Laicii in Biserica Ortodoxa Romana

Laicii  in Biserica Ortodoxa Romana Mareste imaginea.


Laicii (mirenii) in Biserica Ortodoxa Romana


Laicii - barbati si femei - sunt un element constitutiv esential al Bisericii, fara de care nu se poate concepe viata bisericeasca. Daca este adevarat ca unde este episcopul, acolo este si biserica, tot atat de adevarat este ca episcopul fara credinciosi nu reprezinta biserica. Prin urmare, ierarhii, clerul si poporul (laicii) formeaza intreaga biserica, ale carei elemente nu pot fi concepute separat, pentru ca organismul bisericesc sa poata exista si functiona normal.

A aborda acum cu precadere problema laicatului romanesc, in starea si misiunea sa in cursul istoriei noastre bisericesti si nationale, pentru a scoate invataminte si indemnuri pentru prezent, nu este un lucru usor, deoarece spre deosebire de cler, ierarhi, despre care se scrie mult in cartile de specialitate, celelalte madulare ale Bisericii sunt mentionate sporadic si nu in toate perioadele istorice. Cu toate acestea, multe documente contin informatii si despre poporul de rand, de aceea istoria Bisericii trebuie sa-si indrepte atentia si asupra lui.

Incercarea de a gasi in lucrarile de pana acum stiri despre laicat n-a avut succes si de aceea m-am si gandit sa propun unui doctorand ca tema pentru o teza de doctorat: Laicatul (mirenii) in Biserica Ortodoxa Romana (B.O.R.) in trecut si astazi. Cartea lui Liviu Stan, Mirenii in Biserica, este un studiu canonico-istoric privitor la Biserica Universala (Ortodoxa, Romano-Catolica si Protestanta) in care se foloseste mult bibliografie slava, dar nu se cerceteaza documentele romanesti. Neexistand cercetari asupra Bisericii romanesti, ele n-au putut fi folosite aici. Presupunem totusi ca realitatile romanesti nu s-au deosebit esential de cele ale Bisericii ortodoxe rasaritene, cu care au fost in permanent contact timp de milenii.

Am spus laicii sau mirenii, pentru ca trebuie gasit termenul cel mai potrivit pentru a denumi madularele, poporul credincios din Biserica.

In izvoare ii gasim pe laici formand o categorie aparte, deosebita de ierarhie si cler, atat in lumea Vechiului Testament, cat si in cea crestina. Referindu-se la perioada vechi-testamentara, Sfantul Clement Romanul sintetizeaza in felul urmator categoriile constitutive ale poporului: "Arhiereului ii sunt date slujiri proprii, preotilor li s-a oranduit loc propriu, levitilor le sunt puse diaconii proprii, iar laicului ii sunt date porunci pentru laici" .

In crestinism, laicii sunt aratati de Sfintii Parinti ca o stare, categorie inferioara clerului. Sfantul Vasile cel Mare (Scris. 188, can. 3) zice: "Diaconul care a desfranat dupa ce a fost hirotonit, va fi indepartat din diaconie, dar o data coborat in randul laicilor, nu va fi scos din comuniune". Comuniunea este inteleasa de sfantul Vasile, dupa cele spuse mai departe, ca partasie la masa credinciosilor (pistoi,). Diaconul adulter isi pierde deci doar harul diaconiei, el ramanand mai departe membru al comunitatii credinciosilor. Sfantul Vasile mai adauga: "Cei ce sunt in tagma laicil, dupa ce au fost scosi din randul credinciosilor, pot fi primiti din nou in locul de unde au fost alungati, iar diaconului ii ajunge o data osanda caterisirii" . Laicii reprezinta asadar masa credinciosilor. Daca ei gresesc, atunci ei isi pierd partasia cu credinciosii, lucru intamplat in perioada marilor persecutii, dar denumirea lor este tot de laic.

Constitutiile apostolice si alte izvoare arata functiile pe care le pot ocupa laicii (de catehet, de administrator), dar in nici un caz de natura sacramentala, precum si locul ocupat de ei in cadrul locasului de cult si anume separat de femei, de episcop, de preoti si de diaconi . Cu toate ca laicatul formeaza ultima treapta a starilor bisericesti, el are o menire si o apreciere din cele mai inalte. Sf. Apostol Petru vorbeste despre laici, zicand: "Voi sunteti semintie aleasa, preotie impa-rateasca, neam sfant, popor agonisit de Dumnezeu, ca sa vestiti in lume bunatatile Celui ce v-a chemat din intuneric la lumina Sa cea minunata" (I Petru 2, 9). Aprecieri asemanatoare gasim si in Constitutiile apostolice II, 26, 1 si in alte iz-voare bisericesti .

Cealalta denumire de mireni deriva dupa Dictionarul Limbii Romane Moderne, Bucuresti, 1958, s.v. de la cuvantul slav mireasma, mirisma (gr.) si ar desemna pe "credinciosul care nu apartine clerului". Etimologia mi se pare insa gresita si cred ca ea trebuie cautata in cuvantul grecesc myron, care inseamna parfum, unguent, ulei sfintit, Darul Duhului Sfant, folosit la ungerea credinciosilor dupa serviciul divin, la botez, la reprimirea ereticilor in Biserica si in alte imprejurari. Preotii din afara manastirilor, care savarsesc ungerea, sunt numiti "preoti de mir" si in aceasta privinta amintesc frumoasa carte intitulata Preoti de mir adormiti in Domnul a pr. prof. Nicolae M. Popescu, aparuta in prima editie in anul 1942. Trebuie facuta insa deosebirea intre Sfantul si Marele Mir, folosit doar la botez , in imprejurari mai rare, si uleiul sfintit la Maslu ori din candelele care ard la icoanele din biserici. I.P.S. Mitropolit Daniel a propus, intr-o sedinta publica (30 august 2004, la Durau), in care acest text a fost prezentat, ca etimologia cuvantului mirean sa fie pusa in legatura cu termenul slavon IED, care inseamna: 1. lume, univers; 2. pace, tihna; 3. comunitate, ori IEDI, mir, cu sens bisericesc.

Nu cunosc sa se fi facut la noi vreo cercetare asupra mirungerii din zilele de duminica si alte sarbatori. Singura incercare in acest domeniu a facut-o mitropolitul Neofit Cretanul al Ungrovlahiei (1738-1753), cu 250 de ani in urma, exact in anul 1747, intr-un scurt memoriu adresat domnitorului Constantin Mavrocordat. Invatatul mitropolit arata ca mirungerea este o datina straveche, cunoscuta din primele veacuri crestine, atat in Rasarit, cat si in Apus. Originea ar constitui-o obiceiul crestinilor de a se unge cu uleiul din candelele care ardeau pe mormintele martirilor, spre a-si capata ori mentine sanatatea. Tot asa se intampla si in timpul lui Tertulian (Ad Scapulam, cap. IV), care mentioneaza pe crestinul Proclu, cunoscator al acestui obicei . Istoricii Rufin si Sozomen vorbesc si ei de calugarii din Egipt, care intrebuintau ulei pentru vindecarea bolnavilor. Neofit citeaza un pasagiu din Evlogionul cel Mare greco-latin, aparut la Venetia in 1740, in care se spune ca "potrivit unui obiceiu foarte vechi la praznicile imparatesti sau la pomenirile unor sfinti mari se adunau preotii in jurul icoanelor de inchinat, se canta, se tamaia icoana de catre diacon, apoi preotii incepand cu proiestosul, urmand ca unul dintre preoti sa unga pe cei de fata pe frunte si sa-i binecuvanteze" .

Putinele cunostinte de care dispunem astazi despre mirungere ne indeamna sa ne marim ostenelile in cercetarea documentelor scrise si Traditiei bisericesti pentru a intelege ce termen trebuie folosit cu precadere - mireni ori laici - atunci cand ne referim la marea masa a credinciosilor.

Laicatul romanesc are bazele puse de doi apostoli ai Mantuitorului Hristos, sfintii Andrei si Filip. Porunca Mantuitorului de a se vesti Evanghelia la toate neamurile, la toata faptura, pana la marginile lumii, prin cuvant si fapta, s-a aplicat si spatiului romanesc. Cei doi termeni, cuvant si fapta, indica doua aspecte ale propovaduirii: vestirea propriu-zisa a Evangheliei si apoi organizarea practica a vietii, prin instituirea episcopilor, preotilor si diaconilor. Un document de la inceputul Evului Mediu ne relateaza ca sfantul Filip a convertit la credinta in Hristos "aproape intreaga Scitie (Dobrogea) si a asezat acolo episcopi, preoti si diaconi" . In aceasta structura a Bisericii instituita de sfintii apostoli trebuie sa-i includem si pe laici.

Organizarea bisericeasca data de apostoli s-a largit in cursul timpului prin activitatea misionarilor locali si mai ales a celor veniti din regiuni mai intens crestinate, cum au fost, de pilda, Orientul Apropiat si Asia Mica. Primii misionari despre a caror viata si activitate avem amanunte au venit la noi catre sfarsitul sec. al III-lea din Asia Mica, iar numele lor este Epictet, preot, si Astion, monah. Ei au propovaduit cuvantul Evangheliei, insotindu-l de semne si minuni, apoi au suferit moarte martirica prin anul 292 la Halmyris, localitate in nord-estul Dobrogei, catre Gurile Dunarii. Actul lor martiric arata ca numarul convertitilor la religia crestina a fost de peste 1000 .

Alti misionari dupa ei au adus la credinta numerosi locuitori ai Dobrogei romane, iar Actele martirice consemneaza numele a circa 200, morti in persecutiile dezlantuite de imparatii Diocletian, colegii si succesorii sai, apoi de Licinius, la inceputul secolului al IV-lea ori in alte imprejurari .

Celor mai multi dintre ei nu le cunoastem profesia ori starea sociala, dar credem ca majoritatea ii reprezinta pe laici. Cei patru martiri de la Niculitel erau laici si vorbitori de limba greaca, caci langa numele lor grecesc nu se afla nici o alta precizare. Credem ca unii din numerosii martiri erau meseriasi, comercianti ori militari. In doua cazuri se mentioneaza episcopi martiri. Precizari mai multe in legatura cu starea sociala ori profesionala a crestinilor din perioada timpurie si mai ales a martirilor nu trebuie sa asteptam, caci ei considerau ca cel mai pretios lucru era numele de crestin: "Daca ma intrebi care este numele meu obisnuit, atunci acesta este Emilian, iar daca, dimpotriva, vrei sa stii numele meu cel desavarsit atunci socoteste-ma a ma numi crestin", raspundea sfantul Emilian vicarului diocezei Traciei, care-l judeca si apoi l-a condamnat la moarte . Pe o lespede de calcar, care astupa cripta a doi martiri cazuti in timpul lui Decius si inmormantati la Niculitel, se spune doar: "Aici si acolo a curs sangele martirilor", iar pe peretii criptei de deasupra lor doar: "Martirii lui Hristos: Zotikos, Attalos, Philippos si Kamasis" . Ceea ce conta pentru toti era marturisirea legaturii cu Hristos.

Asadar, pentru etapa anterioara dobandirii libertatii Bisericii, acordata in anul 313 de imparatul Constantin cel Mare, nu exista alte marturii despre laicatul crestin romanesc. In schimb, pentru perioada urmatoare, pana catre inceputul sec. al VII-lea, cand navalirile barbare provoaca o criza puternica in sud-estul european, stirile despre laici sunt numeroase.

Biserica dobrogeana se organizeaza in episcopate puternice, apoi chiar in mitropolie cu 14 sufragani , si drept urmare poporul credincios este numeros, luptand impreuna cu episcopatul pentru apararea ortodoxiei. Cand in catedrala orasului Tomis (sec. al IV-lea) s-a adunat mult popor, fiindca sosise aici imparatul arian Valens cu gandul de a-l determina pe episcopul Bretanion sa treaca la arianism, acesta a aparat cu curaj dreapta credinta si a plecat din catedrala orasului in alta biserica, iar poporul l-a urmat, gest care a reprezentat o ofensa pentru imparat. "Si prinzandu-l pe Bretanion, a poruncit sa-l duca in exil, iar nu mult dupa aceea a dat ordin sa fie adus din nou (la locul sau)" . S-a intamplat la Tomis ceea ce se cu-noaste si in alte parti ale lumii de atunci, cand laicii au fost alaturi de episcopul lor pentru apararea credintei.

Nu stim daca in afara de episcopul Bretanion a mai vorbit in fata imparatului si cineva din popor. Oricum, se cunosc destule cazuri cand laicii au aparat dreapta credinta in adunari publice ori in sinoade. La Sinodul I ecumenic au fost de fata laici multi, experti in dialectica. Discutiile la care au luat parte sunt trecute si in actele sinodale, iar contributia lor la precizarea invataturii ortodoxe si la combaterea ereziei ariene n-a fost mica. Istoricul Gelasius ne spune si el ca marturisirea de credinta, formulata de sfintii Parinti, impreuna cu multimea clericilor si marturisitorilor, in prezenta imparatului la Sinodul I ecumenic, a fost primita si de numerosii credinciosi (Mansi II, 908) .

Si la sinoadele ecumenice urmatoare, II-V, sunt mentionati laici, ca specialisti in problemele teologice ori ca demnitari reprezentand palatul imperial. Rolul lor nu era insa decat consultativ, fara drept de vot, de care beneficiau doar ierarhii .

Credinta locuitorilor Dobrogei se manifesta in multe feluri. Ei isi impodobesc pietrele funerare, monumentele cu caracter public ori obiectele de uz casnic, cu simboluri crestine: crucea simpla, crucea monogramatica, chrisma, porumbelul ca simbol al Duhului Sfant, ancora, Bunul Pastor etc. Textele inscriptiilor cuprind formule pline de semnificatie teologica. Decedatul este servus Dei, doulos Hristou, makarios (fericitul) ori chiar martir (martys), iar dorinta exprimata in acestea afirma: odihneste, Doamne, cu dreptii pe robul (roaba) Ta; (am murit) intru nadejdea Invierii si gustarii vietii vesnice, ori, ai mila de mine, Doamne. Crestinii dobrogeni erau convinsi ca, prin moartea pe cruce si Invierea Sa, Mantuitorul Hristos a biruit moartea si de aceea pe unele cruci ei scriu: prin moarte spre inviere (in morte resurrectio), aceasta este crucea mortii si invierii (Crux mortis et resurrectionis). Un sens apropiat trebuie sa fi dat si cuvintelor "Lumina-Viata" (Fw/j&Zwh,), cu rol apotropaic, sapate pe cateva cruci. Pe unele obiecte de uz casnic, vase, capace de vas, sunt scrise fragmente din psalmi, cum este cazul cu Psalmul 26, 1: "Domnul este luminarea mea si Mantuitorul meu, de cine ma voi teme?" .

Din structura Bisericii cunoastem nume, in afara de cele ale mitropolitilor, episcopilor, preotilor si de laici, in calitatea lor de catehumeni, citeti, economi , iar din societate oameni bogati care refac pe contul lor portiuni din zidul cetatii Tomis , ctitori de biserici ori alte cladiri publice , negustori , avocati etc. Unii crestini au villae si proprietati in afara orasului, unde sunt inmormantati martiri .

Documentele care-i mentioneaza pe credinciosii sec. IV-VI ii arata, deci, ca buni cunoscatori ai religiei crestine si totodata traitori ai ei . Aceasta presupune o pregatire catehetica destul de buna, ale carei inceputuri fusesera puse in secolele anterioare. Catehizarea viza atunci pe oricine vroia sa devina crestin si se pregatea pentru botez, dar si pe cei deja botezati; ea se facea in biserica, in cadrul sfintei liturghii ori in adunarile crestine pentru invatatura de catre clerici, dar si de laici in stransa legatura cu cultul. Exemplul vietii fiecarui crestin si al comunitatii intregi contribuia mult la formarea spirituala a novicilor. Se dobandea, astfel, o initiere generala in invatatura crestina si in istoria mantuirii, dar o explicare adancita a doctrinei si moralei se facea de catre didascali, care erau laici si invatatori calificati .

Dupa dobandirea pacii Bisericii in secolul al IV-lea, posibilitatile de invatatura si educatie ale crestinilor au crescut, atat in locasurile de cult, cat si in scoli publice si particulare. Didascalii traditionali isi pierd treptat din importanta in favoarea teologilor specializati, iar libertatea de manifestare favorizeaza convertiri in numar mare si improprierea de catre ei a valorilor crestine. Dobrogea, ca parte integranta a imperiului bizantin, beneficiaza de toate aceste conditii si asa constatam in cadrul ei o viata crestina vie, cu laici care-i cunosc invatatura, cu monahi care ating performante teologice si cu ierarhi recunoscuti pe plan general prin cunostinte teologice, sfintenie si implicare in apararea dreptei credinte .

Pana in secolul al XIV-lea, cand se reorganizeaza Biserica romaneasca si este recunoscuta ca mitropolie dependenta de Patriarhia Constantinopolului, exista foarte putine stiri despre laicat. Sunt de amintit totusi pe la 1234 episcopii ortodocsi (dupa catolici, pseudoepiscopi) din regiunea de sud a Moldovei, care aveau autoritate asupra unor credinciosi tari in credinta, incat ei converteau pe prozelitorii catolici din zona episcopiei Milcoviei . In Oltenia, pe la 1237, documente catolice mentioneaza "o multime mare de romani", care urma sa primeasca invataturile credintei catolice , iar "acoperamintele altarelor, vesmintele preotesti si cimitirele sa fie binecuvantate" si ele de calugarii dominicani, in cadrul misiunii prozelitiste pe care o desfasurau . Zece ani mai tarziu, Diploma Cavalerilor Ioaniti (1247) vorbeste pentru aceeasi zona de arhiepiscopi si episcopi, deci, de o ierarhie superioara, care nu putea fi decat a romanilor .

Intr-o hotarare a Sinodului Bisericii din Constantinopol din mai 1359 , provocata de cererea domnitorului Tarii Romanesti, Nicolae Alexandru Basarab, de a i se permite mitropolitului Iachint de Vicina sa-si mute sediul la Arges (ori la Campulung), precum si in alte acte ale Patriarhiei gasim amanunte cu privire la starea Bisericii si a poporului credincios roman, importante si pentru tema pe care o dezbatem aici. Sinodul aproba cererea domnitorului, gasind-o justificata pentru faptul "ca vine spre folosul si statornicirea multor suflete intru pastrarea ferma a credintei noastre ?spre marele lor folos sufletesc". Mai departe documentul patriarhal precizeaza si ce se intelege prin aceste suflete multe si anume este vorba de toti clericii din aceasta tara si toti ceilalti care fac parte din cinul bisericesc, fie ca monahi ori de mir. Dupa exprimarea aceasta, prin clerici trebuie intelesi preotii si diaconii, iar cinul bisericesc este format din monahi si mireni. Toti acestia formeaza la un loc poporul crestin. Tot poporul acesta credincios trebuia, potrivit precizarii Sinodului patriarhal, "sa-i dea ascultare mitropolitului si sa i se supuna". Interesanta este aluzia la "pastrarea ferma a credintei" de catre popor, pe care el o avea deci in momentul venirii mitropolitului, dar era amenintata de prozelitism, la vremea aceea de cel catolic, iar ierarhul avea menirea sa vegheze ca lucrul acesta sa nu se intample. Nu este doar o presupunere, ci lucrul este aratat lamurit in textul Hotararii, cand se spune ca toata lumea nu pretuieste cat un suflet pierdut, facandu-se aluzie la cuvantul Evangheliei de la Matei 16, 26.

Peste numai 10 ani, un alt document sinodal de la Constantinopol, din octombrie 1370, arata ca neamul acelui loc a devenit numeros si aproape nemarginit si ca un singur arhiereu nu mai este de ajuns la atata popor. In cadrul Bisericii bizantine functionau la vremea aceea Sinoadele mixte, la care participau nu numai ierarhii, membrii clerului, ci si numerosi laici: imparatul, demnitari, teologi. Aceste sinoade erau inalte foruri consultative ale episcopatului, in care se tratau probleme bisericesti si nationale.

Dupa caderea Bizantului, Biserica pierde tutela imparatului si trece in schimb sub autoritatea sultanului. Sinoadele mixte devin acum un fel de Adunari nationale sau Congrese nationale bisericesti, la care participarea mirenilor este mai mare si cu drept de vot, situatie explicabila si prin aceea ca patriarhul de Constantinopol devine ethnarch al tuturor crestinilor de religie ortodoxa din imperiul turcesc. Incepand cu secolul al XIV-lea, mitropolitii Bisericii romane intra in sfatul voievodal al tarii ca membri de drept si acest sfat poate fi considerat nu numai for politic, ci si bisericesc . Pe langa acest Sfat voievodal au existat si Soboare bisericesti pe tara, cum a fost acela convocat in anii 1502-1503 de fostul patriarh al Constantinopolului Nifon, devenit mitropolit al Ungrovlahiei in timpul lui Radu cel Mare. Din acest Sobor faceau parte "toti egumenii din manastirile Ungrovlahiei, tot clirosul Bisericii, cu Domnul, cu toti boierii, cu preotii si cu mirenii" . Soboarele acestea mari se convocau periodic, iar in cadrul lor reprezentantii Bisericii, impreuna cu boierii din Sfatul domnesc si alti imputerniciti ai mirenilor luau masurile cuvenite; uneori se mergea pana la scoaterea vladicilor din scaun, cum s-a intamplat la 15 aprilie 1679, in timpul lui Serban Cantacuzino, cu Varlaam, mitropolitul de atunci . Un caz asemanator a avut loc in timpul lui Constantin Brancoveanu, cand Soborul alcatuit din Mitropolitul Ungrovlahiei Teodosie Vestemeanul, alti cativa arhierei, cinstite fete dintre clerici si laici au judecat reclamatia egumenului Stefan al Manastirii Govora impotriva episcopului Ilarion (1693-1705) al Ramnicului, dar aceasta a fost respinsa .

In Moldova, lucrurile trebuie sa se fi petrecut la fel, de vreme ce mitropolia depindea de aceeasi Patriarhie a Constantinopolului, iar domnitorii aveau ca membri de drept in Sfatul Tarii pe titularii ei.

Chiar si in Transilvania si Maramures, provincii aflate sub asuprire politica si religioasa straina, au existat si functionat soboarele mixte, ca forma de lupta pentru conservarea etnica si religioasa. In cadrul lor se discuta si se incerca solutionarea celor mai importante probleme bisericesti si totodata nationale. O prima confirmare a functionarii acestor soboare mixte o avem in anul 1391, cand patriarhul Antonie al IV-lea al Constantinopolului hotaraste ca intr-o asemenea adunare sa se aleaga un quasi-vladica, egumen al manastirii-stavropighie Perii Maramuresului, recunoscand si consfintind astfel o datina veche a Bisericii de pe pamantul romanesc . Atunci cand pe teritoriile romanesti aflate in calea tuturor rautatilor nu s-a putut constitui si mentine un stat puternic, forma de voievodat si soborul mixt au supravietuit si au asigurat pastrarea fiintei nationale si religioase.

In perioada marilor persecutii religioase din Transilvania, rezistenta ortodoxa a fost aparata nu numai de clerici, care erau mai cu strasnicie urmariti, ci mai cu seama de laici; asa s-au obtinut biruinte ale credinciosilor mireni, comparabile cu ale clericilor, daca nu chiar mai mari. Sa ne amintim de Sofronie de la Cioara, care a tinut la Zlatna, intre 10-11 august 1760, un mare sobor al tuturor ortodocsilor din acel tinut al Muntilor Apuseni, la care au luat parte locuitori din multe parti ale Ardealului, din fiecare sat preotul ori cantaretul cu cate 2-3 tarani fruntasi. La glasul lui Sofronie pornira spre Zlatna nesfarsite valuri de popor. Clerul singur ar fi fost neputincios sa demonstreze asupritorilor o rezistenta atat de puternica .

Avand in vedere conditiile grele politico-economice si religioase din Transilvania, laicatul ortodox a fost mai prezent decat in alte parti alaturi de ierarhie si cler in lupta comuna pentru libertate. Lucrul s-a datorat si faptului ca scolile primare si secundare erau sub controlul Bisericii, care urmarea in procesul educational nu numai simpla insusire de cunostinte si pregatirea pentru o cariera, ci formarea globala a unei mentalitati crestin-ortodoxe romanesti, in stare sa impulsioneze la lupta impotriva asupritorilor.

Cel care in Transilvania a sesizat cel mai bine importanta laicatului si i-a definit rolul sau in Biserica prin "Statutul organic" a fost marele mitropolit Andrei Saguna, catre mijlocul si a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Biserica si laicatul impreuna au putut obtine drepturi nationale si bisericesti de la statul absolutist austro-ungar, pentru care se luptasera cu jertfe mari generatiile anterioare, dar fara succes .

Se pune intrebarea: cum s-a format constiinta religioasa a laicilor romani in Evul Mediu de vreme ce scolile erau o raritate, ele functionand doar in manastirile mai mari, pe la mitropolii ori episcopii, pentru pregatirea monahilor si preotilor, pregatire limitata de regula la citit, scris, cantat si initiere sumara in tipicul bisericesc. Alti dascali activau numai pe la familiile boieresti pentru instruirea odraslelor lor, asa incat marea masa a poporului ramanea in afara instruirii religioase. Nivelul de cunostinte teologice era scazut in aceasta vreme, sub cel pe care il avusesera crestinii din perioada sec. IV-VII . Si totusi, crestinii nu si-au parasit credinta, lucru dovedit si in secolul al XIII-lea, dupa Cruciada a IV-a, eveniment care dusese la caderea Bizantului si la crearea unor conditii favorabile pentru prozelitism catolic in randurile ortodocsilor. Am amintit ca papa Grigorie al IX-lea se plangea, pe la 1234, ca valahii din regiunea de sud a Moldovei nu numai ca nu primesc tainele de la preotii catolici, ci chiar atrag la credinta ortodoxa pe unguri si teutoni.

Incercam sa gasim explicatii. Mai intai trebuie tinut seama ca oricat de scazut va fi fost nivelul de pregatire al preotilor si nu vor fi putut influenta poporul prin pregatirea lor teologica, viata proprie in parohie constituia un model pentru ceilalti parohieni. Daca nu aveau cultura teologica, ei erau, in schimb, fruntasi ai satelor si oraselor. Scutirea de biruri, pe care ceilalti locuitori trebuiau sa le achite, le-a permis prin harnicie si buna gopodarire, sa se ridice la un nivel economic superior, ceea ce le-a permis acces si la alte facilitati ale vietii, ravnite de multi. Se crede, de asemenea, ca in perioada folosirii limbii slavone in cult, predica si marturisirea se faceau in limba romana, deci doua instrumente educationale importante la indemana preotului. Cand serviciile divine au inceput sa se faca in limba romana - in secolul al XVII-lea - si, in afara de octoih, minee si alte carti de cult, sa fie tiparite carti de zidire sufleteasca, precum cazanii, Sfanta Scriptura, Vietile Sfintilor etc., atunci accesul la temeiurile credintei s-a marit, iar credinciosii puteau sa primeasca invataturi nu numai in biserica, ci si pe la casele lor, prin lecturi in cercuri restranse. Desigur, nu trebuie sa pierdem din vedere ca numarul stiutorilor de carte era atunci mic, dar el a crescut cu timpul.

In al doilea rand, faptul ca ei au ramas atasati de biserica, unde prin Sfintele Taine si mai ales Sfanta Liturghie dobandisera convingerea in puterea lor si in acelasi timp teama de a nu savarsi ceva impotriva lui Dumnezeu, fiindca si-ar atrage mania Lui, a contribuit la formarea constiintei religioase. Satul romanesc era o comunitate inchisa si in cadrul lui traditiile puteau fi pastrate usor. Normele de comportare comunitara obligau pe sateni sa respecte valori religioase si morale si de convietuire sociala, iar pentru incalcarea lor pravilele prevedeau pedepse. Orasele erau putine, majoritatea la nivel de targuri, incat si ele pot fi considerate comunitati inchise. Influentele straine nu se puteau infiltra, decat cu greu si de fapt nici nu prea aveau de unde veni, fiindca Imperiul otoman, de care depindeau tarile romane, avea granita la Dunare si nu se amesteca in treburile interne ale romanilor.

De asemenea, cred ca satele care erau inchinate manastirilor autohtone si se aflau aproape de ele, aveau posibilitati mai mari de a primi indemnuri si invataturi de viata crestina de la monahi. Acelasi lucru se poate admite si pentru manastirile, schiturile si satele inchinate Muntelui Athos si altor centre eclesiastice ortodoxe. Legaturile cu marile manastiri ortodoxe din Rasarit au prilejuit si frecvente pelerinaje ale romanilor. In aceasta privinta ma refer la doamna Elena Cantacuzino, mama domnitorului Serban al Tarii Romanesti, care prin anul 1681 pleaca in pelerinaj la Ierusalim, Sinai si alte locuri sfinte, insotita de spatarul Mihail Cantacuzino, mare comandant al armatei si de o suita de 200 calareti. Calatoria a durat aproape 4 ani . Exemplul lor a fost urmat si de altii, iar efectul spiritual al acestor calatorii se facea simtit in viata lor si a celor din mijlocul carora traiau. A fost insa un pelerinaj si in sens invers facut de monahi, ierarhi si invatati, care aduceau cu ei moaste de sfinti si experiente spirituale . Realitatile acestea explica datinile crestine in care traiau romanii. Respectarea sarbatorilor era un dintre ele si cand se intampla altfel, lucrul acesta surprindea pe ceilalti si mai ales nemultumea pe oamenii Bisericii. Amintesc aici o intamplare petrecuta la Vaslui, cand se afla acolo Stefan cel Mare. Vrand sa mearga intr-o dumineca la biserica, voievodul a auzit strigand tare de departe un taran, care cerea sa i se aduca boii si plugul ca sa are. Surprins de faptul ca cineva lucreaza in zi de sarbatoare, domnitorul a trimis dupa el sa vada cine este acela si pentru care motiv face aceasta. Venind de la Movila Purice, taranul i-a spus ca trebuie sa lucreze fiindca este sarac, iar fratele lui nu-i da boii si plugul decat in zile de sarbatoare. Domnitorul a luat atunci boii si plugul de la fratele bogat si le-a dar celui sarac .

Pentru Tara Romaneasca gasim cateva informatii privind viata crestina a locuitorilor in Jurnalul mitropolitului Neofit Cretanul, care in anii 1746-1747 a facut doua calatorii pastorale in 12 judete de catre 2-3 luni fiecare . A trecut prin multe sate si cateva orase (Curtea de Arges, R. Valcea, Targoviste), slujind Sfanta Liturghie nu numai in sarbatori, ci si in zile de lucru. Preotii veneau cu credinciosii din satele vecine, iar mitropolitul facea agheasma, predica, mangaindu-i si povatuindu-i de bine, incheind cu rugaciunea de dezlegare a pacatelor. Pe preoti ii povatuia sa-si spovedeasca enoriasii, pentru a se putea impartasi la incheierea posturilor (p. 259). Cand a poposit trei saptamani la mosia Patroaia (cca 35 km sud de Pitesti), cumparata de el si donata mitropoliei, aflandu-se in postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel, a spovedit foarte multi crestini, barbati si femei, a savarsit Sfanta Liturghie si i-a impartasit (pp. 269-270). Gazdele sale pe perioada lungilor calatorii erau casele si mosiile boieresti, ale mitropoliei ori ale negustorilor. Pe toti ii prezinta favorabil, ca oameni cu credinta, unii chiar ctitori de biserici.

Sunt insa si cazuri negative in relatarile sale, fara sa stim exact daca ele privesc pe tarani ori boieri: unii incalca hotarele mosiilor bisericii (p. 281), altii sunt lacomi de bani si de pamant, ceea ce duce la procese, chiar intre rude apropiate. Un preot este tarat intr-un proces de succesiune chiar de cuscra lui, care angajand 5 tarani martori mincinosi, castiga procesul. "Dar vai de judecata cea dreapta a Dreptului Dumnezeu", zice in jurnalul sau mitropolitul Neofit. La scurta vreme dupa proces, unuia dintre martori i-a ars casa, inauntru arzand si mama unuia dintre martori, si aceasta n-a fost destul, caci martorul a fost apoi ucis de turci. Altui martor i-au murit la nastere sotia si copilul, altul a cazut de pe cal si a murit, si fiind ingropat intr-o biserica n-a putrezit, iar mitropolitul a trebuit sa faca rugaciune de dezlegare. Si asa s-a intamplat si cu ceilalti. "Am scris toate acestea", incheie mitropolitul, "spre slava Dreptjudecatorului Dumnezeu si spre indrep-tarea celor care jura stramb" (pp. 259-262).

Scopul pastoral al vizitelor facute de mitropolit se vadeste si prin aceea ca la mosia Obislavele, miercuri 18 iunie, dupa Sfanta Liturghie, predica si rugaciunea de dezlegare, a botezat si un copil in fata norodului si a preotilor "ca sa vada preotii si sa invete randuiala Sfantului Botez" (p. 269). Aceasta indica faptul ca in savarsirea Sfintelor Taine nu se respectau peste tot regulile obisnuite, fie din nestiinta, fie din neglijenta.

De altfel, mitropolitul in activitatea sa a fost preocupat de ridicarea nivelului de cunostinte al preotilor, de aplicarea lor in practica potrivit canoanelor. El a pedepsit cu severitate, hotarand caterisirea preotilor si diaconilor gasiti vinovati de marturii mincinoase, de incalcarea randuielilor bisericesti, de luare de plocoane (mita), de comiterea de falsuri (plasmuiri de acte, de peceti), de furturi (odoare, bani, carti), betie si desfrau, bigamie ori chiar crima .

Cele doua exemple pe care le-am dat nu sunt singurele; altele sunt convins ca exista si trebuie cautate in cronici si alte documente. Socot, de pilda, ca Pravilele, prin masurile punitive pe care le prevad, sunt sugestive pentru abaterile de la normele Bisericii si ale Statului, iar documentele de hotarnicie sanctionate de voievozi pot fi si ele luate in consideratie. Informatii despre religiozitatea poporului pot oferi si relatarile calatorilor straini prin tarile romane, inca necer-cetate sub acest aspect.

Influentele externe asupra societatii rurale si urbane romanesti au inceput sa fie simtite din sec. XIX, mai puternic dupa revolutiile de la 1848. Rationalismul si empirismul adoptate de intelectualitate din filosofia iluminista au patruns usor in societatea romaneasca, mai intai in Transilvania, favorizate de "Scoala ardeleana", apoi si dincolo de Carpati, intr-o vreme cand tara noastra se afla la inceputul procesului de modernizare si tocmai de aceea asimilarea s-a facut fara rezistenta, fata de unele carente ale gandirii apusene, care altfel ar fi avut o influenta mai redusa. Intelectualii romani erau preocupati de dobandirea drepturilor fundamentale ale omului si o organizare superioara economica si politica a statului, de aceea Biserica trece cumva pe plan secund, socotita doar un mijloc printre altele, in nici un caz, ca suport ideologic principal al societatii . Andrei Saguna sublinia insa necesitatea unei legaturi stranse intre ortodoxie si nationalitate, destinul uneia fiind strans unit de al celeilalte, ca "sufletul de trup". Cu toate ca marele mitropolit socotea ca laicii gresesc, el nu i-a exclus din sfera Bisericii, fiind convins ca participarea lor la viata economica si educationala este utila, iar problemele spirituale si bisericesti sa ramana in responsabilitatea ierarhiei si a clerului .

In teritoriile romanesti est si sud-carpatice, Biserica reactioneaza la noile realitati politice si ideologice ale secolului al XIX-lea luand masuri de reorganizare a invatamantului teologic la un nivel superior. Se infiinteaza seminarii teologice la Iasi (1803), Bucuresti (1836) si tot atunci, la Buzau si Arges, R. Valcea (1837), Husi (1852), Roman (1858), la inceput cu o durata de 3-4 ani, apoi mai lunga, de 7 ani, dar rezultatele se fac simtite abia in timp. Pregatirea preotilor avea menirea sa catehizeze la nivel superior laicatul. Roadele scolilor teologice se vad insa mai bine catre sfarsitul secolului al XIX-lea, cand se ma-reste durata de studii, iar corpul profesoral isi imbunatateste si mareste numarul de cadre. Dar secularizarea averilor Bisericii de catre Alexandru Ioan Cuza a creat o stare materiala grea pentru invatamantul teologic si pentru preotime in general, tocmai intr-o vreme cand intelectualitatea rationalista formata in Franta si Germania era in plina actiune. O imagine asupra starii invatamantului religios in secolul al XIX-lea in Tarile Romane ne-o ofera paginile unui memoriu publicat de episcopul Melchisedec Stefanescu, intitulat Despre positiunea Morala si Materiala a preotilor din Romania, publicat in 1888, din care spicuiesc aceste randuri: "Seminariile nu scoteau atatia preoti cat erau necesari. De aceea si dupa infiintarea seminariilor, droaele de aspiranti la preotie, numite in Moldova candidati, iar in Muntenia gramatici, bateau la portile mitropoliilor si episcopiilor vrand preotie.

Autoritatile au impus acestora, in vederea hirotoniei, un examen, care trebuia sa dovedeasca ca stiu catihisul, istoria sfanta, explicarea randuielilor bisericesti, cantarile, aritmetica, gramatica romana. In Moldova, Mihail Sturdza a infiintat un fel de scoli primare numite scoli catihetice, ca treapta preliminara pentru cei care vroiau sa mearga la seminar si candidatii la preotie. Cuza insa le-a desfiintat. N-au dat insa rezultatele asteptate, caci unii stateau pe la scolile catihetice ori seminarii cate un an, doi sau trei, ca apoi prin merite sau favoruri si protectie capatau certificatul trebuitor spre a se putea hirotoni. Cuza Voda stabileste prin Legea 1864 ca pot deveni preoti absolventii scolilor primare si apoi ai seminariilor. Cu toate acestea in Muntenia gramaticii n-au incetat sa ceara preotia. 100 dintre ei vin la Cuza, iar el ii scoate afara din Bucuresti cu politia, escortati pana la bariera. Multi gramatici au renuntat, dar altii au folosit mijloace viclene pentru a ajunge la preotie: isi cumparau atestate de pe la seminaristi si isi schimbau numele; alteori declarau ca au invatat cursul seminarial de gradul I in particular si cereau a fi trimisi la vreun seminar, spre a fi examinati si daca cererea li se aproba, plateau pe vreun seminarist las, ca sa se duca si sa depuna pentru el exa-men; altii treceau in Turcia si capatau acolo hirotonia pe bani si apoi se intorceau, iar prin protectiuni clandestine erau primiti la vreo parohie vacanta. Afluenta spre seminarii a ramas insa mare chiar si daca nu se putea obtine un loc la internat, stateau pe la gazde, uneori rau famate; aceasta pentru ca preotia era cautata si pentru motivul ca scapa de armata. S-a ajuns ca unele seminarii sa aiba 200, 300 si in Bucuresti 400, incat se statea in clasa in mare inghesuiala si in picioare. Aceasta multime de elevi nu era patrunsa de dorinta de a invata, ci numai de a dobandi un certificat cat de slab, pentru a fi preot in vreun sat ori catun. Cei externi erau lipsiti de orice supraveghere pedagogica si educatie teologica, traiau de capul lor prin orase, pe la gazde foarte ordinare, ramaneau repetenti, dar nu se lasau pana nu dobandeau certificatul.

Acestia erau ajutati la influentele de la Ministerul Cultelor, de profesori, pe care-i serveau si-i cointeresau, ori de lacramile si rugamintile parintilor, care cheltuisera cu ei ani indelungati. Sfantul Sinod a luat unele masuri, desfiintand externatele, admitand numai interni, fie bursieri ai statului, fie solventi pe seama parintilor. Pentru a imbunatati soarta preotilor s-a limitat numarul parohiilor, renuntandu-se la cele foarte mici. Pana in epoca moderna (Cuza) Biserica si clerul erau subventionate de domnitori, boieri, negustori, razesi, donand manastirilor, schiturilor si bisericilor particulare: domenii intinse, bani si alte ajutoare. Legea lui Cuza luand averile a lasat parohiile in grija primariilor care, din motive politice n-au ajutat pe preoti. Sunt primari si notari cu idei anti-religioase, care fac propaganda printre locuitori sa nu mearga la biserica. Unii preoti au fost obligati pentru a putea trai ei si familiile lor sa practice alte functii: primari, perceptori, notari etc., incompatibile cu canoanele. Nici ca invatatori n-au putut lucra decat o perioada scurta, fiindca prin scolile normale s-au recrutat invatatori de profesie.

Aceasta trista situatie a preotimii noastre, pe multi dintre preoti i-a inda-ratnicit si i-a facut a rapsti amar asupra soartei lor, incat au urat preotia, crezand-o fatala pentru dansii, pentru ca nu le da nici macar mijloacele traiului ordinar, pe cand vad ei amploiatii publici si comunali platiti de stat si de comuna.

Propaganda straina, dusmana Bisericii noastre a exploatat aceasta situatie asmutind pe preoti impotriva Sinodului, compus din calugari, care nu cunosc greutatile familiale ale preotilor. La Bucuresti si Iasi au aparut jurnale ad-hoc, care aduceau tot felul de insulte episcopatului, monahismului si ordinei bisericesti, luand in ras Sfintele Canoane".

Iata, deci, aspectul sumbru al invatamantului teologic si starea grea materiala a preotimii in a doua jumatate a secolului al XIX-lea, situatie determinata, pe de o parte, de ideologiile politice ale vremii, pe de alta de reformele agrare ale lui Cuza, care au saracit Biserica aducand-o in starea de cersetoare. Si invatamantul universitar s-a putut organiza tarziu, caci prima Facultate de Teologie a fost infiintata printr-o hotarare a Sf. Sinod abia in 1881, iar recunoasterea ei de catre stat a avut loc 10 ani mai tarziu, adica in 1890. Inceputurile si dezvoltarea ei au fost grele: cei cativa profesori predau mai multe materii fara nici un salariu, studentii nu aveau conditii bune pentru cursuri si pentru camin, incat dupa scurta vreme s-a autodizolvat. Abia dupa 1890 activitatea ei a inceput sa intre in normal.

O etapa noua in invatamantul general, inclusiv cel teologic este deschisa de Spiru Haret (1851-1912) , celebru ministru al Instructiunii, care prin reforma invatamantului din 1898 a creat bazele unei dezvoltari fara precedent. Intelectualitatea si preotimea formata in aceasta vreme au realizat Romania Mare. Atunci cred ca s-a introdus sau s-a completat ectenia de la iesirea cu Sfintele Daruri, cand se pomenesc eroii, "care s-au jertfit pentru intregirea neamului si slava Sfintei noastre Biserici". Scoala si Biserica de atunci au modelat laici de mare valoare, care au aparat credinta stramoseasca in perioada interbelica de curentele rationalist-atee, ori ideologii politice: asa au facut Nichifor Crainic, Nae Ionescu, Nicolae Paulescu, Simion Mehedinti, Ion Petrovici, Sextil Puscariu, Victor Barbilian si altii. Facultatea de Teologie din Bucuresti, prin profesorul Teodor M. Popescu si alti colegi si prieteni, a initiat si prezentat conferinte cu dezbateri publice la Sala Dalles din Bucuresti, cu teme deosebit de actuale atunci si astazi .

In Transilvania, unde problemele religioase erau mai complicate din cauza diversitatii etnice si confesionare, a luat fiinta in 1933, la Cluj, Fratia Ortodoxa Romana (F.O.R.), condusa de primul rector al Universitatii Romanesti, savantul Sextil Puscariu si de un comitet cu personalitati prestigioase. F.O.R. venea cu un program de renastere nationala prin ortodoxie . Obiectivele principale erau:

1. Concentrarea mirenilor intr-o mare organizatie religioasa, menita sa fie izvorul innoirii morale a intelectualitatii romanesti si prin ea a ortodoxiei, ca temelie de renastere sufleteasca a Statului intregit.

2. Invatamantului religios din scoli sa i se dea atentiune mai mare si el sa fie incredintat unor cateheti, capabili sa faca din catedrele lor un apostolat.

3. Membri F.O.R. aveau menirea sa transpuna credinta ortodoxa in viata fami-liei si in societatea romaneasca, impunandu-i treptat principiile ei de comportare morala. Este marea problema a apostolatului laic, care trebuia sa fie o actiune de sustinere a apostolatului preotesc.

4. Prevenirea si combaterea actiunilor daunatoare Bisericii Ortodoxe si Sta-tului Roman, provocate de atei, sectari, eterodocsi, militanti de prozelitism, comunisti, revizionisti, care tulbura pacea Bisericii si ordinea de Stat.

5. Asistenta sociala in spiritul Evangheliei fata de saraci, bolnavi, orfani, neputinciosi.

6. Cultivarea cultului eroilor, a mucenicilor ortodoxiei romanesti si pastrarea traditiilor si datinilor stramosesti.

Pentru fiecare din aceste obiective Statutul de organizare prevedea metode si mijloace amanuntite de realizare a lor.

Tot in Transilvania, in perioada interbelica, a luat fiinta si a activat Asociatia misionara "Oastea Domnului". Dispunand de o tipografie proprie, ea a reusit sa tipareasca revista saptamanala Iisus Biruitorul, carti si brosuri religioase, care au avut un mare ecou in mediul rural si urban, in special in randurile categoriilor sociale medii si de jos. Din pacate, Oastea Domnului, prin programul si atitudinea presedintelui ei, pr. Iosif Trifa, a iesit de sub autoritatea Mitropoliei Ardealului, a carei binecuvantare de functionare o primise si s-a ajuns la conflicte regretabile.

In Muntenia a functionat cu succes Asociatia misionara "Patriarhul Miron", cu un program care se adresa tuturor categoriilor sociale, dar succesul cel mai mare l-a avut la nivel popular. Desi condusa de arhimandritul Teofil Ionescu, ea era predominant laica. Adunarile aveau loc dumineca dupa masa, pe strada Sfintii Apostoli din Bucuresti, intr-o cladire proprie, cu sala de conferinte, spatii de cazare pentru tinerii saraci, o cantina cu program zilnic pentru sarmani si curte. Brosurile care au aparut si revista Cuvant bun au fost tiparite de catre Institutul Biblic si de Misiune al B.O.R. Succesul acestei asociatii s-a datorat si faptului ca programul de catehizare era dublat de cel filantropic. Multi oameni si-au schim-bat viata, iar destui evrei si chiar arabi s-au botezat. Sufletul asociatiei a fost presedintele ei, arhim. Teofil Ionescu, care a putut obtine sprijinul patriarhului Miron, al vicarilor patriarhali, al Arhiepiscopiei Bucurestiului si al unor laici evlaviosi, avocati, medici, juristi, scriitori. Dupa plecarea sa in strainatate, catre sfarsitul celui de-al II-lea razboi mondial, conducerea a fost preluata de laici, care au asigurat continuitatea la nivel inferior, dar au reusit sa-i mentina existenta pana la sfarsitul anului 1947, cand a luat sfarsit Regatul Romaniei si s-a instaurat Republica Populara Romana. Atunci au disparut si celelalte asociatii misionare, de care am vorbit si altele din tara, nementionate aici.

Dupa 1989 s-a creat in Romania o situatie noua - politica si economica - pe care cei mai multi dintre noi o cunosc. Noile realitati romanesti au facut posibila aparitia multor asociatii, fundatii, societati, din care amintesc doar cateva, considerate de mine mai importante, unele fiind de fapt reveniri si reactualizari ale celor din trecut. Intre acestea mentionez F.O.R., care s-a reorganizat cu centrul la Bucuresti si si-a largit activitatea la mai multe provincii romanesti, fata de cea din perioada ante-belica, centrata pe Transilvania, si anume: Muntenia, Dobrogea, Moldova si mai putin Transilvania. Fata de statutul de organizare al F.O.R. din trecut, care avea in vedere cu precadere pe intelectuali, cea noua si-a extins aria de actiune la toate categoriile sociale. Activitatea noii F.O.R. a cunoscut realizari frumoase in primii 10 ani de dupa reinfiintare (1990), pe plan cultural-artistic, publicistic si filantropic . In momentul de fata lucrarea ei stagneaza, cu exceptia Iasului, unde mai e o licarire de activitatea datorita unor foarte putini entuziasti. Cauza principala rezida in faptul ca in structurile organizatorice centrale si locale nu mai sunt oameni entuziasti, cu zel pentru misiune. O alta cauza importanta este lipsa de resurse financiare, care in perioada celor 10 ani trecuti, mai puteau fi gasite la sponsori, unele biserici, dar binefacatori modesti. Acum aceste resurse au disparut aproape cu desavarsire. Resursele proprii, care ar putea proveni din cotizatii, sunt greu de dobandit ori chiar imposibil, de aceea s-a si renuntat la ele.

O a doua asociatie misionara, care a supravietuit perioadei comuniste, este "Oastea Domnului", reorganizata la Sibiu, dar cu filiale in tara. Nu-i cunosc activitatea, ca sa pot vorbi de ea. Se pare ca o parte din gruparile ei a intrat sub autoritatea BOR si este condusa de pr. prof. dr. Vasile Mihoc de la Sibiu. Altele sunt autonome.

Doua noi asociatii dupa 1989 merita sa fie mentionate aici: "Asociatia studentilor crestini ortodocsi romani" (A.S.C.O.R.) si "Asociatia medicilor si farmacistilor ortodocsi romani" (A.M.F.O.R.).

In cca 14 ani de activitate, A.S.C.O.R.-ul a inregistrat frumoase realizari printre studentii de la diferite facultati, iar acum am impresia ca se afla doar pe linia de plutire. In toate asociatiile, rolul deosebit de important pentru viabilitatea lor il are comitetul restrans si mai ales presedintele. Un astfel de comitet trebuie sa se ingrijeasca din vreme de asigurarea succesiunii, lucru esential pentru mediul studentesc, unde schimbarile sunt obligatorii la 4-6 ani.

Si A.M.F.O.R.-ul este o creatie noua, cu rezultate, se pare, multumitoare. Nu cunosc activitatea acestei asociatii decat din relatari tangentiale, deci incomplete.

Mai exista o "Liga a tineretului ortodox roman" (L.T.O.R.) despre care n-am auzit sa fi realizat ceva.

Personal cred ca nu trebuie infiintate prea multe asociatii care sa aiba la baza profesia (medici, juristi, militari, economisti, agricultori, apicultori, argintari, aurari, fierari, sapunari, macelari, camatari, sportivi etc.), ci toate aceste categorii si altele asemenea sa apartina unei asociatii mari, iar credinta ortodoxa sa-i uneasca pe toti intr-o comunitate armonioasa. Diversitatea cunostintelor, a profesiilor poate aduce avantaje reciproce si chiar frumusete ca intr-un camp cu flori, cu arome si culori diferite. Se intampla ca unele asociatii sa fie intemeiate din orgolii, din dorinta de a conduce ori de a-si face imagine.

In ce priveste programul de urmarit, multe teme din cele pe care le-au avut asociatiile ante-belice, mai ales F.O.R.-ul, raman valabile, cu toate ca istoria s-a schimbat mult. In plan religios, cel mai important lucru de facut este catehizarea intregei societati, care din cauza comunismului si a altor curente, propagate cu repeziciune in si din orice parte a lumii, are carente mari in cunoasterea si trairea vietii cu adevarat crestine. Catehizarea trebuie sa porneasca de la parohie, din scoala primara si din familie, apoi sa se continue in scolile secundare si in cadrul asociatiilor crestine. F.O.R.-ul si alte asemenea asociatii nu pot desfasura o activi-tatea sistematica de catehizare, ci doar s-o imbunatateasca. Sarcina catehizarii ramane in principal in seama parohiei, care este, de fapt, prima celula vie a Bi-sericii, si apoi a scolii. Aceasta catehizare este bine sa se faca saptamanal, duminica dupa amiaza, conform unui program sistematic, teoretic si practic, cu expuneri ale invataturilor de baza ale credintei, discutii, seminarizari, antrenarea credin-ciosilor in actiuni umanitare si cultural-artistice. Intalnirile de duminica dupa-amiaza sa devina un lucru placut si de aceea dorit de credinciosi, o destindere. Desigur, sarcina principala a catehizarii revine preotului, care incepe duminica dimineata in predica si o continua in expunerile de dupa amiaza. El poate fi ajutat de colegi predicatori ori teologi laici autorizati. Se pot face lunar intruniri interparohiale, mai mari sau mai mici, uneori chiar la nivelul protopiatului, ca schimb de experienta. Predica din biserica si cuvantul de invatatura de la cateheza duminecala sa fie urmate de vizite si povete in familiile credinciosilor. Mai mult ca oricand laicii au nevoie de o indrumare. Niciodata in istoria noastra ei n-au fost atat de neinstruiti si debusolati, iar urmarile dezastruoase se vad zilnic in tot ceea ce constatam ca se intampla in societatea romaneasca. La ignoranta lor religios-morala se adauga propaganda acerba ateist-imorala, care se face fara odihna prin mass-media si prin alte mijloace. Laicii devin astfel o prada usoara, pentru "cel care alearga fara odihna si cauta sa inghita pe cel nepregatit". Neancorarea lor solida in credinta ortodoxa ii duce uneori in situatia de a o parasi, pentru avantaje materiale, atunci cand se afla ca emigranti in tari straine, crestine de alta confesiune ori chiar islamice. Degradarea la un nivel atat de scazut a pregatirii religioase a laicilor romani se datoreaza in primul rand perioadei comuniste, cand nu se putea face catehizare, dar si lipsei de pregatire si activitate a preotilor. Atata timp cat parohiile se aflau pana la al doilea razboi mondial intr-o societate oarecum inchisa, pericolul slabirii ori pierderii credintei era mic. Lucrarea preotilor se limita atunci la savarsirea slujbelor obisnuite, iar activitatea catehetica, rara, depinzand de zelul mai mare ori mai mic al preotilor. Preocuparea constanta pentru formarea religios-morala a laicilor n-a fost o regula generala in Biserica noastra, cu atat mai putin pentru intelectuali, care au inceput sa se departeze de ea, asa cum am spus, din a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Spre deosebire de Grecia, unde intelectualii sunt aproape de Biserica si activeaza in cadrul ei, in Romania situatia este cu totul alta. Acest lucru este regretabil, fiindca intelectualitatea joaca rolul principal in societate, ori o indiferenta, poate chiar ostilitate fata de Biserica, ii pot aduce mari prejudicii. Readucerea intelectualilor in sanul Bisericii este un obiectiv strategic atat de important, incat el poate fi asemanat cu convertirea de catre apostoli mai intai a oraselor din lumea veche, dupa care satele au fost cucerite mai usor. O pregatire teologica buna a preotilor le-ar permite sa predice la nivel corespunzator, care sa multumeasca si pe intelectuali. Chiar daca darul oratoriei nu este dat tuturor, consider ca o predica bine pregatita, consistenta si accesibila ascultatorilor, isi atinge scopul. Exista si o predica prin tinuta, adica prin comportarea exemplara a preotului, ca persoana investita cu putere sacramentala, ca sot si tata de familie, in fine ca parinte al intregei comunitati. Sfantul Ioan Gura de Aur, spune despre parintele sau spiritual, patriarhul Meletie al Antiohiei, ca nu era neaparat necesar sa vorbeasca si sa invete, ci simpla lui infatisare indemna la savarsirea virtutilor.

Daca o importanta asa de mare o are catehizarea, aceasta nu inseamna ca ea este o camasa buna pentru toate varstele, categoriile sociale, nivelul intelectual, pentru oras si sat. Ea trebuie sa tina seama de puterea de intelegere si receptare a auditoriului.

In ce priveste locul unde se poate face catehizarea, cel mai potrivit este biserica ori casa special construita in acest scop, asa cum am vazut in unele parohii, care si-au construit biserici dupa primul razboi mondial. In Grecia, la bisericile noi, am vazut spatii de catehizare pentru copii, adolescenti si tineri special des-tinate din constructie. Tot acolo sunt si biblioteci, cu carti de imprumut ori pentru citire pe loc. Spatiile acestea devin pentru tineri un fel de club, unde se aduna in timpul liber. Un indrumator mai in varsta sau chiar tanar, dar cu experienta, discuta cu ei probleme care-i preocupa. Evident ca aceste conditii la noi nu pot fi deocamdata indeplinite decat foarte rar, de aceea trebuie sa ne adaptam la posibi-litatile noastre.

In ce priveste A.S.C.O.R.-ul, trebuie sa se stie ca in cadrul F.O.R. a existat si ramura ei studenteasca, denumita F.O.R.S. Ascorenii sa se informeze despre pro-gramul de atunci, care, in principal, ramane valabil si astazi, asa cum este cazul si cu F.O.R.-ul. Predecesorii nostri au intuit cu perspicacitate care erau marile probleme ale Bisericii si neamului romanesc dupa primul razboi mondial si au definit magistral ce si cum trebuie ele rezolvate in contextul istoric dat. Chiar daca de atunci s-au scurs trei sferturi de veac si peste romani a trecut tavalugul comunismului, cu consecinte grave in toate domeniile, totusi multe din pacatele mari, care trebuiau lecuite in societatea romaneasca s-au perpetuat si chiar acutizat. In multe cazuri, antidotul propus atunci ramane valabil, numai ca el astazi trebuie administrat la un gramaj mai puternic. Sa citim, deci, bine ce au gandit si dorit sa faca stramosii si sa ne straduim cei de astazi sa implinim cat mai mult din nazuintele lor. De aceea, nu consider necesar sa prezint aici propuneri metodologice amanuntite, fiindca cele ale predecesorilor sunt usor adaptabile astazi. Cel mai important lucru pentru laici consider ca este credinta ortodoxa, fundamentata pe Sf. Scriptura, Sf. Traditie si operele Sf. Parinti. Aceasta le-ar fi sprijin permanent in viata, i-ar intari in fata ademenirilor la pacat si ar fi izvor de fapte bune, asa cum este dragostea de Dumnezeu. Un apel al Bisericii la asemenea laici credinciosi n-ar ramane fara raspuns pozitiv, ba chiar n-ar astepta sa fe solicitati, ci ar actiona din propriu indemn. Am avea, astfel, in fata noastra apostolatul laic, pe care-l preconiza F.O.R. inca de la inceputurile ei. Stradaniile Bisericii ar trebui sa se indrepte spre formarea cu adevarat crestina a laicilor, iar daca acest lucru s-ar realiza am avea cu adevarat o institutie foarte puternica.

In incheiere, reiterez ca laicatul este un component esential al Bisericii si de modul cum isi asuma credinta crestina si o traieste depinde soarta Bisericii si a tarii. "Un popor ca si fiecare om in parte atata pretuieste, cat a luat din invatatura lui Hristos si cat a reusit sa puna in practica", a zis un savant roman credincios (Simion Mehedinti).


Prof. Emilian POPESCU

.

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 7436

Voteaza:

Laicii in Biserica Ortodoxa Romana 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE