Arta crestina si nemultumirile generate de specificul manifestarilor sale

Arta crestina si nemultumirile generate de specificul manifestarilor sale Mareste imaginea.


Arta crestina si nemultumirile generate de specificul manifestarilor sale

Din cele mai vechi timpuri, omenirea a gasit in artisti "instrumentele" ideale prin care putea ajunge la o forma de dialog cu divinul. Astfel ca, alaturi de cuvant, si imaginea respectivei divinitati - materializata intr-una din formele socotita a fi cea mai potrivita - a constituit parte integranta a cultului. Datorita impactului deosebit pe care vazul il are asupra omului - in marea majoritate a cazurilor, el fiind cu mult mai convingator decat auzul ori decat celelalte simturi - este lesne de inteles de ce artele vizuale, pictura, sculptura, arhitectura, au stat permanent in centrul atentiei - intalnindu-se exceptii doar in credintele sau in perioadele iconoclaste.

Cum era si firesc, fiecare religie si-a alcatuit un program estetic specific spiritualitatii respective, menit a raspunde in modul cel mai potrivit cerintelor sale. In cadrul crestinismului, o data ce Intruparea Mantuitorului a pus temei icoanei, s-a pus si inceput crearii unei arte cu specific sacru, ce urmarea a fi, in cadrul Bisericii vazute, in planul acestei lumi a sensibilului, materializarea frumusetilor Bisericii nevazute, a acelui paradis pierdut, dar si a imparatiei ce va sa vina.

Fiecare epoca, ca si fiecare artist in parte a incercat vizualizarea respectivei lumi dupa modul specific de patrundere a adevarului mantuitor, dar si dupa posibilitatile materiale si talentul de care dispunea.

Din pacate, manifestarile artei religioase nu au raspuns intotdeauna asteptarilor, starnind adesea nemultumiri si proteste ce puteau lua si o turnura mai putin pasnica. Nu ma refer la disputa iconoclasta, ale carei motivatii ies din sfera obiectivitatii, ci la acele luari de pozitii impotriva denaturarii sensului artei sacre, acela de a mijloci drumul catre Dumnezeu, iar nu de a se transforma in scop in sine. Protestele sau comentariile respective puteau veni din partea privitorilor, contemporani sau nu, dar si din partea artistilor insisi, nemultumiti de felul in care si-au dus la indeplinire misiunea. De asemenea, vociferarile puteau apartine personalitatilor aceluiasi univers spiritual, ortodox ori catolic, sau nu. Ceea ce avea importanta era obiectivitatea respectivelor remarci si urmarile lor, in cazul in care ele ar fi reusit efectuarea vreunei schimbari in mentalitatea artistului.

O privire superficiala aruncata asupra artei crestine rasaritene ar putea duce la concluzia ca, de-a lungul secolelor, respectarea canonului iconografic ca si a celui stilistic nu a constituit vreo problema, cu atat mai mult cu cat arta respectiva este prezentata in diversele tratate de specialitate ca fiind "teapana", "imobila", "statica", "incorsetata in canoane" si alte asemenea epitete "nemiscatoare".

De fapt, nu este vorba decat despre o veghe permanenta asupra respectarii traditiei iconografice. La o analiza atenta a documentelor vremii, se poate constata cu usurinta faptul ca, inca dintru inceputurile ei, arta sacra bizantina a fost permanent in atentia mai-marilor ierarhi, a celor care vegheau, asupra turmei date lor in paza, in toate domeniile vietii.

Crestinismul primar mostenise din spatiul greco-roman un variat vocabular artistic si artisti pe masura, numai ca antagonismul spiritual al celor doua lumi, crestina si pagana, nu ingaduia crestinilor sa foloseasca limbajul artistic dupa care erau creati zeii pagani sau imparatii. Inevitabil ca, imprumuturile au avut loc, unele in dauna spiritualitatii crestine. Pentru niste mostenitori ai celei mai bogate culturi antice, prin insasi structura lor omeneasca inclinati a se abandona mai degraba lumii simturilor decat a accede in sferele spirituale inalte, intrucat ajungerea la indumnezeire implica o necontenita lupta nu este de mirare ca, in arta sacra, chipurile riscau sa fie mai degraba asemenea omului, decat asemenea lui Dumnezeu.

In acest sens, pentru a indeparta imoralitatea din arta, indiferent de tematica sau scop, Sinodul Quinisext, prin canonul 100, se pronunta impotriva "imaturitatii pagane": "ochii tai sa priveasca drept inainte si genele tale drept inainte sa caute (Pilde, 4, 25) asa vorbeste intelepciunea, caci prea usor patrund impresiile trupesti in suflet. Prescriem deci, ca inselatoarele picturi ce sunt aratate privirii si care corup mintea prin exercitarea unor placeri rusinoase - fie ca e vorba de tablouri sau de altele asemenea - sa nu fie de fel infatisate, iar daca cineva le va alcatui, sa fie afurisit."

Perioada Renasterii a adus cu sine o schimbare radicala in maniera de tratare a unor teme biblice traditionale. Daca occidentalii s-au bucurat la vederea acestui drum nou, care li se parea cel adevarat si eliberator, in Bizant a fost intalnita o altfel de atitudine. Sfantul Simeon al Tesalonicului s-a pronuntat cu vehementa impotriva unor asemenea inovatii contrare traditiei. "Ce alte inovatii opuse traditiei au introdus ei (latinii), impotriva traditiei bisericii? In timp ce sfintele icoane au fost restabilite in cinstea divinului prototip si pentru venerarea lor de catre credinciosi, ele instruindu-ne pictural prin intermediul culorilor si al altor materiale (care servesc ca un fel de alfabet) - acesti oameni, care corup si rastoarna orice, asa cum s-a spus, adesea realizeaza imagini sfinte intr-o maniera diferita care este contrara obiceiului (adica traditiei iconografice).

In loc sa picteze vesminte si par, ei le impodobesc cu vesminte si par omenesc, adica in maniera realista, ceea ce nu este imaginea parului si a vesmantului asa cum se picteaza traditional, ci (actualele, prezentele) vesminte ale oamenilor si astfel nu apare imaginea si simbolul (tipos) al prototipului. Acestea ei le fac si le imbogatesc intr-un spirit lipsit de respect, care este cu adevarat opus sfintelor icoane."

Expresiile sfantului par a fi ciudate. Cand se refera la "impodobirea cu vesminte si par omenesc", el vrea sa spuna ca, in arta religioasa, occidentalii introdusesera maniera realista, neconforma cu lumea icoanei care are menirea de a fi infatisata lumea transfigurata, nu cea reala. Traditia bizantina avea o linie clara in aceasta directie, personajele nu puteau fi reprezentate decat conform canoanelor care, bineinteles, permiteau libertate iconarilor, dar nu intr-atat incat sa schimbe maniera de tratare. In continuarea textului de mai sus, Sfantul Simeon condamna obiceiul apusean al punerii in scena a misterelor inspirate de subiecte biblice.

Dar nu numai pentru un sfant imaginile occidentalilor erau pricina de tulburare, in timpul Conciliului de la Ferrara (1438), patriarhul Constantinopolului Iosif al II-lea l-a rugat pe papa sa-i cedeze o biserica pentru a savarsi Sfanta Liturghie, atitudine criticata ulterior de membrii delegatiei bizantine, care nu au acceptat ideea de a se inchina intr-un locas de cult in care nu se afla pictura de traditie ortodoxa.

Duhovnicul imparatului, Grigorie Mellisenos, s-a exprimat transant in privinta venerarii unor "icoane" catolice: "cand intru intr-o biserica latina, nu venerez nici o imagine a sfintilor, pentru ca nu recunosc nici una dintre ele. Cel mult, L-as putea recunoaste pe Hristos, dar nici Lui nu pot sa ma inchin, din moment ce nu-L cunosc in maniera in care este pictat. Asa ca fac semnul crucii si venerez acest semn facut de mine insumi si nimic altceva din ceea ce vad."

Transformarile care au marcat arta crestina apuseana erau, intr-adevar, majore. In cadrul bisericilor inviase cultul antropomorfismului, specific antichitatii greco-romane. Am aratat in cateva din studiile publicate, in ce au constat metamorfozarile suferite de arta apuseana. Cu toate ca, in final, inovatiile au sfarsit prin a fi acceptate, nici acolo nu au lipsit vociferarile ce doreau a pune stavila ruperii cu traditia trecutului.

De pilda, aparitia statuilor l-a socat pe canonicul Bernard d'Angers care, descoperind Aquitania, a cunoscut si formele pe care devotiunca populara Ic imbraca in aceasta regiune. Primele relicvarii antropomorfe pe care le-a vazut i s-au parut a fi niste idoli la fel de periculosi ca si statuile pagane.

La randul sau, Sfantul Bernard de Clairvaux, calugar cistercian, s-a ridicat, la inceputul secolului al XII-lea, impotriva luxului si a decadentei care domneau la Cluny. El a alungat pictorii si sculptorii din manastirile cisterciene, ordinul interzicand orice fel de impodobire prin imagine sau culoare, peretii goi ai bisericilor fiind dovada graitoare a dispretului fata de luxul bisericilor. Aceasta nu putea fi decat o dovada a lipsei de iubire fata de saraci, "peretii bisericilor sunt imbracati in aur, dar copiii bisericilor umbla goi", dar si a unei forme de paganism, caci anumite scene il abat pe calugar de la meditatii.

Tocmai in perioada in care Florenta era patria artei, Savonarola s-a ridicat cu vehementa nu impotriva artei ca atare, ci uneia nepotrivita cu interiorul unei biserici. El socotea ca artistii ar putea sluji cauza Domnului, numai ca ei faceau "sa patrunda in biserica toate desertaciunile".

In 1497, in locul traditionalului Carnaval, a avut loc marele "bruciamento delle vani ta", unde, pe un rug imens au fost arse cartile "libertine", tablourile "impudice", operele "pagane", pentru a ispasi o jumatate de secol de greseli. Savonarola a imprimat un nou mod de viata, nu numai in Florenta, artistii renuntand la pictarea nudurilor sau a scenelor cu tematica pagana, unii chiar distrugandu-si operele. Fra Bartolomeo imbraca rasa monahala, Botticelli nu mai lucreaza pentru umanisti si chiar si Michelangelo sculpteaza o Pieta.

Se intampla ca insisi artistii sa sufere schimbari ale atitudinii fata de arta si fata de Dumnezeu. Despre Messer Lionardo, cel care a lasat lumii chipurile angelice, de neuitat ale Madonelor, Vasari povesteste ca, o data ce a ajuns la batranete, "bolnav si, vazandu-se la un pas de moarte, s-a intors cu ravna la catolicism, plangand si caindu-se. A vorbit despre boala pe care o avea si despre chinurile pe care le indura, recunoscand totusi cat de mult ii jignise pe Dumnezeu si pe oameni, nelucrand in arta asa cum s-ar fi cuvenit (s. n.)."

Dar poate ca, cea mai spectaculoasa metamorfozare a suferit-o Michelangelo. El ar fi dorit sa slujeasca Contrareformei, asa cum odinioara ar fi dorit sa-l urmeze si pe Savonarola, dar educatia sa neo-platonica nu l-a ajutat, ba dimpotriva, astfel ca in ultimii ani "divinul" s-a retras intr-o arta care-i permitea desfasurarea geniului doar in planul abstract al spatiilor: arhitectura. Dupa ce a atins culmea gloriei, el s-a retras, lasand in urma niste opere care "se aflau dincolo de ceea ce putea fi inteles - adica de ceea ce putea fi judecat dupa criterii naturaliste, opere care, din aceasta cauza au fost considerate fie neterminate, fie explicabile doar prin slabiciunea batranetii."

Printre putinele opere figurative s-au numarat niste desene cu Rastignirea, sculptura Pieta Romianini. Intr-unul din ultimele sale sonete, prezent intr-o scrisoare trimisa lui Vasari in 1552, Michelangelo marturisea:

"Vad bine ca gresit-am impreuna
Si eu si fantezia mea desarta
Ce idol si monarh faceau din arta
Si tot ce mintea-si vrea spre rau, nebuna".

Poemul a fost scris in momentul in care artistul se indrepta catre doua morti "din care, de una-s sigur si ma paste alta", o moarte trupeasca si una sufleteasca, de care se dorea a fi scapat. Nici pensula si nici dalta nu-i pot darui odihna,

"ci doar Acel ce pentru-imbratisare
spre noi desface bratele pe cruce."

Printre nemultumirile protestantilor se numarau cele privitoare la stilul in care erau redactate operele cu continut religios. Ca atare, Conciliul de la Trento a cautat punerea, lucrurilor la punct. Chiar in anul mortii lui Michelangelo (1564) a aparut lucrarea teologului Giulio da Fabiano, "Dialog despre eresurile pictorilor" care a sprijinit eforturile Conciliului in materie de pictura; convocat pentru 1 decembrie 1542, el s-a putut deschide abia in 1545 si a tinut pana in 1563, avand o istorie destul de zbuciumata.

Din pacate, problema imaginilor sfinte si a relicvelor, care erau combatute cu vehementa de catre protestanti, nu avea sa fie discutata decat in sesiunea din 3 decembrie 1563, cand s-au reluat, in mare, principiile de la Niceea II: "Imaginile se pun in biserici. Lor li se datoreaza cinstire, nu pentru ca divinitatea sau puterea divina se afla in ele, ci pentru ca cinstea aratata lor se refera la prototipul pe care il reprezinta."

In "De historia sanctarum imaginum et picturarum", publicata in Flandra, in 1568, Jean Molanus a condamnat arta Evului Mediu, simbolismul ei, crestinismul popular dar si crestinismul patetic, care s-ar putea numi franciscan. Imaginile pe care devotiunea franciscani le generase si intretinuse mai bine de trei secole, au ajuns acum sa fie respinse cu indignare, socotite a fi dezonorante la adresa sfintilor. Cei care s-au implicat extrem in miscarea de "curatire" a picturii religioase, ca de altfel in tot ceea ce a insemnat Contrareforma, au fost iezuitii.

Totusi, o data ce o pictura neconforma principiilor tridentine era terminata, cu greu mai putea fi fortat artistul ca sa revina asupra ei. in acest sens este celebru procesul intentat lui Paolo Veronesc, cel caruia i se comandase o Cina de Taina pentru una din manastirile Venetiei. Insa, el a inclus in cadru vreo cincizeci de figuri, neconforme cu tema biblica, fapt care l-a dus in fata Inchizitiei, ce a hotarat ca Veronese sa faca unele modificari picturii.

Pentru ca nu dorea sa se supuna, dar nici nu putea sa se impotriveasca Inchizitiei, el a preferat sa o intituleze Ospat in casa lui Levi, scotand-o astfel in afara traditiei iconografice. Conflictul lui Veronese cu Inchizitia a ramas un punct de hotar in istoria artei. "Aparandu-si opera, artistul a ridicat valorile estetice si formale - spatiul, culoarea, forma, compozitia - deasupra celor legate de tema."

Dupa o perioada de seceta religioasa in arta, datorata Iluminismului, arta catolica franceza a cautat sa reinvie in cartierul Saint-Sulpice. Aici au ajuns sa se vanda opere de arta religioasa in stil neo-bizantin, ale secolului XIX, alaturi de realizari ale artei catolice, dar intr-o maniera stangace si, adesea, de prost-gust.

Printr-o "saracire" estetica voita, arta de la Saint-Sulpice a incercat sa devieze interesul manifestat exclusiv pentru arta. Ceea ce trebuia sa atraga atentia era doar chipul pictat si nu felul in care este el realizat. Se urmarea ca, in fata unei picturi sulpicicnc, orice gand legat de stilul pictural sau autor sa inceteze. Printr-o incercare de a crea o arta "populara" - care sa fie accesibila si paturilor sociale mai putin, sau deloc cultivate - s-a ajuns la o anume maniera de reprezentare artistica a chipurilor sfinte, adesea fara prea mare tangenta cu arta, ci cu kitsch-ul.

De aceea, insisi clericii cred ca ea este o "arta suspecta", de o "modesta senzualitate deghizata", care a raspuns foarte bine "starii de devotiune comuna a credinciosilor si a multor preoti: juramintele, discursurile lor cand erau "mari predicatori" valorau oare mai mult? Pentru cine stie sa citeasca, aceasta marturie tacuta este irecuzabila. Ne judeca si ne condamna cel putin pentru acea parte din noi insine pe care o exprima automat."

Arta occidentala a secolului XX a cautat renovarea artei religioase, in sensul unei "aduceri la zi", a unei transformari a mijloacelor de exprimare. In acest sens abatele Devimy si reverentul Paul Couturier, dominican, si altii, au solicitat si au beneficiat de aportul unor artisti de marca, nume deja sonore in lumea artistica europeana - Georges Rouault, Pierre Bonnard, Henri Matisse, Georges Braquc, Jean Lurcat, Fcrnard Legcr - sau Marc Chagall.

Dar, toate aceste intruziuni ale artei moderne in spatiul religios al bisericilor a starnit controverse, chiar in interior. Cel care s-a remarcat prin violenta atacurilor impotriva aplicarii "scandaloase a artei moderne la lucrurile sfinte" a fost Monseniorul Costantini. Spirit conservator, "dogmatic" sau doar un nostalgic al traditiei artistice catolice, protestele sale au fost interpretate ca nefiind altceva decat "un aspect al luptelor care macina Vaticanul de cand integrismul a redobandit o vigoare atat de imperioasa."

Dar, nici cea care s-a intitulat cu mandrie "a treia Roma", Rusia, considerata a fi, prin definitie, pravoslavnica, nu a scapat de pericolul patrunderii realismului in arta iconografica ortodoxa. In aceasta tara ortodoxa, dupa Andrei Rubliov, a urmat o epoca de estompare a sensului spiritual al icoanei; de fapt, orientarea catre sfera culturala occidentala incepuse cu mult inainte de caderea Imperiului Bizantin. In 1547 un incendiu a devastat Moscova. In urma lui, a inceput opera de inlocuire a icoanelor distruse, dar ceea.ce s-a realizat a starnit nemultumirea celor fideli traditiei, astfel ca in 1551 a avut loc un sinod, "Sinodul celor 100 de capitole", cunoscut si sub numele de Sioglav, si care a incercat sa faca putina ordine in problematica iconografici rusesti in acel spatiu crestin care se considera a fi "cea de-a treia Roma", continuatoare a Bizantului. Intr-o epoca in care activitatea iconarilor era infloritoare, sinodul se plangea de o decadere a vietii morale a rectorilor.

Din pacate, secolul al XVII-lea, desi a cunoscut o activitate artistica tara precedent, a fost o epoca de mari acumulari, dar si de mari pierderi. Sub presiunea civilizatiei occidentale, "cultura se separa de biserica, devenind un domeniu autonom". Au ramas marturiile pictorului Iosif Vladimirov, un mare admirator al picturii occidentale, care picta sfintii "ca si cum ar fi fost vii", fara a face vreo deosebire intre pictura sacra si cea profana. Intregul rationament al innoitorilor picturii rusesti, avea sa fie interpretat in secolul urmator ca fiind sprijinit de reforma patriarhului Nikon, in cadrul careia, tot ceea ce era vechi a fost declarat fals, eretic, aproape nepios, pentru a fi inlocuit cu noul.

Patriarhul ar fi dorit indreptarea unor greseli din cadrul Bisericii Ortodoxe Ruse, sesizate cu un secol in urma de catre Sinodul din 1551, dar care nu apucase a le indeparta. Atitudinea lui Nikon a fost dezaprobata de catre o aripa a Bisericii Ruse care nu admitea ideea ca Biserica ar fi putut gresi astfel incat sa se impuna corectii. Condusa de protopopul Avvacum, respectivii "nu au voit sa accepte nimic din ideile patriarhului, pe care le considerau inovatii, erezii si abateri".

Din pacate, Biserica, prin Marele Sinod de la Moscova, nu a reactionat eficace la aparitia atator modificari aparute in arta religioasa rusa. Cand influentele profane ale Renasterii au devenit prea evidente si cand patriarhul Nikon a poruncit distrugerea acestor icoane, amenintand cu anatema pe autorii si detinatorii lor, el a fost acuzat de apucaturi "nemtesti".

Reforma initiata de el nu avea cum sa dea prea multe roade, figura lui ramanand una controversata, astfel incat el a ajuns sa fie invinovatit de fenomenul degradarii picturii sacre rusesti: "Cand in secolul al XVII-lea, o data cu alte inovatii de ordin bisericesc, si-a facut aparitia in bisericile rusesti pictura realista, realizata dupa modele occidentale, aparatorul evlaviei strabune, faimosul protopop Avvacum, opunea acestor modele - intr-o preafrumoasa epistola - tocmai duhul ascetic al vechii noastre iconografii: "Dumnezeu a ingaduit sa se inmulteasca, pe pamantul rusesc, icoanele zugravite anapoda. Zugravii le zugravesc, iar stapanirea le ingaduie, si unii si altii, tinandu-se alaturi, merg spre prapastia pierzarii. Il zugravesc pe Mantuitorul - pe Emanuel - cu o fata buhaita si cu buze rosii, cu parul carliontat, gros in brate si in muschi, cu picioarele si cu coapsele tot grasane si, asa cum arata, zici ca-i un neamt; doar sabia ii mai lipseste la sold. Toate astea vin de la vrasmasul Nikon, care a nascocit ca s-ar putea zugravi dupa modele vii. Bunii zugravi din vechime ii infatisau pe sfinti asa: cu fata, cu mainile, cu tot ce tine de simturi, subtiate si istovite de post, de truda si de toata intristarea. Voi insa, acum, le-ati schimbat chipurile: ii zugraviti asa cum aratati insiva."

*

Nici Tarile Romane nu au scapat de valul "occidentalizarii" sau al "innoirii"; benefic in planul politic, social sau cultural, dar nu si in cel artistic. O lunga perioada de timp, pana la inceputul secolului al XVIll-lea, pictura religioasa romaneasca a facut dovada puternicului atasament fata de Traditia picturala bizantina, dar si a capacitatii sale de adaptare la conditiile locale si, mai ales, de innoire creatoare a acesteia, de formare a unui stil propriu, lesne de recunoscut, mai ales in pictura murala.

Din pacate, incepand cu secolele XVII-XVIII, a devenit din ce in ce mai vizibila o orientare straina de duhul traditional, adusa de pictorii rusi din scoala moscovita, scoala de pictura in care de mult patrunsesera elementele occidentale, dupa cum am aratat si mai sus - mai intai in pictura din Moldova, apoi si in cea din Tara Romaneasca.

Dar, schimbarea majora s-a petrecut la sfarsitul secolului al XVIII-lea si, in special, la mijlocul secolului XIX, cand pictorii formati in spiritul scolilor occidentale - Gheorghe Tattarascu, N. Stoenescu, Constantin Lecca, Misu Popp, la care s-a adaugat si Nicolae Grigorescu - au impodobit cu tablouri religioase nenumarate biserici restaurate sau noi: Manastirea Antim, Sfantul Spiridon Nou, Biserica Negustori, Sfanta Ecaterina, Sfantul Ilie Rahova, Manastirea Ghighiu, Biserica Manastirii Bistrita - Valcea, Sfantul Gheorghe - Pitesti sau Manastirea Caldarusani, Manastirea Zamfira, dar mai ales, Manastirea Agapia.

Talentul lor de necontestat, in special cel al lui Grigorescu, a transformat bisericile respective in adevarate muzee, in care ochiul se delecteaza cu armonia compozitionala si cromatica, dar sufletul nu mai gaseste duhul trairii ortodoxe, abandonat undeva pe drum, la rascrucea dintre spiritualitatea rasariteana, ortodoxa si cea apuseana, catolica.

Pagubitor pentru mostenirea noastra spirituala a fost faptul ca, in multe din monumentele istorice si de arta restaurate in perioada respectiva, picturile vechi, in fresca, au fost inlaturate sau acoperite cu un nou strat pictural, realizat in ulei. Spiritul veacului nou, modern, navala lui laica asupra artei religioase a fost atat de puternic incat, pentru o vreme a eclipsat insusi sensul superior al artelor ortodoxe. Atributul artei iconografice parea a fi doar cel estetic, decorativ.

In fata desacralizarii picturii bisericesti, o adevarata "devastare si o sugrumare a artei bizantine sub spoiala mondena de imitatie apuseana, care e in total dezacord cu sensibilitatea si timbrul evlaviei noastre rasaritene", Nichifor Crainic a gasit o explicatie. Aceasta "eclipsa a traditiei noastre artistice" e datorata eclipsei "constiintei ortodoxe a conducerii bisericesti din acel timp. Teologia absentand de la obligatia de a tine in permanenta actualitate intreaga doctrina a Bisericii, spiritul laic, de imprumut, s-a instalat in formele sacre ale artei. A trebuit sa vina Comisia Monumentelor Istorice, organizatie in afara de teologie si de Biserica, sa descopere sub urata masca a modernismului inflacarata si adanca frumusete a picturii bizantine si s-o puna din nou in valoare. E poate incomod s-o spunem, dar curentul neo-bizantin, introdus in fagasul marii traditii artistice rasaritene, nu se datoreste constiintei ortodoxe a conducerii bisericesti, ci lucrarilor de restaurare, intreprinse de Comisia pomenita." Cam dura expimarea.

In plus, oricata dreptate ar avea autorul citat, in unele privinte nu trebuie ignorat faptul ca Biserica Ortodoxa nu a ramas chiar atat de indiferenta in fata navalei artei de factura renascentista. Chiar si la o scara mai mica, documentele vremii au pastrat sesizarea noutatilor confesionale. Astfel, in actele conferintelor si institutiilor ecleziastice din cuprinsul Mitropoliei sibiene, de la sfarsitul secolului al XlX-lea, s-a remarcat faptul ca, "in Protopopiatul Abrud, unele icoane "il reprezinta pe Domnul intr-o forma de caricatura", dupa cum in Protopopiatul Dejului se constata ca unele icoane nu erau conforme "tipicului bizantin, precum Adoratiunea trupului lui lisus Hristos, Adoratiunea inimii Fecioarei Maria, care au fost realizate la manastirea greco-catolica de la Nicula".

Vazand aceasta degradare si disparitie a traditiei picturale romanesti, disparitie care ducea la transformarea unor biserici intr-un soi de hibrid - arhitectura traditionala ortodoxa era imbracata intr-o haina picturala apuseana, catolica - ierarhii Bisericii Ortodoxe Romane s-au intrunit intr-un sinod, hotarand interzicerea unor astfel de picturi:

*

Deciziunea Santului Sinod al Sfintei nostre Biserici autocefale dreptmaritore de resarit, privitore la iconele, arhitectura, pictura si ornamentatiunea bisericilor din toata tara, cum sa se urmeze pe viitor.

Sfanta noastra Biserica dreptmaritore de resarit, gelosa de invetatura, Dumnedzeescului seu fondator cum si de traditiunile si asedzemintele sale, a lucrat in tot chipul la intarirea sentimentului religios printre popore si la mantuirea sufletelor lor.

Dorind a tine pironita vederea si simtul fiilor sei asupra Dumnedzeirei si Santilor, ea a deschis artelor frumose portile sale, a transmis posteritatei icona vie a tuturor persanelor Sante, cari sunt in adorat iune si veneratiune la poporele crestine.

Subsemnatii,

Considerand pictura bizantina si impreuna cu densa si pe ce-l-alte arte frumose, ca fiind singurele intru a reprezenta cu splendore, magnificenta si cuviosie persanele cele mari si Sante ale religiunei crestine, si a intretine in popor adeveratul sentiment religios;

Avand in vedere ca artele frumose, bizantine au fost introduse in Biserica nostra Romana inca din cele dintaiu timpuri ale aparitiuni lor si prin acesta, deprinderea poporului nostru cu ele si apropierea lor de catre artistii si artizanii nostri romani; Vedzand cu durere gona tacita ce se da acestor arte spre a le scote de prin biserici, si a le inlocui cu altele noui si necunoscute poporului nostru;

Vedzand marea afluenta de tot felul de icane straine, cari au inundat tara din tote partile; Vedzand ca prin unele biserici se fac zugraveli si se intrebuinteza arhitectura, iar prin casele romanilor crestini se introduc icane cari sunt departe de a infatisa dupa cum se cade imaginea Dumnedzeirei si chipurile Santilor din vechea si pazita de Dumnedzeu Biserica a Romanilor.

Vedzand ca ornamentatiunea bisericei in genere ce se introduce de cat-va timp, este lipsita aprope si de cerintele artistice si de ce/e liturgice ale ritualului nostru, si prin urmare departe de a ajuta geniul cultural al poporului roman intru desvoltarea sentimentului seu religios si national;

Si dara, temandu-ne ca nu cumva prin introducere de noiii arte in Biserica si prin casele crestinilor sa se strune ine dreapta credinta in popor si in el insusi; Santul Sinod ia dispositiunile urmatore:

1. Prea Santitii Episcopi eparhiti sa supravegheze cu dinadinsul in jurisdictiunea lor, ca pictura si ornamentatiunea care se va introduce de acum inainte, fie prin bisericele cele vechi fie prin cele noui sau reinoite - sa fie conform stilului bizantin deja in us in Biserica pastra Romana autocefala drept maritore de resarit.

2. Sa puna indatorire preotilor si epitropilor tuturor bisericilor ca inainte de a se contracta zugravirea unei biserici sa se presinle la aprobarea prealabila a Chiriarchiei tablourile ce au a se introduce in biserica, cu modelurile lor de lugravela.

3. Sa oblige pe preoti d nu primi in biserica spre santire, de cat numai icone cari sunt aprobate si recomandate de Chiriarchie sau esite din atelierele pictorilor nostri romani cunoscuti si probati cel putin de doi sau trei Chiriarchi ai tzerei. Iconele cele nesantite dupa ritualul santei nostre Biserici se vor soole cu incetul de prin casele crestinilor prin influenta morala a preotilor si in locul lor sa li se recomande cele autorizate de Chiriarchie.

4. Sa cera autoritatilor judetelor ca sa indatoreze pe primari a respecta si ei din part ele dispositiunile de mai sus si a nu ingadui vandzarea de icone si objecte sacre in cuprinsul administraliunei lor, remaind ca aceste objecte crestine sa li se procure numai prin biserica parochiala.

5. Prescurile se vor fabrica numai de femei crestine, piose sau numai de crestini.

6. Abaterea de la dispositiuneaa doua de mai sus, va atrage pentru Preoti caterisirea si pentru Epitropi dislituirea si darea lor in judecata, spre a despagubi parochia de suma cheltuita cu pictura, arhitectura si ornamentatiunea contrasita disposithmilor Bisericel nostre Romane autocefale drept maritore de resarit.

7. Biserica a carei pictura, arhitectura si omamentatiune s-a facut contra acestor dispositiuni este si remane inchisa (s.n.).

8. Abaterea de la dispositiunea a treia se va pedepsi intai cu oprire pe trei luni, al doilea cu oprirea pe un an, si al treilea cu caterisirea (s.n).

1889, Noembrie. 22

(Semneaza): I.P.S. Iosif Mitropolit, P.S. Episcop Inocent ie Budzeu, P.S. Episcop Silvestru al Husilor, P.S. Episcop Ghenadie al Ramnicului, P.S. Episcop Ghenadie al Argesului, P.S. Arhiereu Calistrat Barladenu, P.S. Episcop Parthenie, P.S. Arhiereu Inochentie al Dunarei de-jos, M. Ploestenu, P.S. Arhiereu Ieremia Galalzenu, P.S. Arhiereu Gherasim Pitestenu, P.S. Arhiereu Valerian Romncenu, P.S. Arhiereu Dositeiu Botosaneanu.

*

Hotararile de mai sus erau pe linia celor luate de catre Sfintii Parinti adunati in 787 la Sinodul VII Ecumenic. In urma celor decretate atunci, in Imperiul Bizantin a ramas marturia artistica a unei traditii iconografice milenare. De pe urma sinodului tinut in secolul trecut la noi a ramas ceea ce se vede; biserici pictate si repictate in cel mai pur stil naturalist, ca doar sfintii - au fost si ei tot oameni ca si noi. Din pacate nu putem sti cam la ce fel de pictori romani cunoscuti se refereau ierarhii Sfantului Sinod tinut la sfarsitul secolului XIX. Nu stim cam care pictori ai acelor vremuri ar fi fost demni de a impodobi bisericile, dar stim ca Mitropolitul Moldovei, Iosif Naniescu (1875-1902) nu agrea defel pictura lui Gheorghe Tattarascu sau pe cea a lui Nicolae Grigorescu.

Unul dintre semnatarii decretului prezentat mai sus a avut parte, dupa numai doi ani, de o surpriza deloc placuta, generata de pictura din 1891 a lui C. D. Mirea din catedrala Constantei. Evenimentul a declansat o disputa intre Episcopul Dunarii de Jos, Partenie Clinceni-Bacauanul (1886-1902) si ministrul Cultelor, Take Ionescu.

Personalitatea laica, "spre cinstea sa, l-a aparat pe artist", in timp ce Mitropolitul Moldovei a continuat sa sustina faptul ca "stilul bisericesc nu se inventeaza de nici un artist din cei care-i avem noi aici in tara: nici de dl. Mirea, pe care nu-lcunosc, nici de dl. Grigorescu, ale carui lucrari le-am vazut, nici de dl. Tattarescu, care mi-a lucrat biserica din Iasi, Mitropolia. Stilul bisericesc se copiaza si se urmeaza traditiunilor."

Pentru a fi si mai convingator, ierarhul Moldovei a adus ca argument datoria pastorilor de a veghea permanent si in toate domeniile la sanatatea turmei date lor in grija: "noi, episcopii, avem datoria sfanta sa dam crestinilor spre inchinare imaginile sfintilor precum le-au recunoscut, stabilit si consacrat traditiunile Sfintei noastre Biserici, cu multe veacuri inainte de noi, iar nu chipuri cunoscute care au locuit in orasul Constanta si care poate sa placa unuia sau altuia. Puteti sa ni acordati sau sa ne refuzati cererile de credit sau de cheltuieli ce am solicitat, dar ca sa spuneti ca cutare pictura va place Dvs. si trebuie s-o primim sau ca cutare lucru trebuie sa se faca asa, iar nu cum se cade, pentru ca asa voiti Dv. care platiti, noi, membrii Sfantului Sinod, eu cel putin, nu voiu putea primi in ruptul capului unele ca acestea, daca nu vor fi conform cu canoanele Sfintei noastre Biserici."

Abia spre sfarsitul secolului al XIX-lea trecut a aparut un curent de pretuire si de salvare a vechiului stil bizantin in arta, sustinut de istorici, arheologi, bizantinologi: Al. Odobescu, Grigore Tocilescu, Alexandru Xenopol, iar mai tarziu, N. Iorga, O. Tafrali, I. D. Stefanescu, V. Bratulescu.

In 1880 a luat fiinta Comisia arheologica, din 1908 a inceput sa apara Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice (BCMI), pentru ca, in 1913, sa se instituie Comisiunea Monumentelor Istorice. Astazi, nu mai este intalnit un curent de ignorare sau chiar de respingere a picturii de traditie ortodoxa, decat in extrem de rare cazuri, atunci cand pictorii sunt educati exclusiv in spiritul admiratiei fata de pictura occidentala, fara a avea constiinta ca arta lor se manifesta, totusi, intr-un spatiu rasaritean.

In prezent, in cadrul Patriarhiei Romane functioneaza Comisia de Pictura, iar din 1996 si 1997, in cadrul Facultatii de Teologie Ortodoxa din Bucuresti, s-au infiintat sectiile de Patrimoniu cultural-Conservare Restaurare si, respectiv Pictura biscriceasca-Arte Plastice, unde se cauta readucerea Teologiei si a Artei in cadrul aceluiasi univers spiritual.

Cat priveste Universitatea de Arta, desi veleitatile artistice mai determina uneori aparitia unor imagini de sfinti si nu a unor icoane, totusi, in marc masura, si aici se cauta si se reuseste aprofundarea problematicii icoanei si pastrarea traditiei. Educatia estetica in spirit ortodox incepe, din fericire, de la o varsta frageda, manualele de religie in care se afla reproduceri dupa picturi in stil bizantin, fiind o dovada in acest sens.

La randul lor, Atelierele Patriarhiei ofera spre vanzare reproduceri dupa modele bizantine, la preturi accesibile crestinilor din ziua de azi, incercand si pe aceasta cale, completarea educatiei religioase, si inlaturand treptat reproducerile realiste, constituite deja intr-o "traditie" seculara.

Din pricina faptului ca arta icoanei nu se desfasoara numai pe coordonata artistica, ci si pe cea teologica, s-a ajuns sa se creada ca Biserica Ortodoxa ar fi impotriva artei ca atare si ca nu ar aproba decat arta religioasa, cea profana fiind considerata pacatoasa. Dar, nimic din ceea ce a creat Dumnezeu nu este rau, condamnabila putand fi numai reaua intrebuintare, iar arta in ansamblul ei ramane mai departe o calc de cunoastere si de slavire a lui Dumnezeu! S-a crezut ca absenta naturalului din icoana, lipsa intrepatrunderii dintre arta profana si cea cu continut religios s-ar datora invataturii ortodoxe care vede in natura un mijloc de corupere. Lasand la o parte faptul ca si Conciliul Trento a considerat ca trebuie evitate si inlaturate scenele imorale, dovedind ca a realizat pericolul reprezentat de acestea, trebuie precizat faptul ca Ortodoxia nu priveste reprobator aspectele naturale, profane ale picturii.

Numai ca, privitor la subiectele religioase, se poate vorbi despre doua culturi crestine: una in sens larg, alta cuprinzand cultura bisericeasca propriu-zisa. Deosebirea dintre ele nu este una de grad, ci de functie, ca deosebirea dintre apostolatul laic si cel preotesc. Operele din prima categorie slujesc societatii prin suflul lor religios, si de aceea aceasta ultima arta este normata de Biserica si normativa pentru credinciosi.

In cadrul culturii sacre nu poate patrunde lumea asa cum este ca, ci numai una transfigurata. Altfel, ea risca esuarea intr-un univers comun, citadin, care nu induce atmosfera sacrului. De fapt, chiar si aceasta separare sacru-profan este artificiala, pentru ca nimic din ceea ce a creat Dumnezeu nu poate fi o piedica in calea transfigurarii, natura fiind buna in esenta ei. Se crede ca Ortodoxia condamna arta laica, peisajele, portretele, naturile moarte, in general tot ce e pictat in maniera realista, intrucat asa ceva nu se gaseste in icoane.

Dar invatatura ortodoxa nu condamna asemenea tematici, ele nu au nimic rau in sine, depinde numai de folosirea lor si de locul unde ele apar. Lumea naturala nu este o piedica in calea spre Dumnezeu, cu conditia ca omul sa nu confunde mijlocul cu scopul. Lumea este un pedagog catre Hristos, dar poate fi si calea catre iad. Ea e pomul cunostintei binelui si raului, pomul de incercare. Daca ii contemplam frumusetea pentru a lauda pe Facatorul, ne mantuim. Daca socotim ca rodul lui e pur si simplu de mancare, ne pierdem. Mantuirea nu se obtine in izolare, ci in cadru cosmic.

Nici una din creatiile lui Dumnezeu nu poate fi vinovata de caderea omului, ci dimpotriva fiecare poate contribui la urcusul duhovnicesc: depinde numai de privirea cu care ne uitam la ele. in aceasta lumina asupra intelegerii creatiei, arta profana poate fi asimilata cu contemplarea lui Dumnezeu in creatie. Cu conditia ca, admirand opera artistica, sa ne ducem cu gandul la divinul Creator, si nu doar la cel pe care oamenii il considera divin, pictorul respectiv.

In privinta icoanei, legile sale sunt "legile vietii duhovnicesti - puterea ei e puterea invierii. in lumina icoanei intri, iar limba ei o inveti prin pocainta si smerita inchinare, nu prin observatie si prin simpla educatie artistica. Culorile ei vorbesc fara glas, iar formele il arata pe Cel fara forma celor care se inchina cu credinta tainei."

Ceea ce nu s-a inteles de catre toti artistii este faptul ca nu poate avea loc adorarea lui Dumnezeu in fata unui tablou religios; acesta poate inlesni admiratia, respectul si dragostea fata de arta si artisti, dar, atunci cand este introdus in spatiul sacru, inchinarea care trebuia sa se indrepte catre Dumnezeu, este deturnata catre aceasta lume si catre Cel care a faurit-o, intrucat lumea spirituala este inexistenta. Se legitimeaza cultul artei, al artistului, religia antropocentrica isi vede "legiferata" iconografia sa, chiar de catre Biserica care ar fi trebuit sa o interzica.

Dupa cum a spus-o Sfantul Teodor Studitul, "icoana nu reprezinta firea, ci persoana", ori tocmai aici s-a impotmolit arta apuseana caci, dupa ce s-a "eliberat" de traditia bizantina, i-au ramas doar acele mijloace prin care putea picta numai firea lui Hristos, una dintre ele ; cum cea divina este indescriptibila prin definitie, mai ramanea doar firea umana. in arta religioasa Persoana divino-umana a lui Hristos nu mai putea pastra decat atributul uman. Chiar daca El este si Fiul lui Dumnezeu, arta nu-i mai putea oferi decat chipul omului pe care venise sa-l mantuiasca.

Pe nesimtite si, aproape cu religiozitate, arta occidentala de tip realist, naturalist, L-a transformat din Fiul Omului in fiul omului. Lipsind trairea, rugaciunea, dar si cunoasterea fundamentului teologic al icoanei, toate masurile canonice sau necanonice luate impotriva denaturarii artei religioase nu au dat rezultate.

Nu masura disciplinara poate rezolva o problema mantuitoare, nu Litera, ci Duhul, caci numai Acesta da viata. Iar viata pe care El o da este vesnica, asemenea timpului care, in icoana, se dilata inspre vesnicie. Caci nici o porunca, decret sau interdict nu-l poate opri pe artist sa se manifeste in vreun fel sau altul, afara numai de porunca iubirii. Daca iubirea de Dumnezeu lipseste, daca nu lucreaza in sufletul artistului, atunci nici o masura coercitiva sau punitiva din lume nu-l poate impiedica sa se manifeste antropomorf si nu teomorf.

Conf. Dr. Mihaela Palade

.

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 4047

Voteaza:

Arta crestina si nemultumirile generate de specificul manifestarilor sale 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE