Ni se propune astazi spre rememorare si meditatie un text care relateaza intalnirea Mantuitorului Iisus Hristos cu un oarecare tanar bogat. E un text dens, scurt. Lectura lui nu dureaza mai mult de doua minute. E un text realizat, asa cum ne-au obisnuit evanghelistii, cu economie de cuvinte, dar cu mare bogatie de inte­lesuri: "L-a intrebat un dregator zicand: Invatatorule bun, ce sa fac eu ca sa mostenesc viata de veci? Iar Iisus i-a zis: Pentru ce Ma numesti bun? Nimeni nu e bun, decat unul Dumnezeu. Stii poruncile: Sa nu savarsesti adulter, sa nu ucizi, sa nu furi, sa nu marturisesti stramb, cinsteste pe tatal tau si pe mama ta.

Iar el i-a zis: Toate acestea le-am pazit din tineretile mele. Auzind, Iisus i-a zis: inca una iti lipseste: Vinde toate cate ai si le imparte saracilor, si vei avea comoara in ceruri; si vino de urmeaza Mie. Iar el, auzind acestea, s-a intristat, caci era foarte bogat. Si vazandu-l intristat, Iisus a zis: Cat de greu vor intra cei ce au averi in imparatia lui Dumnezeu! Ca mai lesne este a trece camila prin urechile acului, decat sa intre bogatul in imparatia lui Dumnezeu. Si au zis cei ce ascultau: Si cine poate sa se mantuiasca? Iar El a zis: Cele ce sunt cu neputinta la oameni sunt cu putinta la Dumnezeu" (Luca 18, 18-27).

Textul este, de obicei, talcuit de catre exegeti si de catre predi­catori, ca adresadu-se la doua categorii de crestini: prima parte, care vorbeste despre mantuire se adreseaza tuturor, iar partea a doua, care se refera la desavarsire, ar privi numai pe cei care se dedica treptelor inalte de viata crestina, monahilor, sfintilor. Se porneste de la textul Evangheliei dupa Matei in care se spune: "De voiesti sa fii desavarsit, du-te, vinde-ti averile si le da saracilor si vei avea comoara in cer" (Matei 19, 21). Eu insumi, vorbind in fata unor obsti monahale, am interpretat adesea acest indemn in sensul ca se refera, cu precadere, la cei care voiesc sa se desavarseasca si, in special, la monahi.

Sa fie oare adevarat? Daca meditam mai adanc, ne dam sema ca textul poate fi interpretat si altfel. Este adevarat ca poate fi refe­rit si la monahi, dar nu numai la ei. Mantuitorul, in orice caz, nu i-a avut in vedere pe ei pentru simplul motiv ca nici nu existau inca! El a avut in vedere desavarsirea in principiu, ca indatorire si posibilitate. Aceasta nu este insa singura problema pe care ne-o pune aceasta intamplare si cuvintele rostite de Mantuitorul. Sa ne oprim, de pilda, la cuvintele Mantuitorului: "Pentru ce Ma numesti bun?" De ce va fi facut aceasta observatie tanarului? Si de ce totusi nu i-a asteptat raspunsul, ci a trecut de indata mai departe, punandu-i alta intrebare: "Cunosti poruncile?"

Raspunsurile sunt subtil ascunse chiar in intrebari. Cand l-a intrebat: "Pentru ce Ma numesti bun?", a adaugat: "Nimenea nu este bun decat numai Dumnezeu". De fapt nu l-a intrebat ca sa-i auda raspunsul, ci doar pentru a-i aminti ca "bun" in sens absolut este numai Dumnezeu, si pentru a-i atrage in felul acesta atentia ca, daca il numeste bun, inseamna ca e gata sa-L recunoasca a fi Dumnezeu, sau de la Dumnezeu; inseamna adica, implicit, ca ii va recunoaste si raspunsurile ca venind din partea lui Dumnezeu.

Metoda face parte din instrumentele, devenite clasice, ale con­ducerii unui dialog de catre Iisus, gata oricand sa demonstreze ca partenerul rosteste adesea adevaruri pe care le ignora, si care tre­buie doar sa-i fie facute constiente, sa-i fie aduse la suprafata si integrate in discursul logic, fara sa mai trebuiasca sa-i fie demon­strate, de vreme ce sunt afirmate chiar de cel ce intreaba.

Tot din aceasta categorie metodologica face parte si acel enig­matic "Tu zici", din unele conversatii ale lui Iisus. E ca si cum ar zice: intrebandu-ma astfel, tu esti Cel dintai care afirmi ceea ce vrei sa auzi de la Mine. "Tu esti regele iudeilor?", l-a intrebat Pilat. "Tu zici", - i-a raspuns Iisus (Matei 27, 11). Evident, raspunsul are si alte posibilitati de interpretare. Sfantul Evanghelist Ioan reda raspunsul mai pe larg, lamurindu-l: "De la tine zici tu aceasta, sau altii ti-au spus despre Mine?" (Ioan 18, 34), ca si cum Iisus ar fi vrut sa intrebe: Este credinta ta ca eu sunt rege, sau iei de buna o para a altora impotriva mea? Acest "Tu zici" poate insa echivala si cu "Asa este, chiar tu ai spus-o!"

E aproape sigur ca Ioan a incercat o explicare. Mantuitorul a spus doar "Tu zici", cum e redat si de Matei (27, 11) si de Marcu (15, 20) si de Luca (23, 3). Sfantul Pavel interpreteaza acest text ca o marturisire a lui Iisus in fata lui Pilat ca era rege (I Tim. 6, 13): "Asa este precum zici tu". Si in alte imprejurari Mantuitorul a folosit adevarul implicit, ascuns in vorbele sau faptele interlocuto­rilor, adevar care spunea si ceea ce ei ar fi dorit sa ascunda. Asa le-a spus carturarilor si fariseilor care respectau doar de forma invataturile proorocilor, ca chiar prin aceasta se declara, fara sa vrea, de acord cu faptele parintilor lor care i-au omorat pe prooroci. Si astfel si ceea ce faceau ei era o crima, fiindca ei confirmau crima parintilor lor: "Prin aceasta marturisiti faptele parintilor vostri si le incuviintati, ca ei i-au ucis pe prooroci, iar voi le ziditi mormintele" (Luca 11, 48).

Dar sa ne intoarcem la tanarul bogat. Iata de ce a dorit sa-i spuna Mantuitorul: Daca m-ai numit bun si daca stii ca bun e numai Dumnezeu, trebuie sa Ma recunosti ca Dumnezeu, si sa ai grija sa primesti raspunsurile Mele ca venind din partea lui Dumnezeu! Iisus l-a intrebat pe tanar daca stie poruncile si el a raspuns nu numai ca le stie, ci ca pe toate le implinea din tineretile sale. Sa nu trecem mai departe inainte de a remarca acest raspuns. Tanarul ne devine simpatic. Cred ca si Mantuitorului i-a placut acest raspuns. Ce bine ar fi, examinandu-ne si noi, la o astfel de intrebare sa putem raspunde: "Pe aceasta le-am implinit din tineretele noas­tre!" Se vede ca tanarul era cu adevarat curat si, mai ales, plin de bune intentii. Nu venise, ca altii, pe care-i stim din alte intalniri ale Mantuitorului, cu gand de a-L ispiti. Nu era un ispititor. Era sincer. Venise sa puna o intrebare in legatura cu mantuirea lui, cum sa dobandeasca viata de veci.

Cateva din poruncile pe care le-a amintit Mantuitorul sunt usor de controlat, si noi insine ne-am putea formula pe loc raspunsurile. Sa nu furi, sa nu ucizi, sa nu faci desfranare. Fiecare se poate con­trola si poate raspunde dintr-o data: Da, asta am facut, asta n-am facut. Sunt insa altele, mai greu de analizat si de raspuns pe loc. Sa luam de pilda: "Sa nu depui marturie mincinoasa".

Am fi usor tentati sa raspundem: Nu. N-am fost in tribunal si n-am depus marturie mincinoasa impotriva nimanui. Dar oare cand am vorbit de rau pe cineva, cand am insinuat intr-o convorbire cu cineva ca cutare asa si asa, ca nu prea-i om de treaba, oare cand am discreditat pe cineva prin cine stie ce vorbe maiestrite, cu aparenta de obiectivitate, oare atunci n-am depus marturie minci­noasa? Marturia mincinoasa nu se depune in fata tribunalelor. Se depune si in fata aproapelui, atunci cand judeci pe altul. Mai ales cand il defaimezi. Dar chiar si atunci cand spui adevarul il spui cu gand de defaimare, fara sa folosesti cuiva, fara sa indrepti, si atunci marturia ta e mincinoasa, pentru ca nu e spre indreptare, ci spre discreditare. Porneste din minciuna ta, din minciuna intentiei tale, caci spui adevarul ca sa faci rau! Tanarul a raspuns totusi, si la aceasta proba, cu marturisirea ca o implineste.

Sa luam alta porunca: "Cinsteste pe tatal tau si pe mama ta". Ni se pare simpla. Dar de cate ori nu ne purtam cu parintii in asa fel, incat atitudinea noastra nu este una de cinstire? Dar tanarul nostru a avut constiinta ca poate raspunde: "Pe toate acestea le-am implinit din tineretile mele", inclusiv pe acestea doua din urma, unde nu trebuie sa ne grabim cu raspunsul.

Era un tanar cumsecade. Era un tanar bun. Mantuitorul nu face nici un comentariu in legatura cu acesta, dar e usor de presupus ca l-a crezut si l-a aprobat. Face insa un pas mai departe: "inca una iti mai trebuieste: Vinde toate cate ai si le da saracilor, si vei avea comoara in cer, apoi vino de-Mi urmeaza Mie".

In textul Sfantului Evanghelist Matei inceputul e: "De voiesti sa fii desavarsit". Ambele forme sunt la fel de interesante. S-ar putea ca Mantuitorul sa se fi exprimat in ambele feluri, unul dupa altul, ca sa fie cat mai explicit: "De voiesti sa fii desavarsit, un lucru iti trebuieste".

Precum spuneam, adesea a fost referita aceasta a doua parte a vorbirii Mantuitorului la cei care voiesc sa se desavarseasca. Se zice, de obicei, ca pentru marea masa a crestinilor sunt valabile poruncile, iar pentru calugari si pentru cei care vor sa se desavarseasca sunt valabile sfaturile evanghelice, cele trei: lepa­darea de avere sau saracia de bunavoie, trairea in feciorie si ascultarea neconditionata. Iata insa ca in aceasta Evanghelie, daca observam bine, Mantuitorul nu se refera la trei voturi, ci se refera numai la unul. Zice: "Un lucru iti mai trebuieste" si vorbeste numai de lepadarea de averi. Aceasta nu inseamna ca trebuie sa consideram ca voturile monahale, si sfaturile ca baza a voturilor, n-ar exista in Sfanta Scriptura. Nu exista aici, ca atare, dar exista limpede in alte parti. Sfatul fecioriei se gaseste, de pilda, in Evanghelra dupa Matei (19, 12), iar cel al ascultarii in Evanghelia dupa Marcu (8, 34). Aici insa nu e vorba de sfaturile evanghelice. E vorba de lepadarea de avere ca o conditie a desavarsirii.

Mantuitorul a stiut ca tanarul acesta avea avere. L-a cunoscut ca Dumnezeu. Textul nu ne spune ca el s-ar fi confesat ca avea avere. Dar Mantuitorul l-a pus fata in fata cu "pacatul" lui, pe care el, poate, il ignora. Aceasta era slabiciunea lui. De aceasta era do­minat. Acesteia ii era sclav. Aceasta il priva de libertate. De aceea Iisus l-a lovit in pacatul care-l durea pe el anume.

Textul se refera la bogatia concreta, la bunurile materiale pe care tanarul le acumulase peste nevoile lui. Avand bogatie, asa cum se intampla intotdeauna, prin ea tinzi sa stapanesti si pe oameni, si pe aproapele tau. Nu te mai porti ca un frate. De aceasta ar fi vrut Iisus sa-l elibereze pe tanar. Sa-l aduca intre oameni ca frate, nu ca stapan.

Va fi avut in vedere si altceva. Se va fi gandit si la averea care te face egoist. Avand avere, tii prea mult la puterea ta, la opinia ta. Din ea creste egoismul. Tindem sa devenim un fel de mici stapanitori de sclavi. Sa ni-i aservim pe ceilalti. Sa-i facem sa gandeasca precum gandim noi, crezand ca numai noi avem dreptate, ca totul ni se cuvine numai noua. Egoismul nascut din avere devine sete tot mai mare de avere. Si apoi devine sete de stapanire. Nu averea in sine devine marele obstacol, ci ceea ce naste ea in noi. Sfantul Ioan Gura de Aur scria: "Bogatia sau saracia nu sunt prin ele insele nici bune, nici rele, ele devin asa dupa dispozitiile celor care le folosesc" (Omilie asupra barfirii si blestemelor, 2). Si tot el: "Precum vinul nu e lucru rau, ci betia e lucru rau, tot asa nu bogatia e un rau, ci lacomia cea rea si duhul cel hraparet" (Despre statui, Predica a II-a). Mantuitorul vrea sa spuna: Leapada-ti averea si asa te vei lepada de egoism. Leapada-te de tot ceea ce te indeparteaza de altul.

Ori, in sensul acesta, sfatul Mantuitorului se adreseaza absolut catre toti crestinii, nu numai catre cei care vor sa se desavarseasca prin viata monahala, de pilda. Monahismul este doar o forma de viata crestina. Si nu-i duce automat pe toti la desavarsire. Ii duce pe unii.

Desavarsirea e si ea de foarte multe feluri si e tot atat de nece­sara crestinului de rand, ca si nevoitorului pornit pe calea ascezei si a rugaciunii. Nimeni nu poate fi crestin deplin, daca nu tinde spre desavarsire. Spre cea care ii e accesibila lui. Dar nu se poate opri la jumatate. Nu-si poate propune doar o jumatate de viata crestina.

Auzind ce i-a recomandat Mantuitorul, tanarul s-a intristat si a plecat, pentru ca avea avere multa. Nu si-a putut duce pana la capat efortul de a-si trai convingerile religioase. Caci de avut le avea. Respecta poruncile. S-a oprit pe drum. La o rascruce. Ceea ce i se cerea era prea greu. Era legat puternic de bunurile lui. De aceea Mantuitorul a gandit atunci cu voce tare: "Cat de greu e sa intre cei bogati in imparatia lui Dumnezeu! E mai usor sa treaca o camila prin urechile acului, decat sa intre bogatul in Imparatia lui Dumnezeu". In masura in care te departeaza de oameni, in aceeasi masura bogatia te indeparteaza deci si de Dumnezeu: In unele vechi manuscrise grecesti, la acest verset, in loc de Kamelos (=camila), este Kamilos (=odgon marinaresc). Varianta a doua este desigur o corectura a unui copist care va fi gasit mai fireasca asocierea urechii acului cu odgonul, decat cu camila. Nici una nici cealalta insa, nu poate trece prin urechile acului! Ori, exact acesta este drumul care nu duce in imparatia lui Dumnezeu. Cei care L-au ascultat pe Mantuitorul i-au pus atunci o intrebare, speri­ati: "Doamne, dar atunci cine poate sa se mantuiasca?" Se vor fi gandit ca fiecare din ei avea cate ceva, o casa, o tarina, un ban pus deoparte! Mantuitorul le-a dat pe loc un raspuns, dar unul enigma­tic: "Cele ce nu sunt cu putinta la oameni, sunt cu putinta la Dumnezeu". Asa propune sa intelegem acest cuvant cam asa: Oamenilor le e cu putinta sa traiasca fara bunuri. Ar trebui sa nu se mantuiasca, in masura in care isi pun nedajdea in bunuri, caci spre ele inclina si inima lor. La unii mai putin, la altii mai mult, dar de scapat nu scapa nimeni de acest pacat. Dumnezeu insa se milostiveste si ii intelege, si ii iarta pe cei care n-au cazut de tot in lacomie si avaritie. Facand un pogoramant, Dumnezeu ne ingaduie sa avem bunuri, cu conditia sa le dam o intrebuintare buna, sa nu le depozitam.

Si sa nu ne impatimim, strangandu-le fara trebuinta reala. Impatimirea dupa bunuri materiale, mai ales castigate usor, sau prin munca altora, sau fara munca, ii face pe multi sa-si strice viata pentru totdeauna.

Un om oarecare a gasit odata o suta de lei pe strada. Din momentul acela nu si-a mai ridicat ochii de la pamant. In treizeci de ani a adunat vreo 15.000 de nas­turi, vreo 20.000 de ace de siguranta si inca vreo cateva sute de lei, punand banut langa banut, de 5, de 10 si de 25. A ajuns intr-o stare deplorabila, mereu in cautare, mereu avid dupa ceva cat de neinsemnat. In tot timpul acesta a pierdut zambetul prietenilor, frumusetea copacilor, culorile cerului. Cand s-a trezit, era prea tarziu!
Si asa, cand plecam din viata aceasta nu luam nimic cu noi.

Se zice ca Alexandru cel Mare, regele Macedoniei, inainte de a muri a poruncit generalilor sai, cand il vor ingropa, sa-i lase mainile in afara sarcofagului (a sicriului), in asa fel incat cei care il vor petrece pe ultimul drum, sa vada ca n-a luat nimic cu sine din tot ce a adunat in viata aceasta.

Robinson Crusoe, eroul povestirii care incanta imaginatia tuturor cititorilor, ramas singur pe o insula pustie, a vazut in apropiere, in apele oceanului, resturile unei corabii scufundate. A coborat s-o cerceteze, in speranta ca va putea gasi ceva resturi de mancare. A gasit o lada cu monezi de aur! Trist, s-a uitat la ea si a zis: "La ce bun! Nu-mi puteti fi de nici un folos. Nici macar nu merita osteneala de a va ridica de aici!"

Se intampla asadar si pe pamant asemenea situatii. Cu atat mai mult asemenea bogatii nu ne mai sunt de nici un folos dincolo.
In zadar nu stiu care bogat dintr-o povestire a poruncit sa fie ingropat impreuna cu punga lui de aur. Sa fii prost pe pamant mai merge, dar sa vrei sa-ti cari prostia si dincolo, intrece orice masura!

Sfantul Pavel a prins in cateva cuvinte, intrate in vorbirea comuna, realitatea simpla si evidenta ca "nu avem aici cetate statatoare, ci o cautam pe aceea ce va sa fie" (Evrei 13, 14). Ori, acolo valorile sunt de alta natura decat cele de aici.

Se zice ca un oarecare si-a strans aici bunuri multe ca sa aiba si dincolo. Zicea mereu: totul se poate cumpara. Si aici si dincolo. Si strangea mereu. N-ar fi dat nimanui un ban. O singura data a dat unui cersetor 25 de bani. Si a murit. S-a dus la Sfantul Petru - traditia stie ca el pastreaza cheile raiului - si a incercat sa intre. Sfantul Petra i-a spus ca nu poate intra, pentru ca nu si-a pregatit dinainte locul. Cam cum e cu locurile noastre din cimitire, pe care trebuie sa le platim dinainte, desigur pentru odihna oaselor aici, nu pentru a sufletului, dincolo!

Omul nostru i-a spus Sfantului Petru ca totusi s-a pregatit. A adunat mereu bani ca sa-si plateasca intrarea in rai. Stia ca aici totul se cumpara. "Si unde ai banii?" il intreba Sfantul Petru. - In buzunare. Am si cecuri si hartii de banca. Dau cat se cere. Am destui." - "Sa-i vad", ii zise Sfantul Petru, zambind catre un inger care asista la discutie. Si omul incepu sa se caute prin buzunare, isi scoase din valiza de calatorie si alte haine, mapele cu acte, dar nu gasi nimic. "Am avut bani multi, cand am murit, zise. Nu inteleg ce s-a putut intampla!" - "Mai cauta", il imbie Sfantul Petru. Si cautandu-se, in fundul unui buzunar gasi 25 de bani. "Cu atat ai venit", ii zise Sfantul Petru. Sunt banii pe care i-ai dat unui sarac cersetor. Cred ca ai si uitat de ei, ca i-ai dat in scarba, ca sa scapi de el.

Totusi, iata, au ajuns aici. A mai venit ieri unul care transportand o caruta de paini, a aruncat cu o paine intr-un flamand care se tinea dupa el cersind. Painea e aici. Cei 25 de bani ai tai, ca si painea celuilalt, sunt ceva, dar nu sunt de-ajuns ca sa deschida portile raiului. Imi pare rau! Plata trebuia s-o achiti pe pamant, aproapelui tau.

Iata si o alta pilda care ilustreaza acest adevar: Un tanar bogat, petrecaret si indiferent fata de cele spirituale, a avut un vis trimis de Dumnezeu sa-l trezeasca din amorteala sa si sa-i dea posibilitatea sa se indrepte. Se facea ca murise si ca Sfantul Petru il conduce prin lumea de dincolo, aratandu-i cum petrec altii. Printre altele, a vazut acolo si un palat foarte frumos, aflat in constructie. "Al cui e palatul acesta?”, intreaba el. - "Al gradinarului tau". - "Al gradinarului meu? Imposibil. N-are ce face cu el. Pe pamant traieste intr-o coliba si pare multumit. Nici n-ar sti cum sa se foloseasca de el". - "Si totusi e al lui. Stii dumneata cu ce si-l construieste'?" - "Nu pot sti. Are o leafa mica". - "E mica, intr-adevar, pentru ca nu i-o maresti dumneata. Dar asa mica precum e, din ea da o parte saracilor si nevoiasilor. Nu-si opreste pentru dansul decat atat cat ii trebuie ca sa traiasca cinstit. Nu petrece fara rost, nu se desfateaza, posteste si se roaga dupa randuiala. Din tot ce da saracilor i se constru­ieste aici acest palat. El desigur nu stie, nu banuieste. El face ce face din inima lui buna".

Mergand mai departe au ajuns in fata unei colibe saracacioase, putrede, gata sa cada. Sfantul Petru se opri inadins in fata ei. "Cum se poate sa existe aici, ca si pe pamant, asemenea case?", intreba tanarul. "A cui poate fi?" - "A ta", raspunse simplu Sfantul Petru. - "A mea?", se ingrozi tanarul. "Nu se poate. Eu locuiesc intr-un palat. Cum voi locui intr-o astfel de cocioaba? Dumnezeu nu poate face atata nedreptate", - ,Nu e deloc o nedreptate. E tocmai dreptatea care ti se cuvine. Casele se contruiesc aici din materialele trimise de oameni de pe pamant. Tu n-ai trimis nimic!"

In aceeasi clipa Sfantul Petru se facu nevazut, si tot in momentul acela tanarul se trezi din vis. In tot restul vietii nu mai facu altceva, decat sa-si trimita materialele dincolo (prelucrare dupa D.Bodale, Trairi in Hristos, Detroit, 1985, p. 106).

Iata inca o intamplare care ilustreaza aceeasi idee a inutilitatii bunurilor pe care le strangem si le credem ale noastre pe pamant si pentru totdeauna:
Intr-un sat, credinciosii s-au gandit sa-si restaureze biserica. Le trebuia lemn pentru constructie si multe binale pentru schelarie. Ar fi trebuit sa cumpere lemnul de departe si era scump.Un boiernas local avea o mare padure de brazi, nu departe de sat, si era foarte mandru de proprietatea lui. Nu mai erau alte paduri in regiune si scotea bani buni din vanzarea lemnelor.

Impreuna cu preotul, oamenii s-au gandit sa apeleze la dansul. Sa-i ceara sa contribuie si el la lucrarile de restaurare cu lemnele de constructii, iar ei se obligau sa contribuie cu munca. Cautandu-l, l-au gasit chiar in padure. I-au spus care ii era pasul, luandu-l de departe si cu binisorul.

- Nu va dau nimic. Platiti. E padurea mea si fac ce vreau cu ea. Ii adusera aminte ca o mostenise si ca nici n-o uda, nici n-o facea el sa creasca, ci totul ii venea de-a gata de la Dumnezeu, si ca ar putea sa faca si el ceva pentru biserica, doar era crestin.
- Ei, nu ma luati pe mine cu de-alde astea. Viata e grea. Totul se plateste.
Trebuie sa ne gospodarim bine, nu sa risipim. Fata de mostenirea aceasta am si eu o raspundere.
Vazand ca nu-l pot convinge, s-au hotarat sa plece, lasandu-l sa-si admire mostenirea. Dar unuia din ei i-a venit un gand:
Domnule, il intreba, din toata padurea aceasta, care e bradul dumitale?
"Toti brazii sunt ai mei. Toata padurea e a mea, raspunse el contrariat. Ce cei fi gandind?"
"Asta stiu eu. Dar care e bradul dumitale, pe care il vei stapani in veci, caci pe ceilalti ii vei vinde, sau ii vei lasa aici, si nu-ti vor mai apartine".
- Nu inteleg ce vrei sa spui!
- Vreau sa te intreb din care te-ai hotarat sa-ti faci cele patru scanduri pentru sicriu. Sa stii ca numai acela e bradul dumitale. Pe ceilalti doar ii admi­nistrezi temporar. Numai de acela ai de fapt nevoie! E un brad intelept. Acela, vrei nu vrei, te va duce la biserica! Dar iti va fi prea tarziu ca sa-ti mai fie de folos! Proprietarul intelese. Se umili, isi ceru iertare si-i lasa sa-si ia tot lemnul de care aveau nevoie.

Nu s-a intamplat vreodata ca vreun milostiv sa duca lipsa de ceva. Si-apoi oamenii intelepti - numai inteleptii sunt milostivi - au nevoie de atat de putin pentru a fi fericiti! Cine nu stie istoria Camasii fericitului?

Un rege bolnav si bogat a adus in jurul sau toti marii doctori din lume ca sa-l vindece. Le-a oferit bani si bunuri, dar cu toate eforturile nici unul n-a putut face nimic. S-a prezentat la urma un necunoscut care i-a spus regelui asa: "Te vei vin­deca, dar cu conditia sa gasesti un om fericit, sa-i iei camasa si s-o imbraci, si de indata te cei face sanatos ca si inainte!"

Au fost trimisi oameni peste tot, cu porunca sa gaseasca un om fericit si sa-i ia camasa. Dar nimeni nu putea gasi un om fericit. Fiecare din cei intrebati avea cate ceva de care sa se planga, o boala, un neajuns, fie barbati, fie femei, fie copii. I-au spus imparatului. "Cum, in toata imparatia mea sa nu fie nici un om fericit? Mai cautati". Si iarasi pornira oamenii imparatiei sa caute.

Intr-un sat, undeva, la o margine, la poalele unui munte, vazura un om foarte sarac, imbracat intr-o haina ponosita, contempland natura. L-au intrebat daca e fericit. "Sunt fericit", raspunse el, zambind si luminandu-si dintr-o data fata. "Sunt foarte, foarte fericit. Nu-mi lipseste nimic. Am totul. Multumesc Domnului pentru bucuria de a trai. Ce mi-as mai putea dori altceva? Pot sa va fiu de folos cu ceva?" intreba el.

"Scoate-ti imediat camasa", ii poruncira oamenii stapanirii, si dadura sa-i dezbrace haina cu care era imbracat. Cand i-o deschisera, spre stupefactia lor descoperira ca era atat de sarac, incat nici camasa nu avea pe el!

Fericirea nici pe pamant nu vine de la bunuri, ci din inima omului. Tot inima ii deschide si portile raiului dincolo. De aceea, in masura in care si noi, ca si apostolii, ne speriem de conditiile pe care le pune Mantuitorul, sa ne mangaiem ca aceste conditiuni nu sunt intr-atat de grele, incat sa nu poata fi implinite. Ele pot fi implinite cu ajutorul lui Dumnezeu. Pentru aceasta nu trebuie sa facem lucruri extraordinare, lucruri prea deosebite. Trebuie sa fim doar buni crestini, sa traim curat, sa avem intentii bune, fapte bune, sa facem bine si sa gandim bine unii despre altii. Aceasta e desavarsirea pe care o propovaduieste Mantuitorul si care e la indemana tuturor. Evident, aceasta nu presupune adunare de averi, ci mai ales eliberarea de ele! Nimeni sa nu creada insa ca porunca desavarsirii nu e si pentru el. Mantuitorul tuturor le cere: "Fiti desavarsiti" (Matei 5, 48). Poruncile nu sunt de netrecut! Trebuie doar sa fim cu constiinta curata in tot ceea ce facem. Sa fim ca inaintea lui Dumnezeu. Fiecare din noi. In orice pozitie sociala, in orice loc si in orice timp am trai. De altfel, un sfant din Pateric spunea: "De ar voi omul, de dimineata pana seara poate sa ajunga le masura dumnezeiasca". Intr-o zi, si chiar in mai putin de o zi, uneori intr-o clipa.

Sa ne amintim de talharii care au fost rastigniti unul in dreapta si altul in stanga lui Dumnezeu, fiecare din noi. In orice pozitie sociala, in orice loc si in orice timp am trai. De altfel, un sfant din pateric spunea: "De ar voi omul, de dimineata pana seara poate sa ajunga la masura dumnezeiasca". Intr-o zi, si chiar in mai putin de o zi, uneori intr-o clipa.

Sa ne amintim de talharii care au fost rastigniti unul in dreapta si altul in stanga Mantuitorului. Erau vinovati. Ei insisi au recunoscut. "Acesta patimeste nevinovat, pe cand noi pe drept patimim". Si totusi! Unuia din ei Mantuitorul i-a spus: "Astazi vei fi cu mine in rai". De ce? Fiindca a avut o clipa puternica de con­vertire. A avut o clipa esentiala de remuscare, de pocainta fata de tot raul pe care il facuse pana atunci, si a avut taria sa spuna: "Pomeneste-ma, Doamne, cand vei veni intru imparatia Ta!" (Luca 23, 42). Si Mantuitorul i-a raspuns: "Astazi vei fi cu Mine in Rai!"

Si alta data, la convertiri spontane, la intoarceri spontane de la pacat la virtute, a spus: "Astazi s-a facut mantuire casei acesteia" (Luca 19, 9). Si tot asa, cand datorita unui puternic moment de credinta, dupa intrebarea: "Crezi ca Eu o sa pot face aceasta?", la raspunsul celor intrebati: "Cred", le spunea: "Iertate sunt pacatele tale!" Si ii renastea intr-o clipa.

Sfantul Ciprian, povestindu-si propria renastere, o facea cu uimire descriind-o astfel: "Cu ajutorul Duhului Sfant a doua nastere m-a transfor­mat intr-un om nou; ca prin minune mi se parea ca indoielile mi se spulbera, cele inchise se deschid, cele intunecate se lumineaza, ceea ce mai inainte mi se parea greu devenea usor, si socoteam ca pot infaptui ceea ce este imposibil" (Catre Daratus, 4).

E usor prin urmare, sau macar nu e foarte greu sa fii crestin. Pentru cei care nu sunt chemati spre cai prea complicate, exista calea simpla a implinirii poruncilor. Trebuie insa ca intoarcerea de la pacat la indreptare sa fie o intoarcere permanenta. Gresim per­manent, gresim des. Intoarcerea sa fie cel putin tot atat de deasa, pe cat e deasa si caderea. Averi ca tanarul din Evanghelie nu avem. Egoisme si duh de stapanire insa avem, ca si cum am avea averi! De ne-am intalni cu Iisus si de i-am spune si noi ca implinim poruncile, tot ar mai avea sa ne ceara sa ne lepadam de ceea ce sta  pe suflet ca si greutatea averilor: egoismul si duhul stapanirii alto­ra!

IPS Antonie Plamadeala

.

• Dregatorul bogat - pazirea poruncilor
  Publicat in : Duminica a 30-a dupa Rusalii
• Dregatorul bogat - Pazirea poruncilor
  Publicat in : Duminica a 30-a dupa Rusalii