Johann Gottlieb Fichte

Johann Gottlieb Fichte Mareste imaginea.


Johann Gottlieb Fichte (1762-l814)

Viata lui Fichte. Unul dintre marii succesori ai lui Kant este Johann Gottlieb Fichte. Se naste la 19 mai 1762 in satul Rammenau din Saxonia din fiul unui taran sarac. Dotat cu o inteligenta puternica si o vointa darza, urmarit de un noroc care nu l-a parasit in momentele decisive ale vietii sale, Fichte a reusit sa razbata pana sus intre figurile cele mai de seama ale spiritualitatii germane. Aparitia in 1792 a lucrarii sale Critica oricarei revelatii, fara indicatia numelui autorului face ca ea sa fie atribuita lui Kant, ceea ce ii aduce, dintr-odata lui Fichte un loc de profesor la Universitatea din Jena. Moralitatea ce domina din adancul fiintei sale intreaga sa personalitate spirituala constituie o trasatura prin care se inrudeste indeaproape cu Kant. In scaunul profesoral Fichte nu se simte numai pur si simplu un om de stiinta, ci da curs si unei irezistibile vocatii de reformator moral.

Cand adversarii sai obtin sa fie scos de la catedra sa din Jena trece la Universitatea din Berlin. Aici isi continua activitatea sa didactica inregistrand cotele cele mai inalte ale succesului profesional. Cu deosebire acele Cuvantari catre natiunea germana, pe care le-a tinut in 1807-l808 in Berlinul ocupat chiar sub nasul soldatilor francezi cu un curaj dispus sa infrunte orice risc, au avut un rol deosebit de mobilizator in redesteptarea sentimentului national al tuturor germanilor. A simtit de datoria sa inclusiv sa participe in razboaiele de eliberare duse contra lui Napoleon inrolandu-se in modul cel mai activ in valul de rezistenta indreptat contra ocupatiei franceze.

Moare la 27 ianuarie 1814 rapus de febra tifoida pe care i-a adus-o in casa sotia lui care a contractat-o in timpul ingrijirilor date soldatilor germani raniti in luptele de eliberare nationala. Alte opere: Bazele doctrinei stiintei (aparuta in primaa versiune in 1794); Sistemul moralitatii (1798), Destinatia omului (1800).

Personalitatea lui Fichte. In personalitatea spirituala a lui Fichte si-au dat intalnire, contopindu-se in modul cel mai fericit, inclinatia catre speculatiile cele mai abstracte si o dorinta de actiune hotarata sa invinga orice rezistenta. Pornind din el insusi, isi va concepe viata ca pe o datorie, o munca pentru care a fost ales tocmai el in vederea sarcinii de a scoate si ultimele consecinte ale principiului autonomiei sferelor constiintei elaborat de Kant. Aceasta personalitate a sa este cea care a facut din el unul din reprezentantii cei mai de seama ai acelor aspiratii care au devenit punctul de pornire in redesteptarea nationala a poporului german. Slabita si divizata politic, Germania si-a construit in vremea lui Fichte o patrie spirituala proprie, inalienabila, in sanul poeziei si al filosofiei. Cei care au trudit la edificarea acestui imperiu al spiritului, intre care in primul rand Fichte, nutreau convingerea nedezmintita ca acest imperiu al spiritului va aduce, in sfarsit, omenirii epoca mult visata a fericirii.

Aceasta il inradacineaza pe Fichte in solul ideatic al iluminismului Dar din cauza suferintelor si violentelor abatute asupra lumii de Revolutia franceza si de razboaiele ce ea le-a provocat, crede in cele din urma Fichte, fericirea amintita nu s-a putut inca infaptui.

Obiectul filosofiei: libertatea. Fichte porneste din gandirea lui Kant, din care isi insuseste in primul rand acel principiu eriticist, conform caruia libertatea constituie principiul absolut. Privita in ansamblul ei conceptia filosofica a lui Fichte apare ca o incercare de fundamentare si demonstrare in maniera "stiintifica" a ideii de libertate pe care, desigur, i-a inspirat-o marea Revolutie franceza. Pe aceasta latura esentiala a gandirii sale, Fichte se raliaza curentului de idei dominant in epoca sa. al iluminismului. Dar realizarea libertatii ca scop al miscarii istorice a omenirii, reclama dupa autorul "doctrinei stiintei" mijloace cu totul diferite, chiar opuse, celor puse in joc de iluminism. Aufklarung-ul vizand in primul rand aspectul social-politic al libertatii, se angajase intr-o actiune de emancipare a omenirii, care urmeaza sa fie condusa catre limanul fericit al libertatii, printr-o noua formula de organizare sociala a vietii, ca urmare a difuzarii filosofiei la nivelul tuturor stratunlor sociale. Fichte abandoneaza aceasta procedare, oarecum populara, a iluminismului, punand la contributie spre infaptuirea idealului libertatii mijloacele mai elevate ale unei stiinte filosofice abstracte si abstruse, facuta din concepte cu totul altele decat ale simtului comun, care face apel la intuitie ca la un dat exceptional.

Este vorba, deci nu pur si simplu de o filosofie oarecare, pentru ca aceasta fiind intelepciune apartine vietii, ci de o stiinta situata deasupra sferei vietii care constituie premisa necesara ce conditioneaza orice filosofie. In fond, Fichte nu urmareste decat sa scoata toate consecintele practice care deriva din criticismul kantian. Desi intre idealul de libertate al lui Fichte si cel dezordonat si anarhic al miscarii "Sturm un Drang" se deschide o prapastie de netrecut. Fichte viseaza o libertate in sens mai mult vag romantic, care se produce si se reproduce pe sine prin sine si care depasindu-si permanent propriile sale creatii care ar putea s-o limiteze, constituie principala forta a progresului, respingand totusi ideea de activitate arbitrara, irationala in esenta sa. Libertatea lui Fichte se defineste ca fidelitate fata de ratiune si ordinea sa. Ea este perseverare a ratiunii in ea insasi, dar si educatie cu o larga deschidere sociala, caci libertatea personala nu se poate obtine decat in cadrul colectivitatii, care asociaza pe indivizi. Atomismul social al iluminsimului este strain gandirii lui Fichte, atrasa mai degraba de exigenta romantica a totalitatii. Libertatea nu se poate obtine in mod individual, izolat, ea poate fi asigurata doar omenirii ca totalitate, fiind rezultatul efortului ei comun. Intrebarea care se pune imediat in fata gandim lui Fichte este urmatoarea: daca lucrurile alcatuiesc o lume separata, independenta, supusa legilor rigide ale determinismului, cum poate fi aceasta lume cadrul exterior in care se realizeaza libertatea umana, cum poate sa devina continutul acestei lumi material al actiunii omenesti libere. Domeniul realitatii, in care este valabil principiul cauzalitatii, nu poate constitui locul de manifestare al libertatii. Daca libertatea este absolutul, asa cum credea Kant, atunci adevarata realitate nu e ceea ce este ci ceea ce trebuie sa fie. Eroarea in care a cazut vechea metafizica este aceea de a fi perseverat in a se constitui ca ontologie, cand de fapt ea ar fi trebuit sa ambitioneze in a fi deontologie: metafizica, nu trebuie sa se preocupe cu realul ci cu idealul, caci idealul constituie fundamentul originar al oricarei realitati.

Libertatea insasi constituie, dupa Fichte, o realitate ideala. Ea nu este o realitate in sensul de ceva implinit, ci ceva care se implineste, o activitate care permanent se face, ce tinde permanent sa se realizeze pe ea insasi. Tocmai pe acest motiv, libertatea nici nu poate fi ceva de natura materiala ci numai de natura spirituala. Aceasta activitate se produce numai pe ea insasi. Isi scoate creatiile din ea insasi, caci in afara sa nu mai exista nici o alta realitate. Scopul actiunii este intotdeauna un lucru ideal, o necesitate care inca nu exista dar vrea sa fie. Pentru ca lumea lucrurilor reglata de legile determinismului sa devina penetrabila in fata actiunii omenesti libere, trebuie sa apara drept un produs al constiintei omenesti insasi, o proiectie in afara a legilor gandim omenesti. Abia in felul acesta lumea devine transparenta pentru om, care o poate cunoaste si patrunde pana in intimitatea sa. Ambitia filosofica a lui Fichte va fi aceea de a demonstra ca lumea lucrurilor, natura intr-un cuvant, nu este decat un produs al constiintei omului, conditia pe care si-o pune libertatea insasi pentru propriul ei exercitiu si propriul ei progres. Lui Fichte i se pare ca astfel legitimeaza mai convingator decat Kant primatul ratiunii practice asupra ratiunii pure, primat ce ofera garantia libertatii morale.

Metoda in filosofie. In legatura cu aceste principii initiale pe Fichte l-a preocupat, in mai multe randuri, problema metodei insasi in filosofie. El sustine ca un filosof isi elaboreaza in deplina libertate numai principiul sau prim, pentru ca pornind de aici totul sa urmeze cu necesitate matematica, sa se lege de acest principiu unic in felul constructiilor teoretice ale matematicii. Tocmai de aceea, intreaga filosofie poate fi derivata apriori din acest principiu unic fundamental si intrucat obiectul filosofiei nu e realul ci idealul, este total fara sens sa se puna problema relatiei filosofiei fata de realitate. Acel mod de cunoastere, care prinde nu realitatea gata facuta a lucrurilor, ci libertatea care se face determinandu-se pe sine ca si continua actiune, este numit de Fichte "viziune intelectuala" si acesta va fi adoptat pentru elaborarea conceptiei sale metafizice. Evolutia conceptiei metafizice a lui Fichte traverseaza doua perioade relativ independente: una idealista, alta monista. In prima dintre acestea, el isi expune principiile intr-o forma cu un aspect riguros discursiv, intreaga gandire a lui Fichte se misca acum in jurul problemei activitatii, al faptei. Intr-o semnificativa coincidenta cu principiul goethean ca fapta este totul, el considera ca stiinta este o creatie, iar realitatea constituie o eclipsa a activitatii Eului. Obiectele stiintei nu pot fi lucrurile sale, existente, caci stiinta inseamna producere. Sarcina filosofului nu este descoperirea unor adevaruri gata facute, terminate, ci a modului cum se fac aceste adevaruri, pornind de la principiile initiale pe care acesta si le-a ales. Filosoful trebuie sa simta ca poarta in sine acea libertate din care da apoi nastere realitatii.

Eul si activitatile sale. Deasupra principiului cauzalitatii si a celorlalte principii ale ratiunii teoretice pure Kant asezase spontaneitatea lui ego cogito, in care isi afla, de altfel, intemeierea toate aceste principii. Deductia transcendentala kantiana s-a oprit astfel la "unitatea sintetica a constiintei", constiinta constituind acel principiu unic care isi subordoneaza deopotriva ratiunea teoretica si ratiunea practica, natura si libertatea, inlaturand din sistemul lui Kant "lucrul in sine", obiectul, ca o limitare exterioara a constiintei, a eului. Fichte identifica principiul suprem in subiect, in Eu ca si legislator al lumii prin activitatea sa intrinseca spontana. Lui Fichte i se pare ca desavarseste in modul acesta idealismul kantian. Intr-adevar, Kant a suprimat "metafizica obiectului" in favoarea "metafizicii subiectului", fara a trage insa toate consecintele ce urmeaza din proclamarea suprematiei subiectului fata de obiect. Altfel zis, pentru Kant lumea este o existenta in subiect; pentru Fichte ea va fi o exitenta din subiect, mai precis o creatie a subiectului.

Din perspectiva consideratiilor pe care le desfasoara Fichte in filosofia sa, lumea exista in eu si prin eu, continutul ei se reduce la eu. Fichte vizeaza, un Eu absolut, deasupra eurilor individuale si independent de acestea. Acest Eu absolut este unul si acelasi in fiecare individ, identic cu sine in toti, este cu alte cuvinte calitatea universala de a fi eu a tuturor indivizilor. Cu aceasta, Fichte enunta in plan filosofic abstract visul politic de egalitate si fraternitate sociala in care crescuse secolul al XVIII-lea al luminilor. Abia romanticii vor lichida Eul absolut, inlocuindu-l cu eul individual, care creeaza lumea singur si din nimic, prin fantezia sa geniala, manifestandu-se in mod suveran in raport cu ea.

La Fichte, Eul absolut se prezinta ca principiu al existentei si al cunoasterii in acelasi timp, caci existenta este ceea ce a fost creat de Eu si prin intermediul creatiei este si cunoscut de catre Eu. Dar Eul absolut se determina mai cu seama ca actiune, activitate spontana izvorata din interior, neprovocata dar nici ingradita de ceva din afara. Deci, lumea exista fiindca e gandita, iar gandirea intrucat este activitate.

La temelia ultima a existentei sta activitatea gandirii, a Eului absolut. Activitatea Eului prezinta trei momente in desfasurarea sa: 1) activitatea tetica; Eul absolut se pune mai intai pe sine ca Eu dobandindu-si astfel constiinta de sine ajungand dintr-o activitate inconstienta o activitate constienta. Din aceasta prima activitate a Eului absolut rezulta principiul universal al identitatii Eu = Eu; 2) activitatea antitetica: Eul isi opune Non Eul. Aceasta activitate primind expresie in plan logic sub forma principiului universal al contradictiei Eu = Non Eu; 3) activitatea sintetica: opozitia dintre Eu si Non Eu trebuie suprimata intr-un act superior, caci Eul nu poate nega Eul dupa cum Non Eul nu poate nega Non Eul. Acest act superior trebuie sa fie sintetic, cuprinzand deopotriva Eul si Non Eul, si acesta este Eul universal. Acesta produce din sanul sau atat Eul cat si Non Eul in intentia ca ele sa se limiteze reciproc. Asadar, Eul absolut produce in mod inconstient, mai exact supraconstient, Eul divizibil, eurile omenesti, iar Non Eul, divizibil si acesta, va da nastere naturii care i se opune. Cand Eul determina Non Eul avem cunoasterea teoretica, iar cand Non Eul determina Eul avem actiunea pozitiva.

Ultimul Fichte. In a doua perioada a activitatii sale filosofice, Fichte se refugiaza in bratele unei conceptii ce inclina tot mai mult spre misticism, esuand in religie, cu neglijarea aspectului demonstratiei logice, care il retinuse intr-o asemenea masura mai inainte. Prin dialectica sa a celor trei momente ale activitatii Eului absolut, destul de arbitrara de altfel, Fichte a incercat sa dovedeasca cum spiritul construieste aprioric, pe cale sintetica, doar din propriile sale puteri si independent de orice experienta, nu numai formele gandirii ci si continutul existentei -care este de fapt motivul acestui fantezist egocentrism filosofic. De ce Eul scoate din sine Non Eul care i se opune? Implinirea morala a Eului se poate realiza numai daca activitatea sa spontana intampina rezistenta unui obstacol. Nici o actiune omeneasca nu poate primi un caracter de moralitate daca nu implica un efort, daca nu are de invins o opozitie. Non Eul exista, in vederea stimularii vointei; el constituie materialul concret in care se realizeaza libertatea si prin care se afirma datoria omului. Numai prin actiune Eul individual isi extinde limitele autonomiei si independentei sale in dauna Non Eului. Nazuinta eului individual de a deveni activitate pura se realizeaza doar prin confundarea cu Eul absolut pe care, in ultima instanta, Fichte il identifica cu Dumnezeu. In evolutia sa ulterioara, Fichte se ocupa tot mai mult de Dumnezeu ca implinire a idealului moral. Protesteaza impotriva faptului de a vedea in Dumnezeu o realitate distincta, separata. Personalitatea inseamna in fond o limitare, o restrangere a esentei divine si are oroare fata de orice religie sau conceptie care il personifica pe Dumnezeu, socotind-o ca ceva nedemn pentru o fiinta rationala. In ochii lui Fichte, Dumnezeu reprezinta ordinea morala eterna a lumii si nu o persoana despotica si capricioasa, catarata deasupra lumii ca in teologia crestina. Conform cu asemenea idei, pentru Fichte devine religie si simpla credinta intuitiva in triumful definitiv al binelui in lume. Din sfera criticismului interesul sau se muta, astfel, tot mai mult in atmosfera evangheliei lui Ioan, cautand scopul vietii omenesti in odihna in sanul lui Dumnezeu. In esenta sa, doctrina lui Fichte se poate defini ca o exagerare morala a criticismului kantian.

Vasile Musca

24 Iulie 2012

Vizualizari: 4183

Voteaza:

Johann Gottlieb Fichte 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE