Terapia invidiei

Terapia invidiei Mareste imaginea.

Invidia nu este un rău în sine. Este o emoţie care poate, dacă este recunoscută şi educată, să ne conducă la autodepăşire şi performanţă. Poate fi transformată în invidie emulativă (admirativă) atunci când recunoştem atât valoarea celuilalt cât şi eforturile pe care acesta le-a depus pentru a ajunge acolo unde ne dorim şi noi să fim. Respectând legile morale şi cele impuse de societate, orice efort, pentru a accede pe o cale superioară, nu va rămâne fără rezultatul dorit.

Invidia, în formele sale negative, este o emoţie total dezagreabilă. Pentru a nu-i simţi „muşcătura”, de multe ori, simţind instinctiv că suntem pe care să ne dezechilibrăm emoţional, folosim anumite mecanisme, inconştiente, care ne ajută să „supravieţuim”. Mecanismele pe care le folosim şi care ne ajută să nu intrăm în capcana invidiei sunt Formaţiunea Reacţională şi Refularea.

Formaţiunea Reacţională este aceea care ne face să ne manifestăm admiraţia şi entuziasmul pentru reuşita altuia, dar care ascunde de fapt animozitatea inconştientă. Ca un exemplu: atunci când ne entuziasmăm peste măsură că vecinul şi-a luat o maşină de ultimă generaţie şi îi arătăm ce bucuroşi suntem pentru el.

Refularea este un mecanism de apărare ce constă în înlăturarea invidiei din conştient. Din cauza acestui mecanism, reuşim cu greu să ne conştientizăm propria invidie.

Folosim aceste două mecanisme în mod inconştient. Sunt simple mecanisme de apărare care ne ajută să ne păstrăm stima de sine. Dacă mă arăt entuziast de maşina cea nouă cumpărată de vecinul meu sau dacă mă arăt bucuros, refuzând să accept că sunt invidios, atunci cu siguranţă că nu voi reuşi să gestionez dar nici să recunosc această emoţie iar muşcătura invidiei mă va cuprinde din ce în ce mai des şi mai intens.

Dacă sunt trist trebuie să-mi fie ruşine? Nu! Tristeţea este o emoţie. La fel şi invidia. Faptul că sunt invidios nu trebuie să nască în mine sentimentul de ruşine. Ca să mă vindec şi să mă ajut trebuie să-mi recunosc mie că sunt invidios. Doar aşa voi putea gestiona această emoţie care poate fi distrugătoare! Am nevoie să-mi recunosc invidia pentru că doar aşa voi putea să-mi transform invidia ostilă sau depresivă în invidie emulativă. Astfel, dacă mă gândesc că vecinul meu e un „prost” care „nu merită” o asemenea maşină (invidia ostilă) sau gândesc că eu nu voi câştiga o viaţă întreagă atâţia bani şi nu voi reuşi niciodată să-mi cumpăr o maşină ca a vecinului (invidia depresivă) nu fac cu aceste gânduri decât să-mi otrăvesc propria mea viaţă. Vecinul îşi va cumpăra poate altă maşină, mai elegantă, iar eu voi fi de mult ros de invidie sau un depresiv nefericit.

Pot să recunosc, de faţă cu vecinul că mă cam roade invidia (şi asta poate fi spus pe un ton de glumă, transformat în ironie) sau pot pur şi simplu să recunosc semnele invidiei şi să încerc să o transform în ceva benefic mie, adică să conştientizez că valoarea mea ca om nu este dată de marca unei maşini iar creşterea mea spirituală este mult mai importantă decât să mă pierd în emoţii distrugătoare, patimi ce mă opresc din drumul meu.

E bine să încetez să mă compar cu vecinul sau, dar dacă mă compar, trebuie să-mi analizez propriile mele gânduri de inferioritate sau pe cele de superioritate. Gândurile de superioritate nasc invidia ostilă. Cu „ajutorul” acestui tip de gândire poate să îmi treacă prin minte să-i zgârii maşina sau să mă înfurii pe vecinul „cel prost”. Devin agresiv , mă mânii şi ţin minte că un „incapabil” trebuie pedepsit. Când sunt extrem de pornit împotriva „vecinului” trebuie să conştientizez că plec de la tipul de gândire care îmi spune că eu merit mai mult decât celălalt. Este exemplul din Fiul Risipitor (http://www.crestinortodox.ro/sarbatori/duminica-fiului-risipitor/parabola-fiului-risipitor-143753.html) în care fratele rămas acasă, sub ascultarea părintească, consideră că el merită mai mult decât fratele său. Este prototipul individului orgolios şi un bun exemplu de invidie ostilă. Acest frate nutrea resentimente, specifice celor ce se consideră nedreptăţiţi de soartă. Suferinţa trebuie să-i fi fost mare pentru că oamenii cu acest tip de gândire sunt şi cei care suferă cel mai mult. Nimeni nu spune că viaţa este mereu dreaptă şi că vor avea succes toţi cei ce merită. Este absurd să gândeşti o astfel de lume. Pentru a suporta însă nedreptatea inerentă lumii acesteia, ar fi mai util, în loc să fim invidioşi, să fim atenţi la învăţătura de credinţă sau la filosofia de viaţă a stoicilor. Un om care a ajuns la un echilibru sufletesc este un om care a muncit mult cu sine însuşi pentru a se echilibra, pentru a putea să se apropie cât mai mult de Dumnezeu.

În fapt, invidia ostilă care ia forma resentimentului, ca rezultat a unei nedreptăţi , este extrem de dureroasă pentru invidios şi extrem de periculoasă pentru cel invidiat. Aceste resentimente pot afecta cupluri, familii sau întregi societăţi. Un şef care îşi nedreptăţeşte subalternii nu face decât să sădească suferinţă în sufletul angajaţilor sau poate provoca adevărate dezastre, manifestate prin revoltă, grevă sau prin încercarea de înlăturare a celui „nedrept”.

„Paza gândurilor” reprezintă o treaptă de urcare spirituală. Monahii o practică dar asta nu înseamnă că nu putem şi noi, mirenii, să o folosim frecvent. Putem să o numim terapie cognitiv-comportamentală dar ea reprezintă în fapt tot „Paza gândurilor”, cea care mă va ajuta să ajung la rugăciunea curată (vom vorbi şi de aceasta într-un articol viitor).

Invidia depresivă mă poate întrista iar tristeţea aceasta va deveni curând o stare permanentă. Invidia depresivă este cea care ne face să credem că vecinul nostru este mai fericit decât noi. Uităm adesea că avem moduri diverse de a privi fericirea. Poate maşina cea nouă să-l facă pe vecin mai fericit? Poate o zi, o săptămână sau o lună. Oricine şi-a dorit mult un lucru şi l-a obţinut înţelege ce spun. Suntem, normal, fericiţi atunci când atingem un anunit ţel sau când ni se îndeplineşte o dorinţă dar fiţi siguri că ne vom plictisi destul de repede de noua achiziţie şi vom porni din nou la drum cu un alt ţel, cu o altă dorinţă. Niciodată, nici o dorinţă îndeplinită nu va duce la finalul dorinţelor. Fiecare dorinţă împlinită este o dorinţă moartă iar noi, ca oameni, nu putem funcţiona decât având mereu şi mereu alte dorinţe, alte ţeluri. Oricine şi-a cumpărat un obiect nou ştie cum la început şi-a propus să îl preţuiască mult pentru ca mai apoi să nu o mai facă. Dacă vecinul şi-a luat maşină nouă, o să vedeţi că o spală sau o îngrijeşte la început destul de intens pentru ca mai apoi, din plictiseală, să găsească plăcere într-un alt lucru pe care, prin eforturi să reuşească să-l achiziţioneze şi astfel se reia un întreg ciclu de împlinire a dorinţelor şi naştere a altora. „Vecinul” cu siguranţă nu e mai fericit decât credem noi. Noi suntem cei care dăm valoare lucrurilor. Noi suntem cei care evaluăm şi credem că dimensiunea averii este direct proporţională cu fericirea. Nu îmi place să dau exemple dar cu siguranţă că ştiţi oameni extrem de bogaţi care nu sunt şi extrem de fericiţi. Aşa că, încercaţi să nu mai măsuraţi fericirea altuia după propriile etaloane. Fericirea este o stare pe care Sfinţii Părinţi au atins-o în totală sărăcie sau privare. Fericirea se măsoară în zâmbetele cu care vă întâmpină aproapele dumneavoastră.

Când simt că devin invidios, am grijă să examinez modul în care gândesc şi asta pentru a nu deveni agresiv sau pentru a nu ascunde o emoţie care merită studiată şi redirecţionată.

 

 

Dacă invidia depresivă ostilă, necontrolată, riscă să degenereze într-o permanentă stare de nemulţumire, invidia depresivă poate pur şi simplu să vă paralizeze, deoarece provoacă mari suferinţe.

Pentru a vă gestiona în mod eficient această emoţie, inevitabilă, puteţi să încercaţi:

- În primul rând, ar fi indicat ca noi înşine să încercăm să nu „stârnim” invidia celorlalţi. Dacă ne vom etala superioritatea sau dacă vom insista în a ne prezenta „avantajele” pe care le avem faţă de ceilalţi nu vom reuşi decât să le facem altora rău iar nouă, cu siguranţă, nu ne va fi mai bine. Etalonul societăţii în care trăim sunt femeile extrem de slabe. Dacă mă voi lăuda unei prietene cu probleme de greutate cu faptul că am ajuns la greutatea ideală, cu siguranţă că acest lucru nu ne va ajuta nici în prietenia noastră şi nici pe mine, în viaţă. Fiecare are propriul standard de fericire. Un om care nu iubeşte călătoriile nu va invidia oamenii care călătoresc pe când un gurmand cu mari probleme de greutate va nutri resentimente pentru toţi prietenii slabi care mănâncă oricând şi orice, fără să pună „un gram” pe el.

- Recunoaşteţi că sunteţi invidios! Cu umor şi autoironie veţi reuşi.

- Examinaţi-vă gândurile de superioritate sau pe cele de inferioritate.

- Exprimaţi-vă invidia în modul emulativ, pozitiv, admirativ, sincer.

- Relativizati avantajele celuilalt (Este, cu adevărat, mai fericit celălalt? Care este etalonul vostru de fericire? Credeţi că este acelaşi etalon cu al „vecinului”?)

Sfântul Petru Damaschin în Pomenirea deasă a unor cuvinte din dumnezeiasca Scriptură nu este vorbărie ( Filocalia, vol.V).,la pagina 154 spune: „Iar dacă Scriptura grăieşte de multe ori aceleaşi cu¬vinte, sau cele asemănătoare lor, aceasta nu este repetare sau vorbă multă, ci o face ca să se întipărească cuvântul în inima auzitorilor”. M-am gândit la acest text atunci când mi-am dat seama ca sunt foarte multe articole scrise pe tema invidiei. Dar, cred că dacă se vorbeşte mult despre un subiect sau dacă se repetă metodele de tratare a unei patimi, asta nu va strica nimănui. Într-un târziu şi cei ce vor să audă vor auzi.

Vindecarea bolilor sufleteşti este absolut necesară. În Epistola sa către Coloseni, Sfântul Apostol Pavel ne înfăţişează calea pe care trebuie să o urmăm dacă dorim să ne însănătoşim: „Drept aceea, omorâţi mădularele voastre - ale omului pământesc - : desfrânarea, necurăţia, patima, pofta rea şi lăcomia, care este o închinare la idoli, pentru care vine mânia lui Dumnezeu peste fiii neascultării, în care păcate aţi umblat şi voi odinioară, pe când trăiaţi în ele. Acum, deci, lepădaţi şi voi toate acestea: mânia, iuţimea, răutatea, hula, cuvântul de ruşine din gura voastră; nu vă minţiţi unul pe altul, fiindcă v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui, şi v-aţi îmbrăcat cu cel nou, care se înnoieşte, spre deplină cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a zidit (Coloseni 3, 5-10).

Printr-un exemplu deosebit de sugestiv, în pilda talanţilor Mântuitorul rosteşte fără cruţare verdictul condamnării veşnice pentru „sluga vicleană şi leneşă”, care nu a înmulţit talantul cu care Dumnezeu a învrednicit-o: „Sluga vicleana şi leneşă, ştiai ca secer unde nu am semănat şi adun de unde nu am împrăştiat? Trebuia să dai argintul meu la zarafi şi venind eu, aş fi luat al meu cu dobândă. Luaţi deci de la el talantul şi daţi-l celui ce are zece talanţi. Iar pe sluga netrebnică aruncaţi-o în întunerecul cel mai dinafară. Acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor (Matei 25, 24.30).

La fel ne spune Mântuitorul că „orice pom care nu aduce roadă bună se taie şi în foc se aruncă” (Matei 7, 19) .

Din cuvintele Mântuitorului, va trebui să facem deosebirea dintre roada bună şi roada rea. Aceasta rezultă din aceea că oamenii se pot osteni, dar nu spre roade bune, ci spre roade rele, care nu sunt de trebuinţă. Câtă osteneală nu depune cel mândru, cel ce se mânie sau invidiosul? Roada acestora este însă cea a pomului sălbatic. Ea se aruncă, iar pomul se taie.

Mântuitorul blestema, înaintea Sfintelor Sale Patimi, smochinul neroditor. Iar Apostolii nu au înţeles atitudinea Învăţătorului. Într-adevăr, gestul Mântuitorului are un înţeles de profunzime, El viza atitudinea Sa faţă de poporul ales, care nu a adus roada aşteptată. Dar, nedumerirea ucenicilor era dată şi de faptul că ei nu ar fi dorit să condamne smochinul pentru nerodire, fiindcă încă nu venise timpul rodirii. Atitudinea Mântuitorului este motivată de faptul că Dumnezeu cere de la noi roada oricând, neprecupeţit trebuie să rodim, niciodată să nu ostenim în a face binele, neîntrerupt să ne străduim în desăvârşirea noastră „căci cine ştie să facă binele şi nu îl face, păcat are” (Iacob 4, 17). De aici şi îndemnul apostolic: „Dorim ca fiecare din voi să arate aceeaşi sârguinţă spre adeverirea nădejdii, până la sfârşit, ca să nu vă leneviţi, ci să fiţi următori celor ce moştenesc făgăduinţele prin credinţă şi prin îndelunga răbdare” (Evrei 6, 11-12).

Sfântul Vasile cel Mare le spunea creştinilor din timpul său: ”Ce trebuie să facem pentru a nu cădea în păcatul invidiei sau pentru a ne elibera cât mai curând posibil dacă am căzut în el? Trei lucruri. Primul: să evaluăm toate realităţile acestei lumi pe care le invidiem la alţii la justa lor valoare, adică nimic, deşertăciune; al doilea: inutilitatea invidiei. E o patimă care nu ne dă nimic din ce vedem la alţii, afară de un sentiment de frustrare şi suferinţă interioară; al treilea: să-l lăsăm pe Dumnezeu să fie Dumnezeu, adică să fie generos şi să dea, ca şi stăpânul viei din Evanghelie, fiecăruia ce vrea el şi cât vrea el şi cui vrea el.”

În Filocalia, capitoul 9 cunoscut mai ales cu numele de Scara, de la lucrarea cu acelaşi nume ce aparține Sfântului Ioan Scăraru aflăm că : „Iubirea de arginţi este şi se numeşte rădăcina tuturor relelor (păcatelor). Căci ea a pricinuit ură, furtişaguri, pizmuiri, despărţiri, duşmănii, certuri,ţinerea de minte a răului, nemilostivirile şi uciderile.” Invidia este indată după iubirea de arginţi şi de opusa ei, milostenia.(vezi şi http://www.crestinortodox.ro/sfaturi-duhovnicesti/scara-autorul-cuprinsul-lucrarii-68490.html)
Sfantul Maxim Mărturisitorul spune: ≪Supărarea celui pizmaş cu greu o vei potoli. Căci el socoteşte primejdie (pentru el) ceea ce pizmuieşte în tine. Şi nu o poţi potoli altfel, decât ascunzând ceea ce pizmuieşte. Dar dacă aceasta îl supără numai pe el, dar pe mulţi îi foloseşte, pe care parte o vei dispreţul ? Trebuie să preţuieşti mai mult folosul celor mulţi şi deci să faci tot ce poţi, să nu te leneveşti, nici să te laşi biruit de răutatea patimii, fiindcă astfel nu patimii, ci celui ce pătimeşte îi slujeşti. Dar foloseşte-te şi de smerita cugetare, ca în toată vremea şi locul şi lucrul să dai întîietate celui ce te vorbeşte de rău. Iar pizma ta poţi să o potoleşti, dacă te bucuri împreună cu cel pizmuit de tine, de toate de care se bucură el şi te întristezi de cele de care se întristează el. Astfel împlinim cuvântul apostolului: ≪Să ne bucurăm cu cei ce se bucură şi să plângem cu cei ce plâng≫.”

Tot Sfântul Ioan Scărarul spunea: ” Şi sunt unele patimi cărora nu mai are nimeni nici o putere de a le scoate pricinile. Astfel, pizma nu e nimic în sine, dar are unele pricini, între care şi iubirea de slavă. Căci voind cineva să fie slăvit, pizmuieşte pe cel slăvit, sau pe cel căruia i se dă mai multă cinste.”

Fiind o patimă împotriva dragostei, ar fi bine să încercăm să tratăm invidia prin virtutea care i se opune: iubirea aproapelui. Sfântul apostol Pavel ne spune că dragostea nu pizmuieste (I Corinteni 13, 4). Dragostea ne face să-l privim pe celălalt ca pe un om valoros. Prin iubirea aproapelui, înarmaţi cu răbdare, ne împotrivim mâniei şi răzbunării. Şi doar cu iubire putem aduce mulţumire Lui Dumnezeu pentru buna sporire a aproapelui.

Psihoterapeut, Master în Teologie Ortodoxă, Angela Agachi
 

Despre autor

Angelica Agachi Psih. Angelica Agachi

Colaborator
41 articole postate
Publica din 28 Aprilie 2015

07 Mai 2015

Vizualizari: 1534

Voteaza:

Terapia invidiei 5.00 / 5 din 2 voturi. 1 review utilizatori.

Cuvinte cheie:

terapia invidiei invidia

Comentarii (1)

  • Geaici-Daniel LeizeriucPostat la 2015-05-08 11:26

    Este realitatea!!!

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE