Exodul in lumina descoperirilor arheologice

Exodul in lumina descoperirilor arheologice Mareste imaginea.


Exodul si calatoria poporului evreu
spre Canaan sub conducerea lui Moise,
in lumina descoperirilor arheologice

Stramutarea lui Iacob si a urmasilor sai in Egipt

Dupa intamplarile petrecute cu Iosif (Fac. cap. 37-45) si ridicarea, acestuia la demnitatea de vice-rege la curtea faraonului (41, 39-45), patriarhul Iacov, numit si Israel (= omul care s-a luptat cu Dumnezeu, cf. 32, 28), in varsta de 130 de ani (47,9), a coborat si el in Egipt, cu tot avutul si urmasii sai. In drumul catre Egipt, oprindu-se la Beer-Seba, la sud de Hebron, patriarhul a adus jertfa si a avut aici, in vis, o minunata revelatie, din care Iacov intelege ca Dumnezeu insusi a randuit aceasta stramutare, fagaduind sa-i readuca in Canaan, vatra parintilor lor Isaac si Avraam, insa ca popor "ales", din care urma sa se nasca "Impaciuitorul" (46, 1-4; 49, 10).

Aceasta stramutare se incadra, deci, ca etapa distincta in iconomia divina si implinea fagaduinte mai vechi (12, 1-3;  15,  13-16;  26, 3-4; 28, 13-15).

Sfanta Scriptura infatiseaza, in continuare, primirea ospitaliera facuta de catre faraon si asezarea fiilor lui Israel in tinutul fertil Gosen, denumit ulterior Ramses (47, 1-11); apoi, moartea lui Iacov, in varsta de 147 de ani si aceea a lui Iosif, in varsta de 110 ani (cap. 50). Sirul evenimentelor este reluat dupa o indelungata perioada de timp, in care fiii lui Israel s-au inmultit si au devenit popor (Ies. 1, 1-10).

Autorul sfant nu mentioneaza timpul cand s-au petrecut aceste fapte, nici numele faraonului care a ridicat pe Iosif, din starea de sclav, la o asemenea demnitate de stat, si care a primit atat de ospitalier, acest grup de semiti. Cercetatorii au cautat sa raspunda la aceste intrebari, pe temeiul stirilor biblice si al altor documente extrabiblice, insa raspunsul lor este diferit. Unii socotesc ca este vorba de Amenemhat III, din dinastia a XII-a, ultimul faraon care a guvernat peste Egiptul intreg (prima jumatate a veacului al XVIII-lea i.d.Hr.), inaintea marii rascoale populare din jurul anului 1750 i.d.Hr. Altii incadreaza istoria lui Iosif si a fratilor sai in ajunul sau la inceputul dominatiei hicsosilor, triburi venite din deserturile de la nord-est de Egipt, probabil tot semiti, care au patruns mai intai in delta, apoi au pus stapanire pe intreg teritoriul. Hicsosii, s-au mentinut in Egiptul infrant circa 150 de ani (1730-1580 i.d.Hr.), dand dinastiile XV-XVII, care s-au succedat pe tronul faraonilor egipteni. Capitala lor a fost Avaris, oras asezat in partea de est a deltei, in apropierea actualului sat San el-Hagar. Numele faraonului care 1-a primit pe Iosif, ar fi Apophis sau Apapi II, cel mai celebru dintre regii hicsosi.

Cat priveste durata sederii evreilor in Egipt, ne este indicata: 430 de ani (Exod 12, 40-41 ; cf. Galat. 3, 17). Textul din Geneza 15, 13,16 indica 400 de ani, ceea ce se poate considera o cifra rotunda, echivalenta celor 430 de ani. Sfarsitul Genezei (50, 22-26), si primele versete ale Exodului (1, 1-11), cat si genealogiile Pentateuhului, privind aceeasi perioada (Exod 6, 16-20; Numeri 26, 57-59), par sa indice insa un timp mult mai scurt, cateva generatii. S-a raspuns ca toate aceste genealogii sunt incomplete si ca ele fixeaza numai jaloanele intre ultimele generatii, care sunt cunoscute, si primul stramos al familiei. Etnologia moderna si vechile documente orientale procura si alte paralele ale acestui mod de a lucra. Intr-adevar, numai printr-un proces lent si indelungat, cei 12 fii ai lui Iacov s-au putut constitui, diferentia si federaliza in cele 12 triburi ale lui Israel la iesirea din Egipt, astfel incat cele 75 de persoane, descendente din Iacov, la intrarea in Egipt (Geneza 46, 27 ; Exod 1,6), sa devina popor (Exod 1,7).

Retine, totusi, atentia, tacerea completa a autorului biblic privind toata aceasta perioada de patru veacuri din istoria israelitilor, el reluand firul istorisirii, dintr-o data, cu evenimentele legate de persoana lui Moise. S-a aratat ca aceasta omitere s-a facut cu buna stiinta, intrucat perioada respectiva nu a dat nimic insemnat pentru credinta acestui Popor. Dupa izgonirea hicsosilor (circa 1580 i.d.Hr.), faraonii dinastiei a XVIII-a au mutat capitala de la Avaris la Teba. Israelitii au ramas in continuare in tinutul Gosen, unde duceau o viata izolata de pastori. Pentru egipteni au fost veacuri deosebit de furtunoase si nimanui i-a venit gandul sa asupreasca pe israeliti, cu atat mai mult, cu cat israelitii cedasera, in buna masura, influentelor culturii egiptene.

 Imprejurarile si data exodului

S-a ridicat un alt faraon "care nu cunoscuse pe Iosif" (Exod 1,8) si care "vazand multimea fiilor lui Israel" si socotindu-i un pericol pentru egipteni, mai ales in vreme de razboi, a hotarat asuprirea acestora, in vederea slabirii si imputinarii lor (1, 9-10). Aceasta asuprire cunoaste mai multe etape: supunerea evreilor la munci grele (1, 11-14); suprimarea noilor nascuti de parte barbateasca (1, 15-22) ; ingreunarea conditiilor de munca (5, 6-23). Impilarea si prigoana au avut, insa, urmari complet opuse. Ele au contribuit la trezirea in randul celor nedreptatiti a sentimentului de comunitate etnica, a necesitatii de rezistenta. Acest proces este vizibil chiar in exemplul lui Moise. Uciderea asupritorului egiptean si fuga spre Rasarit, nu sunt numai un reflex al revoltei lui personale ci, totodata, primul semnal de revolta a poporului asuprit.

Autorul biblic nu mentioneaza, nici de aceasta data, care este numele faraonului asupritor. Parerile sunt, iarasi, impartite. Diversi comentatori l-au identificat cu Ahmes sau Amosis I (circa 1546-1525 i.d.Hr.), fondatorul dinastiei a XVIII-a (1546-1319 i.d.Hr.), cel care a alungat definitiv din tara pe hicsosi. Altii il identifica cu Ramses al II-lea (circa 1292-1234 i.d.Hr.), al treilea si unul dintre cei mai mari faraoni din dinastia a XIX-a (circa 1319-1200 i.d.Hr.). Aceasta identificare se face pe temeiul indicatiei de la Exod 1, 11, care ii arata pe evrei siliti sa lucreze la zidirea cetatilor Pitom si Ramses. Potrivit stirilor istorice si vestigiilor arheologice, aceste cetati au fost marite si fortificate de catre Ramses al II-lea. In scopul intaririi statului egiptean si al organizarii unor conditii de contopire, acest faraon a construit mult in delta si a mutat capitala din Teba, in cetatea Ramses, ridicata pe locul vechiului Avaris, aflat in decadere.

In stransa legatura cu problema de mai sus, sta aceea, tot atat de controversata, a stabilirii datei "iesirii" evreilor din Egipt, sub conducerea lui Moise. Datarea acesteia difera de la un invatat la altul, inscriindu-se in perioada de la mijlocul veacului al XV-lea ", pana catre mijlocul sau chiar sfarsitul veacului al XIII-lea. Dificultatile de datare sunt explicabile, pe de o parte datorita lipsei de precizie a stirilor referitoare la acest fapt, pe de alta parte, pentru ca perioada respectiva a fost cea a unei mari framantari si migrari de popoare in intregul Orientul Apropiat, in cadrul careia instalarea evreilor in Canaan n-a fost decat un element. Cronicile egiptene trec sub tacere completa acest eveniment, socotindu-1, probabil, de importanta minora, care nu isi gasea locul in povestirea faptelor marete ale faraonilor pe care ei aveau misiunea de a le imortaliza. Pentru stabilirea acestei datari se iau in considerare numai stirile biblice, cat si cele furnizate de vestigiile arheologice. Dar si acestea par, oarecum, contradictorii.

Cei care sustin o datare mai veche a "exodului" si anume in veacul al XV-lea i.d.Hr., se intemeiaza pe indicatiile a doua texte scripturistice : I (III) Regi 6, 1 si Judecatori 11, 26. Primul text: I (III) Regi 6, 1, arata ca regele Solomon (circa 970-931 i.d.Hr.), a inceput construirea templului "in anul 480 dupa iesirea fiilor lui Israel din Egipt, in al patrulea an al domniei sale". Aceasta indicatie plaseaza "exodul" la mijlocul veacului XV i.d.Hr. si intrarea in Canaan sub Iosua catre anul 1400 i.d.Hr.

Cel de al doilea text: Jud. 11,26, vorbeste de o perioada de 300 de ani care s-au scurs de la razboiul purtat de israeliti, sub conducerea lui Moise, contra lui Sihon, regele amoreilor (Num. 21, 21-30; Deut. II, 27-37), pana in timpul lui Ieftae. Daca il situam pe Ieftae la mijlocul perioadei "judecatorilor", israelitii au sosit in Transiordania in jurul anului 1400 i.d.Hr. Aceste date par a fi confirmate de unele descoperiri arheologice. Astfel, sapaturile arheologice efectuate pe ruinele stravechiului oras Ierihon, cucerit de catre Iosua (Iosua VI), confirma ca acest oras a fost distrus, intr-adevar, de catre cotropitori si anume in veacul al XIV-lea i.d.Hr. ".

De asemenea, pe tablitele cu scriere cuneiforma, descoperite la Tell-el-Amarna, s-a descifrat o corespondenta diplomatica, datand din veacul al XIV-lea i.d.Hr., in care regii canaaneni, vasali Egiptului, comunica faraonului Amenofis III si Amenofis IV despre atacurile unor triburi habiru, de dincolo de Iordan si cer ajutor. Intr-una din scrieri este mentionat un oarecare conducator numit Iesua .Pe aceeasi linie de argumentare, poate fi utilizat si un text egiptean: stela din anul al cincilea al domniei lui Menephtah (1234-1277 I.d.Hr.), care aminteste de prezenta, la acea data, a    israelitilor in Canaan.

Cercetatorul este pus, insa, in dilema de indicatia data la Exod in care vorbeste de munca evreilor la zidirea cetatilor Pitom si Ramses atribuite dupa cum am vazut, lui Ramses al II-lea (1292-1234). "Exodul" ar fi, deci, posterior urcarii pe tron a acestui faraon. In continuare, textul de la Exod 2,23 semnaleaza ca faraonul asupritor a murit in timpul sederii lui Moise in Madian. "Exodul" ar fi avut loc, in consecinta, dupa lunga domnie a lui Ramses al II-lea si anume sub fiul si succesorul acestuia, Menephtah (1234-1227 i.d.Hr.). Pe aceste temeiuri multi cercetatori istorici si exegeti, intre care amintim pe Pierre Montet, M. Noth, R. de Vaux, Fillion s.a., fixeaza data "iesirii" la mijlocul sau catre sfarsitul secolului al XIII-lea i.d.Hr. Ei recunosc, insa, probabilitatea acestor datari.

Pentru dezlegarea acestui adevarat "nod gordian", s-au cautat diverse explicatii. Unii explica aceasta (paruta) neconcordanta intre textele scripturistice, prin faptul ca, Biblia fiind transcrisa in diferite epoci, unele denumiri au putut fi actualizate, spre a fi pe intelesul cititorilor. Aceasta observatie poate fi luata in considerare, in baza altor exemple analoage. Astfel, se aminteste de Ur al "caldeenilor" (Geneza 11,31), pe vremea lui Avraam (circa 2000 i.d.Hr.), in timp ce caldeenii sunt amintiti in istorie de abia la sfarsitul mileniului al II-lea i.d.Hr. Din Geneza 14,14, aflam ca Avraam i-a urmarit pe dusmani pana la "Dan", in prezent se stie ca, in timpul lui Avraam, orasul mentionat se numea Lais, iar mult mai tarziu a fost schimbat in Dan. Se vorbeste de tinutul "Ramses" (Gosen) in timpul lui Iosif (Geneza 42,11), cu mult inainte de existenta faraonilor cu acest nume; de "pamantul filistenilor" pe vremea lui Moise (Exod 13,17), cu toate ca filistenii, care fac parte dintre "popoarele marii", s-au asezat pe coasta Palestinei mult mai tarziu (circa 1175 i.d.Hr.), dupa instalarea evreilor in Canaan. Evreii intra in conflict cu filistenii abia pe vremea Judecatorilor si a regilor (Jud. 10,7 ; cap. 14-16;  I Regi 4 etaj. Tot astfel ar fi cazul cu denumirile oraselor Pitom si Ramses.

Altii au emis ipoteza "iesirii" din Egipt si patrunderii in Canaan in doua sau mai multe etape, la mari intervale de timp. Aceasta ipoteza contrazice, insa, datele Pentateuhului, care infatiseaza "iesirea" tuturor celor 12 triburi ale lui Israel sub conducerea lui Moise si patrunderea lor, o singura data, in Canaan, sub conducerea lui Iosua (Exod 1,7 ; XIL 37-38 ; Num. capitolele 1,2, 10, 13, 34 ; Iosua 3,12 ; 4,2-13 etc).

Dincolo de aceste incertitudini, firesti pentru niste vremuri atat de indepartate, "iesirea" din Egipt si calatoria spre Canaan au ramas cea mai mare amintire istorica si religioasa a poporului evreu, un fapt a carui veracitate istorica este de netagaduit. Sensul pe care poporul evreu l-a dat acestui eveniment, a fost acela al unei "eliberari" voite de catre Dumnezeu (Iahve) si implinite de catre El, prin intermediul lui Moise. Iahve este cel care a facut sa iasa "poporul Sau" din Egipt, din "casa robiei" (Deut. 26, 6-9). Aceasta afirmatie revine frecvent, incepand cu pentateuhul pana la ultimele file ale Vechiului Testament: in cartile istorice, la profeti si in psalmi. Este articolul fundamental al credintei lui Israel. Din aceasta credinta adanca in iubirea si grija lui Iahve si-au tras israelitii forta morala, puterea si curajul necesar in momentele de infrangere si nenorocire, in toata perioada Vechiului Testament.

 Exodul

Intreaga traditie biblica si istorica leaga amintirea acestui eveniment de figura lui Moise, "omul lui Dumnezeu", "profetul care a grait cu Dumnezeu fata catre fata" (Deut. 34, 10, Num. 12,8), eliberatorul si legislatorul poporului sau, in care posteritatea a vazut pe autorul Pentateuhului, fondatorul religiei lui Israel si organizatorul cultului divin, si a carui existenta istorica este recunoscuta, de asemenea, in chip neindoielnic. Cu toate ca critica moderna a incercat sa-i restranga ori sa-i tagaduiasca rolul sau, ea recunoaste ca, suprimand pe Moise, devine inexplicabila religia si existenta insasi a lui Israel; se afirma ca "daca traditia nu ne-ar spune nimic despre Moise, ar trebui sa-l inventam". Sub povatuirea sa, triburile israelite, separate si invrajbite intre ele, s-au unit intr-o singura organizatie care a rezistat victorioasa in Egipt, in pustie si in Canaan.

"Chemarea" lui Moise a avut loc la muntele Horeb (Exod cap. 3). Din mijlocul rugului ce ardea, Dumnezeu ii graieste si-l trimite sa scoata pe fratii sai din robie si sa-i conduca spre "tara fagaduintei". Cel ce il trimite la aceasta misiune, i se descopera, mai intai, ca "Dumnezeul parintilor, al lui Avraam, Isaac si Iacov" (3,6) ; apoi (3,14) sub numele de "Cel ce este" (in ebraica - Iahve). Acest nume, cea mai scurta definitie dogmatica a Fiintei divine (comp. Apoc. 1, 8 ; 28, 13), indica atat existenta "de la Sine" si "prin Sine" (aseitatea), cat si notiunea metafizica de "fiinta" in sine, de plinatate a vietii, a existentei. El indica, in acelasi timp, unitatea, simplicitatea, eternitatea, imutabilitatea, perfectiunea Fiintei divine. In aceasta revelatie este deja inclus articolul fundamental al credintei poporului evreu. Iahve este cel ce va scoate poporul din Egipt (Exod 3, 9-12 ; Deut. 26,5-9). Legamntul de pe Sinai este pregatit: Israel este poporul "ales" de catre Dumnezeu.

Dupa ezitari, Moise, investit cu puterea de a face minuni, accepta misiunea incredintata. impreuna cu Aaron, fratele sau, el s-a infatisat inaintea faraonului, probabil la Tanis ( = Taneos, Psalm 77, 15.48) si -cer slobozirea poporului, sub pretextul aducerii de jertfa, in pustii, cale de trei zile (Exod, 5, 3). Faraonul, vazand in aceasta cerere un mijloc disimulat de a fugi de lucru sau de a evada, o respinge categoric inca mai mult ingreunand conditiile de munca (5, 1-19). Urmeaza cele "zece plagi" (cap. 7-11), "semne" destinate sa faca cunoscuta puterea lui Iahve inaintea faraonului si a intregului popor. De cea din urma moartea intailor nascuti ai egiptenilor, este strans legata instituirea serbarii Pastelui (Exod 20). Unii cercetatori au vazut origini mai vechi ale acestei sarbatori si anume, intr-o sarbatoare pastorala, ce avea loc primavara, inaintea plecarii la pasunatul de vara, pentru fecunditatea si prosperitatea turmei. In viata poporului evreu, sarbatoarea Pastelui a ramas legata de amintirea noptii "eliberarii" (14 Nisan), cand ingerul Domnului "a trecut" (= Pesah, trecere) si a ocolit carele evreilor, unse cu sangele mielului pascal, dar a lovit pe toti cei intai nascuti ai egiptenilor (12, 13, 23, 27).

In acea "noapte de priveghere a Domnului" (12, 42), fiii lui Israel au plecat din Ramses "ca la sase sute de mii de barbati pedestri, afara de copii" (12, 37). S-au mai adaugat "oameni de felurite neamuri" (12, 38), desigur prizonieri de razboi, in numar destul de mare in Egipt. Dupa unii critici, cifra este exagerata. Ea este, insa, reluata si intarita, cu prilejul indoitei "numaratori" efectuata in pustiu (Numeri 1, 46 ; 26, 51). Numarul total al evreilor la "iesire" este apreciat la circa doua milioane de persoane.

Drumul "iesirii" ne este indicat, mai intai, in cartea cu acelasi nume (12, 37; 12, 17-18, 20; 14, 2), apoi este reluat in cartea Numeri, cap. 33, care reda, intr-o privire de ansamblu, intregul itinerariu si toate popasurile. Reconstituirea lui pe harta are, totusi, un caracter ipotetic, deoarece sapaturile arheologice nu au reusit sa identifice cu toata siguranta numele localitatilor mentionate de textul biblic. Alteori se cunosc mai multe localitati cu acelasi nume.

Locul de plecare este Ramses (Exod 2, 37). Identificat cu asezarile Tanis-Qantir, aceasta asezare se afla chiar in centrul tinutului Gosen, la vest de lacul Timsah, si convenea foarte bine ca loc de intalnire generala a evreilor inaintea plecarii definitive. De aici, se indreapta spre Sucot. Sapaturile arheologice demonstreaza ca acest oras era identic cu Pitom (= Tecu ; Exod 1, 11). El avea doua nume: unul religios  si  sacru,  Patum ("locuinta lui  Turn",  divinitate  egipteana);  altul civil si profan : Thekut (ebraic Sukkot). Era una din "partile de-sertului". Pe aici fugeau, in antichitate, sclavii. Astazi se afla, aici, localitatea Tell-el-Maskhuta. De la Ramses la Sucot este o etapa scurta, dar necesara pentru a da israelitilor timpul de a se concentra.

Doua drumuri duceau din Egipt catre tara Canaanului. Cel dintai, spre nord, pe langa tarmul Mediteranei, catre "tara filistenilor" (Exod 12, 17)- era mult mai scurt circa 60 de mile, aproximativ 15 zile de mers. Evreii nu au luat acest drum, pentru ca el era jalonat de posturi militare si pazit chiar in timp de pace. In mod firesc, fiind "in fuga", ei trebuiau sa-l evite. Au luat celalalt drum "Calea desertului" (13, 18), foarte lung si greu, indreptandu-se catre Marea Rosie.

Urmatorul popas este la Etam, "la capatul pustiului" (13, 20). Etam-ul este localizat la nord-est de Lacurile Amare, in fata lui Birket-Bal-lah, intr-adevar "la capatul pustiului", adica la marginea desertului Sur (Exod,  15, 22), sinonim cu Etam (cf. Num. 33, 8). In Orient, caravanele si armatele au folosit din totdeauna semnale de fum sau de foc pentru a dirija mersul. Iahve se serveste de mijloace analoage, dar supranaturale, pentru a conduce "poporul sau" de-a lungul desertului, "Domnul mergea inaintea lor: ziua in stalp de nor, aratandu-le calea, iar noaptea in stalp de foc, luminandu-le, ca sa poata merge si ziua si noaptea" (Exod 13, 21).

Pana aici, mersul avusese loc in directia est si nord-est; evreii se intorc apoi spre sud (14, 2), inaintand de-a lungul Lacurilor Amare, care tineau la stanga lor, in asa fel sa atinga partea de nord a Marii Rosii, isi asezara tabara "in fata Pi-Hanirot-ului, intre Migdal si mare, in preajma lui Baal-Tefon" (14, 2). Trei localitati greu de identificat astazi, cu exactitate. Spre extremitatea de nord a golfului Suez, pe malul drept, se afla o campie destul de vasta, marginita la sud de muntele Attakah, scaldat de apele marii. Aici, probabil si-au asezat tabara.

Ei s-au aflat in acest moment "inchisi" (14, 3), intre Marea Rosie la est, muntele Attakah la sud, desertul la vest si armata egipteana la nord. In dorinta de a-i readuce inapoi pe "fugari", faraonul pornise in urmarirea lor (14, 5-9). Urmeaza "miracolul marii". Evreii traverseaza, in chip miraculos, Marea Rosie, in timp ce armata egipteana este inghitita de valuri (14, 13-27). Apostolul Pavel aseamana aceasta "trecere" prin mare cu botezul (I Cor. 10, 2).

in limba ebraica marea pe care au trecut-o cu piciorul israelitii se numeste Iam Suf. In traducere literala, inseamna "Marea papurei" (trestiilor). Dar, in Marea Rosie nu a fost si nu este papura (sau trestie), ceea ce a facut pe unii invatati sa puna sub semnul intrebarii locul "trecerii" miraculoase. Potrivit cercetarilor geologice, cu trei mii de ani in urma bratul vestic al acestei mari, care se termina astazi in Suez, se intindea cu mult mai departe spre nord, unindu-se cu Lacurile Amare. "Trecerea" s-a facut deci, dupa parerea multor cercetatori prin aceasta portiune din sudul Lacurilor Amare, care comunicau atunci cu golful Suez.

In aceasta salvare miraculoasa evreii au inteles interventia puternica a lui Dumnezeu, si au intarit credinta lor (Exod 14, 31). Dand glas bucuriei de nedescris, intregul oras a intonat poemul pe cat de simplu, pe atat de maret, compus de Moise insusi. Femeile, in frunte cu Mariam, sora lui Moise, pline de entuziasm, au inceput un dans triumfal (15, 1-21).

De la Marea Rosie la Muntele Sinai

Calatoria evreilor continua catre muntele Sinai (cap. 15, 22, cap. 18, 27). Traditia fixeaza ca punct de plecare localitatea Ayun Musa, adica "izvoarele lui Moise", situata pe malul oriental al golfului Suez, in fata muntelui Attakah, unde se afla izvoare abundente si o bogata vegetatie. Drumul strabate pustia Sur (15, 22). Este desertul care a servit de limita Egiptului la nord-est (Exod 13, 20 ; Num. 33, 8) si se continua inca de-a lungul golfului Suez, in partea de est. Drum obositor, pe nisip si pietris, uneori printre coline de calcar, lipsite de vegetatie. Se adauga, in plus, lipsa de apa.

Dupa trei zile au ajuns la Mara (Ain Auara, Exod, 15, 23). Aici era apa, insa nu buna de baut. inca si astazi apele de aici sunt reputate ca cele mai rele si mai amare ale peninsulei, datorita continutului lor in sulfat de calciu. Moise arunca in apa "un lemn" si aceasta devine buna de baut (15, 23-25). Era inca o lectie pentru popor (15, 22-26). Plecand de aici, ei poposesc in Elim (15, 27), probabil frumoasa vale Gharandel, la doua ore distanta spre sud de Ain-Anara, cu ierburi fragede si ape excelente.

Drumul continua prin desertul Sin (16, 1). Tinutul isi schimba infatisarea si intra putin cate putin in munti. Poporul murmura datorita lipsei ele hrana (15, 2-3). Din acest moment, pana cand vor trece Iordanul (Iosua 5, 10-12), ei sunt hraniti in chip minunat, cu mana cereasca (Exod 16, 13-27); (Num. 11, 6-9). S-a incercat sa se identifice mana evreilor cu goma, densa si dulceaga, pe care un anumit soi de plante: "tamarix mannifera", din imprejurimile Sinaiului, o secreta primavara, in urma inteparii lor de catre insecte. Pe langa faptul ca acest produs este mai mult medicament decat hrana, peninsula Sinai intreaga n-ar fi procurat evreilor asemenea produs in mod suficient nici macar pentru o singura masa. In istorisirea biblica, mana este constant prezentata ca un aliment supranatural, miraculos, si in acest inteles s-a randuit sa se pastreze, intr-un vas de aur, in chivotul legamantului, ca "marturie" pentru urmasi (Exod 16, 32-34).

Tot in acest loc este amintita hranirea evreilor cu prepelite (16, 8-13). In perioada de primavara din interiorul Africii vin spre Europa stoluri imense de prepelite. Epuizate de calatorie, adeseori cad pe pamant, de-a lungul tarmului maritim si sunt in asa masura slabite, incat locuitorii de aici le pot prinde cu mana. Minunea consta, ca si in pescuirea minunata din Evanghelie (Ioan 21, 16), in coincidenta desavarsita a evenimentului cu profetia.

De la desertul Sin la Rafidim (Exod 17, 1), israelitii patrund in vaile ce conduc direct catre "inima" masivului sinaitic. Rafidim este localizat acolo unde, astazi, oaza Feirn se uneste cu oaza Aleyat, la nord-est de muntele Serbai. Este o vale larga si fertila ; imprejur, muntii se inalta in forme fantastice si este la distanta de o zi de mers pe jos de Sinai (19, 2). La Rafidim are loc, mai intai, izvorarea apei din stanca (17, 2-8) ; apoi, lupta cu "amalecitii"" (17, 9-16). Acest popor, iesit din Isav (Gen. 36, 12), era cel mai puternic printre cei care locuiau atunci peninsula Sinai (Num. 24, 20). Ei locuiau in partea septentrionala a peninsulei, dar, in felul beduinilor actuali, erau atrasi, in acest anotimp al anului, de pasuni, aproape de Sinai. Atacul a fost bine gandit. In vaile inchise intre munti era imposibil ca toti evreii sa ia parte la lupta. Iosua isi face prima sa aparitie, deja glorioasa, pe scena istorica. Autoritatea sa va merge crescand. Moise, in rolul de mijlocitor intre popor si Dumnezeu, cu bratele intinse - in forma de cruce, a fost privit de Sfintii Parinti ca o prefigurare a Domnului nostru Iisus Hristos.

Dupa primii dusmani, primii prieteni: Ietro, socrul lui Moise, preotul din Madian, ii aduce sotia, pe Sefora si pe cei doi fii : Ghersom si Eliezer (18, 1-12). Vazand cum Moise judeca, de dimineata pana seara, pana si in chestiunile cele mai marunte, Ietro, om cu mai multa experienta din acest punct de vedere, ii da sfatul de a imparti pe israeliti in grupe a cate 1000, 100, 50 si 10 oameni, iar peste fiecare din aceste grupe sa puna capetenii, care totodata sa fie si judecatori pentru a rezolva plangerile marunte, el (Moise), rezervandu-si rolul suprem (18, 13-27). Acest sfat intelept a fost, de indata, pus in aplicare si astfel, a luat nastere embrionul viitorului lor sistem social.

Legamantul Sinaitic

Continuandu-si drumul, dupa o zi de mers si la trei luni dupa parasirea Egiptului (19, 1), evreii au poposit la poalele muntelui Sinai. Locul popasului este localizat in campia Er-Rahah, situata la nord-vestul si totodata la poalele masivului Djebel Musa (Muntele lui Moise), pe care o foarte veche traditie il identifica cu Sinaiul biblic. Stanci sumbre isi pierdeau crestetul printre nori. "Scena intreaga are un caracter maret si solemn. Nici un altar nu se potrivea mai bine decat acest gigantic si magnific Sinai, pentru celebrarea incheierii legamantului lui IAHVE cu poporul Sau". Imprejurimile erau relativ bune pentru un popas prelungit. Era apa suficienta,  cresteau curmali si salcami,  care procurau din plin lemne pentru foc si constructii. Sederea israelitilor aici se prelungeste aproape un an (comp. Exod 19, 1 si Num. 9, 1). Dar ce schimbari uriase au avut loc in acest timp in viata poporului israelit! Aici se da Decalogul (Exod capitolele 19 si 20), cat si alte prevederi ale Legii mozaice (21-23), se ratifica legamantul intre Iahve si poporul Sau (24, 1-8), se construieste Cortul sfant, se organizeaza preotia si cultul divin (Exod capitolele 25-40, Levitic 1-27).

Legea mozaica este esential o lege teocratica, ea plaseaza poporul evreu sub guvernarea directa a lui Dumnezeu. Legislatorul actioneaza in numele lui Dumnezeu. Vointa divina inspira toate legile, atat cele civile cat si cele religioase, le sanctioneaza si le mentine in vigoare. Propriu vorbind, poporul nu are alt conducator suprem decat pe Dumnezeu, nici alta regula de viata decat Legea Sa. Conducatorii pe care ii va avea in fruntea sa in Tara Canaanului nu vor veni decat pentru a-l apara contra dusmanilor si a veghea la observarea legii. Putin cate putin, in singuratatea desertului, israelitii se organizeaza ca popor, ca obste religioasa, ca armata. Masa informa a fugarilor se transforma intr-o societate inchegata, cu o structura ierarhizata. Normele de convietuire sunt reglementate de prevederi juridice, iar cultul divin a capatat un cadru organizat sub forma institutiilor religioase, a serviciului preotesc si a ritualului. S-a intarit, de asemenea, securitatea calatorilor, deoarece s-a format o armata regulata in care stapaneau ordinea si disciplina. Triburile vor merge, de acum, intr-o ordine anumita sub stindarde proprii, si cu conducatori proprii (Num. cap. 1-4 ; 10, 1-28). S-au desemnat, astfel, primele forme de organizare ale acestui popor, interesele comune impunandu-se peste particularitatile tribale.

De la Sinai la Cades

Infaptuind aceasta mare opera istorica si dupa serbarea celui de al doilea Paste (9, 1-5), totul este gata de plecare, in cea de a treia etapa a calatoriei: de la Sinai la Cades (10, 11-14, 45). Data plecarii este precis indicata : anul al doilea de la iesirea din Egipt, luna a doua, in douazeci ale lunii (10, 11-13). Si cum printre israeliti nu era nimeni care sa cunoasca drumul spre acest "pamant al fagaduintei", iar prin trecatorile salbatice ale muntilor si prin intinsurile nesfarsite ale pustiului era foarte usor sa se rataceasca, sau sa nimereasca in capcanele intinse de talharii beduini, Moise a cautat o calauza de incredere, care sa cunoasca bine drumul. A rugat pentru aceasta pe Hobab, cumnatul sau, fiul preotului Ietro (10, 29-33).

Dupa trei zile de mers, cu scurte opriri doar in timpul noptii, urmeaza prima sedere prelungita la Tabeera (11, 3). Poporul incepe sa murmure din pricina lipsei de hrana, amintindu-si cu duiosie de viata indestulata, desi asuprita, din Egipt (11, 4-6). Pentru cartirea lor, Dumnezeu a ingaduit sa fie pedepsiti. Un vant starnit dinspre mare a adus imprejurul taberei un "nor" de prepelite. Carnea lor s-a dovedit insa vatamatoare ,- au murit atat de multi, incat s-a pus numele locului: Chibrot Hataava, adica "mormintele poftei" (11, 31-34).

Directorul Institutului Pasteur din Alger, profesorul Sergent, a descoperit ca in peninsula Sinai apar, intr-adevar, cateodata, "prepelite otravitoare". Sunt cele care, inainte de a zbura peste Europa, se opresc in Sudan si se hranesc acolo cu seminte posedand proprietati otravitoare. Carnea lor este daunatoare, chiar periculoasa pentru viata omului. Probabil, un asemenea stol de prepelite a fost purtat atat de departe in interiorul peninsulei, cu ingaduinta lui Dumnezeu, spre pedepsirea poporului nemultumitor.

Inca un popas intermediar la Haserot (cap. 11, 12) si iata-i pe israeliti "tabarati" in desertul Paran, in imediata apropiere a orasului Cades (= Cades Barnea, cf. Deut. 1, 19), la hotarul de sud al Canaanului. Cuprinsi de bucurie, fugira imediat pe muntii inalti, de unde aveau privelistea tinuturilor de granita ale viitoarei lor patrii. Moise trimite cele douasprezece iscoade sa cerceteze tara, oamenii, orasele, pamantul (Num. 13, 2-21). I-au asteptat 40 de zile cu infrigurata nadejde. Observatiile iscoadelor, privind taria cetatilor si a oamenilor de aici, avura insa darul de a stinge inflacararea poporului si de a-l impinge la o razvratire mai grava decat toate, desi Iosua si Caleb au cautat sa-l imbarbateze si sa-i readuca increderea in Dumnezeu (13, 22-34 ; 14, 1-10). Pedepsirea este tot atat de aspra: vor pribegi 40 de ani in pustiu. Numai tanara generatie, nascuta in conditiile grele ale vietii nomade, va trece hotarele "tarii fagaduite" (14, 11-38). Dupa infrangerea pricinuita de amaleciti si canaaneni (14, 40-45), tabara israelitilor ia drumul trist al intoarcerii. Un anumit timp s-au statornicit langa golful Akaba, in tara madianitilor ; mai tarziu au revenit in imprejurimile orasului Cades, cu apa proaspata si pasuni intinse.

Autorul biblic trece sub tacere aproape completa toti acesti 38 de ani de peregrinare in pustiu, fara alta insemnare remarcabila decat lenta distrugere a generatiei vinovate. El se opreste numai asupra catorva fapte petrecute in primele si ultimele luni ale acestei perioade. Dupa cei 38 de ani, calatoria este reluata din acelasi loc.

De la Cades, la apa Iordanului

La rasarit de Cades, se afla statul Edom, iar teritoriul sau era taiat  un drum bun de caravane, denumit "drumul regal" (20, 17). Moise, cultivate si viile, iar pentru apa si pasune necesare turmelor va plati atat cat se cuvine. Regele, increzator in puterea sa, a raspuns negativ si, de indata, si-a inconjurat granitele cu trupe. Lupta cu acest rege puternic nu ii convenea lui Moise, de aceea a hotarat sa ocoleasca Edomul (20, 14-21).

La muntele Hor, Aaron moare, in varsta de 123 de ani, dupa    ce demnitatea de arhiereu ii fusese transmisa fiului sau Eleazar (20, 23_29). Iosif Flaviu (Antiq. IV, 4, 7), traditia iudaica si geografii contemporani identifica muntele Hor cu Diebel Haroun (= muntele lui Aaron), situat la est de Arabah, intre Marea Moarta si Marea Rosie. Pe crestetul cel mai inalt al acestui munte, se afla astazi o capela mahomedana dedicata lui Aaron.

Istorisirea biblica mentioneaza, in continuare, lupta israelitilor impotriva regelui canaanean din Arad (Exod 21, 1-3), oras situat dupa Onomasticonul lui Eusebiu si Fer. Ieronim, la 20 mile romane la sud de Hebron. Drumul continua spre sud, catre golful Akaba, drum lung, stancos, unde lipseau apa si hrana. La jumatatea distantei intre Cades si golful Akaba, pentru cartirea poporului, sunt trimisi asupra lui serpi veninosi. In aceasta portiune, din timpuri imemorabile pana astazi, este vestita, intr-adevar o vale stapanita de aceste reptile, pe care beduinii o ocolesc cu grija in calatoriile lor. Sarpele de arama ridicat de Moise in pustie, pentru salvarea celor muscati, a prefigurat pe Mantuitorul Iisus Hristos rastignit pe Cruce (Num. 21, 6-9 ,- Ioan 3, 14-16).

De la golful Akaba, coloana a pornit spre nord, ocolind granita de sud si de est a Edomului, si a ajuns, in cele din urma, la valea Zaredului (Num. 21, 10-12). Pe malul de est al Marii Moarte se intindea teritoriul statului Moab, slabit atunci in urma razboiului cu amoreii. Israe-litii, intinzandu-se de-a lungul frontierei de rasarit a Moabului, in stepa, ajung fara greutate la raul Arnon, in desertul Chedemot (Deut. 2, 26). Arnonul reprezenta granita statului amoreilor, frontiera greu de trecut, deoarece raul curgea printr-o rapa adanca, cu maluri stancoase si abrupte. Sihon, regele amoreilor, refuza cererea israelitilor de a trece, pasnic, pe teritoriul lui. El este, insa, infrant si astfel, israelitii ocupa tot teritoriul de la Arnon la Iaboc (Num. 21, 21-31). De la Iaboc la Hermon se intindea teritoriul lui Og, regele Vasanului, razboinic vestit. Israelitii il infrang printr-un atac continuu (21, 33-35), ocupand astfel, intreg teritoriul rasaritean al Iordanului pana la lacul Ghenizaret. Dobandind o baza buna pentru atacul impotriva Canaanului, Moise a hotarat concentrarea trupelor sale in sesurile Moabului, pe malul de rasarit al Iordanului. Aici era un vad jos, pazit, de pe celalalt mal, de turnurile si zidurile Ierihonului (22, 1).

Regele Balac al Moabului, infricosat de puterea crescanda a israelitilor, invita pe Valaam din Petor, vrajitor vestit, sa blesteme pe acest popor. La porunca divina, Valaam binecuvinteaza de trei ori pe israelitii dand si o profetie mesianica (cap. 22-24). La despartire insa, Valaam ii da lui Balac ideea vicleana de a-i seduce pe israeliti cu ajutorul femeilor moabitence (31, 16), naruindu-le fortele si atragandu-i la idololatrie. Pentru ravna aratata de tribul lui Levi in apararea credintei in Iahve, se incheie aici "legamantul preotiei levitice" (Num. 25, 10-13 ; comp. Maleahi 2, 5-8), care se adauga in cadrul legamantului cu tot poporul de pe Sinai. Drept pedeapsa, Moabul este si el trecut prin foc si sabie (Num. 31).

Partea de rasarit a Iordanului este data mostenire triburilor lui Ruben, Gad si jumatate din Mnase, la cererea acestora, cu conditia de a participa, in continuare, la cucerirea Canaanului (32). Dupa parerea unor cercetatori, aceste teritorii nu erau locuite de o populatie sedentara, ci cutreierate de pastori nomazi. Asa se explica faptul ca cele doua semintii si jumatate si-au putut lasa familiile si turmele in aceste cetati doar cu o protectie redusa, intrucat asezarea lor aici nu pagubea pe nimeni, nici pe moabiti, nici pe ammoniti. Este vorba deci, nu atat de o cucerire, cat de o instalare pasnica, fara riscurile razboiului.

Moise stia ca din vointa lui Iahve (Num. 20, 12), nu va trai fericirea de a trece frontiera Canaanului, ca nu va realiza personal, telul principal al vietii sale. Avea deja 120 de ani si, cu toate ca isi pastrase toata puterea trupului si a gandirii (Deut. 34, 7), simtea ca in curand "se va adauga si el la parintii sai". Avea inca multe lucruri de pus la punct. A facut, mai intai, o noua "numaratoare" a poporului (Num. 26) si a numit urmas al sau pe Iosua, conducator incercat (27, 15-23). Folosindu-se de cei 40 de ani de experienta, a completat codul de legi prin dispozitii si prevederi religioase suplimentare, punand fundamente puternice viitoarei ordini sociale a israelitilor. Pentru a preintampina certurile, Moise a impartit, anticipat, triburilor israelite, teritoriul Canaanului. A convocat adunarea poporului si le-a adus aminte tuturor ca trebuie sa ramana credinciosi legamantului cu Iahve. A inchinat, apoi, o cantare inspirata, inaltatoare, spre lauda lui Dumnezeu, caruia ii dadu slujire toata viata, si a poruncit israelitilor sa o invete pe de rost, pentru a-i imbarbata in timpul unor clipe grele sau bune (Deut. 32).

Luandu-si ramas bun de la poporul sau, Moise se urca singur pe varful muntelui Nebo. Cu o privire nostalgica, cuprinse tinuturile intinse ale "Pamantului Fagaduintei", in care nu-i era dat sa intre. Vedea ca-n palma Iordanul curgand printre defilee catre suprafata "uleioasa" a Marii Moarte; vedea cum aceasta mare era inconjurata de stanci abrupte, cu nuante galbene, purpurii, albastre si cafenii. Imediat, in spatele Iordanului, se ridicau deasupra oazei de palmieri zidurile fortificate ale Ierihonului, primul strajer puternic la portile Canaanului. Moartea lui Moise este inconjurata de un mister total, nimeni nu stie, pana astazi, unde sa caute mormantul lui (Deut. 34, 6). Poporul a plans, timp de 30 de zile, pe dascalul lui (34, 8) ; apoi, isi stranse tabara, pentru ca sub comanda lui Iosua sa treaca dincolo de Iordan.

Concluzii

Asezarea israelitilor in Canaan se incadreaza in contextul general al istoriei Orientului Apropiat, din ultimele secole ale mileniului al II-lea i.d.Hr. Prabusirea definitiva a imperiului hitit (in Asia Mica), slabirea Egiptului, apoi pierderea posesiunilor sale asiatice au lasat locul liber pentru popoare noi. Dar israelitii nu erau singurii. Grupe de "popoare ale marii" se instalau in cateva regiuni; filistenii vor deveni o putere concurenta lui Israel si, sub Saul, ei vor fi aproape de a-l stapani. Moab era sedentarizat, probabil Edom, poate si Ammon. La nord si nord-est arameenii se infiltrau deja. Asezarea israelitilor in Cannan s-a facut fie prin lupta, fie printr-o infiltrare pasnica in regiuni mai putin locuite.

 Exista indicii despre o patrundere lenta si pasnica, potrivit legilor traditionale ale migratiei semite din desert, urmata de o perioada de consolidare, in care triburile israelite au intrat in conflicte locale cu canaanenii. Odata cu aceasta, se implineste o noua etapa in iconomia divina, de mantuire a neamului omenesc.

Parintele D. STAMATOIU

.

17 Iulie 2007

Vizualizari: 11006

Voteaza:

Exodul in lumina descoperirilor arheologice 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE