Expunerea mea nu are in vedere creionarea unei metodologii a educatiei in familie (fara a neglija acest aspect), ci discutarea mizei sociale a acestei educatii, inainte de abordarea temei, cred ca se impune o succinta investigare a contextu­lui social si cultural-mental contemporan. Desigur, nu poate fi vorba de o expunere exhaustiva, ci numai de reliefarea catorva aspecte care mi se par rele­vante pentru discutie. Aceasta exigenta vine din faptul ca nu se poate vorbi cu usurinta astazi de educatia in familie, in contextul complex al unei crize a fami­liei si al existentei unui sistem educational institutionalizat care pare sa fi preluat mai toate sarcinile traditionale ale familiei.

Societatea noastra si mentalitatea moderna (si noi suntem oameni moderni, chiar daca ideologia modernista a progresului nu mai este in voga) se caracte­rizeaza prin a fi netraditionale sau chiar antitraditionale, reprezentative pentru o cultura a dihotomiilor impinse pana la ruptura. Si asa se intampla in toate cazurile, de la disocierea domeniilor privat si public pana la separarea si auto­nomizarea stiintelor sau, in plan social, pana la conflictul celor doua sisteme cunoscute, individualismul si colectivismul (fundamentate pe intelegerea gresita a persoanei umane si a relatiilor interumane).

Fiind netraditionala, rupand cu trecutul, cu institutiile si intelepciunea practica a societatilor anterioare, cultura moderna este una in care, aflandu-se tot mai mult, nu se mai forjeaza si criteriile bunei intelegeri si utilizari a lucrurilor. E ca si cand acumulam permanent, in toate privintele, fara a avea gandul nece­sitatii unor articulatii si criterii care sa dea coerenta cunostintelor si care sa ne permita evaluarea si utilizarea corecta a ceea ce am ajuns sa cunoastem. Cu toate ca traim in era exploziei informationale si a comunicatiilor, mai mult, fiind pe cale de a construi learning society, lumea noastra pare incapabila sa transmita si sa primeasca real, preocupata unilateral de ceea ce sociologii numesc deja"cunoasterea inutila". Simptomatic, in acest sens, mi se pare fenomenul rupturii intre generatii, cele anterioare transmitand date pe care cele ulterioare le primesc cu multe rezerve sau pe care nu le mai primesc deloc; date care, asadar, nu pot constitui un liant al generatiilor. Simptomatic, de asemenea, refuzul tiner fata de orice establishment.                                                    

Evident, este vorba de transmiterea unor cunostinte care, puse mereu semnul critic al unei atitudini de tip stiintific, nici nu mai au de ce sa fie inregistrate altfel decat in forma unei arhive istorice (din care nimeni nu mai are invatat). Acest fapt arata cat de mult suntem inca tributari ideologiei scientiste, care vrea sa trateze valorile umane sub specia cantitativului, dupa exemplul stiintelor exacte. Or, aici e vorba de ceva care scapa unei asemenea abordari.  Ceea ce nu se mai transmite intre generatii este intelepciunea venita urmarirea finalitatii lucrurilor, ethosul care sa unifice generatiile (dand continuitate si coerenta peste timp omenirii), o "filosofie activa", cum spune sfar Maxim, acel modus operandi al latinilor, acel savoir faire al francezilor. Constantin Noica vorbea de urgenta recuperarii acestei intelepciuni - la fel de necesara culturii noastre precum fiintei omenesti aerul -atunci cand spunea, oarecum ironic, ca, dupa ce am cunoscut atatea, a venit vremea sa mai si inteleg cate ceva.

In opinia mea, in societatea noastra nu se mai poate realiza o asemenea intelepciune decat daca, renuntandu-se la monopolul invatamantului si al educatiei institutionale, se incearca reinstituirea familiei in situatia sa de spatiu experientei comunitare si al transmiterii unei intelepciuni practice. Un spatiu, si acest aspect e cel mai important pentru cuvantul meu, al recuperarii relatii imediate intre membrii familiei, intre parinti si copii, dar si al relatiilor mai indepartate, cu membrii comunitatii umane si cu stramosii care au forjat, trait si transmis valorile-criteriile care constituie continutul acestei intelepciuni.

Or, in absenta acestei intelepciuni, in hiatusul traditiei, nu se mai poate vorbi despre o consistenta si nici de o evidenta a criteriilor create de lumea moderna. Iar in lipsa unor criterii stabile, ceea ce caracterizeaza constiinta si viata celor mai multi contemporani ai nostri este dezorientarea. Se poate spune ca in acest moment, rupta de traditie, rupta de fundamentele sale crestine, lumea moderna a ajuns sa pacatuiasca din nestiinta! Este deja, dincolo de indiferentismul religios si de secularism, un spectacol al amoralitatii, nu al imoralitatii, amoralitate care permite excese de neimaginat in trecut, atat in viata personala cat si in cea publica. Or, aceste excese nu pot fi stopate fara recuperarea constiintei pacatu­lui, desigur nu in sensul medieval al culpabilizarii, ci in sensul descoperirii neconformitatii cu anumite criterii consistente si verificate istoric.

Societatii noastre i se potriveste tot mai mult observatia sfantului Pavel ca pana la Moise a domnit moartea (Romani 5, 14): nu despre moartea biologica este vorba, ci despre separarea de Dumnezeu, care face din experienta unei vieti ateizate o experienta mortifera. Numai de la Moise a inceput a se vorbi despre domnia pacatului, pentru ca Legea demasca pacatul, demasca moartea, inteleasa, repet, ca separare de Dumnezeu (Romani 5, 20a). Aceasta implica faptul ca lumea noastra are nevoie de recuperarea traditiei si de spatiul prin excelenta al acesteia, familia (nu este necesara aici o distinctie intre familia mica si cea mare). Numai apoi, dupa aceasta recuperare, se poate spera si un progres spiri­tual al societatii noastre, pentru a intelege astfel afirmatia paulina despre priso-sirea harului (Romani 5, 20b).

Voi incerca, in continuare, sa arat cum a fost vazut rolul educativ al familiei in traditia biblica si patristica a Bisericii, apoi sansele pe care acest model le mai poate avea in contextul contemporan. Consider ca rememorarea unor aspecte ale traditiei eclesiale va servi atat actiunii Bisericii cat si societatii de acum.

Un cadru biblic

In Scriptura, familia apare drept cadru traditional-educational inca din refe­ratul vietuirii paradisiace. Chemata la o experienta contemplativa, la o intelegere si la o asumare teologica a realitatii (implicatii ale starii de a fi "dupa chipul lui Dumnezeu"; Facere 1, 26-28), familia paradisiaca si-a exersat vocatia prin numirea fiintelor vii (Facere 2, 19-20) si prin reciproca raportare nepatimasa a barbatului si a femeii (Facere 2, 25). Ambele aspecte indica inceputul nu doar al cunoasterii realitatii create, biologice si umane, in lumina prezentei lui Dum­nezeu, ci si al manifestarii omului ca icoana a lui Dumnezeu in mijlocul creatiei.

In ce priveste primul aspect, e vorba de a descoperi normele launtrice ale lucrurilor, ratiunea lor de a fi si, prin aceasta, adevarata relatie intre om si lucruri. Nu stiu daca implicatiile axiologice si deontologice ale evenimentului paradisiac au fost pana acum indeajuns evidentiate de teologie. In privinta celui de-al doilea aspect, e vorba de a intelege adevarata relatie dintre barbat si femeie, in sensul descris ulterior de sfantul Pavel, prin utilizarea paradigmei comuniunii intre Hristos si Biserica (Efeseni 5, 21-33). Ambele cazuri ilustreaza insa un fapt comun: nu se poate realiza o experienta teologica a relatiilor inter-umane si a relatiilor intre omenire si ecosistem decat intr-o maniera duhovniceasca de vietuire. De asemenea, si in urmare, ilustreaza faptul ca familia e cadrul par excellence al experientei in comuniune si al traditiei intelepciunii practice.

Aici trebuie sa remarc faptul ca maniera duhovniceasca de vietuire implicand deodata contemplatie si actiune, nu inseamna, potrivit intelepciunii biblice si traditiei filocalice, abandonarea trupului si a lumii, ci un anumit tip asumare a acestora, prin "asemanarea cu Dumnezeu" (Facere 1, 26). Acesta e motivul pentru care, obstinat, Psalmistul cere sa fie invatat "indreptarile" lui Dumnezeu (Psalm 118, 7-8 etc), ecou neintrerupt al revelarii sinaitice a Legii divine si norma pentru marea familie israelita. Pacatul, abandonarea comuniunii cu Dumnezeu si, deci, abandonarea modelului divin/trinitar al vietuirii duhovnicesti, a condamnat omenirea la permanente oscilatii intre spiritualism (ca atitudine de dispret fata de trup, familie, materie si lume) si materialism (ca atitudine de refuz fata de valorile spirituale si fata de transcendenta). In aceste conditii, intelepciunea practica, la care era omul chemat sa ajunga - in ambianta divina -, intelepciune care il indruma pe om in privinta utilizarii corecte a bunurilor, a devenit patrimoniul traditiei israelite si faptul constitutiv al familiei. Voi reveni ceva mai jos asupra acestei ultime afirmatii.

In porunca Decalogului - "cinsteste pe tatal tau si pe mama ta, ca sa-ti fie bine si sa traiesti ani multi pe pamantul pe care Domnul Dumnezeu ti-l va da (Iesire 20, 12) - sesizam o relatie imediata intre intelepciunea practica (care ii asigura omului supravietuirea si sporul) si respectul fata de parinti. Parintii nu trebuie cinstiti doar pentru ca sunt originea biologica a copiilor lor, ci si in masura in care au devenit parinti in ordine spirituala, initiindu-si copii in iubirea si ascultarea de Dumnezeu (Deuteronom 6, 5-7 si 20-25). Altfel spus, in masura in care, prin vietuirea lor inteleapta, au devenit pentru fiii lor jaloane sigure pe drumul vietii placute lui Dumnezeu, dovedind capacitatea discernerii valorilor consistente si a bunei raportari fata de lucruri, in spiritul de care vorbeste Ecclesiastul (2, 24-26 etc). In acest context, a-ti cinsti parintii, care te-au adus deopotriva la lumina zilei si la intelepciunea vietii, implica imitarea faptei lor, a modului lor de a fi, asa cum recomanda sfantul Pavel (Evrei 13, 7). Este un mod foarte propriu Scripturii de a vorbi despre educatia - ca mystagogie si pedagogie - din aproape in aproape, nu prin propunerea unor teorii despre buna-purtare, ci prin intruparea unui model de viata, prin constituirea unei maniere teologice ( dupa criterii divine) de a fi si prin participarea membrilor familiei la acest model.

Vatra a traditiei, familia trebuie sa cultive o spiritualitate a comuniunii intre membrii sai, perspectiva si vietuire in care chiar bunurile materiale sa fie trans­figurate, printr-un anumit mod, teologic, al utilizarii acestora. In Vechiul Testament, de fapt (si prin aceasta revin la afirmatia dinainte), familia nu este definita numai de unitatea sanguina, genetica, ci si de o maniera specifica de viata, de asumare a valorilor. Aceasta maniera specifica a fost desemnata mereu prin expresia nume bun ("calea dreptilor"; Psalm 1, 6). Cineva era recomandat comunitatii si partenerilor de afaceri prin numele familiei din care provenea, care garanta o educatie solida; insusi Dumnezeu se recomanda poporului sau prin invocarea patriarhilor Avraam, Isaac si lacob, prin invocarea spitei celor credinciosi (Iesire 3, 6). Din aceasta perspectiva, o familie cu nume rau ("sfatul necredinciosilor si calea pacatosilor"; Psalm 1, 1) era la fel de blamata ca si aceea fara copii, fiind fara rod in ordinea sociala. Fie si numai pentru aceste exemple, importanta familiei pentru o societate traditionala reiese cu evidenta.

Nu o sa mai insist aici asupra aspectelor strict legate de educatia copilului in familia vechitestamentara (prezente in scrierile sapientiale), mai ales ca unele principii nu ne mai par astazi utile si decente, amintind doar faptul ca in sanul unei familii traditionale, pe langa simtul proprietatii, se dezvolta prin educatie si sentimentul responsabilitatii pentru propriile actiuni in fata lui Dumnezeu si a societatii. Aceasta idee, centrala pentru tipul de educatie predicat de Biblie, pen­tru intelepciunea practica, s-a transmis si ritualului ortodox al tainei cununiei: spre sfarsit, atentionandu-i pe miri asupra juramantului pe care l-au facut, preo­tul le recomanda sa urmeze "ceea ce este placut lui Dumnezeu si oamenilor".

Noutestamentar, in lumina faptei minunate din Cana Galileii - care trebuie privita ca un adevarat simetric al evenimentului trait de familia paradisiaca - nu doar relatiile dintre barbat si femeie sunt revolutionate, ci chiar institutia fami­liala; prin extensie, intreaga societate umana. Simbolul acestei revolutionari, al acestei transfigurari, este prefacerea apei in vin: relatiile naturale, traditionale, sunt ridicate la un alt nivel, al maturitatii spirituale si al intelegerii active. Devine acum posibil ca, in masura in care toti membrii familiei se raporteaza catre acelasi Hristos, Legea sa poata fi interiorizata, transformata in chiar fiinta omului, pentru ca de acum - Hristos locuind in fiecare din cei ce cred - toti devin temple ale Duhului Sfant si posesori ai spiritului Legii (1 Corinteni 3, 16; 1 Ioan 2, 20).

De fapt, acesta e motivul real (nu universalitatea pacatului stra­mosesc) pentru care, de la inceput (Fapte 2, 38-39), Biserica a acceptat botezul copiilor in familiile crestine: e vorba de faptul ca familia devine, in Hristos si in Biserica, nu doar un cadru legiuit al nasterii in ordine biologica, in stare sa asi­gure educatia pe care am numit-o mai sus intelepciune practica, ci si cadru al nasterii in ordine spirituala, al innobilarii omului. Indicatorul acestui salt este intalnirea Domnului cu tanarul bogat, cunoscator si implinitor al Legii, dar nesigur in ce priveste ritmurile vietii vesnice (Matei 19, 16-22).

Familia este reinstituita - in Hristos si in Biserica - ca loc al educatiei dar si transformata in laboratorul duhovnicesc al deprinderii luptei cu patimile, patimi care sunt distructive pentru persoana umana si pentru comunitatea omeneasca. Sfantul Pavel atrage crestinilor atentia ca trebuie sa fie copii, dar nu la minte, care trebuie sa fie desavarsita, ci la inima, la nerautate (1 Corinteni 14, 20), depasind imaturitatea si "intelesurile slabe ale lumii" (Galateni 4, 3) prin do­bandirea "gandului care era in Hristos" (Filipeni 2, 5).

Familia apare ca loc in care se desfasoara primul examen al capacitatii sociale a fiecaruia din membrii sai. Parintii si copiii primesc in egala masura sfa­turi apostolice, diferentiate potrivit varstei fiecaruia (1 Ioan 2, 12-14): copiii tre­buie sa invete ascultarea de parinti pentru a dobandi cele fagaduite, iar parintii trebuie sa-si priveasca fiii ca persoane chemate la desavarsire si nu ca obiecte, educandu-i "in invatatura si certarea Domnului" (Efeseni 6, 1-4; 1 Corinteni 3, 20-21). Batranii, pastrandu-si mintea, credinta si cuviinta, trebuie sa "invete de bine", pentru a-i conduce pe tineri la intelepciune si cumpatare (Tit 2, 2-6). Educatia crestina, in continuarea traditiei vechiului popor al lui Dumnezeu, pre­supune initierea si adancirea in intelepciunea descoperita omului de sus.

Adresandu-se episcopului Timotei, sfantul Pavel il indeamna sa ramana stator­nic in invatatura pe care a primit-o in familie, "de mic copil", prin cercetarea Scripturii, care, insuflata de Duhul Sfant fiind, il poate mereu conduce la intelep­ciune si buna-purtare (2 Timotei 3, 14-16). Clericii, prezentati ca modele pentru vietuirea crestina, trebuie sa aiba familii bine intemeiate, cu "fii ascultatori", cu "fii credinciosi" (1 Timotei 3, 4 si 12; Tit 1, 6), acestia din urma fiind garantia capacitatii pastorale a parintilor lor: "daca nu stie cineva sa-si randuiasca propria casa, cum va purta grija de Biserica lui Dumnezeu?" (1 Timotei 3,5).

In aceste conditii, importanta sociala a familiei este covarsitoare. Deterio­rarea relatiilor sociale este, din perspectiva crestina, o consecinta imediata a dizolvarii familiei, proces care se petrece atunci cand familia nu mai este unifi­cata de aceeasi credinta si nici insufletita de iubire (Matei 24, 7 si 12; Marcu 13, 8 si 12). Ceea ce, invers, inseamna ca - vocatia societatii umane fiind aceea de a deveni o familie mare - nu se poate visa constituirea unei societati a comuni­unii atata vreme cat familia e ranita in chiar fiinta sa cea mai intima. Ca aceasta e vocatia societatii omenesti ne incredinteaza Mantuitorul, indemnandu-ne sa ne rugam aceluiasi Dumnezeu ca Tata al tuturor, pentru a recunoaste, prin aceasta, ca toti suntem frati, fii ai aceluiasi Parinte si membri ai aceleiasi familii (Matei 6, 9). Ne incredinteaza, de asemenea, Duhul Sfant, care-l invata mistic pe fiecare sa strige: Abba! Parinte! (Romani 8, 15; Gal. 4, 6).

In Noul Testament, asadar, familia ("Biserica de acasa"; Romani 16, 5) se descopera ca paradigma a intregii comunitati umane. Si chiar daca nu se consta aici o preocupare speciala pentru metodele educatiei in familie (cum apare in sapientialele vechi-testamentare), importanta si lipsa de echivoc ale acestei perspective sunt evidente. Pentru ca nu exista o educatie mai eficienta decat aceea care, pornind de la contemplarea comuniunii Sfintei Treimi, cauta realizarea unui mod similar de viata in societatea omeneasca (Ioan 17, 21-22).

Un cadru patristic

Departe de a fi sarac (simplista fiind numai prezentarea mea), cadrul bibic ofera principalele repere ale educatiei in familia crestina, si ma refer la finalitatea si spiritul educatiei. Pe acest fundament s-au edificat, in imediata continuitate, principiile patristice ale educatiei. In cele ce urmeaza, ma voi opri asupra doi Parinti ai Bisericii, mari pedagogi, sfintii Clement Alexandrinul si Ioan Hrisostom, reprezentativi pentru intreaga traditie.

Pentru Clement, nu se poate discuta despre educatie atata vreme cat nu se cunosc obiectivele acesteia. In al sau Cuvant de indemn catre greci (Protreptikos), Clement lauda cautarile filosofilor dupa intelepciune si desavarsire, aratand ca acestea sunt si cele pe care le doresc crestinii, numai ca, spre deosebire de filosofi, crestinii au - in Hristos - si posibilitatea realizarii lor. Aceasta pentru ca Hristos este intelepciunea si desavarsirea, invatatura sa cereasca indumnezeind omul, ceea ce inseamna: aducandu-l in situatia de a se purta in lume ca Dumnezeu. In urmare, cel ce cauta intelepciunea, patruns de fiorul vietii vesnice - ca realizare anticipata, hic et nunc, a desavarsirii viitoare, a participarii la viata lui Dumnezeu -, trebuie sa-i faca partasi pe toti cei din jurul sau la aceasta experienta, inclusiv pe copii.

Totul se schimba, in oameni si intre oameni, prin impartasirea acestei experiente a vietii in Hristos: "Sa-l cautam asadar, pe Dumnezeu, ca sa traim! Rasplata cautarii este viata langa Dumnezeu, (...) Frumos cantec al lui Dumnezeu este omul nemuritor, zidit pe drepttate, in care sunt gravate toate cuvintele adevarului! Unde, in alta parte, trebuie inscrisa dreptatea, daca nu in sufletul cel intelept? (...) Datorita acestei intelepciuni, parintii care au alergat la Tatal sunt parinti buni pentru copiii lor; fiii care l-au cunoscut pe Fiul sunt fii buni pentru cei care i-au nascut; cei care il au in mintea lor pe Mirele (Hristos) sunt soti buni pentru femeile lor"...

Textul vorbeste explicit despre innoirea relatiilor din sanul familiei, potrivit asemanarii cu Dumnezeu, prin realizarea unei convertiri, a unei educatii care implica intruparea modelului dumnezeiesc. Aspectele practice ale acestei convertiri sunt evidente chiar in litera textului.

In afara lui Hristos, nu poate fi realizata aceasta intelepciune capabila sa innoiasca omul si sa-l innobileze. Adresandu-se paganilor, Clement observa caustic: "ati fost copii, apoi adolescenti, apoi tineri, apoi barbati, dar niciodata buni. Fie-va rusine de batranetea voastra! Deveniti intelepti (macar) la apusul vietii!". Desi nu exclude posibilitatea imbunarii omului la batranete,  Clement vorbeste de bucuria lui Dumnezeu pentru "copiii cei fara de rautate". Ceea ce, desigur, trimite la urgenta intelegerii familiei ca spatiu al educatiei potrivit normelor Pedagogului desavarsit, Iisus Hristos.

Constient de obiectiile pedagogilor pagani privind pedepsele aplicate de Dumnezeu oamenilor si de parintii crestini fiilor lor, Clement spune ca o buna crestere  a copiilor  cere  vindecarea acestora de  patimile  care  incep  sa-i stapaneasca din frageda pruncie, vindecare imposibila fara "darea unor porunci mai aspre" si fara "invatarea unor principii", pedepsele neavand - la randul lor - sens fara aceste porunci si principii. Si daca e vorba de corectii aplicate pedagogic de parinti copiilor, acestea trebuie insotite si de o disciplina intima a cuplului, care, transformand patimile in iubire si cumpatare, cauta sa dobandeasca fii buni. Nici Legea mozaica nu a avut alt rost decat acela de a fi "pedaagogie pentru copiii greu de stapanit", chiar daca aici prin copii intelegem intreg poporul israelit si, prin extensie, omenirea. Oricum, din pildele Legii si ale Evangheliei, parintii trebuie sa inteleaga ca nu e vorba numai de a da nastere, ci si de a-si invata copiii, logodind sufletele lor cu Dumnezeu prin semanarea cuvintelor lui Hristos.

Cu imediata trimitere la imitarea modelului vietii Sfintei Treimi, sfantul interpreteaza eclesial familia (de unde, poate, mai tarziu, afirmatia lui Hrisostom despre "mica Biserica"), identificandu-i pe cei doi sau trei adunati in numele Domnului cu "barbatul, femeia si copilul". Speculand putin, putem trage con­cluzia ca, pentru Clement, educatia - oricat de stricta ar fi - urmareste realizarea unei vieti de comuniune in familie si in societate.

Evident, marele alexandrin se inscrie perfect in traditia biblica a educatiei, inteleasa ca purtare de tip dumnezeiesc a parintilor fata de copii si a crestinilor in marea comunitate umana.

In ceea ce-l priveste pe sfantul Ioan Hrisostom, in scrierea Despre slava desarta si despre educatia copiilor, el considera ca orice pedagogie trebuie sa porneasca de la premisa ca neimblanzirea orgoliului este radacina cea mai adanca a coruptiei, pe toate planurile, in viata privata si in cea publica. Proli­ferarea coruptiei si a perversiunii, la toate nivelurie, nu poate fi oprita asadar fara renuntarea la "slava desarta", iar aceasta renuntare solicita efortul parintilor de a-si educa bine copiii. Or, fenomenul coruptiei devine din ce in ce mai ingri­jorator, pe masura ce parintii abdica de la principala lor functie si vocatie, aceea de a-si educa fiii in spirit evanghelic, potrivit unui standard intrupat in viata lui Hristos: "coruptia in lume ramane-se amplifica fara piedica deoarece nimeni nu-si pazeste-previne copiii, nimeni nu le vorbeste despre virtute, despre dis­pretuirea bogatiei si a slavei (desarte), despre indemnurile lui Dumnezeu".

Trebuie spus aici ca desele critici ale lui Hrisostom - ca si ale celorlalti Parinti - impotriva bogatiei nu vizeaza niciodata simplul fapt de a avea, ci fap­tul ca, pentru o minte imatura, a avea inseamna de cele mai multe ori a putea orice, in pofida oricaror canoane ale intelepciunii si ale decentei. Sfantul deza­vueaza asadar utilizarea irationala a puterii ("slava desarta"), atentionand in privinta pacatului.

Parintii nu-si pot educa bine copiii decat daca ei insisi lupta cu pacatul, chemandu-l pe Hristos in mijlocul lor, asa cum l-au avut intre ei cei din Cana Galileii. Referindu-se la obiceiurile profane legate de nunta, sfantul observa ca familia crestina nu poate invoca datinile stramosilor atunci cand acestea se dovedesc a fi indemnuri spre renuntarea la criteriile vietii evanghelice. De asemenea, in familia crestina trebuie evitate cuvintele care-i pot indemna pe copii si pe altii spre pacat. Educatia nu consta, deci, in masuri constrangatoare, ci intr-o initiere spre asceza mintii, care invata sa urmareasca neincetat intelep­ciunea.

Pentru Hrisostom, chiar casatoria are scopul realizarii intelepciunii: "Nunta a fost randuita nu ca sa ne destrabalam (aluzie la datinile matrimoniale pagane), nici sa desfranam (aluzie la infidelitatea celor casatoriti), ci pentru a dobandi intreaga intelepciune (...). Doua sunt motivele pentru care s-a randuit nunta: sa dobandim intreaga intelepciune si sa devenim parinti. Dintre acestea doua, intaietate are intreaga intelepciune. Cand a intrat pofta, a venit si nunta, ca sa taie lipsa de masura si sa ne induplece sa avem o singura femeie. Cat despre nasterea de prunci, aceasta nu e savarsita deloc de nunta, ci de acel cuvant al lui Dumnezeu: cresteti si va inmultiti.

Se subintelege faptul ca prioritatea intelepciunii trebuie vazuta ca o conditie pentru cei ce vor sa devina buni parinti, capabili de educarea copiilor lor. Aceasta "intreaga intelepciune" revine deseori in scrisul sfantului Ioan, sub diverse forme, cum este cazul sintagmei "comuniune de viata". Comuniunea sotilor, expresie deopotriva a iubirii si a fidelitatii, dar si a dobandirii intelepciu­nii, se manifesta prin armonie, prin ordine si prin ceea ce s-ar putea numi o diviziune familiala a muncii. Cumva disonand cu obisnuintele noastre, ale unei societati in care femeia si-a cucerit drepturi egale cu barbatul in sfera publica, sfantul vorbeste de o stapanire a femeii in plan privat, stapanire exercitata prin organizarea gospodariei, si de o stapanire a barbatului in sfera publica, a aface­rilor civile. In aceasta diviziune, care tine de contextul societatii elenistice tarzii (mentalitatea iudaica propune modelul educatiei paterne), cel mai important aspect, din perspectiva discutiei noastre, e faptul ca femeii ii revine indatorirea bunei educari a copiilor, care sunt cea mai mare avere a familiei. Probabil ca afirmatia lui Hrisostom este si subiectiv motivata, cunoscut fiind faptul ca, pierzandu-si foarte devreme tatal, el a fost crescut si educat de mama sa.

Numai in masura in care domnesc pacea si buna-intelegere intre soti exista sansa ghidarii copiilor catre virtute. In viziunea ioaneica, cumintenia sotiei e de natura sa-l atraga si pe barbat in treburile familiale, mai ales in ingrijirea copi­ilor, in initierea "sufletelor" lor prin "asceza educatiei". O asemenea implicare, o asemenea convergenta a tuturor catre familie este calea sigura pentru buna par­curgere a "timpului vietii de aici" si pentru "intrarea in imparatia cerurilor". Pe acest fond si-a construit el viziunea despre familie ca "Biserica mica", laborator al forjarii unor caractere frumoase si al vietuirii in comuniune. In linii mari, aceasta e si viziunea celorlalti Parinti care au meditat asupra familiei crestine. 

Familia in societatea contemporana

Am vazut pana acum ce inteles are educatia familiala, potrivit Scripturii si Parintilor. Desigur, multi s-ar putea intreba - si cu destula indreptatire - asupra relevantei contemporane a acestor idei. Dar pana la a raspunde unei asemenea posibile intrebari, trebuie sa luam act de situatia familiei in acest moment, in societatea moderna. Din punctul meu de vedere, lucrurile trebuie urmarite in doua directii: (1) starea familiei astazi si consecintele acesteia; (2) raporturile dintre familie si societate/institutii.

In prima directie, as vrea sa ma opresc asupra fenomenului destramarii familiilor si asupra consecintelor imediate ale acestui proces: carentele edu­cationale si abandonarea copiilor.

Nu mai este pentru nimeni un secret ca, in occidentul si in orientul european deopotriva, majoritatea tinerilor prefera sa nu se mai casatoreasca, optand pen­tru relatii temporare, neconventionale - vezi chiar asa-zisele casatorii pe termen limitat, oficiate de autoritatile municipale in preajma "zilei indragostitilor" - si lipsite de angajament social (fata de copii, spre exemplu), simptom al renuntarii la valorile traditionale, crestine si seculare deopotriva. Intr-o viziune teologica, fenomenul apare ca o ultima consecinta a pacatului, inteles drept renuntare la orice responsabilitate inaintea lui Dumnezeu si a comunitatii umane. Un proces la fel de serios este acela al disolutiei rapide a majoritatii familiilor conventio­nal constituite (uneori chiar trecute formal prin ritualul tainei cununiei). Faptul e cu atat mai dureros, cu cat matrimoniul nu pare a mai fi inteles in dimensiunea sa de angajament ascetic intru realizarea unei comuniuni din ce in ce mai desavarsite intre membrii familiei. Casatoriile se desfac pentru motive la fel de ridicole si superficiale ca si cele pentru care se contracteaza, tradand, de cele mai multe ori, interese pecuniare, confuzie intre erotism si iubire, patimi neim­blanzite, instabilitate sufleteasca...

In aceste conditii, si nu e cazul sa insist asupra acestor aspecte, nu se mai poate vorbi de familia traditionala, purtatoare si garanta a unor valori, a intelep­ciunii practice despre care am vorbit mai sus; cu atat mai putin despre o familie in stare sa propuna si sa sustina saltul catre vietuirea superioara, intru ase­manarea cu Dumnezeu, fapt ce ar echivala - in aceeasi perspectiva teologica -cu realizarea societatii perfecte. Mai mult, se pare ca ceea ce pana acum era stiut a fi "celula de baza" a organismului social, familia, nu mai poate implini vreo functie reala, corpul social fundamentandu-se numai pe indivizi. (Nu pot sa nu observ si de aceasta data faptul ca - nolens, volens - familia este antrenata in aceasta drama de optiunile societatii moderne, care prefera sa inlocuiasca reali­tatea sociala cu elemente statistice, asa cum e individul, mult mai usor de manevrat.) Aspectul care intereseaza aici este insa acela al pierderii de catre familie a functiei sale educative. Teologic vorbind, aceasta pierdere este o con­secinta a abandonarii temeiurilor crestine ale vietii si ale familiei.

Incetand sa mai fie un factor de educatie, familiile sau chiar relatiile intam­platoare produc permanent copii care, crescand fara a primi cele mai simple repere pentru construirea unei vieti decente, contribuie fara sa stie la amplifi­carea dramei. Aproape complet lipsiti de criterii axiologice si etice, copiii si tinerii de acum, dezorientati, indiferenti fata de cei din jurul lor si lipsiti de simtul responsabilitatii personale, contribuie la barbarizarea societatii moderne - care si asa se declara a fi in tranzit spre o epoca postcrestina -, la intoarcerea catre moravurile erei migratiilor, dincolo de poleiala civilizatiei. Semnele deja evidente ale vidului interior tind sa se manifeste mereu mai puternic in sfera publica.

Cealalta consecinta a dizolvarii universului familial este procesul aban­donarii copiilor. Rezultand din relatii intamplatoare si din cadrul unor cupluri cu venituri sub limita acceptabila, copiii ajung inevitabil pe strazi, constituind trep­tat o societate paralela, de tip "Curtea miracolelor". Mai evident desocializati decat copiii needucati ramasi in familiile constituite, copiii abandonati devin - prin numarul lor crescand si prin dificultatile implicate in efortul resocializarii lor - una din cele mai serioase provocari la adresa constiintei si a societatii con­temporane. Ei raman, de fapt, cea mai clara dovada a crizei familiei in societatea noastra.

In ce priveste a doua directie de interes, raporturile dintre familie si socie­tate, se poate remarca un cerc vicios, o ambiguitate. Statul afirma ca ocroteste familia, insa, in Romania spre exemplu, pare a face tot mai putin pentru sustinerea acesteia. Si nu ma refer numai la aspectul financiar. Ceea ce vreau sa spun insa, vorbind de aceasta ambiguitate, e faptul ca, pe de o parte, societatea tinde a se intemeia astazi numai pe indivizi, lovind in utilitatea familiei, iar pe de alta parte ca mai sus amintita criza a familiei ramane unul din factorii cei mai importanti ai destramarii societatii insasi. Incurcatura mea consta in faptul ca nu mai pot discerne care este cauza si care efectul. Lasand gluma, imi apare din ce in ce mai clar ca o societate preocupata exclusiv de indivizi rateaza orice sansa de recuperare a valorilor sale constitutive, capabile sa-i asigure supravietuirea. In acest context, asa cum am mai spus, faptul ca societatea asuma astazi majori­tatea functiilor traditionale ale familiei (neutralizand potentialul educativ al acesteia) se poate dovedi, pe termen lung, o optiune sinucigasa, cu toate ca acum ne pare a fi singura solutie.

Cateva solutii la indemana Bisericii

Biserica lui Hristos, constitutie comunionala si traditionala, are toate sanse­le sa contribuie decisiv la reinstituirea familiei in drepturile si functiile sale. Inte­leasa ca "marea familie", Biserica este laboratorul experientei participarii fiecaruia si a tuturor la viata desavarsita, in ambianta dumnezeiasca. Ritualul liturghiei ortodoxe convoaca neincetat spre realizarea constiintei de apartenenta a fiecaruia si a tuturor la viata eclesiala, prin aceasta spre realizarea constiintei de apartenenta a fiecaruia la viata tuturor si a tuturor la viata fiecaruia, in Hristos si in Biserica. Acesta e sensul atentionarii liturgice: "pe noi insine si unii pe altii si toata viata noastra sa o dam lui Hristos-Dumnezeu!".

Daca acest aspect ar deveni obiectul unei meditatii permanente, s-ar gasi cu siguranta si parghiile practice implicate aici. Pentru ca liturghia bisericii predica neincetat constituirea nu a unei Biserici in general, imponderabila, supracomunitara, ci a Bisericii concrete, vii, cum numai comunitatea parohiala poate fi. Or, tocmai in comunitatea parohiala - care ar trebui sa mai pastreze ceva din intimi­tatea si caldura sanului familial - s-ar putea recupera familia traditionala. Aici, in comunitatea parohiala, deprinzand normele vietuirii crestine alaturi de ceilalti, ar putea invata toti membrii familiei cum sa se poarte acasa, fata de cei de-aproape. Si cum ethosul acestei vietuiri se intemeiaza pe proclamarea, con­templarea si trairea cuvantului lui Hristos, a Evangheliei, ar invata aici - in comunitatea parohiala - si membrii familiei ca nu se poate realiza comuniune si intelepciune in afara cunoasterii lui Hristos si fara o asumare a modului crestin de viata.

Nu intamplator, ritualul liturghiei sfantului Ioan Hrisostom contine acea rugaciune, prin care preotul cere pentru intregul popor crestin luminarea mintii spre intelegerea dumnezeiestii evanghelii si spre infaptuirea unei "vietuiri duhovnicesti". Rugaciunea este continuata prin alta (a doua pentru cei credin­ciosi), in care se cere, pentru intreaga adunare rugatoare, "spor in viata, in cre­dinta si in intelegerea duhovniceasca", conditie pentru locuirea Duhului Sfant -care pe toti una ii face, in Hristos si in Biserica - "peste noi, peste aceste daruri puse inainte si peste tot poporul" (rugaciunea punerii-inainte, a ofertei). In ritua­lul liturghiei sfantului Vasile cel Mare, imediat dupa epicleza, preotul se roaga: "iar pe noi, toti, care ne impartasim dintr-o paine si dintr-un potir, sa ne unesti unul cu celalalt, prin impartasirea aceluiasi Sfant Duh"... Desigur, aceste ruga­ciuni ar fi de si mai mare folos daca s-ar rosti in auzul adunarii, care ar sesiza astfel mai limpede sensul comunitar al liturghiei.

Astfel, recuperarea si intensificarea vietii parohiale reprezinta una din parghiile importante ale actiunii sociale a Bisericii si, ceea ce intereseaza expu­nerea de fata, a actiunii Bisericii intru reconstituirea familiei ca spatiu al expe­rientei comuniunii si al traditiei intelepciunii, asadar al educatiei. De altfel, exact in cazurile in care viata parohiala este luata in serios, acolo se manifesta puter­nic si un proces de reconstruire a familiei traditionale, purtatoare a valorilor intelepciunii si iubirii de semeni. Este deja celebru cazul parintelui Nicolae Tanase, care a reusit in parohia sa, Valea Plopului (jud. Prahova), sa-i angajeze pe mai toti membrii comunitatii in efortul de recuperare a copiilor abandonati. Modelul realizat aici este unul foarte complex, implicand in acelasi timp inte­grarea copiilor intr-un cadru familial cald, propice unei educatii solide si cu efecte durabile pentru constiinta lor, si integrarea in programe de calificare profesionala. Personal, consider acest model o replica in mic, dar viguroasa, a mult-uitatei institutii sociale intemeiate de sfantul Vasile cel Mare in preajma Cezareii Capadociei: Vasiliada. De asemenea, un model superior, prin faptul ca repune familia in centru.

Alaturi de acest exemplu exista si altele, cu mai pronuntat caracter instutional. Din punctul meu de vedere insa, aceste forme de actiune - desi eficiente pe termen scurt - nu sunt de natura sa satisfaca exigenta principala, aceea de recuperare si consolidare a familiei. De fapt, intr-o societate in care familia functioneaza, aceste alte tipuri de actiune - intreprinse fie de Biserica, fie institutii ale statului, fie de organizatii nonguvernamentale - nu mai au rost. Numai in masura in care actiunea eclesiala vizeaza familia se poate spera intr-un reviriment, lent insa durabil, al societatii noastre.

Or, eclesial vorbind, recuperarea familiei nu se poate realiza decat prin intensificarea activitatii de catehizare crestina si de consiliere spirituala a membrilor familiei. Ceea ce, evident, reprezinta o activitate mult mai la indemana Bisericii.

Cateva consideratii finale

Din pacate, evolutiile din ultimii ani ale lumii europene, si mai ales legislatia europeana a drepturilor omului, permitand, pe de o parte, constituirea legala a cuplurilor de homosexuali si adoptarea copiilor de catre asemenea cupluri, iar pe de alta parte producerea de catre persoane necasatorite, pe cale artificiala, a copiilor, nu sunt de natura sa dea sperante recuperarii celei mai importante institutii sociale, familia. Si aceasta pentru simplul motiv ca tocmai asemenea situatii nu se pot constitui in acel cadru al propunerii valori traditionale, care au dat coerenta peste veacuri omenirii. Mai mult, pentru ca asemenea situatii indeamna astazi la graba de a redefini familia, practic de a renunta la orice speranta de recuperare a ei.

De asemenea, o cultura indiferenta fata de problematica sensului - de la rostul lumii si al vietii pana la rostul lui a avea si a construi -, cum este cultura moderna, ramane un context nefavorabil recuperarii familiei si incapabila de reinstituirea acesteia in spatiu al comuniunii si al educatiei traditionale.

In aceste conditii, fara triumfalism, se pare ca rolul Bisericii este unul din cele mai importante, cadrul eclesial ramanand unul din putinele in stare - acum - sa mai actioneze intru recuperarea familiei si a societatii.

Pr. Dr. Doru Costache

 

• Educatia copiilor
  Publicat in : Cum indrumam copilul in viata duhovniceasca
• Educatia copiilor
  Publicat in : Credinta
• Pedeapsa si rasplata in educatia copiilor
  Publicat in : Credinta