Nimic nu este mai viu, mai tensionat, dar si mai enigmatic decat sinele nostru: propria noastra identitate si, daca vreti, propria noastra constiinta, cum altfel decat morala. Sinele nostru prin natura sa este mai responsabil decat restul persoanei noastre, care, de obicei este plina de infumurare, de dispret si de raspunsuri. Acest sine il simt ca pe un clocot, ca pe o neliniste care te agaseaza, te deranjeaza atunci cand duci o viata normala, adica lipsita de continut. Mai ales atunci cand nu se urmareste nici un ideal, nici o finalitate, predominand blazarea, resemnarea.
El, eul tau interior, prietenul tau intim sau anonimul, acel ceva care te deranjeaza mai mereu, iti atrage atentia, te roaga, chiar te implora sa faci doua lucruri esentiale (sau importante) in viata ta: sa te impaci cu Dumnezeu si sa te impaci cu tine insuti.
Acestea doua sunt atat de necesare pentru a avea o viata in care sa nu lipseasca fondul, adica fapte, idei, ganduri care sa se armonizeze cu ceea ce era odata viata, lumea. Dar ca sa te impaci cu Dumnezeu si cu tine insuti trebuie sa ai incredere in sinele tau, in acest ceva care stii ca exista, desi n-are identitate. Poate este un simplu eu al tau care-ti defineste persoana, identitatea, poate este constiinta, sau amandoua la un loc, dar el exista si trebuie sa comunici cu el, sa ai incredere in el.
Pentru aceasta trebuie sa “cobori “ in propriul tau sine, in propria ta inima, sa te insingurezi, sa te retragi in sinea ta pentru a incepe sa comunici cu tine insuti, pentru a te analiza, a te vedea cu propriii ochi. Cand te retragi in sinea ta in sufletul tau, te desparti temporar de orice contact exterior cu lumea exterioara. stim ca sunt ganduri rebele care adesea iti deranjeaza singuratatea, rugaciunea celor care se roaga, gandurile pe care vrei sa le dezvolti, dar cand cobori in sine, cand iti asculti inima cu adevarat acestea nu mai exista, de fapt nu mai au accesul liber, neingradit in intimitatea, viata ta. Cred ca acest sine , acest eu al tau si aceasta intalnire cu el, adica cu tine insuti se petrece - spiritual vorbind - intr-un univers special.
In sufletul tau, acolo unde are loc aceasta intalnire este altarul, biserica ridicata de Dumnezeu, tocmai pentru asemenea momente. Practic esti intr-o biserica in care te rogi. Tu esti calugarul, poate singura ocazie din viata ta de a fi asemenea acestuia (sau poate ca nu, pentru ca asemenea introspectii mai pot avea loc), care se roaga pentru relevarea adevarului, pentru sufletul sau. Spuneam ca aici nu mai au acces gandurile rebele, lumea exterioara, nimic material , lumesc. Ai inchis usa dupa tine si ai lasat o multime de griji, nevoi, ganduri, oameni in spatele ei si nimic n-o poate deschide, nimic nu poate sa-ti tulbure rugaciunea, meditatia, dialogul cu tine insuti. Acest dialog te ajuta sa afli cine esti, ce esti, ce-ai facut pana acum, unde ai gresit. Dar cel mai important, aici vei restabili legatura cu Dumnezeu. Probabil, aici, in urma analizei vietii, personalitatii tale, vei afla unde ai gresit si tot aici vei invata sa te ierti pe tine insuti mai intai, apoi sa ierti celorlalti, lumii. Aici te initiezi in marea si fericita sansa de a fi crestin. E spovedania ta, pocainta, rugaciunea cu lacrimile care te salveaza, te urca, pentru a putea continua sa traiesti cu adevarat. Aici te nasti a doua oara, aici devii din nou om.
Am putea numi aceasta experienta intrarea in sine. Ea este atat de necesara pentru a acumula energiile vitale pentru viata, pentru a-ti reda echilibrul moral si psihic, pentru a deveni un crestin adevarat.
in urma unei asemenea experiente, in care te-ai vazut cu proprii ochi in adevarata lumina, cu implinirile, dar mai ales neimplinirile si neajunsurile firii tale si ai restabilit legatura cu Dumnezeu, te intorci in lume cu un chef de viata nebun, dar responsabil. Te intorci pentru a darui din bucuria ta pe care ai intalnit-o in aceasta experienta purificatoare de comunicare cu propriul sine, cu Dumnezeu. Te intorci pentru a face pace si a darui din munca ta, din energia ta, din puterea ta. Pentru a iubi si a ierta. Nu poti altfel sa devii om, cu adevarat om, daca nu te-ai analizat cu maxima luciditate, daca n-ai fost sincer cu tine insuti niciodata. Daca nu te-ai rugat niciodata, cum poti sa fii crestin? Daca nu ai simtit lacrimile vii din inima ta, daca nu le-ai simtit de fapt pulsul, caldura, energia lor. Cum am putea altfel?
Intrarea in sine este o rugaciune tamaduitoare, purificatoare. Pe care o repeti pana la sfarsitul vietii tale de mii si mii de ori. Pentru ca ai nevoie de energie, de echilibru , de curaj, de incredere. Credinta este un act miraculos pentru ca vine din nobletea sufletului uman si din intelepciunea sa, dar nu din inteligenta sau alta putere. Pentru pastrarea credintei vie ,puternice, trebuie mereu sa te intorci in inima ta, acolo unde gasesti cuvintele, puterea de a comunica cu Dumnezeu, de a fi cu El, macar o clipa. Ai nevoie de El, pentru ca te cunoaste cel mai bine si iti daruieste prin legatura pe care ai stabilit-o acea forta morala, acea energie, acea dragoste care te mentine pe linia de plutire, te pastreaza om.
Cand ai aceasta viata in care-ti gasesti timp si vointa pentru a te “realimenta”, a fi sincer cu propria valoare a fiintei tale, cu realizarile si neimplinirile tale, si gasesti puterea de a nu te pierde cu firea in fata eventualelor realizari personale, poti sa crezi ca esti un om fericit, un privilegiat al sortii.
Cred ca aceasta retragere din lume, din tumultul acestei vieti este atat necesar pentru a fi tu insuti, pentru a redeveni tu insuti. si am spus mai sus ce inseamna aceasta: o transformare, o devenire, o experienta morala. Dar, nu este suficienta aceasta pentru a fi mantuitoare. Mantuitoare este fapta, iesirea din sine, intoarcerea in lumea care are nevoie si de tine, ca de toti oamenii in general.
De ce are nevoie lumea de mine, de tine sau de altii, mai ales pentru ca nu suntem din punct de vedere social sau moral o elita? Pentru ca lumea este un sistem sau ar trebui sa fie, care ne uneste, ne armonizeaza pe toti buni sau rai, iar scopul acesteia este de a ne impaca intre noi, de a ne ajuta, de a ne tolera. Nu a ne discrimina, dispretui, invinge. Aceasta este lumea pervertita, stricata de om. Lumea adevarata are nevoie de noi toti, dar mai ales de faptele noastre, pentru a elimina suferintele, nedreptatile din ea. Lumea adevarata are nevoie de noi pentru a ne ierta, pentru ca este un sistem alcatuit din fiinte libere, cu adevarat libere, cum suntem noi. Dar libertatea este si un act de vointa, care presupune rastignirea pacatului, a pornirilor contrare firii noastre umane.
Cum am putea altfel, daca nu am cauta linistea in sufletul nostru, in rugaciunea noastra si apoi sa ne intoarcem cu dragoste la semenii nostri la o viata tumultoasa. Pentru a darui din preaplinul nostru sufletesc. in zadar avem atatea idei, idealuri sau ganduri, nobile fara indooiala, daca nu daruim din ele lumii, daca nu le punem in practica sau nu cerem ajutorul pentru ale transpune in practica, si in zadar traim daca nu putem exprima ceea ce gandim sau iubim. Viata este si evadare din lume, dar si revenire la ea, pentru a nu fi niste lasi sau niste egoisti.
Gand: Viata pentru sine este o continua urcare. in ciuda pacatelor, in pofida esecurilor pe care fiinta umana le are, dorinta vie, actul de vointa determina sinele, constiinta personala sa urmeze un drum care duce spre recunoasterea si renuntarea la pacat. Viata este lupta, continua cautare a sinelui. Ce-nseamna aceasta? Cunoasterea lui D-zeu, redescoperirea Sa. inaltarea sinelui se produce cand fiinta umana isi da seama cat de straina, de departe de ideea de Dumnezeu este. Credinta in idealurile pentru care am fost creati o descopera doar sinele nostru.
Care este sensul vietii noastre? Este asumarea fericirii ca datorie, cu toate riscurile care le atragem asupra noastra: suferinte, sacrificii, etc.
Cel mai important lucru va fi infrangerea indoielii din sufletul nostru. Sa nu ne lasam sfartecati de iluzia ca suntem uitati.
Traian Calistru
Traian Calistru
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.