Incompatibilitati intre Zen si spiritualitatea crestina

Incompatibilitati intre Zen si spiritualitatea crestina Mareste imaginea.


Incompatibilitati intre Zen si spiritualitatea crestina

Cateva dintre ratiunile pentru care Zen se bucura de simpatie in anumite cercuri ar putea fi urmatoarele:

a) Imediatitatea sau caracterul sau direct.
Zen se exprima intr-o maniera foarte directa, producand o serie de efecte imediate.

b) Caracterul sau desacralizant.
Corespunde atitudinii interioare a unor oameni ce traverseaza, dintr-un motiv sau altul, o stare de dezorientare sau chiar de criza spirituala pronuntata. Atat in literatura Zen propriu-zisa, cat si in poezia influentata de aceasta se intalnesc uneori tot felul de expresii dezagreabile, ba chiar vulgare, care reflecta in mare parte starea de criza si confuzie spirituala.

De pilda, un roshi (maestru) se adreseaza astfel unui discipol: "Daca nu reusesti sa intelegi, vei primi treizeci de lovituri. Si daca intelegi, vei mai primi inca treizeci". Dupa ce realizase pretinsa "iluminare", un alt maestru spunea ca Zen ar fi, de fapt, fara absolut nici o valoare".

Pe de alta parte, asa cum spuneam, Zen ridiculizeaza orice fel de lucruri sfinte. De pilda, este elogiat un maestru pentru ca il insulta pe Buddha. Pentru adeptii Zen, aceasta ridiculizare s-ar justifica prin faptul ca ar reprezenta un contrapunct in neutralizarea oricarei absolutizari a vreunor notiuni relative prin ele insele, cum ar fi Nirvana, satori, Buddha etc.

c) Ignorarea prescriptiilor morale
Absenta unor comandamente morale precise, credinta ca, prin acest mod de viata, practicantul s-ar afla dincolo de ceea ce este bine si rau reprezinta un alt punct de atractie pentru cei care adera la Zen.

Zen nu face altceva decat sa-i arunce pe oameni intr-o mare incertitudine privind problemele vietii, atat ale vietii de aici, cat si ale celei viitoare. Din aceasta perspectiva, Zen nu este, in fond, decat un mod de eschivare de la problemele vietii si chiar o fuga din fata lor. Practicantul sau nu vrea sa stie nimic de Dumnezeu, nimic de bine sau rau. Ba mai mult, pentru acesta, Zen reprezinta o cale spre platitudine, impasibilitate si indolenta, intr-unui dintre cele mai vechi poeme Zen descoperim acest indemn: "Daca vrei sa cunosti adevarul in totalitatea sa, atunci nu trebuie sa te preocupe nici binele, nici raul, caci conflictul dintre bine si rau constituie realmente maladia spiritului".

In opinia lui Seami Motokiyo (1363-1443), noi ne confruntam cu moralitatea sau, la fel de bine, cu imoralitatea doar in mod aparent. in al sau Kadensho, un manual pentru discipolii sai, el scria urmatoarele: "Nu exista nici o diferenta intre bine si rau, just sau injust, este vorba de acelasi lucru. Cum am putea evalua daca un lucru este bun sau rau in sine? Este bine ceea ce corespunde pretentiei dintr-o situatie momentana si este rau ceea ce este contrar acesteia".

Mai subliniem faptul ca urmarile practicarii Zen sunt oprimante, asa cum se exprima unii buni cunoscatori ai acestei forme de meditatie. Odata initiat in Zen, este imposibil sa le eviti. De altfel, marii maestri Zen contesta valoarea efortului in sine spre o desavarsire morala, pentru ca cei ce au obtinut "iluminarea" s-ar afla, cum am vazut, dincolo de "bine si rau".

De pilda, prof. Tamaki, specialist in budism la Univ. din Tokyo, scrie despre experienta sa cu privire la satori: "in interior eram foarte treaz, dar nu mai receptam lucrurile din lumea exterioara. Agreabil, dezagreabil, bine sau rau, frumos si hidos nu mai existau, totul devenise transcendent, totul fusese amortizat".

d) Caracterul exclusiv individualist al tehnicii Zen.
Practicantul se rupe complet de comunitate, careia ii contesta orice valoare sau sens.

e) Sentimentul intimitatii cu natura sau cosmosul.
Zen nu comporta un continut necesarmente religios; in fond, el nu este decat o simpla metoda. in plus, el nu este determinat de un anumit numar de optiuni metafizice, cum ar fi, de exemplu, faptul ca adevarul ar depinde de o atitudine si metoda pur umana, ca desavarsirea omului ar putea fi realizata printr-o unire vaga si difuza cu universul, cu tot ceea ce ne inconjoara, unire in care nu este vorba nici pe departe de vreo iubire, comuniune sau altceva, ci de o simpla si bizara contopire.

Prin implicatiile sale, Zen se afla intr-o contradictie totala cu crestinismul. Zen si mistica crestina sunt absolut incompatibile, pentru ca, in primul rand, au scopuri diferite. Pe de o parte, misticul crestin cauta sa intre in contact cu Dumnezeul personal, ba mai mult, cu Dumnezeu Cel in Treime. El vrea sa-L cunoasca si sa-L iubeasca mai presus de orice. Pe de alta parte, practicantul Zen nu vrea sa stie nimic de un Dumnezeu personal. Ceea ce-si propune el este doar sa-si reverse propriul sine empiric in afara, pentru ca prin aceasta efuziune sa atinga, chipurile, fiinta sa cea mai profunda, sa intre in contact cu un Tot impersonal si sa experieze in el insusi acest contact.

Crestinul vrea sa iasa si el din propriul sau "eu", dar numai pentru a ajunge la o unire cu Dumnezeu si fara a se pierde in Acesta. Totodata, calugarul Zen vrea sa se scufunde in "eu-ul" sau, sa fie orientat in intregime spre acest "eu". in mod paradoxal, el neaga propriul sau "eu", dar simultan pretinde o orientare catre "sine si, prin "sine", catre Totul impersonal. Fireste, acest Tot este cu totul altceva decat Dumnezeu.

Mistica crestina nu-si propune, deci, cautarea unei simple experiente, ci ea este mai degraba orientarea sinelui catre o Persoana suprema. Ea reprezinta o cautare a iubirii lui Dumnezeu; de aceea, ca orice iubire autentica, ea il proiecteaza pe mistic in afara eu-ului propriu. Ea il stimuleaza in a savarsi fapte de iubire, lucru neintalnit in mistica Zen. De fapt, aceasta diferentiaza esen-tialmente mistica crestina de Zen. Zen nu constituie un raspuns oferit unui Dumnezeu viu, personal, Care-l transcende pe om.

Dimpotriva, adeptii Zen cauta o experienta ce se deruleaza exclusiv in ei insisi, o pace, o libertate interioara, o anumita platitudine a sufletului. Anumiti occidentali, simpatizanti Zen, ajungand intr-un ashram sau intr-o manastire Zen din muntii Hy-malaia, sustin ca acolo se simt realmente liberi, ca acolo sunt cu adevarat ei insisi, ca acolo traiesc foarte intens, detasati de orice grija. Cu toate acestea, ei nu realizeaza faptul ca, in masura in care cineva isi descopera "adevaratul" sau sine, acesta isi pierde simultan adevarata sa dimensiune spirituala. Crestinul, insa, stie ca el este o persoana in relatie cu Dumnezeu.

Experienta unei anumite vacuitati interioare, realizata printr-o tehnica in genul zazen, implica, de fapt, cautarea unei autonomii spirituale radical contrarie atitudinii crestine.

Pentru a sesiza intocmai diferenta radicala dintre cele doua atitudini religioase, sa reamintim doar faptul ca prima presupune realizarea unei impasibilitati prin relaxare maxima, fara a avea alt scop in sine decat detasarea de sine si de lumea inconjuratoare, pe cand cea de-a doua - o crestere spirituala prin detasare, pana la "umplerea" maxima de Hristos. in mistica crestina, locul vacuitatii interioare este preluat de plinatatea lui Hristos.

Aici se intrevede, in fapt, si distinctia clara dintre antropologia crestina si cea a Orientului necrestin; este suficient sa comparam chipul impasibil, eterat, neutralizat al lui Buddha cu acela "patimitor" pana la desfigurare al lui Hristos, asa cum apare el, de pilda, pe giulgiul de la Torino. Este vorba aici de o frumusete aseptizata, o frumusete vulnerabila, de o liniste inchisa in sine, dar si de o liniste deschisa spre celalalt.

A pretinde ca monahismul crestin s-ar putea imbogati spiritual prin asimilarea unor tehnici orientale cum ar fi Zen sau Yoga este o mare eroare. Este o eroare care ar fortifica aceste tehnici si care risca sa aduca mari prejudicii spiritualitatii crestine. Aceasta in primul rand pentru ca monahul crestin, in meditatia si rugaciunea sa, doreste sa se apropie de Dumnezeu; monahul buddhist, insa, asa cum am vazut, are repulsie fata de un Dumnezeu personal. Meditatia Zen se adreseaza propriului "sine", in incercarea de a descoperi "adevarata fiinta", "adevarata existenta", "fundamentul" existentei in intregul sau, cu care sa se uneasca. Acest "fundament" nu are, insa, un caracter personal.

O atare aspiratie nu are nimic de-a face cu crestinismul. Iata de ce crestinul adevarat nu are nimic comun cu o asemenea "spiritualitate" care promoveaza un fel de ateism intelectual si mistic. Eterogenitatea fundamentala a manierei budiste de gandire se evidentiaza mai cu seama in faptul ca "Neantul", "Nimicul absolut" este receptat ca baza a intregii existente.

O asemenea conceptie ramane, insa, foarte stranie pentru gandirea europeana si crestina. Ideea de "Nimic absolut" reprezinta, in schimb, pentru un japonez Zen, Nishida Kitaro, "trambulina" de pe care se deruleaza intregul proces de gandire. in religia crestina, Dumnezeu este perceput ca cea mai inalta existenta, ca existenta a existentelor.

Budismul Zen, asemenea budismului Mahayana in general, considera insa atasarea de existenta ca o marturie clara a propriei ignorante (avidiya). "Neantul absolut" este ridicat, asadar, in mod expres, la rangul de principiu metafizic, existent prin el insusi. Prin urmare, atribuind neantului o functie metafizica, pentru a face din el fundamentul intregii existente, Zen se plaseaza pe o pozitie diametral opusa crestinismului, care atribuie aceasta functie lui Dumnezeu.

Klaus M. Becker aprecia ca el nu are rezerve fata de anumite "exercitii psihosomatice" care vizeaza, in general, atingerea unei stari de concentrare in vederea realizarii unei relaxari normale, in opinia sa, aceste exercitii pot fi utile ca mijloace pentru concentrarea asupra unei realitati, dar cu conditia ca aceasta sa fie intr-adevar o realitate. Dumnezeu este Realitatea Absoluta, pur si simplu, dar El este, inainte de orice, personal. Metodele psihosomatice de antrenament care conduc spre vid, in schimb, subliniaza acelasi autor, respectiv spre neantul primordial (in sensul hinduist sau Zen), reprezinta "un cult al nihilismului". Un asemenea cult este intolerabil. in consecinta, meditatia Zen, accentuand vidul total, nu poate crea nici pe departe un anume spatiu pentru intalnirea cu un Dumnezeu personal, ca Realitate suprema.

Un alt paradox, in cazul Zen, il reprezinta faptul ca o asemenea tehnica de meditatie incurajeaza, direct sau indirect, cultivarea unui pronuntat anonimat si a unei acerbe depersonalizari a societatii noastre moderne. Excluzand orice relatie personala cu un Dumnezeu si pledand pentru o asa-zisa cufundare intr-un fel de "abis", intr-o pretinsa existenta indivizibila pura, aidoma unui "ocean" impersonal, Zen ignora, de fapt, capacitatea nativa a omului spre comuniune, de a iubi si de a fi iubit, conducand in ultima instanta la adevarate dezechilibre psihice.

Frustrat de orice relatie de comuniune cu Dumnezeu, dar si cu semenii, omul isi pierde orice identitate personala, el se dezintegreaza. Aceasta, chipurile, pentru a se integra in "adevaratul sine" universal, in singura si adevarata existenta indivizibila.

Crestinismul vizeaza o directie opusa Zen: mantuirea "eu-ului" in loc de eliberarea acestuia. La Fericitul Augustin, eu-ul constituie arena individuala de lupta, iar "istoria" este ea insasi transmisa prin relatia umana cu eu-l. De asemenea, imparatia lui Dumnezeu, si ispitele isi au sediul in eu. Totodata, eu-l este acela care il incadreaza pe fiecare in istoria lumii, el extinzandu-se pana in vesnicie. Daca misticii crestini isi propun sa se uneasca cu Dumnezeu tocmai in eu, cei asiatici, in schimb, isi propun dezintegrarea acestuia fie in cosmos, fie - si mai radical - in vid, in neant.

In fine, revalorizand in aparenta trupul, Zen devalorizeaza in realitate actul si semnificatia intruparii Fiului lui Dumnezeu: nu doar persoana Cuvantului intrupat, ci si toate mijloacele de conferire a harului Sau: Biserica, Taine etc. Nazuinta dupa o stare de vacuitate interioara exclude tot ceea ce Dumnezeu insusi ne-a oferit pentru a ajunge la intalnirea cu El.

Pledand pentru acea detasare de sine - de propriul trup si de, propria istorie, asemenea tehnici ne indeparteaza, in fapt, de propria transfigurare prin Hristos. Este paradoxal, de altfel, faptul ca asemenea tehnici orientale, esentialmente indreptate impotriva trupului, camufleaza, in realitate, o idolatrie a trupului, in schimb, persoana in sine, dimensiunea personala a omului este anihilata, ea dispare pur si simplu.

De aceea, H. van Straehlenm este de parere ca termenul de "mistica" ar trebui rezervat exclusiv misticii crestine, aceasta vizand acea cufundare a eu-lui propriu in adancurile inexprimabile ale tainelor divine. Tehnicile orientale de meditatie ar trebui socotite mai degraba "misticism".

Pr. Dr. Nicolae Achimescu

.

18 Februarie 2007

Vizualizari: 8926

Voteaza:

Incompatibilitati intre Zen si spiritualitatea crestina 5.00 / 5 din 1 voturi. 2 review utilizatori.

Comentarii (2)

  • Andrei SpataruPostat la 2013-07-18 10:44

    Doamne dar de unde le scoateti? Pr. Dr. Nicolae Achimescu ati practicat dumneavoastra Zazen? Nici un maestru ZEN nu va vorbi NICIODATA despre ZEN. Aia care vorbesc n-au nicio treaba cu ZEN-ul. ZEN nu se vorbeste ZEN se simte.

  • george TPostat la 2010-07-28 08:51

    buna ziua, tot in calitate de amator ca si domnia voastra va anunt ca sunteti in eroare cu privire la zen. pe alocuri chiar in contradictie cu domnia voastra. singura parte adevarata ramane - "O asemenea conceptie ramane, insa, foarte stranie pentru gandirea europeana si crestina."

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE