Credinta, conditie primordiala a purificarii

Credinta, conditie primordiala a purificarii Mareste imaginea.


Credinta, conditie primordiala a purificarii

Credinta e primul pas in viata duhovniceasca. "Credinta e prin fire inceputul virtutilor". Astfel, "binele fiind sfarsitul virtutilor, e concentrat in launtrul credintei". Credinta este binele concentrat, iar binele e credinta actualizata (Sfantul Maxim Marturisitorul).

De fapt nu se poate porni sistematic la nici o actiune impotriva patimilor si nu se poate pune inceputul nici unei virtuti daca nu e prezenta credinta ca imbold. Infranarea, ca efort statornic, are nevoie de o legitimare prin credinta, iar frica de Dumnezeu presupune credinta in Dumnezeu. E drept ca infranarea si peste tot viata virtuoasa intaresc la randul lor credinta, dar primul motor al acestora este totusi credinta. Mai inainte de orice virtute, de orice efort uman, a trebuit intr-un fel oarecare sa capatam in noi credinta, intrucat credinta o avem prin harul dumnezeiesc, a trebuit ca harul sa premearga oricarui bine la care pornim. Astfel inceputul bun e pus de Dumnezeu prin Botez. Toata viata virtuoasa a noastra nu e decat o desfasurare a acestui inceput pus de Dumnezeu. Desigur, nu e vorba de o desfasurare automata, fara noi, ci de o desfasurare voita si ajutata de noi, prin toata incordarea noastra.

Deci, mai inainte de orice virtute, trebuie sa avem credinta dobandita sau intarita la Botez. Dar eficacitatea ei depinde de colaborarea noastra, ca sa inaintam pe drumul virtutilor spre desavarsire. Astfel si credinta e o virtute, e un bine, dar se arata ca bine prin conlucrarea noastra. Aceasta conlucrare consta la inceput din simpla vointa de a crede, si nu din vointa de a face ceva. De altfel in mod inevitabil prima incordare a vointei noastre in vederea binelui nu poate avea decat acest obiect: a crede. Chiar din partea noastra nu se poate incepe de altundeva, in nici o schimbare in bine a vietii noastre, decat de la a crede. Iar cine vrea sa creada, ajunge de poate sa creada. Nu exista om care, vrand cu staruinta sa creada, sa nu fi ajuns la putinta de a crede. Dar faptul ca vrand cineva sa creada ajunge de poate crede, se datoreste prezentei unui har prealabil in noi. Caci prin simpla vointa a sa, omul n-ar ajunge niciodata sa creada. Empiric, el tinde sa-si inchipuie ca totul atarna numai de vointa lui, pentru ca sa se accentueze necesitatea contributiei lui. Dar pe plan transempiric e prezent ca ajutor harul. Chiar faptul ca poate sa vrea sa creada e un dar al credintei, care insa nu-l sileste sa vrea numaidecat sa creada. Iar din momentul in care, vrand cineva sa creada, a ajuns sa creada de fapt, harul ascuns in el de la Botez, sau credinta ca virtualitate, s-a trezit la actualitate prin faptul ca omul si-a dat contributia lui.

Deci inainte de a porni pe drumul purificarii, e necesar ca omul sa-si intareasca credinta primita la Botez, prin vointa. Credinta insa fiind o raportare a mea la Dumnezeu, nu se poate intari decat incepand sa ma gandesc mai des la El, nu in mod teoretic, ca la o tema de reflectiune filosofica, ci ca la Cel de care eu depind in toate ale mele si Care ma poate ajuta in insuficientele mele. Dar gandul la Dumnezeu se concretizeaza, sau se intretine, prin cate o scurta si deasa pomenire a Lui, facuta cu evlavie, cu sentimentul ca depindem de El. Cate un asemenea cuvant ne concentreaza gandurile spre Dumnezeu sau spre Iisus Hristos, spre ce a facut El pentru noi, ca baza pentru increderea ca ne va ajuta si acum.

Iata de ce consideram ca Centuria lui Calist si Ignatie a procedat foarte just asezand la inceputul intregului urcus duhovnicesc credinta ca dar al harului si pomenirea numelui lui Iisus Hristos. "Inceputul oricarei lucrari placute lui Dumnezeu este chemarea cu credinta a numelui Domnului nostru Iisus Hristos, o data ce El insusi a spus: "Fara de Mine nu puteti face nimic" (In 14, 9). De aceea, toti marii dascali ai ascezei au invatat ca inainte de orice alta lucrare si preocupare buna, toti, si mai ales cei ce voiesc sa intre in stadiul linistei indumnezeitoare si sa se consacre lui Dumnezeu, trebuie sa se roage in Domnul si sa ceara de la El mila, fara sa se indoiasca; "iar preasfantul si preadulcele Lui nume sa-I aiba ca obiect nelipsit de lucru si de meditatie, si sa-l poarte neincetat si in inima, si in minte, si pe buze, si in el si cu el sa respire, sa traiasca, sa doarma, sa vegheze, sa se miste, sa manance".

Desigur, nu dintr-o data se poate ajunge la o asemenea pomenire continua a lui Dumnezeu si in special a numelui lui Iisus. Nici nu e bine sa se ajunga prea repede, caci s-ar savarsi atunci prea automat aceasta pomenire. Ci e bine ca aceasta pomenire a lui Iisus sa se indeseasca treptat, pe masura obisnuitii sufletului cu concentrarea in gandul la Dumnezeu, cu cresterea lui in credinta si in dragoste de Dumnezeu. Dar e bine ca, chiar de la inceput, sa se faca mai des pomenirea lui Dumnezeu, printr-un nume oarecare ("Doamne", "Iisuse"), sau chiar si numai printr-o concentrare a gandului la un astfel de nume, intr-un moment de stramtorare, sau de odihna, pe drum sau la lucru.

Necesitatea credintei ca prima treapta a urcusului duhovnicesc rezulta insa si din felul patimilor de a se starni. Momentul decisiv in starnirea patimilor este alunecarea ratiunii din pozitia ei fireasca, atrasa de aparitia unei pofte trezite in constiinta. In acel moment pofta sau afectul nevinovat capata putere si devine condamnabila. Pacatul incepe de fiecare data printr-o cadere a ratiunii, printr-o cadere din adevar, prin lunecarea ei pe un drumratacit si printr-o uitare a rostului ei. Deci aici trebuie adusa prima intarire, la primul post pe care-l cucereste inamicul. Trebuie intarita adica ratiunea, ca sa reziste. Aceasta intarire se face prin credinta. Credinta statorniceste ratiunea intr-o atitudine intelectuala, intr-o conceptie de viata. Desigur, credinta nu e, cel putin la inceput, o evidenta intelectuala care convinge ratiunea printr-o stringenta de ordin exclusiv gnoseologic. Ea se insuseste in mare parte si prin vointa, si ca atare este o virtute. Ea are un dublu aspect: intelectual si voluntar.

Pe de o parte, e o conceptie, un punct de vedere, pe de alta e un act de vointa. E o sinteza intelectual-volitionala. Dar nici alunecarea ratiunii nu e un act pur intelectual, ci si unul voluntar. Nici ratiunea nu s-a dat de partea poftei pentru ca s-a convins prin temeiuri pur intelectuale de adevarul reprezentat de ea, ci a facut aceasta dintr-o slabire a vointei, prefacandu-se mai mult ca e convinsa pe cale intelectuala decat fiind cu adevarat convinsa. Prin urmare, si in readucerea ratiunii la fermitatea de la inceput nu e necesar, sau cel putin nu e indestulator, un act pur intelectual, care sa o convinga simplu de greseala ei de judecata, ci si de un ajutor moral. Precum ratiunea a cazut pentru ca a voit sa cada, asa se fixeaza acum prin credinta, pentru cavrea sa se fixeze. Caderea e un act intelectual-voluntar; remedierea ei tot prin asemenea acte trebuie sa se faca.

Desigur, accentuand vointa in actul credintei, nu voim sa spunem ca credinta nu cuprinde si o anumita evidenta. Ea nu e o atitudine intelectuala in functie exclusiv de vointa. Un teolog catolic spune: "in lumina credintei, aceleasi nume divine pe care le pronunta filosoful primesc dimensiuni nebanuite; ele sunt aprofundate in continutul lor, semnificatia lor devine analoga unei noi puteri". Conceptele referitoare la Dumnezeu, pe care le are ratiunea naturala, capata prin credinta o stralucire noua, necunoscuta metafizicii si omului natural, ele seamana cu niste perle puse in lumina soarelui. Asadar, credinta revarsa o noua evidenta peste anumite adevaruri rationale referitoare la Dumnezeu. Este o evidenta care sporeste treptat, incat, cu vremea, credinta devine o vedere. Dar chiar de la inceput ea aduce un plus de evidenta unor adevaruri ce le avea ratiunea, iar aceasta inseamna totodata o fixare a ratiunii in anumite certitudini. Catolicismul considera ca ratiunea are certitudinea unor adevaruri divine chiar inainte de ere-dinta. Ortodoxia e mai putin optimista in aceasta; ea recunoaste ca ratiunea naturala poate desprinde din contemplarea lumii anumite adevaruri despre Dumnezeu, dar socoteste ca ii lipseste certitudinea absoluta in ele. In orice caz, plusul de evidenta adus de credinta trebuie sa insemne si pentru catolici un plus de certitudine, un plus de tarie in hotararea de a sta pe langa aceste adevaruri.

De unde vine acest plus? Chiar daca ar insemna o sporire a evidentei rationale, el nu provine din puterile ei, ci de sus. Ortodoxia aplica aci doctrina sa despre energiile necreate ale lui Dumnezeu. O energie necreata a lui Dumnezeu patrunde ca o lumina in minte. De aceea am spus ca nu depinde credinta numai de vointa, ci ea este usurata si prin evidenta ei intrinseca si prin puterea de sus care aduce aceasta evidenta, sau atinge puterile spiritului nostru ca sa sesizeze realitatea lui Dumnezeu. Dar trebuind sa fie sesizata prin puterile noastre, ele trebuie sa faca si un efort, chiar daca el e inlesnit de inraurirea dumnezeiasca. De aceea e necesara si vointa: nu pentru a crea aceasta evidenta, ci pentru a o scoate in relief. Prin lenea voluntara a ratiunii, ea s-a intunecat; prin silinta voluntara a ratiunii, ajutata sa invinga lenea de catre harul divin, se lumineaza iarasi. Pe de o parte, in credinta e un element de intarire a vointei si a ratiunii, de stimulare a lor, pe de alta, vointa contribuie la reliefarea evidentei din credinta propusa de har. Una creste prin alta in mod reciproc. Ascunzandu-Se din fata omului. Dumnezeu il stimuleaza prin oarecare presiune sa-L caute; iar cautat, Se descopera in parte ca sa stimuleze si mai mult pe om. El pune in lucrare vointa noastra, dar fara aceasta vointa nu ni Se descopera.

Credinta creste cu vremea la o evidenta atotluminoasa. Dar creste pe masura ce implinim poruncile si dobandim virtutile. Caci prin acestea aratam ca simtim pe Dumnezeu si ne deschidem si mai mult Lui. Aceasta inseamna ca e prezenta de la inceput, dar creste prin toate virtutile ce ledobandim ulterior. De altfel, fiecare virtute, o data dobandita, nu se mai pierde daca persistam pe drumul ascendent al vietii crestine duhovnicesti, ci ramane si dupa ce se nasc din ea virtutile urmatoare, crescand si primind modificari calitative superioare, sub inraurirea noilor virtuti, pentru a se coordona cu acelea.

Credinta e prima virtute cu care pornim la drum. E paraiasul caruia i se adauga pe urma paraiasele altor virtuti, devenind impreuna fluviul larg, atotcuprinzator si de ne-intors al unei vieti total virtuoase. Astfel in iubire aduna ea toate virtutile. Intre timp credinta, fara sa se piarda, a castigat treptat in evidenta, devenind in faza iubirii o contemplare a lui Dumnezeu, precum si iubirea este contemplare.

Dar credinta nu putea fi de la inceput cunoastere propriu-zisa. De la starea primordiala, la cea de contemplare a lui Dumnezeu e de parcurs o cale lunga, pentru eliberarea mintii de intunecarea adusa prin patimi. Deocamdatane impartasim de o licarire si numai pe masura ce subtiem stratul de tina al patimilor, licarirea credintei in intunericul in care ne aflam la inceput devine lumina orbitoare. Scaparea de ignoranta de la inceput sporeste infranarea din frica.

Parintele Dumitru Staniloae
Ascetica si Mistica, EDITURA:Institutul Biblic (IBMBOR)

03 August 2015

Vizualizari: 2874

Voteaza:

Credinta, conditie primordiala a purificarii 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE