Coborarea la iad a lui Iisus Hristos

Coborarea la iad a lui Iisus Hristos Mareste imaginea.


Coborarea la iad a lui Iisus Hristos

 

Activitatea Mantuitorului Iisus Hristos s-a desfasurat pe multe planuri: ceresc - ca Logos preexistent; pamantesc - de la intrupare pana la rastignirea pe cruce si ingropare; la iad - sub pamant - ca Imparat biruitor, cat a stat cu trupul in mormant; iarasi la cer, preaslavit cu trupul, dupa inviere si preaslavire sau inaltarea la cer; si in fine, sacramental, ca Hristos Euharistie si ca savarsitor al Sfintelor Taine - in chip nevazut - in Biserica. Toate aceste activitati sunt intrevazute clar in Epis­tola I a Sfantului Apostol Petru.

Coborarea lui Hristos la iad este una din marile probleme ale Epistolei I Petru si e o tema specifica, in felul cum este formulata de el. Ea constituie un adevar fun­damental al invataturii crestine. Despre acest fapt, Apostolul Petru se exprima atat de enigmatic - in pasajul din capitolul III, 19-20 - incat textul devine foarte greu la interpretat si ridica o seama de probleme dificile; intre acestea unele privesc per­soanele in cauza, altele felul si scopul vestirii, iar altele timpul si locul. Cu alte cu­vinte:

 

1. Cine a dus vestea?

 

2. Catre cine a fost dusa?

 

3. In ce a constat mesajul acesta?

 

4. In ce timp?

 

5. Si in ce loc s-a produs aceasta activitate?

 

Textul in cauza spune: "Ca si Hristos a suferit o data moartea pentru pacate, El cel drept pentru cei nedrepti, ca sa ne aduca la Dumnezeu, omorat fiind cu trupul, dar viu fiind facut cu duhul, cu care s-a coborat si a binevestit si duhurilor din inchisoare, care fusesera neascultatoare altadata, cand indelunga-rabdare a lui Dumnezeu astepta, in zilele lui Noe, si se pre­gatea corabia in care putine suflete (persoane), anume opt s-au izbavit prin apa" (I Petru III, 18-20). De fapt, ultimul verset (20) constituie doar un exemplu de pedeap­sa generala, de cataclism cosmic, pentru nelegiuirile si necredinta oamenilor din vre­mea potopului.

 

Dupa cum se vede din acest text, Apostolul Petru vorbind de activitatea lui Hristos la "iad", pune in legatura cu ea generatia potopului, a oamenilor din vremea lui Noe, dand nastere la o dificultate care a impins pe unii exegeti la interpretari eronate.

 

Cautand sa afle pricina aducerii pe neasteptate a acestui exemplu, comentatorii vechi considera ca prin el Sfantul Apostol Petru ar fi urmarit sa raspunda unor intrebari.

 

Ecumenius si Teofilact socotesc ca Apostolul Petru a introdus acest exemplu pentru a raspunde si altei obiectiuni: "Cine, oare, altul a predicat inainte de Hris­tos ca vor fi osanditi cei care n-au crezut?" Si tot ei raspund: "Necredinta acelora este confirmata din Scriptura; dar nu din vremurile profetice, ci aproape de la fa­cerea lumii. Prin aceasta, el (Petru) a aratat ca chiar de la inceput s-a predicat oamenilor mantuirea, dar ei au desconsiderat nevoia curatirii de faradelegile lor". Despre doi din acesti propovaduitori din vremea dinaintea potopului vorbeste si Noul Testament: de Enoh "al saptelea de la Adam" (Epistola lui Iuda, vers. 14) si de Noe "al optulea propovaduitor al dreptatii" (Epistola II Petru II, 5).

 

De aceea unii comentatori, in explicarea versetului 19 - singurul care se refera la coborarea lui Iisus Hristos la iad - se refera la acesti doi predicatori si la un timp anterior. Textul din I Petru III, 19 arata insa precis timpul si scopul Domnului Hristos la iad, pentru a face cunoscut tuturor mantuirea si a o extinde si la cei morti.

 

In cele ce urmeaza vom cauta sa raspundem celor cinci intrebari ce se pot pune in legatura cu acest text: Autorul mesajului, auditorii lui, in ce a constat mesajul, timpul si locul unde s-a produs actiunea.

 

Coborarea lui Hristos la iad este un adevar fundamental de credinta, recunoscut din inceput de intreaga Biserica de Rasarit si Apus. El intrase adanc in constiinta Bisericii primare, prin cateheza apostolica. Aluzii la aceasta problema se intalnesc in nenumarate locuri din Vechiul Testament, precum: Psalmii VI,5; XV, 10; XXIX, 3; XLVIII, 16; LXXJII, 24; LXXV, 13; CVI, 16; CXXXVIII, 7; Isaia XXIV, 22; XLIX, 19; Daniel XII, 1-3 ; Osea XIII, 14; Zaharia IX, 11; Maleahi II, 17; III, 13-15 si intelepciunea lui Solomon IX, 15; XVI, 13-14, etc.; iar in Noul Testament se fac aluzii la aceasta idee in: Matei XII, 39-40; XXIV, 52-53; Luca XXIII, 43; XVI, 22-23; Ioan V, 25, 29; Fapte II, 24-25, 31; I Cor. XV 24 s.u. Efes. 1, 21-22; IV, 8-10; Filip. II, 10; Col. I, 18; Evr. XI, 39 s.u.; XII, 23; I Petru III, 18-20 ; IV, 6; Apoc. I, 18, etc.

 

Literatura patristica s-a ocupat de aceasta problema, pe care Sfintii Parinti si comentatorii vechi si noi au privit-o sub toate aspectele, desi n-au tratat-o in chip special. Acest adevar de credinta a patruns si in simbolurile de credinta si martu­risirile Bisericii Ortodoxe si Romano-Catolice. In vremea marilor erezii, Sfintii Pa­rinti s-au folosit de acest adevar dogmatic al coborarii lui Hristos la iad cu sufletul unit cu Dumnezeirea, sau "cu sufletul indumnezeit", spre a combate si a condamna, cand pe arieni, cand pe apolinaristi, dochetisti si altii, care refuzau sa recunoasca un suflet omenesc in Cuvantul (Logosul) intrupat. "Daca sufletul e corporal - zice Sfantul Atanasie cel Mare catre apolinaristi - de ce nu moare odata cu trupul si pentru ce Petru numind sufletele din inchisoarea iadului "duhuri", a zis: "Hristos a coborat sa vesteasca invierea, duhurilor din inchisoare?".

 

Invatatura despre coborarea Domnului Hristos la iad a devenit al V-lea articol de credinta in Simbolul Apostolic si in cel Atanasian acceptat oficial in Biserica apuseana. Ea a intrat si in cultul liturgic al Bisericii Ortodoxe. Astfel, la intrarea cu cinstitele daruri (Vohodul cel mare) preotul rosteste in taina, rugaciunea: "in mormant cu trupul, in iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, in rai cu talharul si pe scaun impreuna cu Tatal si cu Duhul ai fost Hristoase, toate umplandu-le Cela ce esti necuprins". Si apoi ideea a trecut si in Marturisirile de credinta ale Biserica Ortodoxe.

 

Biserica Latina a introdus acest adevar, chiar ca al V-lea articol de credinta, In formula: "Descendit ad inferos", aflata prima data in "Simbolul Apostolic" (seco­lul al IV-lea) si in "Simbolul Atanasian" (atribuit din secolul al IV-lea Sfantului Ata­nasie cel Mare), formula care "s-a impus treptat in Crezul Bisericii Romane, generalizandu-se in toata (Biserica de Apus, inca din secolul al VIII-lea".

 

Pe masura aparitiei de studii speciale asupra problemei coborarii lui Hristos la iad, s-a dat nastere la o seama de teorii, unele ingenioase, altele tendentioase, sau chiar blasfemiatoare. Multimea si varietatea raspunsurilor date chestiunilor legate de aceasta problema au fost reduse de unii la doua mari sisteme de interpretare, iar de altii la patru, la sase, sau la opt feluri de teorii.

 

1. Cine a predicat la iad?

 

Intrebarea este fireasca, pentru ca desi Apostolul Petru spune clar ca Hristos a dus aceasta activitate catre sufletele de acolo, totusi unii exegeti si teologi - vechi si mai ales noi - sustin alte pareri, din care unele exclud persoana lui Hristos. Chiar unii exegeti ortodocsi - fie ca iau verbul in sensul unei evanghelizari si "al convertirii, fie numai al proclamarii mantuirii si eliberarii celor drepti - au sustinut ca nu numai Hristos a binevestit, ci si unii prooroci si Apostolii, ba chiar si altii dupa ei.

 

Pentru prima data aceasta idee se intalneste in Pastorul lui Herma, unde citim "Apostolii si invatatorii, dupa ce adormira in puterea si cu credinta in Fiul lui Dumnezeu, predicara si celor mai dinainte adormiti si le dadura pecetea propovaduirii. Se pogorara deci cu aceia in apa si iesira iarasi. Dar acestia vii se pogorara si iarasi vii iesira; iar aceia care adormisera mai inainte, se pogorara morti, dar iesira vii, caci adormisera in dreptate si in mare curatenie; numai ca nu aveau aceasta pecete" (a botezului).

 

Dupa aceea, Clement Alexandrinul scrie ca: "Apostolii urmand Domnului au predicat si ei celor din iad. Caci era necesar, socot, ca precum aici, asa si acolo, cei mai buni ucenici sa fie imitatorii invatatorului; ca adica, unul (Petru) sa aduca la convertire pe cei care erau dintre evrei; iar ceilalti sa aduca pe pagani la po­cainta; adica pe cei care au trait in dreptatea cea dupa lege, sau cea din filozofie, dar nu desavarsit, ci si-au sfarsit viata in pacat. Dar lucreaza si Mantuitorul pentru ca mantuirea este opera Lui".

 

Origen, in scrierea sa Contra Celsum, afirma ca: "Profetii au precedat lui Hris­tos si la iad, anuntand mai dinainte venirea Sa si ca Sfantul Ioan Botezatorul a fost si acolo, ca si pe pamant, Inaintemergatorul Lui. Sufletul lui Hristos a mers insa la sufletele care erau in acea stare, de a se putea converti primind invatatura Sa". Aceasta idee a intrat si in imnologia Bisericii, in troparul cantat in cinstea Sfantului Ioan Botezatorul (la 7 ianuarie si la 29 august), unde se spune: "Mergatorule inainte pentru adevar nevoindu-te ai binevestit si celor din iad, pe Dumnezeu Cel ce s-a aratat an Trup".

 

Sfantul Ioan Gura de Aur, calitficand parerea lui Origen ca "o copilarie", arata ca vremea mantuirii este pe pamant: "Dupa moarte este timpul judecatii si al osandirii. Prin urmare nu era nevoie pe cealalta lume de un Inainte-Mergator". Aceasta critica vizeaza toate parerile si pe toti comentatorii care sustin predica de convertire a celor din "iad".

 

Mergandu-se pe aceasta linie, aparent logica, nu este de mirare ca s-a ajuns si mai departe. Intrucat, pe langa Apostoli, au existat in Biserica si alti slujitori, ca: "evanghelisti, pastori si invatatori" (I Cor. XII, 28; Efes. IV, 11), unii exegeti, care nu admit Taina preotiei, sau preotia speciala, ci numai preotia generala si deci con­sidera pe toti crestinii "preoti si predicatori", sustin ca toti crestinii raposati propovaduiesc celor din "iad", adormiti mai inainte.

 

Unii comentatori si teologi din apus, care nu vad in "duhurile" de care este vorba sufletele mortilor, ci altceva, exclud persoana lui Hristos, atribuind activitatea predicatoriala altor persoane, dinaintea venirii Lui, in alt timp si in alt loc, si deci catre alti auditori. Dintre acestia, unii - referindu-se la Epistola lui Iuda (14-15) unde se vorbeste de Enoh si la scrierea apocrifa Enoh XII, unesc expresia (considerata de ei o greseala de copist) intr-un cuvant - sustin ca nu Hristos, ci Enoh a predicat; dar nu catre cei morti, ci catre ingerii cazuti. Altii atribuie lui Noe sau Duhului lui Hristos preistoric acest rol, spunand ca Noe "al optulea predicator" (III Petru II, 5) a predicat contemporanilor sai, sau duhul lui Hristos a predicat, prin el (Noe), oamenilor care au trait inainte de potop.

 

De aceea, n-a fost greu criticilor din "Scoala istoria religiilor", ca, pe baza unor legende din scrierile apocrife, cum e cartea lui Enoh (cap. XII) si a comparatiilor cu alte legende aflate in alte religii, sa dea nastere teoriei "Mitul lui Hristos". Aceasta teorie, considerand Biblia plina de elemente mitice (luate din mitologie), a dus apoi la crea­rea curentului "demitologizarii Evangheliei", care pretinde eliminarea textelor ce contin elemente mitice. Intre acestea ei considera si textul din I Petru III, 18-19.

 

Textul si contextul (III,17-22) in care este incadrata ideea - coborarii la iad a lui Hristos - expusa de Sfantul Apostol Petru aici, nu ingaduie asemenea inter­pretari tendentioase si blasfemiatoare. El afirma categoric existenta isterica a lui Hristos, patimile si moartea Lui reala, tind zice: "Ca si Hristos omorat fiind cu trupul, dar viu fiind facut cu duhul, a murit o data pentru pacate. El Cel drept (fara de pacat) pentru cei nedrepti (pacatosi), ca sa ne aduca la Dumnezeu". Mai departe, contextul arata ca dupa ce s-a coborat la iad, Hristos a inviat si s-a inaltat la cer (III, 22).

 

"Omorat fiind cu trupul" arata ca moartea Lui nu numai ca a fost reala ci a fost si violenta, pricinuita de oameni, pe care a venit sa-i mantuiasca. El a acceptat-o de bunavoie spre a implini voia Tatalui (Luca XXII, 42) si opera de mantuire ce I s-a dat, "ca sa ne aduca la Dumnezeu". Si cand era rastignit pe cruce, a rostit cu­vintele: "Tata, in mainile Tale incredintez duhul Meu" (Luca XXIII, 46). Iar inainte de a-si da duhul a spus: "Savarsitu-s-a" (Ioan XIX, 30); adica a incheiat opera de mantuire. Deci moartea, ca si viata si patimile, I-au fost reale, nu imaginare, sau aparente.

 

"Dar viu fiind facut cu duhul cu care coborand la duhurile din inchisoare, le-a binevestit", arata ca pe cand trupul se afla mort in mormant, sufletul lui omenesc (duhul), care nu moare, a fost glorificat si unit cu Dumnezeirea Lui. Pentru ca Hristos fiind Dumnezeu si Om asa a coborat la iad, ca sa comunice cu duhurile de acolo, ca suflet catre suflete. Avem aici un "crux interpretum".

 

Sfantul Chiril al Alexandriei, folosind acest text pentru a combate opinia dochetistilor, afirma: "Sufletul lui Hristos care fusese unit cu Logosul divin s-a coborat la iad; si folosindu-se de puterea dumnezeiasca si de stapanirea divina s-a aratat si duhurilor de acolo. Cuvantul (Logosul) lui Dumnezeu, unit prin iconomie cu sufletul Sau (al lui Hristos), imbracat in vestmant propriu, mergand a vorbit cu duhurile (suf­letele mortilor) din inchisoare (iad), ca suflet catre suflete. Nu spun ca Dumnezeirea singura si  de sine insasi a Unuia-Nascut s-a  coborat la iad si a predicat duhurilor de acolo, complet separata de suflet. Caci Dumnezeirea este mai presus de vedere". Si in continuare, adauga: "Nu putem admite nici ca Dumnezeirea a luat chip apa­rent de suflet. Ci, precum Unul-Nascut a petrecut in trup cu cei care traiau in tru­puri, tot asa sufletelor din iad le-a vorbit sufletul Sau, avand vesmantul sau propriu".

 

Sfantul Atanasie cel Mare explica si el ideea textului, astfel: "Hristos a murit cu trupul pentru noi, nu si cu sufletul si cu firea Lui dumnezeiasca. Aceasta fiind nemuritoare si datatoare de viata. El a zis: "Eu sunt viata" (Ioan XIV, 6). Viata Lui - ca Dumnezeu - nu moare, ci, dimpotriva, invie mortii (cf. Ioan V, 21; VI, 63; I Cor. XV, 43). Caci precum lumina nu se vatama la loc intunecos, tot asa nici Viata, (adica Hristos) nu poate sa patimeasca ceva, cand viziteaza mortii. Caci Dumnezeirea Cuvantului este neschimbatoare".

 

Prin urmare, "viu fiind facut cu duhuh inseamna ca sufletul omenesc al lui Hristos n-a coborat singur la iad, ci unit cu Dumnezeirea, care este datatoare de viata, si care l-a intarit (pe  suflet), facandu-l biruitor  asupra mortii si imbracandu-l in slava. Inainte de a muri, Mantuitorul spusese: "Am putere sa-mi pun sufletul (sa-mi dau viata) si am putere sa-l iau iarasi" (Ioan X, 18). Datorita acestei puteri pe care o avea de la Sine - ca Dumnezeu - si de la Tatal prin iconomie, ca Om, El alunga demonii, ierta pacatele si invia mortii, cat a activat pe pamant; iar cand a coborat la iad a mers ca un imparat biruitor, zdrobind legaturile mortii si eliberand pe cei drepti din iad, spre a-i introduce in rai, ca pe talharul pocait (Luca XXIII, 43). Acesta este deci adevarul biblic si numai  asa trebuie inteles si interpretat tex­tul in cauza.

 

2. Catre cine a dus Hristos vestea?

 

Textul aminteste pe scurt ca Mantuitorul a vestit catre "duhurile din inchisoare". Intre acestea autorul Epistolei aminteste de o categorie speciala, a celor din timpul lui Noe, ceea ce face si mai dificila inter­pretarea, facand necesara lamurirea problemelor: a dus Hristos vestea numai, catre "duhurile" celor din vremea potopului, sau catre toate "duhurile din inchisoare"? A avut El in vedere calitatea lor morala? Adica a mers deci acolo numai pentru cei drepti, sau a mers catre toti cei "din iad"? Si cu ce scop: Ca sa mantuiasca pe toti, sau numai pe unii? Cum El stapaneste peste toti cei vii si peste toti cei morti (cf. Rom. XIV, 9), cert este ca vestea a fost dusa catre toti, si toti au luat cunos­tinta de ea.

 

Exegeza ortodoxa inca de la inceput, tinand seama de spiritul general al Evan­gheliei, a inteles ca aici este vorba de toate sufletele dreptilor si ale pacatosilor, de la Adam pana la venirea Domnului. Cu aceasta interpretare sunt de acord in majo­ritatea lor si comentatorii neortodocsi. Conceptia Evangheliei insa despre drepti si dreptate nu se limiteaza numai la cei din Vechiul Testament, care au trait conform voii lui Dumnezeu, sau Legii, ca patriarhii, profetii si alti drepti, adormiti cu nadej­dea venirii lui Mesia-Hristos (Evr. XI, 13-40).

 

Mantuitorul extinde sfera dreptatii la dreptii din intreaga lume, deci si la cei dintre "neamuri", sau "pagani", care desi n-au lege, din fire fac ale Legii (Rom. II, 14; cp. Matei VIII, 10; Fapte X, 35). Acestia, chiar daca nu L-au cunoscut pe Dum­nezeul cel adevarat si n-au auzit de Mesia, au realizat virtutile naturale: credinciosia dreptatea, cumpatarea, mila, curatia inimii etc. Despre sutasul pagan din Capernaum de pilda, Mantuitorui spune ca "nici in Israel n-a aflat atata credinta" (Luca VII, 10), despre femeia hananeianca: "o femeie, mare este credinta ta, fie tie precum voiesti" (Matei XV, 28); iar lui Corneliu alt sutas pagan, ingerul Domnului ii spune: "Ruga­ciunile si milosteniile tale s-au suit spre pomenire inaintea lui Dumnezeu" (Fapte X, 4). Toate acestea au format convingerea Apostolului Petru ca: "Dumnezeu nu este partinitor, ci, in tot neamul, cel ce se teme de El si face dreptate, este primit de El" (Fapte X, 34-35).

 

Pe linia acestei largi conceptii crestine au mers unii Sfinti Parinti, care privesc activitatea lui Hristos la iad rprintre cei morti, ca fiind indreptata, mai intai catre Adam, prin care a intrat pacatul in lume, si catre toti cei din Adam; cu prioritate patriarhii, profetii si dreptii Vechiului Testament; dupa care au fost vizati si toti dreptii dintre neamurile pagane. Cunostinta de venirea si de opera Lui rascumpara­toare au luat acolo toti mortii din veac, drepti si pacatosi, dar n-au putut beneficia toti de ea, ci numai dreptii dupa Lege.

 

Hristos coborand la "iad" a facut cunoscuta vestea cea buna tuturor mortilor, inclusiv celor din vremea potopului oricare le-ar fi fost folosul sau nefolosul ei.

 

Apostolul Petru amintind generatia potopului a avut, probabil, in vedere aceasta larga conceptie, dupa care au putut fi mantuiti si unii dintre aceia, ale caror senti­mente s-au putut schimba "in extremis" si pe care apa potopului i-ar fi pedepsit si purificat, totodata.

 

Deja, Rascumparatorul, "Sfantul lui Israel", graind prin proorocul Isaia, "a zis celor robiti: "Iesiti!" si celor din intunericul (necunostintei): "Veniti la lumina"! (descoperiti-va), (Isaia XLIX, 7, 9); sau, "sa propovaduiesc celor robiti slobozire", si celor prinsi, in razboaie, libertate" (Isaia LXI, 1); sau: "sa scot din temnita pe cei robiti, si din adancul inchisorii pe cei ce locuiesc in intuneric" (Isaia XLII,  7).

 

Clement Alexandrinul talcuieste ca: "Cei din legaturi (cei robiti) ar fi iudeii, iar "cei din intuneric" (al nestiintei) sunt paganii care au cultul idololatriei. Caci celor care erau drepti dupa Lege le lipsea credinta. De aceea, daca ii vindeca pe aceia le zicea: "credinta ta te-a mantuit" (Matei IX, 22). Acestora insa, care erau drepti din filozofie, le erau necesare spre invatatura nu numai credinta cea in Hristos, ci si experienta idololatriei. Caci indata dupa descoperirea adevarului, ei s-au pocait pentru faptele dinainte. De aceea a binevestit Domnul (Hristos) si celor din iad. Apostolii au evanghelizat si ei, acolo ca si aici, pe iudei si pe paganii apti de convertire".

 

Cu toate acestea, in orice sens ar fi inteleasa vestea dusa celor din "iad", nu se poate sustine ca Mantuitorul a dus acest mesaj numai la cei drepti, din Lege sau din filozofie, sau chiar si la cei pocaiti in clipa cand ii cuprindeau valurile apelor potopului, cum s-a mantuit si talharul de pe cruce, in ultimul moment. Ci, asa cum a facut-o si pe pamant, Hristos a dus binevestirea biruintei asupra mortii si a dia­volului, catre toti mortii - de la Adam si pana atunci, evrei si pagani, drepti si pa­catosi, desi nu toti au beneficiat, ca si pe pamant de izbavirea adusa de El.

 

3. In ce a constat mesajul lui Hristos la iad si in ce scop a mers El acolo?

 

Termenul prin care Apostolul Petru exprima acest mesaj este "a binevesti". Dar, precum se stie, Evanghelia nu exprima nu­mai anuntarea unei vesti bune, dar si vesti ca: daramarea Ierusalimului si cea a sfarsitului lumii sau a infricosatoarei judecati. De asemenea, ea arata si proclamarea lui Hristos ca Imparat biruitor asupra pacatului, mortii si diavolului, care vine sa dezlege pe cei "legati de satana" (Luca XIII, 16) si sa slobozeasca pe cei robiti de moarte (Ioan XI, 25; Evr. II, 15).

 

Dupa diferitele nuante de sens ce poate exprima prin vestile, sau me­sajul respectiv, difera si parerile asupra activitatii lui Hristos la "iad". Unii, luand verbul in sensul de a predica, sustin ca este vorba de evanghelizare, cu scopul de a converti; si in acest caz, fireste, actiunea nu se adreseaza catre cei drepti, ci catre cei pacatosi. Caci dupa parerea celor ce sustin aceasta, pacatosii - oricare ar ii ei - ar putea face in iad acte de credinta si de pocainta, fie din convingere, fie din teama, si deci ar putea fi mantuiti si ei. Dar si aci parerile se deosebesc, dupa cum unii privesc faptul in aspectul obiectiv - redus doar la enuntarea mesajului uni­versal - iar altii in aspectul subiectiv, prin raspunsul dat vestirii aduse.

 

Privind mesajul Evangheliei in aspectul obiectiv, unii sustin ca este posibila mantuirea tuturor pacatosilor; adica restabilirea tuturor lucrurilor si starilor in situa­tia avuta inainte de cadere, numita si "apocatastaza" (Fapte II,  21), parere sustinuta de Origen si de altii de dupa el.

Unii, impartasind ideea evanghelizarii, considera ca se mantuiesc numai cei ce au crezut si acolo, ca si aici, in urma propovaduirii.

 

Cei mai multi comentatori insa explica verbul in sensul de "proclamare a man­tuirii", sau de "eliberare din iad" a "tuturor dreptilor", de la Adam si pana atunci aplicandu-li-se "retroactiv" efectele mantuirii.

 

Exista si exegeti - indeosebi protestanti - care inteleg verbul tot in sensul de proclamare, dar la osanda vesnica; fie a celor pacatosi; fie a ingeri­lor cazuti, carora Hristos le-a pronuntat aceasta sentinta dupa inaltarea Sa la cer. Aceasta parere nici nu poate fi luata in considerare, deoarece textul nu vorbeste de ingerii cazuti, ci de sufletele celor morti, intre care se aflau si cei care au pierit prin apele potopului, contemporanii lui Noe.

 

Cat despre cealalta opinie, a osandei vesnice pronuntata asupra sufletelor din iad, parere care constituie o denaturare a Evangheliei, aceasta limiteaza indurarea lui Dumnezeu numai la aceasta viata, netinand seama ca El poate ierta pacatele si in acest veac si in cel viitor, adica in perioada dintre moarte - careia ii urmeaza jude­cata particulara a sufletului (cf. Luca XVI, 22-31; Evrei IX, 27) - si sfarsitul lumii, cand va avea loc judecata generala (Matei XXV, 31-46; II Petru II, 4-9). Pana la acest moment al judecatii de apoi, Biserica se roaga pentru cei raposati, pomenindu-i la sfintele liturghii - dupa randuiala Sfintilor Apostoli, iar rudeniile fac milostenii si pomeniri (parastase) pentru ei. Si datorita acestora, dupa invatatura ortodoxa, starea celor care au murit cu pacate neispasite (nepocaiti) si au fost osan­diti se poate schimba an bine. Caci pacatele care pot fi iertate aici, pot fi iertate si in viata de dincolo. Numai "pacatele impotriva Duhului Sfant nu pot fi iertate nici in veacul de acum, nici an cel ce va sa fie" (Matei XII, 32).

 

Mai exista o "exegeza curioasa", dupa care Hristos, coborand in regiunile "cele mai de jos ale pamantului", a redus la neputinta pe diavolul care detinea imperiul mortii.        

     

Raman, deci, de cercetat numai primele feluri de interpretare. Cel dintai, dintre cei care sustin apocatastaza, sau eliberarea tuturor pacatosilor din iad - conside­rand posibila evanghelizarea si prin ea convertirea tuturor celor osanditi - este Origen. Din parerea lui Origen ca "Mantuitorul mergand la iad a convertit toate sufletele de acolo", a luat nastere teoria apocatastazei. Aceasta teza a fost insa condamnata ca erezie la Sinodul al V-lea Ecumenic din Constantinopol (553).

 

Fara a sustine teoria lui Origen, Sfantul Chiril al Alexandriei si Sfantul Efrem Sirul au afirmat in figuri retorice ca Hristos a eliberat pe toti cei din iad, lasand acolo numai pe diavolul.

 

Teza origenista a fost insusita, in parte, si sustinuta apoi de o seama de eretici ca Marcion si recent, de unii protestanti.

 

Cei  mai multi exegeti si teologi sustin activitatea de vestire a mantuirii si a biruintii Domnului asupra mortii, a diavolului si a iadului. Dar eliberarea celor din iad este numai partiala, in functie de credinta si de nadejdea in care au adormit. Izbavirea acestora este - dupa ei - un act de indurare a Mantuitorului, care tine seama si de felul cum si-au dus, cei carora se  adreseaza, viata pe pamant. E vorba fireste, in primul rand de patriarhii, profetii si dreptii Vechiului Testament si apoi de alti drepti sau miluiti.

 

Intre acestia, Sfantul Ignatie afirma ca: "Hristos mergand la iad i-a sculat din morti pe proorocii care-L asteptau ca invatator si Caruia Ii erau ucenici cu duhul". Herma vorbeste de cei "care adormisera in dreptate si in mare curatie, dar nu aveau pecetea (botezului), pe care le-au dat-o Hristos si Apostolii. Sfantul Iustin Martirul afirma ca: "Cei care nu s-au pocait inainte de moarte nu se pot mantui intru nimic". Iar Clement Alexandrinul sustinand eliberarea dreptilor - atat dintre iudei, cat si dintre pagani, afirma ca: "Sufletele neascultatoare (pacatosii) aflate in iad, au auzit glasul lui Hristos, dar n-au putut vedea fata Lui".

 

Altii vorbesc de intrarea triumfala a imparatului Hristos la iad si de strigatul disperat al mortii neputincioase, a iadului si a diavolului, la eliberarea dreptilor. Astfel, Sfantul Atanasie cel Mare spune: "Cine este Acesta care coboara din cer si rastignit fiind nu este biruit de mine, moartea? Cine este Acesta care dezleaga lega­turile celor robiti de mine? Cine-i Acesta care prin moartea Sa ma distruge pe mine, moartea?".

 

Sfantul Chiril al Ierusalimului explica spaima mortii si a diavolului astfel: "Moartea s-a spaimantat cand a vazut ca se coboara in iad un strain, pe care nu-L pot tine lanturile de acolo (Fapte II, 24). Din care pricina portari ai iadului v-ati spaimintat cand L-ati vazut? Ce frica neobisnuita v-a cuprins? Moartea a fugit, iar fuga ii vadea teama. Alergau sfintii, preoti, Moise legiuitorul, Avraam, Isaac si Iacob, David si Samuil, Isaia si Ioan Botezatorul. Au fost rascumparati toti dreptii pe care-i inghitise moartea, caci trebuia ca imparatul propovaduit sa fie Rascumpara­torul bunilor propovaduitori. Apoi fiecare dintre cei drepti spunea: "Unde-ti este moarte biruinta? Unde-ti este iadule boldul?" (Osea XIII, 14; I Cor. XV, 53). Caci Biruitorul ne-a rascumparat".

 

Sfantul Grigorie de Nazianz (Teologul) vorbeste de o indoita iconomie a coborarii Domnului la iad (a zdrobirii iadului si a eliberarii dreptilor) si se intreaba: "Aratandu-se Hristos acolo ii mantuieste pe toti, pur si simplu sau si acolo ii elibe­reaza numai pe cei ce cred?".

 

Iar Sfantul Epifaniu afirma: "Hristos a pus pentru cei vii pocainta ca conditie a iertarii lor; dar celor care erau in iad le-a acordat iertarea prin mila si pentru mantuire".

 

Sfantul Ioan Gura de Aur combate, indirect, ideea evanghelizarii si a conver­tirii mortilor. Pastrand termenul de "predicare", el ia cuvantul in intelesul de procla­mare a mantuirii celor drepti - evrei si pagani - fara chemare la convertire, de­oarece "timpul mantuirii este viata prezenta, iar dupa moarte este judecata si osanda". Si continuand ideea despre rostul coborarii Domnului la iad, explica: "Tirania mortii a fost inlaturata prin trupul lui Hristos, care a devenit nemuritor. De altfel, aceasta arata numai ca puterea mortii a fost distrusa, dar nu ca au fost iertate pacatele (tuturor) celor ce au murit inainte de venirea Domnului. Daca interpretarea aceasta n-ar fi justa si daca Mantuitorul, prin coborarea la iad ar fi scapat de gheena pe toti pacatosii dinainte de venirea Sa, pentru ce atunci spune Domnul: "Mai usor va fi pamantului Sodomei si Gomorei in ziua judecatii" (Matei X, 15). Prin aceste cu­vinte Domnul a spus  ca vor fi pedepsiti si locuitorii Sodomei si Gomorei mai usor, dar tot vor fi pedepsiti. Au primit si pe pamant cea mai grozava pedeapsa, dar nu vor scapa nici de pedeapsa din cealalta lume; cu atat mai mult cei dinainte de veni­rea Domnului care n-au suferit nici o pedeapsa pe lumea aceasta".

 

Sfantul Ioan Gura de Aur zice: "sunt de admirat macabeii, pentru ca au in­durat acele suferinte pentru pazirea Legii".

 

Sfantul Maxim Marturisitorul, ca de fapt multi altii, considera posibila credinta unora in iad.

Sfantul Proclu al Constantinopolului preamareste - intr-un stil retoric si plin de metafore - biruinta imparatului Hristos la iad, zdrobind incuietorile lui si eliberand pe cei din iad, incepand cu talharul, cu Adam, Abel si cu ceilalti drepti.

 

Sfantul Chiril al Alexandriei explica astfel: "Hristos, mergand cu sufletul la iad, a convorbit ca suflet cu sufletele; pe care portarii iadului vazandu-L s-au spaiman­tat si portile de arama s-au sfaramat si incuietorile de fier s-au rupt. Si Unul-Nascut a strigat cu putere sufletelor care sufereau deopotriva "Iesiti" adica le-a vestit si celor din iad, ca sa-i slobozeasca pe aceia cati ar fi crezut, daca El s-ar fi intrupat mai inainte si ar fi trait in vremea vietii lor".

 

In continuare, el lamureste pentru ce n-au fost izbaviti toti cei din iad, ci numai o parte: "Deci, precum prin venirea Sa in trup Hristos a voribit cu cei de pe pamant si cei ce au crezut s-au folosit, tot astfel si prin coborarea la iad, El a slobozit din legaturile mortii numai pe cei ce L-ar fi cunoscut si ar fi crezut in El. Caci sufletele care au trait in idololatrie si in neingaduite desfrauri, ca si cum ar fi fost orbite de poftele lor trupesti, nu puteau privi spre stralucirea aratarii Lui. De aceea nu puteau sa recunoasca in chip real pe Cel care i-a eliberat pe toti (cei drepti) si care a pro­povaduit acolo tuturor, cu iubirea de oameni, dar aratand si dreptatea. Incat cei care s-au departat de acest fel de binefacere sa se poata acuza ei insisi ca au parasit pe Ziditorul si Dumnezeul tuturor si au slujit demonilor uratori de oameni, petrecandu-si viata dupa voia lor".

 

Dupa Sfantul Ioan Damaschin, "Hristos se coboara la iad cu sufletul".

 

De altfel, dupa raspunsul Mantuitorului pus in gura lui Avraam, raspuns dat de acesta bogatului nemilostiv care se chinuia in vapaia iadului (Luca XVI, 24-91) reiese clar ca cei nedrepti, hrapareti (Ioan XII, 6), lipsiti de mila si dispretuitori ai credintei, aici, nu pot fi miluiti si nu pot beneficia de binefacerile mesajului mantuirii.

 

Amonius din Alexandria demonstreaza acelasi lucru prin raspunsurile date unui oarecare retor, Cezarius, cu privire la soarta celor osanditi, in iad si a lui Iuda vanzatorul lui Hristos, invatatorul sau. El spune ca, dupa coborarea lui Hristos la iad, au fost dezlegate de acolo toate sufletele, desi dezlegarea n-a insemnat eliberarea tuturor, ci numai a dreptilor. "Chiar si pe Iuda (l-a dezlegat)" intreaba retorul. Desigur, raspunde Amonius! Caci fiind de fata imparatul a toate (Hristos) nu mai era nimic pe care tiranul - el insusi subjugat - adica moartea, sa-l poata tine inca captiv".

 

In continuare, spunand ca "propovaduirea" Lui la iad a folosit celor care au crezut, dar nu cunoscusera pe Hristos in viata, nu tot asa insa s-a intamplat cu Iuda. "Fiindca Iuda nu numai ca a fost invatat taina mantuirii, invatand si pe altii; ba, fiind invrednicit de puterea data de Mantuitorul, alunga demoni si facea tamaduiri (Luca X). Dar, apoi, prin voia libera a hotararii sale, s-a abatut de la calea dreapta a vietii. Si nici cand a fost certat de Domnul nu s-a rusinat de repros (Luca XXII, 48), ci a ramas in intentia sa (de a-L vinde). De aceea Iuda n-a atribuit nimanui cauza caderii sale, ci lui insusi. Ca nici dupa ce a vazut greseala facuta nu s-a cait, ci s-a pedepsit singur, spanzurandu-se, aratand si prin aceasta pornirea lasa a sufletului sau. El nu s-a multumit ca a dat spre ucidere pe Domnul Hristos, ci si pe sine insusi s-a distrus, neispravindu-si greseala si facand favorabila omuciderea prin sinucidere; caci stia ca cel care se ucide pe sine se pedepseste ca si cel care ucide pe altul. Ci, satul (terorizat) fiind de judecata necrutatoare (a constiintei) si nesuferind a fi numit tradator, a trebuit sa se spanzure. Caci nu-i era necunoscut faptul ca pocainta per­severenta indupleca pe Dumnezeu dar a dispretuit aceasta".

 

In Cuvantarea din Sambata cea Mare, in care se oglindesc cugetarile Sfintilor Parinti, referitor la coborarea Domnului la iad, Sfantul Ioan Damaschin arata clar cui a folosit aceasta activitate la iad. "Dupa parerea mea - zice el - n-au avut de primit de la bunatatea Sa mantuitoare decat acei care pe pamant au dus o viata foarte curata, care au practicat modestia, cumpatarea si castitatea, fara ca totusi sa fi primit lumina credintei. Pe aceia, Domnul, Care-si intinde peste toti Providenta Sa, i-a atras la El; si, proiectand asupra lor razele Sale divine, i-a prins in plasa Lui divina, determinandu-i sa creada in El. Caci El cel milostiv nu putea ingadui, in ade­var, ca ei sa fi lucrat in zadar".

 

Asadar, mesajul mantuirii a fost adus la cunostinta tuturor celor din iad, dar nu toti s-au mantuit, nu toti s-au folosit de el.

 

4. In ce timp s-a produs aceasta activitate?

 

Dupa relatarea Sfantului Apostol Petru, aceasta "misterioasa activitate" a lui Hristos la iad a avut loc indata dupa moartea Sa. Adica in timpul celor trei zile si trei nopti, cat a stat cu trupul in mormant, intre Rastignire si Inviere (Matei XVI, 21). Despre acest timp a vorbit Mantuitorul, zicand: "Precum Iona a fost in pantecele chitului trei zile si trei nopti, asa va fi si Fiul Omului in inima pamantului, trei zile si trei nopti" (Matei XII, 40).

 

Pe temeiul acestui text si a celor aratate de Sfantul Petru, comentatorii orto­docsi, romano-catolici si majoritatea celorlalti, sunt de acord in a recunoaste ca timpul acestei activitati printre cei morti a fost cel dintre moartea si Invierea lui Hristos. "In cele trei zile si trei nopti (cat trupul I-a stat in mormant) Hristos n-a ramas nemiscat si nici fara sa lucreze ceva, ci a coborat in iad, pentru iconomia privitoare la Inviere si sa plineasca toate cele cu privire la El".

 

Sunt insa si unii comentatori si critici, amintiti mai inainte, care sustin: unii, ca Apostolul face aluzie la alti "vestitori", ca Enoh sau Noe; iar altii, ca vestea - respectiv sentinta de condamnare - a fost pronuntata catre sufletele din iad, sau catre ingerii cazuti. In primul caz deci, timpul este cel din vremea lui Enoh sau Noe, iar auditorii, contemporanii lor; iar in al doilea caz, Hristos ar rosti sentinta fata de angerii cazuti, si timpul ar fi dupa inaltarea Lui la cer.

 

In fine, altii, interpretand spiritual acest text din Epistola lui Petru, considera ca timpul este cel al propovaduirii Apostolilor si al Bisericii, catre oamenii care traiesc in pacate. Acesti interpreti considera trupul omenesc ca o "inchisoare" a sufletului; si ca auditorii sunt oamenii vii, nu mortii, in acest caz, auditorii, sau "duhurile din inchisoare" sunt, sau oameni din timpul lui Enoh si Noe - cum s-a spus - sau "generatia Apostolilor, nesupusa predicii lor in duh". Toate aceste, opinii sau teorii sunt departe de ideea textului, dupa care timpul sunt cele trei zile si trei nopti de activitate a Domnului Hristos la iad, unde a vestit duhurilor sau sufletelor celor morti.

 

5. In ce loc se petrece aceasta activitate?

 

Cea mai grea problema este aceea a stabilirii locului acestei activitati catre sufletele mortilor. Este el un loc legat de timp si spatiu, sau este doar o localizare si "o stare" a sufletelor? Sau este si una si alta? Sfantul Apostol Petru numeste acest loc cu termenul general de "inchisoare". El evita cu grija cuvintele "iad" si "rai", ceea ce pare surprinzator. Se stie insa ca prin alungarea primei perechi de oameni, din Eden, raiul a fost inchis si nu se putea vorbi de el inainte de venirea lui Hristos. Numai prin jertfa Lui, rupand zapisul pacatului adamic, El a redeschis raiul, cand a spus - pe cruce - talharului pocait: "Astazi vei fi cu mine in rai".

 

Pana la venirea lui Hristos la iad, deci, toti mortii - drepti si pacatosi - de la Adam si pina atunci, mergeau in acelasi "loc" numit de Apostol "inchisoare", dar pe care Sfintii Parinti il numesc iad. In acest "loc" al imparatiei mortii, numit si "intunericul cel impartit", se aflau toate sufletele mortilor, ca intr-o "inchisoare subterana". Intrucat raiul fusese inchis, iar dreptii nu erau dezlegati de blestemul pacatului stramosesc, se aflau si ei in aceasta "inchisoare subterana", cu diferite despartituri (Luca XVI, 20-31), asa cum si in cer "in casa Tatalui sunt multe loca­suri" (Ioan XIV, 2). Si abia dupa ce au primit harul Rascumpararii, au fost ei scosi prin Invierea Domnului, din intunericul si din umbra mortii si adusi la lumina si la fericirea raiului deschis.

 

Dar cu toate ca si dreptii si pacatosii se aflau in acea "inchisoare" cu despar­tituri, starea lor sufleteasca si suferinta lor nu era la fel. Intunericul era acelasi, nu si suferinta lor. Dreptii aveau in inima lor pacea launtrica, sentimentul prezentei lui Dumnezeu in ei si nadejdea Invierii (cf. Evr. XI, 35-40) si de aceea faptul odihnei lor in intuneric nu constituia o mare suferinta.

 

Dupa Invierea Domnului raiul devine locul si starea dreptilor, iar iadul, exclu­siv, locul si starea pacatosilor. Prin urmare, "inchisoarea" de care vorbeste Apostolul Petru indica si o "localizare" dar si o "stare" si anume o "stare provizorie". Se numeste "stare provizorie" pentru ca pe de o parte ea detinea si pe cei drepti; iar pe de alta parte, nici iadul pacatosilor nu devine ceva definitiv decat dupa judecata de apoi, "Starea sufleteasca" a acestora in acea "inchisoare", pentru ei se numeste deja iad pentru ca ei sunt in mari chinuri (Luca XVI, 20-31) si in aceasta stare de provizorat. "Raiul", ca si "iadul", este un loc in sensul ca sufletele de dincolo nu sunt omniprezente, dar nici limitate la un anumit timp si spatiu, fiind nemuritoare si nemateriale.

 

Sfantul Macarie Egipteanul lamureste starea sufleteasca a unora si a celorlalti, astfel: "Precum imparatia intunericului si pacatul stau ascunse in suflet pana in ziua Invierii, cand chiar si trupul celor pacatosi este invaluit in intunericul ce sta inca ascuns in suflet, tot asa si imparatia luminii si chipul ceresc care este Iisus Hristos lumineaza in chip tainic sufletul si straluceste (stapaneste) in sufletul celor sfinti".

 

Ca "stare sufleteasca", atat raiul cat si iadul sunt determinate deci de atitudinea fiecaruia fata de Dumnezeu si fata de aproapele, respectiv de credinta, nadejde, faptele de iubire si de suferintele pentru Hristos. In acest sens dar, se spune: "Cei buni au raiul in inima lor inca aici pe pamant si-l duc cu ei dincolo; iar cei rai au aici pe pamant iadul, in ei, si cu el pleaca dincolo. Cei buni, cei ce traiesc in co­muniune cu Dumnezeu, aici, in comuniune si in fericire vor trai si dincolo; pe cand cei ce urasc pe Dumnezeu si traiesc departe de El, aici pe pamant, departe vor trai si dincolo de mormant".

 

Este clar, deci, ca sufletele dreptilor desi se aflau in "intunericul cel impartit", nu se chinuiau in aceeasi "vapaie" a iadului ca cei pacatosi (Luca XVI, 23-24), pentru ca ei aveau pe Dumnezeu in inima lor si murisera in credinta si in nadejdea Invierii (Evr. XI, 19, 35). Ca atare aveau pacea si odihna, dar le lipsea lumina Ras­cumpararii si eliberarea aduse de Hristos. Desi nu poate fi vorba de un anumit loc, ci de o "localizare", totusi se spune ca: "Sufletele dreptilor petrec intr-un loc mai bun, iar cele ale pacatosilor (rele) petrec intr-un loc mai rau, asteptand timpul judecatii".

 

Pentru o mai buna intelegere a acestei idei, apelam la explicatia data de Sfan­tul Vasile cel Mare la Psalmul XXIII, 23, unde spune: "Glasul Domnului va desparti natura focului spiritual, precum a despartit para focului in care au fost aruncati cei trei tineri din Babilon. Tot astfel socot ca si focul care este pregatit spre osanda diavolului si a ingerilor lui (Matei XXV, 41), la glasul lui Dumnezeu se desparte. In foc sunt doua puteri: una arzatoare, iar alta luminoasa. Glasul Domnului face ca partea aceea cruda (intunecoasa) si arzatoare a focului sa ramana celor vinovati de ardere, iar partea cea luminoasa si stralucitoare a lui sa fie sortita celor ce au sa se bucure intru veselie. Deci glasul Domnului este acela care desparte para focului si o imparte asa fel ca focul osandei sa fie neluminos, iar lumina odihnei sa fie nearzatoare".

 

Explicatia se acorda cu textul profetic din Isaia (XLIX, 9), de care fac adesea amintire exegetii vechi ai Ortodoxiei, in legatura cu coborarea Domnului la "iad". "Caci Domnul a zis celor din legaturile (iadului) iesiti (dezlegati-va, eliberati-va); si celor din intuneric descoperiti-va (iesiti la lumina)". Ei simteau prezenta tainica a Domnului in fiinta lor, dar nu primisera lumina Lui. In Intelepciunea lui Solomon citim ca: "Sufletele dreptilor simt in mana lui Dumnezeu si chinul nu se atinge de ele". Iar dupa venirea Domnului Hristos: "Sufletele dreptilor (raposati) sunt in lumina cereasca, primind lumina Duhului Sfant ca viata".

 

Sfantul Vasile cel Mare explica de asemenea: "Domnul este un fel de loc care cuprinde in Sine pe cei drepti: asa ca dreptul care se gaseste in acest loc in chip necesar se simte bine dispus si vesel. De altfel si dreptul este un fel de foc al lui Dumnezeu, atunci cand primeste pe Dumnezeu in el. Cel pacatos harazeste locul acesta diavolului".

 

Asadar, desi Apostolul Petru numeste "locul" unde se aflau sufletele mortilor "inchisoare", in realitate aceasta nu era nici raiul, nici iadul propriu-zis, ci "o stare provizorie" sau intermediara.

 

Teologia  romano-catolica socoteste ca aceasta "inchisoare" ar avea patru despartituri, numite limbus-uri:

 

1. - limbus puerorum - locul unde se afla sufletele pruncilor care au murit nebotezati.

 

2. - limfous patrum - locul unde petrec sufletele dreptilor, numit si anticamera iadului.

 

3. - locul de curatire sau purgatoriul.

 

4. - iadul  propriu-zis unde se chinuiesc cei osanditi.

 

Sfanta Scriptura nu mentioneaza insa, pentru cei trecuti in viata de dincolo, decait numai doua "locuri", sau doua "stari", carora le da diferite denumiri: raiul, sau "sainul lui Avraam" (Luca XVI, 22), "Cerul", sau imparatia lui Dumnezeu (Matei XXV, 34), ca loc al celor fericiti si "iadul", Tartarul (II Petru II, 4), sau Gheena, ca loc al celor nefericiti, care vor fi acolo impreuna cu "diavolul si ingerii lui" (Matei XXV, 41).

 

Biserica Ortodoxa dupa Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie, vorbeste tot nu­mai de aceste doua "locuri": rai si iad. Teologia ortodoxa, si teologii ei vorbesc totusi de doua raiuri si de doua iaduri: unul, provizoriu, dupa judecata particu­lara si altul definitiv, raiul sau iadul - pripriu-zise - dupa judecata universala, in realitate este un singur rai si un singur iad, numai ca starea din asa-zisul prim rai si prim iad, dintre cele doua judecati este o stare provizorie, de unde unii mai pot fi usurati si iertati prin rugaciunile Bisericii si milosteniile celor vii; si numai la judecata finala se ajunge la raiul si iadul propriu-zis, sau la starea definitiva, cand starea sufletelor nu se mai poate schimba, pentru ca rasplata sau osanda morti­lor ramane definitiva.

 

In concluzie, coborarea la iad a lui Hristos cu sufletul indumnezeit sau cu su­fletul unit cu Dumnezeu constituie una din multiplele Lui activitati, ca Mantuitor. El n-a mers insa la iad nici ca invatator sau Prooroc, in scopul propovaduirii si a convertirii celor necredinciosi, nici ca Arhiereu jertfitor, activitati incheiate odata cu jertfa Sa rascumparatoare de pe cruce. Mantuitorul a mers acolo sa activeze cu slujirea Sa imparateasca, deci ca imparat biruitor asupra mortii, a pacatului, a ia­dului si a diavolului, dezlegand si eliberand din el pe cei tinuti pe nedrept si zdrobind iadul.

 

Aceasta lucrare a avut loc indata dupa rastignire si punerea in mormant a trupului lui Hristos. Durata ei a fost "de trei zile si trei nopti", pana la Invierea Sa din morti. "Persoanele" carora El a adresat mesajul mantuirii au fost toate duhurile celor raposati de la Adam si pana atunci; deci si celor din generatia lui Noe care au pierit in apele potopului. Dar nu toti au beneficiat de efectele rascumparatoare ale jertfei lui Hristos si de mesajul dus de El acolo.

 

Sufletul credinciosului devenind nemuritor isi pastreaza si dupa despartirea de trup toate facultatile sale continuandu-si viata dincolo (cf. Luca XVI, 22-31).

 

"Locul" nu este ceva limitat de timp si spatiu, ci "o localizare" si o "stare pro­vizorie" numita "inchisoare" si impropriu iad; pentru ca raiul fiind inchis, pana atunci si dreptii mergeau in aceasta "inchisoare". El poate fi numit iad numai pentru cei pacatosi, dar iad provizoriu, caci iadul propriu-zis, sau definitiv, incepe abia dupa judecata generala.

 

Parintele Ioan Mircea

 

 

30 Martie 2012

Vizualizari: 19418

Voteaza:

Coborarea la iad a lui Iisus Hristos 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE