Canalul Dunare - Marea Neagra, altar mucenicesc

Canalul "Dunare - Marea Neagra", supranumit adesea drept "Canalul Mortii", datorita nenumaratelor suflete ce au murit la zidirea lui, este un canal navigabil din judetul Constanta ce face legatura intre porturile Cernavoda si Constanta Sud. Acest canal a fost sapat mai ales pentru scurtarea drumului dintre Dunare si Marea Neagra, scurtatura evitand un ocolis de peste patru sute de kilometri.

Primele planuri de sapare a unui asemenea canal de scurtatura, intre Dunare si Marea Neagra, au aparut in anul 1878, insa conducerea vremii nu s-a incumetat sa se apuce de lucru. Mai apoi, in anul 1929, inginerii Aurel Barglazan si Octavian Smighelschi vor intocmi un studiu documentat, precum si un proiect cu actualul traseu al canalului. Studiul celor doi va fi publicat in Timisoara, sub titlul "Studiul unui canal navigabil Cernavoda-Constanta". In urma izbucnirii celui de-al Doilea Razboi Mondial, regele Carol al II-lea va renunta si el la construirea canalului.

Lucrarile de sapare a mult-doritului canal au inceput abia in data de 25 mai 1949, sub conducerea lui Gheorghiu-Dej. Potrivit unor studii sovieto-romane, lucrarile la Canal trebuiau terminate in nu mai mult de patru ani. In aceasta perioada de inceput, pana in data de 20 iulie 1953, lucrarile se vor efectua mai ales cu jertfa detinutilor politici. In termenii regimului Gheorghiu-Dej, canalul era vazut drept "un mormant al burgheziei romanesti". Dupa cele mai prudente estimari, in lagarele lui au fost concentrati, numai in anul 1950, peste patru mii de detinuti. Fiind sistate intre anii 1953-1975, lucrarile la Canal au fost finalizate abia in anul 1984. Inaugurarea faimosului Canal a avut loc intr-o zi de sambata, in data de 26 mai 1984, in prezenta presedintelui tarii, Nicolae Ceausescu.

Pentru realizarea canalului "Dunare - Marea Neagra", supranumit si "Magistrala Albastra", muncitorii au excavat in jur de trei sute de milioane de metri cubi de pamant, cu mult mai mult decat a fost necesar pentru realizarea Canalelor Suez si Panama; peretii laterali ai Canalului au fost intariti prin turnarea a peste trei milioane si jumatate de metri cubi de beton.

Pornind din portul Cernavoda, canalul strabate localitatile dobrogene Saligny, Mircea Voda, Satu Nou, Medgidia, Castelu si Poarta Alba; din aceasta ultima localitate, Canalul se imparte in doua brate, cel nordic indreptandu-se spre portul Navodari, iar cel sudic mergand pana in portul Agigea. Avand o lungime de 64 de kilometri, o adancime de sapte metri si o latime de 70 de metri la baza si 110 metri la suprafata apei, maretul Canal "Dunare - Marea Neagra" este al treilea canal navigabil din lume, ca lungime, dupa canalele Suez si Panama.

Canalul "Dunare - Marea Neagra", altar mucenicesc

Potrivit marturiei celor care au coordonat lucrarile, Iosif Visarionovici Stalin este cel care i-ar fi comandat lui Gheorghe Gheorghiu-Dej demararea construirii acestui canal, precum si exterminarea aici a dusmanilor regimului comunist. Astfel, uriasul santier de la Canalul "Dunare - Marea Neagra" a fost randuit dupa modelul rusesc al canalelor "Moscova-Volga" si "Marea Baltica - Marea Alba", ca un adevarat gulag autohton.

Fiind organizat pe sistemul lagarelor de munca fortata, santierul de la Canal avea drept scop eliminarea oricarei forme de rezistenta la procesul de sovietizare. Datorita coloniilor de munca silnica de la Canal, unde munca era impreunata cu infometarea, cu bataile, cu bolile si cu moartea, acest loc a inceput a fi numit "Canalul Mortii".

Incepand din luna mai a anului 1950, de-a lungul celor 65 de kilometri dintre Constanta si Cernavoda, au fost create 14 lagare de exterminare prin munca fortata. Colonia cea mai mare a Canalului era santierul de la Poarta Alba, acolo aflandu-se tot timpul peste 12.000 de detinuti. In colonia de munca silnica Galesul erau adunati toti preotii (detinuti politici) adusi la Canal.

Mai bine de o treime dintre muncitorii prezenti tot timpul pe santier (60.000 de oameni) erau detinuti politici, astfel incat primul santier de constructie a Canalului a reprezentat mai degraba locul unei tragedii nationale, zeci de mii de oameni murind. La inceputul anului 1952, in coloniile de munca silnica de la Canal se osteneau din rasputeri mai bine de 19.000 de detinuti, 20.000 de muncitori civili si 18.000 de militari in termen. Mai apoi, dupa anul 1973, pe santierele de la Canal erau randuiti cate opt mii de soldati anual. Este imposibila intocmirea unei liste precise cu numele sau numarul tuturor celor care au murit pe santierele de la Canal.

Detinutii politici erau luati din inchisorile comuniste si transportati pe santierele de la Canal in trenuri de tip "marfar", uneori si cate patruzeci de barbati intr-un vagon. Odata ajunsi la locul de munca silnica, indiferent de conditiile meteorologice (vant, ger sau arsita), detinutii politici trebuiau sa-si implineasca norma zilnica, adica sa disloce doi metri cubi de piatra intr-un interval de numai 12 ore. Daca muncitorii militari sau civili puteau folosi utilaje si unelte mai de calitate, detinutii politici nu aveau acces decat la tarnacoape si baroase.

Daca un detinut politic nu isi indeplinea norma zilnica, conducerea santierului il pedepsea crunt, fie cu limitarea hranei, care oricum era extrem de slaba, fie cu bataia si inchiderea in carcera. Indiferent de anotimp, detinutii erau inghesuiti, uneori si pana la o suta de barbati, in baraci zidite din scanduri si pamant, lungi de 30 de metri si late de sase metri.

Teodor Danalache