi­rea oaselor, strivirea membrelor, sfaramarile intregului trup sa vina asupra lui, numai sa ajunga la Hristos". Vremea iesirii sale din aceasta lume este vremea nasterii lui in Hristos. Martirul, in jertfa sa pentru Dumnezeu, iese din sine pentru a-L intalni pe Dumnezeu. Fiind plin de Dumnezeu, el este anthropos in sensul profund al cuvantului, adica reunificat in sine si impacat cu intreg cosmosul care-l inconjoara. Astfel, Sfantul Ignatie astepta ca, prin mucenicia lui, sa se reverse asupra sa lumina cea curata a lui Hristos si, o data ajuns acolo unde este Dumnezeu, sa devina cu ade­varat om, anthropos.

Dimensiunea liturgica a martiriului

Mucenicul, prin jertfa sa, se prelungeste in afara, intr-o miscare exta­tica, atragand cu sine si in sine lumea intreaga, pe care o deschide spre lu­crarea terapeutica a harului. Sangele sau devine, astfel, samanta a cresti­nismului si putere in Hristos, care renaste permanent pe alti credinciosi spre angajamentul decisiv pe calea mantuirii. Certitudinea acestei realitati este aratata in viata si practica bisericeasca, incepand cu secolul al doilea, cand Biserica a randuit sa se puna in Sfantul Antimis si in piciorul Sfintei Mese particele din Sfintele Moaste ale Sfintilor Mucenici. Jertfa mantu­itoare a lui Hristos, jertfa marturisitoare a martirilor si jertfa euharistica cea nesangeroasa se afla astfel intr-o intima legatura una cu alta.

Mucenicul se ofera pe sine insusi jertfa lui Dumnezeu, ca preot, in unire cu jertfa lui Hristos, manifestandu-si prin aceasta calitatea sa de sacerdot a lui Hristos, Arhiereul cel vesnic. Cina euharistica la care mar­tirii sunt chemati este pregatita, drept pentru care ei nu trebuie sa o sca­pe. Cugetarea lor era stapanita de simtul comuniunii si al cuminecarii la masa Stapanului. Pentru un astfel de ospat euharistie, trupurile lor tre­buiau asezate pe altarul de jertfa, iar, daca nu mureau acum, viata vesni­ca nu mai putea fi rascumparata prin moarte. Trupurile lor condamnate la ardere de tot erau, atat inainte de jertfa, cat si dupa sacrificiu, trupuri sfinte si nobile. in suferintele lor, ei sunt inconjurati de ingerii care le as­teapta triumful reprezentand infrangerea puterilor demonice. intr-o atare ambianta, Sfintii martiri de la Lyon au indurat chinuri mai presus de ori­ce istorisire, satana mult dorind ca ei sa rosteasca blasfemii si sa se lepede de Hristos. Pentru aceasta, spune Sfantul Grigorie de Nazianz, "jertfa lor nu este inferioara ca valoare luptelor lui Daniel, care a fost aruncat ca mancare inaintea leilor, dar care a infrant animalele prin intinderea mai­nilor. Nu este mai mica decat cea a tinerilor in Asiria care, in foc, au pri­mit racoare de la ingeri".

Martiriul este astfel, pe drept cuvant, eveniment liturgic si euharistie. Prin mucenic, istoria se opreste din agitatia ei si se deschide spre o noua dimensiune care leaga trecutul de viitor, facand din cele doua un vesnic prezent. Uneori, pornind de la aceasta realitate, in timpurile persecuti­ilor, in temnite, Sfanta Liturghie era savarsita pe piepturile martirilor inca nemartirizati. Martirul este in acest sens o anamneza vie, o memo­rie comunitara, dar si o sete epectatica, aspirand spre vesnicie, dupa cum se poate observa in troparul la Sfintele mucenice: "Pe tine, Mirele meu, te iubesc si pe Tine, cautand ma chinuiesc, ca sa imparatesc intru Tine". Singurul care-i poate potoli setea este Iubitul vesnic. "Eu sunt graul lui Dumnezeu, zicea Sfantul Ignatie Teoforul, si doresc sa fiu macinat de din­tii fiarelor ca sa fiu gasit paine curata a lui Hristos." Numai pronuntand numele Mantuitorului, ca intr-un ritual liturgic, mucenicul se umple de dragostea divina, implantand numele Lui ca o sageata in inimile celor care inca n-au dobandit curajul de a se jertfi pentru El. Actele Martirice sunt pline de exemple ale acelora care au vazut patimirea martirilor si din-tr-o data s-au declarat si ei marturisitori ai lui Hristos. Mantuitorul, prin mucenic, se impune ca prezenta aici si acum si asteapta sa fie intampinat in decizia de a-I urma, urmand ca impartasirea cu El sa se faca in sange­le propriu al martirului.

Mucenicul este omul logic sau singurul intelept intr-o lume desacralizata. Sfantul Ignatie, in momentul sacrificiului sau, era convins ca abia acum incepe sa fie ucenic a lui Hristos. "Nu mai ravnesc nimic", zice el, "din cele vazute si nevazute ca sa ajung la Hristos... Ajuns acolo voi fi om". Miscarea sa spre Dumnezeu este angajata spre un Amin continuu. Adevarul vietii sale este rezultat din adevarul trairii lui in Dumnezeu. El actioneaza in cunostinta de cauza, fiind constient de simfonia lucra­rii sale in Hristos. Mucenicul ca om logic, este patruns de Logosul di­vin, Care-l transforma si-l indeamna sa devina singura fiinta rationala intr-o lume plina de nedreptati. Ca fiinta logica, nevoitorul se deschide dialogului cu Logosul devenind astfel activ si novator, introducand es-hatonul in istorie si conducand pe oameni spre relatia de comuniune cu Dumnezeu si intre ei. Rezultatele experientei sale nu raman niciodata individuale. Dimpotriva, el se imparte intre frati, dupa cum, ulterior, s-a si statornicit traditia ca moastele mucenicilor sa se imparta la toate co­munitatile crestine.

Relatia vie cu Hristos este resortul continutului dinamic al credintei martirilor. Mucenicul are constiinta prezentei sale in Hristos si a prezen­tei lui Hristos in el, in experienta lui. Mucenicul traieste atat prin pati­ma lui Hristos cat si prin Sfanta Euharistie. Domnul Hristos a fost adus jertfa "ca o oaie spre junghiere si ca un miel fara de glas inaintea celui ce-l tunde". Asemenea lui Hristos, in suferinta sa martirica, ca intr-o li­turghie a fiintei sale, mucenicul lui Hristos sopteste neincetat cuvinte­le talharului de pe cruce: "pomeneste-ma Doamne cand vei veni intru imparatia Ta". Alteori, martirul repeta in timpul patimii sale ceea ce Domnul sau a strigat pe Cruce: "Doamne in mainile tale imi incredin­tez duhul meu".

Intemnitatii pentru Hristos participa real la jertfa unica si plina de iu­bire a lui Hristos. Ca oameni ai credintei adevarate, mucenicii revarsa din ei insisi mireasma lui Hristos, descoperind pe Dumnezeu lumii, prin tot ceea ce face si mai ales prin suferinta lor. in acest sens crestinii din Lyon vedeau in Sfanta Blandina "pe cel ce s-a rastignit pentru ei". La randul sau, Sfantul Ignatie Teoforul traieste starea mistica de unire cu Dumnezeu ca traire maximala a hristificarii sale: "Lasati-ma sa fiu, prin ceea ce pot ca sa dobandesc pe Dumnezeu. Sunt graul Lui si doresc sa fiu macinat de dintii fiarelor, ca sa fiu gasit paine curata lui Hristos". Aspiratia mar­tirica a Sfantului se suprapune astfel peste conceptia sa euharistica. De fapt Sfantul introduce in discursul sau o confuzie voita, in ceea ce pri­veste gandirea sa despre mucenicie si ceea ce vrea sa spuna despre euha­ristie. Pentru el, atat Martyria, cat si Euharistia sunt "leacul nemuririi si doctoria impotriva mortii", pentru a trai vesnic in Hristos. Ambele stari ale aceleasi experiente mistice sunt legate de participarea la invierea lui Hristos, care este premisa invierii noastre. Prin urmare "descoperirea lui Hristos in painea euharistica e recapitulata in persoana martirului" ca dorinta a Duhului lui Hristos in cel botezat. Avand in sine pe Duhul lui Dumnezeu, martirul se coace in focul harului, intr-o Cincizecime permanenta. Sfantul Policarp, de pilda, statea in mijlocul focului, nu ca un trup care arde, ci "ca o paine care se coace [...] apoi a iesit, din impunsatura fa­cuta de sulita in trupul sau, mult sange incat a stins si focul".

Constiinta crestina din aceasta perioada martirica era ca mucenicii erau in acelasi timp profund hristici si profund pnevmatici. Acest ade­var reiese din faptul ca mucenicii, in timpul chinurilor, aveau convin­gerea ca "Domnul insusi era de fata si vorbea cu ei", iar ei il marturiseau in "bucuria Duhului Sfant", fiind in acelasi timp covarsiti de prezenta Paracletului. Aceasta perspectiva profund ecleziala prezinta martirul ca pe o taina a Bisericii lui Hristos, care implineste sangeros deodata jertfa si iubirea, adica tot ceea ce indica mistic tainele in sine. Sfantul Ignatie afirma in acest sens: "cautati sa participati la o singura euharistie; pentru ca unul este trupul Domnului nostru Iisus Hristos si unul este potirul spre unirea cu sangele Lui; unul este jertfelnicul, dupa cum unul este epi­scopul dimpreuna cu preotii si diaconii, cei impreuna cu mine robi; pen­tru ca ceea ce faceti, s-o faceti dupa Dumnezeu". De buna seama, lup­ta si biruinta mucenicului se articuleaza in lucrarea Bisericii lui Hristos, intr-o dorinta neincetata spre dobandirea "painii lui Dumnezeu, care este trupul lui Hristos, iar bautura devine sangele Lui, care este dragoste nestricacioasa". De asemenea, experienta martirica poate fi aplicata in­tru totul experientei euharistice, deoarece, atat in liturghie, cat si in mar­tiriu, "crestinii cu inima incredintata lui Dumnezeu se faceau partasi la rasplatirile sale vesnice".

Cuvintele Sfantului Ignatie legate de euharistie scot in evidenta ne­cesitatea reala a trupului si a sangelui lui Hristos care sunt hrana proprie mucenicilor. De fapt ele definesc mucenicia, iar mucenicul prin faptul martirului sau descrie un gest liturgic. In sensul acesta martirul Sfantului Policarp este cu adevarat un imn liturgic. in rugaciunea sa, sfantul Episcop, in apropierea mortii sale, reitereaza euharistia. El se infatiseaza pe sine ca o paine pe altar si "cu mainile legate la spate, ca un berbec ales din turma cea mare, pregatit spre a fi adus jertfa de ardere bineplacuta lui Dumnezeu, privind spre cer, zise: "Doamne Dumnezeule atotputerni­ce, Tatal iubitului si binecuvantatului Tau Fiu, Iisus Hristos, prin care am primit cunostinta despre Tine, Dumnezeul ingerilor, al puterilor, a toata zidirea si a intregului neam, al celor drepti, care traiesc inaintea fe­tii Tale. Te binecuvantez ca m-ai invrednicit de ziua si ceasul acesta, ca sa am parte cu ceata mucenicilor la paharul Hristosului Tau, spre invierea vietii de veci a sufletului si a trupului, in nestricaciunea Duhului Sfant. Intre care fa sa fiu primit inaintea Ta astazi, ca jertfa grasa si bineplacuta, precum m-ai pregatit si m-ai descoperit si implinit, Dumnezeule cel ne-mincinos si adevarat. Pentru aceasta si pentru toate, Te laud, Te binecu­vantez si Te preamaresc prin vesnicul si cerescul Arhiereu Iisus Hristos, iubitul Tau Fiu, prin Care, impreuna cu El si cu Duhul Sfant, ti se cuvi­ne slava acum si in veacurile ce vor sa fie. Amin".

Dupa ce el a zis Amin si si-a sfarsit rugaciunea, oamenii insarcinati cu focul, au aprins rugul. Iar cand s-a facut o flacara mare, am vazut o minu­ne, cei carora ni s-a dat s-o vedem, care pentru aceea am fost pastrati in viata ca sa vestim si altora cele intamplate. Caci focul, luand forma unei camasi, ca o panza de corabie umflata in vant, inconjura ca un cerc tru­pul mucenicului. Iar el statea in mijloc, nu ca un trup care arde, ci ca o paine care se coace, sau ca aurul si argintul care se prelucreaza in cuptor. Tot in acel moment, am simtit o mireasma placuta, ca un miros de tama­ie sau de alte miresme pretioase".

Dupa cum se poate observa biograful vietii Sfantului sublinia cu toata evidenta caracterul liturgic al acestei morti. Episcopul Smirnei aduce in­aintea lui Dumnezeu o ultima euharistie, el fiind de data aceasta, painea care se aseaza pe altarul de jertfa. Moartea sa, ca a tuturor mucenicilor, este un sacrificiu euharistie adus lui Dumnezeu in Biserica lui Hristos. Totodata, trebuie subliniat faptul ca Sfantul, in supliciul sau, se uneste perfect cu Hristos si formeaza o unitate cu El, murind si inviind impre­una cu El. Acest moment este subliniat si de Sfantul Ignatie atunci cand spune: "Este mai bine pentru mine sa mor in Hristos, decat sa imparatesc marginile pamantului. Pe Acela il caut, care a murit pentru noi; pe Acela il vreau, care a inviat pentru noi. Nasterea mea este aproape". Ideea cen­trala a acestor cuvinte ramane in jurul nasterii la o noua viata, aceeasi cu a Aceluia care a murit si a inviat pentru mantuirea noastra. Mucenicul, fi­ind urmator al lui Hristos, moare si el si inviaza intru El. Rezulta de aici ca mucenicia nu poate sa fie un echivalent al Sfintei Euharistii, dar ceea ce este tainic in euharistie se descopera si in mucenicie, adica acelasi Hristos, mort si inviat, este prezent atat in Euharistie, cat si in martir.

Martyria, deci, se justifica si se implineste comunitar, aidoma Sfintei Euharistii, ca taina prin excelenta ecleziala. Mucenicii traiesc in jertfa lor deodata jertfa lui Hristos dar si a intregii sale Biserici. Exista o identitatea de fond intre martiriu si euharistie care centralizeaza euharistia in Biserica. Atunci cand mai multi mucenici sunt prigoniti, deodata mai multi sfin­ti se constituie intr-o comuniune si intr-o comunitate frateasca realizata. de impreuna lor patimire. In felul acesta ei, in Biserica lui Hristos, atrag atentia in chip explicit asupra identitatii euharistice si comunitare a mor­tii lor. "Jertfelnicul este gata, spune Sfantul Ignatie, voi ajunge prin dra­goste in corul ingerilor, sa cant Tatalui, in Hristos Iisus." La randul ei, Biserica care se zideste in jertfa si cantare euharistica, raspunde in acelasi ritm fratesc, cu ravna ei spre Hristos, implinind cererea mucenicului si recunoscand dimensiunea sacramentala a jertfei sale. Martirul Sfantului Alexandru este relevant in acest sens. in timp ce Sfantul era martirizat, crestinii laudau si cantau lui Dumnezeu si mucenicului in acelasi timp: "Bine ai venit, robule al Domnului! Sa binecuvantezi si orasul si patria noastra! Sa-ti dea Domnul rabdare, pentru a-ti ispravi calatoria".

Prezenta plenara a lui Hristos in Sfintii Mucenici

Actele Martirice arata cu prisosinta ca in suferinta lor, sfintii mucenici nu sunt niciodata singuri. Dumnezeu, cel "minunat intru sfintii Sai", se afla permanent in ei si in toate momentele vietii lor. In martiriul Sfantului Policarp se spune ca: "cei chinuiti dovedesc tuturor ca in ceasul mucenici­ei, prea vitejii martiri ai lui Hristos sunt ca si dezbracati de trup, sau, mai bine, Domnul insusi este de fata si vorbeste cu ai sai". Tot in acest sens graieste si scrisoarea martirilor din Lyon care subliniaza faptul ca insusi Domnul Hristos ofera, in mod evident, celor mai slabi dintre nevoitori, o putere supranaturala. "Noi toti, zice epistola, temandu-ne ca Blandina nu va putea avea curajul sa marturiseasca pe Hristos, din cauza slabiciu­nii trupului ei, ea a implinit aceasta cu atata tarie incat cei ce o chinuiau s-au descurajat si schimbandu-se unii pe altii o chinuiau in tot chipul, de dimineata si pana seara; dar ei insisi s-au declarat invinsi, ne mai avand ce sa-i mai faca si se mirau ca mai poate sa respire, intreg trupul ei fiind de jur imprejur sfasiat si deschis de lovituri, ei, marturisind ca un singur chin de felul acesta era suficient ca sa-i aduca sfarsitul, fara sa mai fie ne­voie de atatea alte multe chinuri. Dar fericita, ca un viteaz atlet, isi rein-noia puterile prin marturisirea lui Hristos".

Daca Mantuitorul Hristos are un rol covarsitor in viata martirului, trebuie subliniat faptul ca mucenicul, in suferinta sa pentru Hristos, nu este niciodata parasit de Sfantul Duh. El este acela care insufla nevoito­rului raspunsurile in fata persecutorilor. Acest fapt face ca faptele mu­cenicului si cuvintele sale sa fie considerate ca marturisiri de credinta si evenimente liturgice, care se implinesc in acelasi timp. Biserica a consi­derat aceste manifestari mucenicesti ca lucrari ale Sfantului Duh si le-a pus alaturi de Sfanta Scriptura. Cuvintele si invataturile martirilor sunt deci considerate ca inspirate de acelasi Mangaietor si sunt lasate Bisericii spre folosul tuturor credinciosilor ei. Sfantul Ignatie in epistolele sale ara­ta ca aceste daruri duhovnicesti sunt oferite de Domnul fiecarui membru al Bisericii prin mijlocirea Sfintilor mucenici.

Ca urmatori ai patimilor Mantuitorului Iisus Hristos, mucenicii isi poarta crucea impreuna cu Domnul lor, renuntand la ei, pentru ca Hristos sa traiasca in ei. Hristos este deci in ei, in viata lor, incununan-du-le suferinta. Ca purtatori ai acestor chinuri, mucenicii se imparta­sesc de slava lui Dumnezeu si imparatesc impreuna cu El de-a dreapta Tatalui. in acest sens, suferinta lor este vazuta ca act de colaborare si de conlucrare cu suferinta Mantuitorului la opera de mantuire si curatire a lumii de pacate.

Din alt punct de vedere, modul martirilor de a-l marturisi pe Hristos e un botez care curata complet de pacate, realizand astfel, asemanarea cu moartea si invierea lui Hristos. Tertulian, in lucrarea sa, De Baptismo, spune ca mucenicii isi dau viata in botezul lor, practicand, in acest fel, bote­zul sangelui. Daca in botezul cu apa credinciosul primeste iertarea pa­catelor in botezul sangelui martirul primeste coroana vietii vesnice din mainile lui Hristos insusi. Dupa acest botez nimeni nu mai pacatuieste, spune Sfantul Ciprian al Cartaginei.

Faptul ca martirul s-a unit deplin cu Hristos in mucenicia sa este con­firmat si de cinstirea pe care o dobandeste dupa sacrificiul sau. Biserica a considerat de totdeauna pe mucenici ca sunt impreuna cu Hristos si, astfel, memoria si toate ale lor au devenit un tezaur de mare pret al ei. Mucenicul este si din acest punct de vedere nedespartit de Mantuitorul si cinstit cu multa veneratie de credinciosi. In martirul Sfantului Policarp se subliniaza acest adevar: "ne inchinam lui Hristos, pentru ca el este Fiul lui Dumnezeu, iar pe martiri ii cinstim dupa vrednicie ca pe uceni­cii si imitatorii Domnului, pentru neintrecuta lor iubire fata de impara­tul si invatatorul lor... Noi am dobandit apoi osemintele lor mai cinsti­te decat pietrele pretioase si mai scumpe decat aurul si le-am asezat la un loc cuviincios".

Prezenta Mantuitorului Hristos in viata mucenicilor este subliniata si de momentul marturisirii credintei mucenicului inaintea muncitori­lor si a lumii pagane dezlantuite asupra lui. Aceste clipe se inscriu intr-o noua forma de viata care va angaja intreaga fiinta a martirului in proce­sul de transformare a lumii. Dialogul dintre mucenic si calaul sau n-are decat o singura varianta existentiala "converteste-te sau ucide-ma". Ca si mantuitorul Hristos, care a marturisit cu seninatate si iubire in fata lui Pontiu Pilat, si mucenicul vorbeste judecatorului sau ca unui prieten, fara sa-l urasca. Cuvintele lui sunt ale Duhului Sfant, de aceea el propu­ne semenilor sai un limbaj nou, capabil sa vindece necredinta, boala si suferinta pricinuita de pacat. De asemenea, vorbele sale determina spre o viata noua si ajuta pe cel care se hotaraste sa se converteasca si sa-l ur­meze pe Hristos. De cele mai multe ori martirii canta, intonand cuvinte din Sfanta Scriptura, aratand prin aceasta ca viata impreuna cu Hristos si in Hristos este un imn de slava adus lui Dumnezeu. in acest sens marturisirea lor este ortofona, in contrast cu zgomotul pacatului si al mor­tii. Prin aceste manifestari, mucenicii construiesc manifestarea cultica a Bisericii in toata plinatatea ei. Opus cuvintelor lor nu poate fi decat bles­temul promovat de invataturile inselatoare ale paganilor, care-si au origi­nea in viclenia iadului. impotriva diavolului si a tuturor mijloacelor lor ucigatoare de suflet se aseaza constient si senin mucenicul lui Hristos, angajat pe calea adevarului si al dreptatii, ca sa lupte impotriva idolilor si intunecimii diavolilor.

Asadar, patimitorii lui Hristos, plini de forta harica si indraznea­la sfanta se prezinta inaintea persecutorilor cu puterea lui Dumnezeu, pentru a impune in fata lumii, potrivnice credintei lor, credinta si iubi­rea crestina, pe care le marturisesc cu propriul lor sange. Spre deosebire de lumea pacatului, faptele lor sunt logice, sunt faptele unor fiinte care traiesc in Dumnezeu si dupa poruncile lui Dumnezeu. Desi lumea ii con­sidera nebuni si iesiti din minte, mucenicii sunt singurii intelepti si rezo­nabili, intr-o lume intunecata de satana si degradata de rau, ranitii pen­tru iubirea lui Hristos sunt singurii luminati la minte si la chip. Pe acest stadion martirii au posibilitatea sa infrunte direct si pe propriul sau te­ren pe tatal minciunii, diavolul. Superioritatea lor rezida in faptul ca ei marturisesc pe adevaratul Dumnezeu in fata caruia "tot genunchiul tre­buie sa se plece si al celor ceresti si al celor pamantesti si al celor de de­desubt. Si sa marturiseasca toata limba ca Domn este Iisus Hristos, intru slava lui Dumnezeu Tatal". Pentru pagani si rau credinciosi Dumnezeu se ascunde, dar este gasit de aceia care-L cauta cu toata inima si impli­nesc poruncile lui.

Mucenicii se desfateaza, prin urmare, de dulceata vietuirii in Dumnezeu si primesc puterea de la Hristos. in asemenea ambianta, inaintea lui Dumnezeu si a ingerilor Lui, lor le este foarte usor sa schimbe viata teres­tra pentru viata cereasca. Momentul despartirii lor de trup consemneaza pentru mucenici, inceputul unei vieti reale si al unei experiente plenare de comuniune cu Dumnezeu si cu sfintii Sai.

Mucenicul doreste sa se uneasca cu Hristos, a carui imparatie nu este din aceasta lume, El fiind Dumnezeul real si personal. Trecerea sa din aceasta lume inseamna intalnirea sa cu cel iubit si dorit atat de mult, cum se arata in troparul de la sfintele mucenice: "pe Tine, mirele meu, te iubesc si pe tine, cautand, ma chinuiesc". Ca sa ne dam mai bine sea­ma de aceasta nazuinta sufleteasca, nu ducem cu mintea la stramosul nostru Adam care, inainte de caderea sa in pacat, traia in comuniune cu Dumnezeu. Evident, dupa indreptarea noastra prin Hristos tot comuniu­nea a ramas ca singura experienta valabila cu tot ceea ce poate avea ea mai intim pentru om.

"Parintii, zice Sfantul Grigorie Palama, ne-au invatat sa cugetam despre Dumnezeu trecand mai intai prin experienta comuniu­nii", intrucat numai aceasta forma de traire permite omului sa-si deschi­da cugetarea spre cel iubit. Acest aspect subliniaza faptul ca Dumnezeu nu se comporta ca o fiinta abstracta, ci ca o persoana care poate si dores­te sa stea in relatie cu alte persoane, in comuniune de dragoste. Mai in­tai Dumnezeu, din iubire divina nemarginita, si-a aratat dragostea sa de­savarsita, prin coborarea lui la noi cand a luat firea noastra stricacioasa. Cuprinsi in aceasta iubire oamenii urca la Dumnezeu, raspunzand aces­tei chemari divin inaugurate prin jertfa si invierea Mantuitorului Iisus Hristos. Dumnezeu nu ingusteaza creatura sa prin cuprinderea ei in sine, ci dimpotriva, ea se imbogateste cu fiecare inaintare in Dumnezeu. Tocmai datorita acestei dispozitii sufletesti pentru viata fericita si aces­tei disponibilitati spre comuniune, mucenicul devine omul intregii lumi si pentru toate timpurile. Sacrificiul sau reflecta jertfa lui Iisus Hristos, Domnul facandu-se si mai vizibil prin ei in lume. Desi El e necunoscut in fiinta lui, totusi este perceptibil in stralucirea sa divina, atat in faptele eroice ale placutilor sai, cat si prin sfintele lor moaste, pline de duh si de adevar. Prin Mantuitorul, mucenicul invata sa traiasca drept, sa discearna binele de rau si, in orice loc sau moment al vietii sale, el doreste sa tra­iasca numai cu Dumnezeu.

Faptul ca mucenicul isi pecetluieste crezul sau prin moarte violenta, aceasta nu inseamna ca el doreste neaparat moartea. Cu toate acestea, tre­buie totusi sa subliniem faptul ca el este constient ca numai prin jertfa martirica a propriei sale fiinte poate sa ajunga la cel pe care-l iubeste, adi­ca la Hristos. Prin sangele sau, el pecetluieste iubirea sa si ea devine ast­fel singurul mijloc de a fi in iubirea lui Dumnezeu si de a pecetlui aceas­ta intimitate cu propria sa viata. Acest semn al sensibilitatii sale plin de dragoste divina este subliniat de sacrificiul sau pentru Hristos, gest care reprezinta plenitudinea iubirii sale fata de atotputernicul Dumnezeu si fata de intreaga lume. Dupa Clement Alexandrinul, "daca trecem la iu­bire, martirul este fericit cu adevarat cand marturiseste iubirea divina, pe Dumnezeu si pe Hristos, pe care iubindu-L, L-a recunoscut ca frate si s-a daruit lui cu totul".

Experienta comuniunii depline aici si in vesnicie

Rasplata martirului e preamarirea sa in ceruri, adica trairea impreu­na cu Hristos si in unire vesnica cu Dumnezeu. De buna seama, suferin­ta indurata nu are comparatie cu slava cereasca de care s-a invrednicit. Mucenicul traieste in comuniune cu Dumnezeu in viata pamanteasca, iar dupa sfarsitul sau locuieste in comuniune permanenta cu Domnul, cu­noscand desavarsit fericirea deplina in iubirea divina. El va primi insutit ceea ce a lasat aici, imparatind impreuna cu Hristos in vesnicie. Pentru jertfa sa si pentru chinurile sale ingrozitoare si mai presus de fire, el s-a facut vrednic cu adevarat de o amintire nepieritoare, cum spune Eusebiu din Cezareea.

Dar mucenicii, chiar daca au ajuns in unire deplina cu Dumnezeu, raman totusi in Biserica in ajutorul fratilor si surorilor lor. Vietile sfinti­lor au fost transmise Bisericii in scris ca sa arate urmasilor modul de a se conduce in viata dupa poruncile lui Dumnezeu. Astfel, "luptele atleti­lor credintei, eroismul lor victorios in atatea incercari, biruintele pe care le-au avut impotriva demonilor, victoriile pe care le-au obtinut asupra vrajmasilor nevazuti si coroanele pe care le-au dobandit in aceste lupte" raman pentru crestini o experienta demna de urmat si o amintire vesni­ca.

Cinstirea lor este asociata cu cinstirea lui Hristos si, oriunde este prea­marit Mielul cel nevinovat, sunt preamariti si mucenicii sai. Biserica a practicat chiar de la inceputurile crestinismului asemenea forme de cult, asa cum arata Sfantul Apostol Iacov in rugaciunea dreptilor, mult staruitoare. Aceasta manifestare interpersonala de afectiune si cinstire reci­proca ajuta pe orice crestin sa treaca cu biruinta pragurile vietii. Sfantul Ioan Evanghelistul lamureste aceasta traire ecleziala cand spune: "cei 24 de batrani au cazut inaintea Mielului, avand fiecare alauta si cupe de aur, pline cu tamaie, care sunt rugaciunile sfintilor".

Mucenicii au trait cu adevarat in "stramtoarea cea mare" si de acolo au venit cu hainele spala­te in sangele Mielului. Faptul ca ei cunosc stramtoarea si suferinta ii de­termina in mod cert sa se indrepte spre fratii lor din suferinte pentru ai ajuta. Biserica in drum spre imparatia cerurilor cheama pe mucenici in ajutor, asa cum se arata in Martiriul Sfantului Policarp, care ne spune ca crestinii se adunau la locurile unde au fost martirizati sau ingropati mu­cenicii si, cu bucurie si veselie, sarbatoreau ziua martiriului lor, "ca zi a nasterii, atat pentru amintirea celor ce au savarsit lupta, cat si pentru de­prinderea si pregatirea celor ce vor lupta in urma".

Tertulian, la randul sau, aminteste ca crestinii faceau rugaciuni in fiecare an pentru cei mor­ti, cu ocazia aniversarii nasterii lor spirituale. Potrivit acestor realitati consemnate in trecutul Bisericii si traite si astazi, crestinii de totdeauna "se inchinau lui Hristos pentru ca este Fiul lui Dumnezeu, iar pe martiri ii iubesc dupa vrednicie ca pe ucenici si imitatori ai Domnului".

Daca privim fenomenul martiric mai in adancul lui vom constata ca experienta duhovniceasca a martirilor depaseste cu mult multumirea per­sonala de a fi in Dumnezeu. Dragostea adevarata dupa cele ceresti si sta­tornicia in iubirea divina antreneaza pe mucenici sa nazuiasca sa ajunga dincolo de mantuirea proprie, pana la dorinta inflacarata de a cuprinde pe toti fratii in Hristos.

Daca ne reintoarcem la unitatea dintre mucenici, Biserica si Hristos, vom constata ca supliciul martiric in Hristos unifica Biserica adunata in momentul adecvat liturghiei. Cum s-a putut constata, martirul se aduce pe sine jertfa lui Dumnezeu in mijlocul lumii, intru care sunt si numerosi crestini, initiind astfel o adevarata anamneza euharistica. Taina lor se implineste "intru slava lui Dumnezeu" pe altarul imparatiei ceru­rilor.

Din Faptele Apostolilor si din Vietile Sfintilor stim ca stralucirea Sfantului Stefan, bucuria si zambetul fericitilor mucenici, semnaleaza tai­nic continutul apofatic al muceniciei lor. Sfintii vad slava lui Dumnezeu si se bucura, amplificand inefabilul experientei lor. Cei ce contempla eu­haristie sacrificiul martiric pot constata ca trupurile celor jertfiti pentru adevar sunt transfigurate, iar focul si chinurile nu mai au putere asupra lor. Rezulta de aici ca martirii fac experienta impartasirii reale de Hristos, ca prefacere euharistica. Aceasta experienta nu este alta decat "mireas­ma placuta" pentru cei ce au patruns cu privirea dincolo de chinul lumii acesteia.

De asemenea, multumind Domnului pentru comuniunea cu El, martirii transmit slava experientei lor celor credinciosi care-i inconj oara si totodata intregii Biserici. Sfanta Agatonica vedea in mucenicia Sfantului Carp "slava Domnului", drept pentru care ea a ales mucenicia cu increde­rea ca si cu ea se implineste taina ospatului martiric: "cina aceasta a fost implinita si pentru mine; deci, trebuie sa iau si eu parte, spre a manca la aceasta slavita cina". Categoric, Sfanta s-a simtit chemata spre martiriu, asa cum se simtea chemata, la fiecare liturghie, sa se impartaseasca, impre­una cu obstea crestina, cu trupul si sangele Domnului. De fapt, toate ac­tele martirice si vietile sfintilor mucenici subliniaza in acelasi ton miezul ritualului liturgic al Euharistiei, multumirea si impartasirea. in martirul mucenicilor scilitani citim ca "toti au zis: multumim lui Dumnezeu. Si astfel, impreuna, s-au incoronat cu martiriul domnesc cu Tatal si cu Fiul si cu Sfantul Duh, in vecii vecilor". Prin urmare, taina lui Hristos si a Bisericii Sale se implineste in taina Euharistiei si a martiriului.

Viata martirului nu se sfarseste prin mucenicia sa, ci continua; sfarsi­tul sau nu este o ruptura, ci o implinire. Prezenta Mantuitorului in el este o experienta care nu se sfarseste. Crestinii primelor veacuri erau pe de­plin convinsi ca Domnul slavei se revela in placutii Sai biruitori, asa cum S-a aratat biruitor in insasi moartea Sa. In acest sens, mucenicia apare ca o experienta harismatica de cea mai inalta traire duhovniceasca. "Ei au cerut viata si li s-a dat si au impartasit-o si celorlalti".

Dupa unirea depli­na cu Dumnezeu, dupa cina tainica, slujba lor nu s-a incheiat inca, fieca­re dintre ei constituindu-se intr-un moment sarbatoresc de preamarire a lui Hristos. Continutul tainic al jertfei lor este pacea care, paradoxal, este transpusa sangeros in martiriu. "Iubind totdeauna pacea si daruind totdeauna pacea, ei au plecat in pace la Domnul, fara sa lase mamei bi­serici suferinta, nici dezbinare ori razboi intre frati, ci bucurie, pace, in­telegere si iubire."

Dupa executie, Duhul Sfant poarta de grija si de trupurile martirilor si le pastreaza ca pe niste odoare de mare pret. Sfintele relicve devin sim­bolul triumfului martiriului asupra dezintegrarii. Duhul aduce in prim plan, prin ele, experienta mantuirii si a iertarii, a comuniunii si a iubirii desavarsite. in ele, fiecare comunitate ecleziala contempla lucrarea plina de har a imparatiei lui Dumnezeu. Pornind de la acest adevar, la sfarsitul Sfintei Liturghii, crestinii sunt trimisi sa impartaseasca lumii darul vietii vesnice, proclamand neincetat Stapania Duhului Sfant.

Un alt aspect al perpetuarii cinstirii Sfintilor Mucenicii il constituie agapele crestine din Biserica veche. Ele erau insotite de comemorarea mu­cenicilor ca ocazii anamnetice de comuniune dintre crestini, mucenici si, bineinteles, Iisus Hristos. Evident, trupurile martirilor ofereau aceasta po­sibilitate de intalnire tainica, intre martiri si cei vii. Prin sfintele moaste, comunitatea se reunea, se zidea si se incorpora sacramental ca Euharistie, in chinonia desavarsita a Sfintei Treimi.

Astfel ca sarbatoarea unui sfant mucenic era semnul vazut al iubirii Tatalui pentru Biserica, aidoma da­rurilor euharistice. Prin aceasta taina, a muceniciei si a sfintelor moaste, Mantuitorul imprima tainic lucrarea harului si vesnicia ritmurilor noi ale imparatiei Cerurilor, unde materia devine nealterabila, plina de sla­va si sfanta. Trebuie sa subliniem inca o data faptul ca sfintele moaste nu au fost niciodata imagini ale unui "memento mori", ci icoane ale formei viitoare si desavarsite ale trupului lumii acesteia, sfintit prin lucrarea eu-haristica si epicletica a Bisericii. intelegem de aici caprin aceste experien­te ecleziale se descopera clar si lamurit dimensiunea universala a Sfintei Liturghii precum si angajamentul crestin fata de lume. in dumnezeiasca Liturghie, la care sunt de fata Mantuitorul Hristos, Sfintii Mucenici si toti crestinii, sunt cuprinse toate elemente creatiei dispuse in forma per­fecta a Ierusalimului ceresc, sau cum se exprima cuprinzator rugaciunea: "in Biserica slavei Tale, in cer a sta ni se pare".

Prin urmare, traind experienta imparatiei Cerurilor prin slava hristica a mucenicilor, Biserica contempla viata vesnica in cuvintele si gesturi­le lor. Ea participa la viata nestricacioasa a Duhului inca de aici, astfel ca fiecare comunitate, angajata mistic prin Sfanta Liturghie in taina marti­riului si explicit prin patimirile din lumea aceasta, castiga luciditatea du­hovniceasca exprimata in unicul mod eclezial de a fi: "fiti tari in credinta si va iubiti unii pe altii". Daca Biserica ignora aceasta paradigma martiri-ca si se dispenseaza de ea, risca sa uite propria ei natura si propria ei voca­tie.

Biserica si martiriul se adeveresc reciproc. Interpretarea cea mai pro­funda a martiriului este data in marturisirea cuvantului Bisericii despre harul eshatologic biruitor, prin care mucenicii se implinesc pe ei insisi si biruiesc lumea. Martirul da marturie lumii pentru Biserica lui Hristos in care el ramane prin jertfa sa. Totodata, el vorbeste tuturor crestinilor si tuturor timpurilor, spunandu-le ca moartea lor nu este zadarnica, ci ara­tand felul autentic de a fi al credinciosului care s-a imbracat in Hristos prin taina Botezului.

+ Irineu Slatineanul