Caracterizarea formei interioare a sufletului grecului antic in epoca socratica-platonica

Caracterizarea formei interioare a sufletului grecului antic in epoca socratica-platonica Mareste imaginea.

 

Caracterizarea formei interioare a sufletului grecului antic in epoca socratica-platonica

 

 

Conceptul de "forma interioara" este, dupa cum ne relateaza W. Kinkel, o creatie a lui Goethe si W. von Humbold, prin care aces­tia stabilesc o lege, datorita careia sufletul reprezinta un stil, pe care apoi il realizeaza aevea in forme externe. Asa ca, daca se aplica acest concept la totalitatea creatiilor unui popor sau a unei epoci culturale, atunci, prin "forma interioara" se intelege profilul spiritual al unei epoci.

 

Kinkel este de parere ca, in aprecierea pe care o facem cu privire la creatiile unui popor, nu trebuie sa se aiba in vedere numai ceea ce a realizat acesta, ci mai ales ceea ce a nazuit sa realizeze. Si, dupa W. von Humbold, Winkelmann si Schiller, grecii antici au nazuit sa cultive un om, al carui suflet sa formeze un cosmos armonic, atit in ceea ce pri­veste corpul cit si sufletul. Caci idealul educatiei in Grecia antica era imbinarea armonica intre bine si frumos in sufletul omului, sau, cu o expresie greaca, "kalokagatheia", ceea ce inseamna cultivarea cit mai desavirsita a corpului cit si a sufletului, asa incit acestea sa formeze un "cosmos".

 

Desigur, grecii antici au avut si metehne, dar trebuie sa recunoas­tem ca ei au fast miscati de o nazuinta arzatoare, de a realiza aevea acest ideal al omului dezvoltat armonic. "Grecii antici n-au fost zei si nici prototipuri eterne pentru timpuri eterne, dar in sufletul omului grec traia nazuinta spre divin", zice Kinkel. Iar Goethe afirma ca, dintre toate popoarele lumii, poporul grec a fost acela care a visat visul vietii cel mai frumos. De aceea ne ocupam, in cele ce urmeaza, cu forma spiri­tualitatii antice grecesti, pentru a putea intelege mai bine conceptia filo­zofica a unui Socrate, Platon si Aristotel.

 

Pentru a intelege forma interioara a sufletului antic elin, istoricul filozofiei trebuie sa-si indrepte ochiul spre Atena in cea mai inflori­toare epoca a acesteia. in clipa in care el va face acest lucru, va recu­noaste cit de adevarate sint cuvintele pe care le-a spus despre Atena cel mai mare om politic al antichitatii grecesti, Pericle, cind acesta zice si : "cu un cuvint spus, eu zic ca orasul nostru reprezinta o scoala a cultivarii spirituale pentru intreaga Grecie". Atena era intr-adevar, in epoca despre care vorbim, cu adevarat centrul intregii vieti spirituale pentru intreaga Grecie. Sculptori, poeti, savanti si filozofi din toate colturile si orasele Greciei se adunau in Atena, pentru ca numai aici se gasea un pamint fertil - asadar libertatea - pentru o viata spirituala inalta.

 

Cine vrea sa inteleaga aceasta forma de viata interioara, trebuie sa inteleaga si viata politica a poporului antic grec din aceasta epoca. Aceasta din pricina ca politica este cea mai inalta forma, in care se poate realiza nazuinta morala a omenirii. De aceea si pentru noi spiritul mo­ral al unui popor isi gaseste expresia cea mai clara in forma lui statala. Ceea ce caracterizeaza viata politica a poporului antic grec este tocmai dragostea pentru libertatea politica a individului. Marii ginditori din aceasta epoca inteleg prin libertate autonomia spirituala a individului sau, cu un alt cuvint, legarea voita de o lege, fiindca aceasta da un sens adinc vietii. De aceea virtutea pe care o preamaresc aproape toti filozofii greci antici este "soprosyne", adica ceea ce inseamna a tine masura in toate lucrurile, fiindca intreaga viata a omului are nevoie de ordine, masura si armonie . De aceea Aristotel aseaza virtutea la mijloc intre doua extreme.

 

Oriunde ne indreptam privirile la opera de arta, la stiinta si viata politica a poporului grec antic peste tot descoperim nazuinta acestuia spre libertate, dupa masura, ordine si armonie. Este in aceasta privinta clasica educatia ce se da tineretului, prin care se cauta, dupa cum am spus, sa se realizeze unitatea desavirsita intre frumusetea fizica si spi­rituala. Prin jocuri, prin gimnastica, prin cultivarea spirituala, pedagogii greci cautau sa realizeze in sufletul tineretului ritmul si masura miste­rioasa a vietii. Jocurile olimpice ne stau ca o vesnica marturie a credin­tei, de care erau miscati grecii antici, ca ritmul, masura si armonia sint puterile ce trebuie sa stapineasca nu numai cosmosul, ci si viata omului. Prin aceste puteri viata omului devine un microcosmos. Caci prin aces tea viata sufleteasca primeste o forma interioara, "o eurhythymie" a vietii spirituale. De aici importanta mare pe care o aveau in educatia tineretului operele clasice ale unui Homer, Hesiod, Eschil, Sofocle si Euripide, fiindca se stia ca minunata regularitate a metricii acestora - a hexametrului - influenteaza cultivator si educativ asupra sufletului tineretului. La fel si opera marilor tragedieni greci .a caroi frumusete si inaltime morala avea scopul sa faca pe tinarul grec sa vada ca "in forma exterioara a operei de arta se exteriorizeaza numai forma inte­rioara a sufletului poporului" 192, si sa invete ca tragicul veritabil al vie­tii omenesti consta mereu : "in apunerea idealului marginit, in care eroul crede ca a prins ideea nemarginita"; fie vointa spre stapinire, ca in An-tigona lui Sofocle, fie idealul dreptatii omenesti, ca in Oedip, intotdeau­na cauzele apunerii si vina eroului se afla in inmarginirea acestor idei. Insa, prin moartea sa, eroul elibereaza ideea din legatura marginirii si cu aceasta el se naste in sufletul privitorului spre o viata eterna. Cine patrunde mai adinc in tragedia antica greaca ajunge la concluzia ca ros­tul acesteia este sa-l faca atent pe om, ca viata si destinul sau depind de masura corecta a acesteia, si de modul in care acesta a reusit sa im­bine ideea cu existenta sa, sau pus intre haos si cosmos, omul sa opteze pentru acesta din urma.

 

Ca si in arta, tot asemenea si in filozofia antica greaca, domneste aceeasi nazuinta dupa armonie. Filozofii antici greci au ajuns la conclu­zia ca universul reprezinta o armonie desavirsita. Empedocle funda­menteaza lumea pe corelatia ritmica dintre iubire si ura, iar pentru Democrit elementele fundamentale ale existentei se formeaza dupa legile geometriei, fara sa-l uitam pe Pitagora, care a vorbit, nespus de frumos, despre armonia sublima a sferelor. Dealtfel toti filozofii antici greci au fost chinuiti de problema salvarii sufletului uman de sub puterea amenintarilor haosului si ei cautau sa faca acest lucru cu ajutorul masurii, al proportiei si al armoniei.

 

Ca grecii antici ar fi si realizat acest ideal, nu se poate spune cu certitudine. Desigur ar fi fost important ca sa se intimple acest lucru, dar - cum se exprima Kinkel - "valoarea eterna a unui ins cit si a unui popor se masoara si dupa nazuintele si dupa nostalgia acestora dupa realizarea idealului si nu numai dupa cit au reusit sa realizeze in margi­nile clipei". De aceea, numai acela care va lasa sa influenteze asu­pra sa frumusetea si adevarul, ce au fost realizate in arta, morala si viata politica a grecilor antici, va intelege ceva din filozofia acestora. Caci abia acela care va simti nostalgia omeneasca, ce se reveleaza chiar in erorile, scaderile si metehnele lor, abia acesta va putea intelege si judeca corect spiritul antic grec. Asa este bunaoara cu nazuinta grecilor antici dupa glorie. Nazuinta dupa glorie este o caracteristica fundamen­tala a sufletului elin antic. De aceea Plutarh si zice : "Este de dorit ca tineretul sa devina, din cea mai frageda copilarie, sensibil pentru glorie, prin aceea ca acesta sa simta ca mustrarea este amara, in timp ce lauda este o bucurie". Din dragostea nemarginita pe care grecii antici o aveau pentru glorie se explica si divinizarea acelora care invingeau in jocurile olimpice.

 

Dar nazuinta si indragostirea de glorie putea sa duca si la o lucife-rica incredere de sine, la "hybris", ce ducea apoi la pacat impotriva masurii si urmarea era caderea iremediabila. Din aceasta pricina filo­zofii greci indeamna mereu la stapinirea de sine. Caci acestia intele­geau prin "hybris" nu numai autodivinizarea omului, ci si daca acesta gusta o fericire ce depasea masura, ce-i este harazita omului, fie din pri­cina ca cu aceasta trezea invidia zeilor. De aici credinta filozofilor greci antici ca ceea ce este nascut din spiritul marginit, este marginit si ca depasirea masurii, chiar si acolo unde acest fapt favorizeaza omenirea, atrage dupa sine cu necesitate nenorocirea individului, sau invidia zei­lor, oare pedepsesc pe oameni pentru indrazneala lor.

 

Alte doua metehne ale firii grecului antic au fost mania de a se lauda, fanfaronada, lingusirea si goana dupa elogiu. Achile, eroul, se lasa miscat de a lua parte la lupta numai prin lingusiri, iar zeii nu uita ca, atunci cind vorbesc cu Zeus, sa-l linguseasca. Razbunarea singelui isi are obirsia in aceste metehne, caci pentru grecii antici singele si su­fletul sint identice, sufletul fiind deci o substanta materiala. Socrate, Platon si Aristotel au combatut cu vehementa aceasta parere.

 

Dealtfel, avem date ca aproape nu exista nici o meteahna pe care sa n-o fi cunoscut grecii antici. "Pofta jafului (Iliada 6, 66), prabusirea in durerea cea mai fara de margini (Iliada 21, 272), razbunarea cea mai cum­plita (Odiseia 22, 152 ; Tucidide, V, cap. 116 ; Ajas al lui Sofocle, v. 110). Toate acestea apar ca in fata Doctorului Faust cele sapte pacate". Nu trebuie sa uitam ca grecului antic i se parea ca este ceva natural sa iu­beasca pe prieteni si sa urasca pe dusmani.

 

Dar cu toate metehnele lui, spiritul antic grec" a fost totusi miscat de nazuinta de a se ridica spre divin, spre mai bine, mai frumos si mai adevarat. in dezvoltarea lui acest spirit are si momente de decadenta, de crize, dar ceea ce ne minuneaza este faptul ca de fiecare data s-au ivit, in momentele de criza, spirite mari care au inteles ca ceea ce apune trebuie sa renasca intr-o forma si mai desavrsita. De aceea Nietzsche avea dreptate cind zice : "Fiecare elin mare da faclia intrecerii mai de­parte ; la fiecare virtute mare se aprinde o alta virtute si mai mare". Grecul antic se considera "ca fiind un madular al Cosmosului atit de unitar, din care el isi tragea seva si in care era prins si domeniul in­gust al Polisului. Pentru acesta universul nu era un haos, ci un cosmos, asadar un organism marginit, structurat in sine si singular. Lumea, atit in intregimea ei cit si in partile ei singulare, cit si pamintul, erau consi­derate de acesta a fi asemenea unor fiinte vii; totul era considerat ca fiind insufletit si viu, atit omul, animalul cit si planta. Un spirit urias, un "Odem", un suflet, "sufletul lumii" interpatrunde totul. Inauntrul acestui tot atoatecuprinzator omul este asemenea unei simple celule, ce este miscata de viata universala, el este un microcosmos, in care se re-oglindeste macrocosmosul si se repeta in structura sa. Aici exista desi­gur lupta, ura, vina, distrugere si intunecime, dar puterile contrare aces­tora suna in armonie. Armonia este principiul fundamental al conceptiei antice grecesti despre viata. Desigur ca - dupa cum mai aminteam - de aici nu se poate trage concluzia falsa ca grecul antic ar fi fost o fiinta desavirsita, care si-ar fi trait viata in liniste si suficienta. Dimpotriva, "fondul vietii acestuia il formau un surplus de energie, pasiune, ura si invidie si o intrecere nesfirsita intre diferitele triburi si oamenii singu­lari. De aceea trebuie sa subliniem faptul ca nici un popor n-a simtit si n-a stiut mai mult despre dizarmonia tragica a vietii si despre fortele subpaminitene ale existentei, asa cum a stiut poporul elin". De aici nostalgia acestuia dupa armonie, pe care el o concepea ca fiind o pro­portie asemenea celei geometrice. Armonia este un mijloc cu care ar­tistul continua procesul creatiei naturii. "Tu esti intelept si nu stii : mare este puterea proportiei geometrice la oameni si la zei", zice Platon. Armonia aceasta insa nu-si are originea in intimplator, ci intr-un principiu ordonator, in Ratiune, care este proprie atit universului, ca un principiu divin, cit si omului, ca un principiu uman : este Logosul etern gratie caruia este posibil si "cosmosul". Acest concept se afla in centrul filozofiei antice grecesti: Logosul ca totalitatea si originea oricarei legi­tati universale. El este o unitate analogica si inseamna, vazut din con­sideratii etice, masura corecta, dinspre arta, forma desavirsita, dinspre cunoasterea naturii, proportia geometrica, dinspre religie, forta genera­toare de ordine a universului. Totul, atit omul cit si Dumnezeu, este gindit in filozofia greaca dinspre cosmos.

 

N. Balca

 

24 Iulie 2012

Vizualizari: 8155

Voteaza:

Caracterizarea formei interioare a sufletului grecului antic in epoca socratica-platonica 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE