Criza institutiei casatoriei
In topul reclasarilor fundamentale din ultimii treizeci de ani, mai cu seama in societatile occidentale, institutia familiei - ale carei origini se pierd in hauri preistorice - este teoretic si practic contestata pentru intaia oara, in mod radical si absolut. Frecventa si facilitatea destramarii casatoriei - numarul mare al divorturilor, cu precadere in societatile "dezvoltate" - s-ar prea putea sa fie un simptom semnificativ al amplorii luate de contestarea practica a institutiei. Insa, independent de marturiile statistice, este clar ca modul de viata impus noua in cadrul civilizatiei tehnologice autonome si al societatii de consum submineaza (de nu cumva o exclude radical) institutia casatoriei. Iar aceasta fiindca, oricum, respectivul mod de viata este individualist: el pare a nimici posibilitatile de depasire si de relatie personala. In cadrul lui, relatia e o forma de supunere: supui ori esti supus. De aceea refuzul fidelitatii fata de legatura conjugala este prezentat pretutindeni ca o necesitate naturala de libertate, ca o eliberare de supunerea la conventie si rutina, ca o deschidere catre viata, care e o aventura nesfarsita de depasire a formelor.
Secole de-a randul, si poate raportata la forma agrara a vietii, institutia casatoriei a functionat ca necesitate organica a unui raport al omului cu ritmul global al vietii lumii, ca o fidelitate naturala si efectiva fata de realitatea cosmica a omului. Intalnirea barbatului cu femeia, intemeierea familiei, erau o supunere totala, existentiala, la ritmul universal al vietii, la insamantarea plantelor, la parguirea si la recoltarea lor, si nicidecum alegerea individuala a unui arbitrariu intelectual si sentimental. Casatoria si familia erau datoria naturala a omului, continutul principal al vietii lui.
Dar in sfera civilizatiei occidentale s-ar parea ca cureaua de legatura dintre om si dimensiunile cosmice ale vietii a fost definitiv rupta. Viata este considerata in limitele existentei individuale, iar adevarul lumii e privit in limitele rationalului. Singura relatie posibila cu lumea este supunerea lumii la nevoia si dorinta individuala, supunere care se obtine prin puterea inteligentei materializata in masina. Astfel, chiar si "eros"-ul care este prin excelenta o posibilitate de relatie cu universalitatea cosmica a vietii - e supus nevoii si dorintei individuale, de viata - centrat pe individ - al omului occidental contemporan nu-i lasa alta marja vietii decat preferinta, judecata, hotararea, alegerea, placerea individuale.
Faptul de a se inchide in perfecta subiectivitate si de a se stradui in acelasi timp sa parvina la o obiectivitate absoluta -centrandu-se in ambele cazuri pe individ - l-a transformat pe omul Apusului intr-o notiune fara continut, intr-o monada de satisfacere "auto-erotica". Traim o civilizatie de "auto-erotism" o isterie de pofta erotica ce incepe si se termina in eu, in individ, in distrugerea relatiei, in ignorarea adevarului personal al omului. Ineluctabil, casatoria este si ea alienata. Ea devine o conventie rationala legata de finalitati utilitare, sau se mentine ca o atractie reciproca bazata pe amorul fizic pentru satisfactia individuala efemera.
Criza institutiei casatoriei in societatile occidentale are desigur o legatura cu instrainarea adevarului acestei taine in viata spirituala a Bisericilor crestine. In cadrul asa-numitei "secularizari", finalitatile conventionale ale utilitarismului social despoaie adesea Casatoria ecleziala de continutul ei sacramental: ele il transforma in validare formala sau in binecuvantare solemna a unirii fizice si sociale a doua persoane he-terosexuale. Taina inceteaza de a mai fi o harisma de libertate care elibereaza de necesitatea naturala, ea nu mai este o posibilitate reala de relatie personala si de participare la universalitatea ecleziala a vietii, nu mai e o confirmare ascetica a adevarului si alteritatii persoanei.
Daca instrainarea Casatoriei ar fi cauzata exclusiv de incapacitatea ori de infantilismul celor ce se apropie de aceasta taina, daca apropierea lor de nimic pregatita ar subestima sau ar diminua posibilitatile de viata ale tainei, atunci, macar, simptomul nu ar avea o alta semnificatie decat cele comune esecului si caderii omului. Totusi, nu numai neputinta ori insuficienta umana, ci si tactica organismelor ecleziale insti-tutionalizate, mana in mana cu puterea statului, fac din taina Bisericii o conditie formala si obligatorie pentru recunoasterea sociala si civila a casatoriei. Cu alte cuvinte, e vorba aici de o ignorare sau o respingere "oficiala" a adevarului tainei casatoriei. Or aceasta ignorare sau respingere exprima cum se poate mai bine datele comune esecului si caderii omului, insa cu consecinte poate si mai directe asupra alienarii evenimentului mantuirii, asupra transformarii Bisericii in institutie sociala conventionala si in finalitate statala. Ne gandim aici la sensul biblic al "blasfemiei" - faptul de a lua in desert iubirea si maretia lui Dumnezeu -, cand oameni atei sau indiferenti fata de religie, care doar de forma pastreaza numele de crestin in identitatea lor civila, sunt obligati sa joace in sfantul trup al Bisericii rolul ridicol al unei participari formale la o taina care este dar al Sfantului Duh.
Disjunctia dintre casatorie si adevarul tainei se exprima si prin faptul ca mariajul s-a instrainat de Euharistie. Adunarea euharistica, trupul total al Bisericii, nu mai este cea care ii primeste altoindu-i pe trunchiul vietii pe cei ce se apropie de sfintele taine. Acum doar preotul, in mod individual, este cel care acorda binecuvantarea, in cursul ceremoniilor succesive care se deruleaza in aceeasi zi si in aceeasi biserica. Aceasta alterare a adevarului sacramentelor este atat de radicala si de profunda incat ne intrebam in ce sens astfel de ceremonii rupte de trupul Bisericii se refera la mantuirea ce il elibereaza pe om de stricaciunea si de moartea individualitatii, si ce raport mai au ele cu modul de existenta al Bisericii, cu participarea la comuniunea sfintilor.
Daca acceptam adevarul tainei Casatoriei, trebuie sa-i acceptam si consecintele, oricat ar fi ele de dureroase din punctul de vedere al conceptiei moraliste si sociale care predomina azi. Iar o consecinta fundamentala a acestui adevar este ca nu e cu putinta sa faci din taina ecleziala a Casatoriei o conditie necesara oricarei vieti conjugale, chiar si in societatile care isi spun crestine (dar care nu mai exista). Taina Casatoriei este o manifestare si o implinire a adevarului Bisericii, nu e un mijloc de "a satisface nevoile religioase ale poporului", nici de a servi finalitatile conventionale ale utilitarismului social.
Pentru acestea din urma exista in statele moderne institutia casatoriei civile, care deschide social si moral relatiei de iubire cadrul unei vieti conjugale cinstite. Mariajul civil poate constitui o conditie necesara - sociala sau etica - a oricarei vieti conjugale, dar aceasta nu se aplica tainei Casatoriei. Ci taina este oferita de Biserica numai celor care vor sa traiasca transfigurarea relatiei de dragoste fizica, facand din ea, prin cruce, o asceza de libertate si de abnegatie iubitoare, o participare la adevarul ultim al "vietii celei adevarate".
In toiul civilizatiei individualiste, in epoca "eliberarii" post-freudiene a instinctului, in miezul refuzului institutiilor sclerozate si al formelor conventionale, Biserica isi este siesi datoare sa faca din nou din taina Casatoriei o posibilitate prin excelenta de libertate si de relatie: adevarata libertate care se dobandeste prin autodepasire ascetica, si adevarata relatie care se traieste prin moartea de bunavoie a eului.
Christos Yannaras
-
Institutia casatoriei si implicatiile ei canonice si juridice in societatea zilelor noastre
Publicat in : Drept bisericesc -
Casatoria si divortul
Publicat in : Morala
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.