Lucrarea Bisericii in viata poporului roman - cuvantul PF Daniel

Lucrarea Bisericii in viata poporului roman - cuvantul PF Daniel Mareste imaginea.

 

Lucrarea Bisericii in viata poporului roman - cuvantul PF Daniel

 

Botezat pentru dainuire in eternitate si binecuvantat pentru vietuire in unitate - lucrarea Bisericii in viata poporului roman

 

Cu 90 de ani in urma, la 1 decembrie 1918, se infaptuia, la Alba-Iulia, prin fapta binecuvantata de Dumnezeu a vrednicilor nostri inaintasi, o nazuinta de veacuri a poporului roman - UNITATEA STATALA DEPLINA.

 

Nazuinta vie, pastrata permanent in constiinte, traita, in modul cel mai firesc, din generatie in generatie de romanii de pe ambele laturi ale Carpatilor, exprimata limpede, de-a lungul vremii, prin graiul si scrisul multor carturari, prefigurata stralucitor prin unirea celor trei Tari Romane, in anul 1600, sub sceptrul marelui Domnitor Mihai Viteazul, unitatea de neam si de credinta, evoluata, in timpurile moderne, spre unitate nationala, a trecut pragul de la aspiratie legitima la implinire efectiva in anul 1918.

 

Atunci, in 1918, natiunea romana s-a afirmat, in Europa si in lume, ca identitate bine definita si demna, care venea din aproape doua milenii de istorie si avea la baza un proces, organic impletit, de plamadire etnica si de crestinare profunda.

 

In tot acest indelungat rastimp Biserica a avut un rol de prima insemnatate in viata poporului roman. Ea si-a indeplinit cu jertfelnicie si intelepciune misiunea ei spirituala in mijlocul comunitatilor de credinciosi din intreg spatiul romanesc, fiind, cu adevarat, Mama spirituala a poporului roman, dupa cum o numea Mihai Eminescu. Ierarhii, preotii, vietuitorii obstilor monahale si, in general, multimea credinciosilor Bisericii stramosesti, au contribuit substantial, atat la pastrarea si cultivarea valorilor romanesti crestine, cat si la realizarea unitatii nationale, in intreg spatiul carpato-dunarean, al celor trei Tari Romane, in planul limbii, spiritualitatii si culturii.

 

Emblematic apare, in acest sens, faptul ca in binecunoscuta si mult raspandita Cazanie din 1643, tiparita la Iasi sub titlul "Carte romaneasca de invatatura", Sfantul Mitropolit Varlaam al Moldovei se adresa, daruind aceasta carte, catre "toata seme(n)tia romaneasca, pretutindenea ce se afla pravoslavnici intru aceasta limba". Cateva decenii mai tarziu, in Tara Romaneasca, prefata primei Biblii tiparite integral in limba romana, la Bucuresti, in 1688, exprima limpede aceeasi nazuinta, ca aceasta carte "sa lumineze celor din casa si Bisericii noroade: rumanilor, moldovenilor si ungrovlahilor".

 

Iar mai tarziu, peste vreme, in plina epoca moderna, exprimand starea de spirit a romanimii transilvanene, care facuse sa se auda, inca din 1848, la Blaj, dorinta unanima "Noi vrem sa ne unim cu tara!", un fiu de preot din Transilvania, Alexandru Papiu Ilarian, scria in secolul al XIX-lea cuvinte pline de inflacarare ca acestea: "Romanii din Transilvania, in imprejurarile de fata, numai la Principate privesc, numai de aici asteapta semnul, numai de aici isi vad scaparea... Romanii de peste Carpati, barbati si femei, batrani si tineri, toti ar fi gata de a muri pentru Domnul Cuza..."

 

In contextul acestei largi aspiratii romanesti catre unitatea si libertatea statala deplina s-a situat adeziunea larga din partea clerului si credinciosilor la infaptuirea Unirii Principatelor in 1859, la lupta pentru independenta din anii 1877-1878 si la staruinta pentru dobandirea autocefaliei Bisericii Ortodoxe Romane, implinita in anul 1885. In toate aceste infaptuiri, Biserica a fost prezenta prin rugaciune constanta si actiune multipla.

 

Evocand perioada deceniilor premergatoare Marii Uniri, este sugestiv sa exemplificam aceasta nazuinta de unitate manifestata de ambele parti ale Carpatilor prin activitatea bogata, desfasurata, mai cu seama, pe taram cultural, de cele mai renumite societati romanesti ale vremii: "Asociatia Transilvana pentru Literatura si Cultura Poporului Roman" (ASTRA), cu sediul la Sibiu, creata in 1861 si avand in frunte pe episcopul si apoi, din 1864, pe mitropolitul ortodox Andrei Saguna, si "Liga pentru Unitatea Culturala a Tuturor Romanilor", constituita la Bucuresti, in 1891, si transformata, mai apoi, in "Liga pentru Unitatea Politica a Tuturor Romanilor", care avea in componenta mari personalitati romanesti de pretutindeni, evidentiindu-si, totodata, activitatea si printr-o raspandire a publicatiilor sale in toate partile locuite de romani.

 

Rastimpul deceniilor de la sfarsitul secolului al XIX-lea si de la inceputul secolului XX, corespunzand perioadei Dualismului dintre anii 1867-1918, a fost marcat, insa, si de o recrudescenta si chiar inasprire a masurilor represive ale autoritatilor impotriva reprezentantilor populatiei romanesti majoritare, care exprimau, in diferite forme si imprejurari, cerintele firesti ale acesteia de libertate si egalitate pe plan national, politic, confesional si social cu celelalte nationalitati conlocuitoare, precum si dorinta de realizare a unitatii statale romanesti.

 

Incepand cu sentintele de condamnare in binecunoscutul proces al memorandistilor din 1894, este impresionant sirul discriminarilor si al suferintelor la care au fost supusi romanii, prin masuri legislative, procese, condamnari si chiar executii. Sute de patrioti care au suferit inchisoare, deportari sau chiar si-au pierdut viata in aceste dramatice imprejurari au provenit din randurile preotimii romanesti ortodoxe si greco-catolice si chiar dintre membrii familiilor acestora.

 

Asemenea masuri represive antiromanesti s-au facut puternic resimtite, intr-o adevarata suita si in Basarabia, precum si, intre anii 1916-1918, pe teritoriul, vremelnic ocupat, al Dobrogei.

 

Anul 1918 a adus mai intai unirea Basarabiei cu Romania, votata de Sfatul Tarii de la Chisinau la 27 martie / 9 aprilie 1918. Intre artizanii acestui moment istoric s-au numarat renumitii carturari patrioti, absolventi de seminar teologic, Pantelimon Halippa, Ion Inculet si Ion Pelivan, precum si o serie de slujitori ai Bisericii cum au fost arhimandritul Gurie Grosu, viitor mitropolit al Basarabiei, arhimandritul Dionisie Erhan, viitor episcop de Ismail, preoti precum Alexandru Baltaga si Andrei Murafa, ziaristul Grigore Constantinescu, viitor preot, sau teologul si pedagogul Onisifor Ghibu, transilvanean de origine.

 

In toamna anului 1918 a urmat, apoi, unirea Bucovinei cu Romania, consfintita la 28 noiembrie de catre reprezentantii sai reuniti, la Cernauti, sub presedintia preotului Dionisie Bejan.

 

In ce priveste unirea Transilvaniei si a celorlalte tinuturi romanesti de peste Carpati cu Tara-Mama, ea a fost pregatita prin ample actiuni in care au fost antrenate numeroase personalitati ale vietii bisericesti din aceste teritorii.

 

Preotul Vasile Lucaciu (1852-1922) impreuna cu poetul Octavian Goga, dar si Onisifor Ghibu, inspector scolar bisericesc la Sibiu, au venit la Bucuresti, inca din anul 1914 pentru a milita pentru intrarea Romaniei in razboi, alaturi de Antanta, in vederea desavarsirii unitatii nationale. Vasile Lucaciu, ales chiar presedinte al Ligii Culturale, a plecat, apoi, in 1917, in America (prin Siberia), insotit de preotul-ziarist Ioan Mota si de ziaristul Vasile Stoica, pentru a prezenta, dincolo de ocean, din insarcinarea Guvernului Roman, necesitatea de infaptuire a unitatii statale romanesti.

 

Un moment de o insemnatate deosebita a fost acela al constituirii, la 18 / 31 octombrie 1918, a Consiliului National Roman Central, avand sediul la Arad, si in care s-au reunit reprezentanti ai ambelor partide romanesti din Transilvania - Partidul National Roman si Partidul Social-Democrat. Un rol important in acest for central de organizare a actiunii romanesti din Transilvania in vederea unirii cu Romania i-a revenit lui Vasile Goldis, secretar al Episcopiei Ortodoxe a Aradului.

 

Consiliul a inraurit organizarea, in intreaga Transilvanie, precum si in Maramures, Crisana si Banat, a unor adunari populare care au ales consilii nationale, comunale, orasenesti si judetene, concomitent cu constituirea de garzi nationale romanesti care sa mentina ordinea publica necesara exprimarii, in liniste, a dorintei populatiei de realizare a unitatii statale in cadrul statului roman.

 

In constituirea si activitatea acestor organisme au avut contributii deosebite numerosi ierarhi, vicari, consilieri, canonici, protopopi, preoti si profesori de teologie, ortodocsi si greco-catolici.

 

Intre acestia regasim personalitati de seama precum, la Sibiu, pe profesorul de Teologie Ortodoxa Nicolae Balan, viitor mitropolit, si profesorul de Istorie Bisericeasca Silviu Dragomir, la Blaj pe vicarul Vasile Suciu, viitor mitropolit, si pe profesorii Alexandru Ciura si Alexandru Borza, la Caransebes pe episcopul Miron Cristea, viitor mitropolit primat si patriarh, impreuna cu protopopul Andrei Ghidiu si cu Petru Barbu, profesor de teologie, la Oradea pe vicarul eparhial Roman Ciorogariu, viitor episcop acolo, avand alaturi pe secretarul sau Aurelian Magieru, calugarit mai apoi cu numele Andrei, si ajuns el insusi episcop la Saliste, pe protopopul ortodox Ioan Lupas, renumit istoric, precum si pe multi alti slujitori ai Bisericii.

 

Un sprijin deosebit pentru miscarea unionista l-au adus revistele bisericesti "Telegraful roman" si "Gazeta poporului" de la Sibiu, aceasta din urma aparuta prin stradaniile redactionale ale profesorilor de Teologie Nicolae Balan si Silviu Dragomir, ajutati de catehetul Ioan Brosu, precum si periodicele ce apareau in alte centre eparhiale: la Arad - "Biserica si scoala", la Caransebes - "Foaia diecezana" si la Blaj - "Unirea".

 

Ca urmare a unei hotarari a Consiliului National Roman Central, la 14 noiembrie 1918 a plecat la Iasi, unde se aflau, in retragere, Familia Regala si Guvernul Romaniei, o delegatie alcatuita din Nicolae Balan, viitorul mitropolit al Ardealului, pe atunci profesor la Institutul Teologic - Pedagogic din Sibiu, si capitanul Victor Precup. Cei doi au informat pe regele Ferdinand, pe primul ministru din acel moment, Constantin Coanda, pe seful Marelui Stat Major al Armatei Romane, generalul Constantin Prezan, pe alti oameni de seama, precum Ion I. C. Bratianu si Nicolae Iorga, dar si pe ambasadorii Frantei, Angliei si Statelor Unite ale Americii despre puternicul curent pentru realizarea unirii ce se manifesta in Transilvania, recomandand intreruperea oricaror altor tratative cu Guvernul de la Budapesta. Cateva zile mai tarziu o intrevedere similara a avut loc, la Giurgiu, cu generalul francez Berthelot, care conducea Misiunea Militara Franceza din Romania. O scrisoare transmisa atunci de la Iasi lui Vasile Goldis recomanda ca, "intr-o adunare ce se va tine oriunde, dar mai bine la Alba-Iulia, si la care sa participe multime cat mai mare si reprezentantii consiliilor locale de pretutindeni, proclamati alipirea neconditionata la Romania, inainte de intrarea trupelor romanesti in Transilvania".

 

Concomitent cu aceste evenimente, in ziua de 21 noiembrie 1918 toti cei cinci episcopi ortodocsi si uniti din Transilvania aflati in scaune in acel moment au semnat si facut publica o "declaratie de adeziune" la actiunile organizate si conduse de Consiliul National Roman Central, care era recunoscut, astfel, ca singurul for conducator al natiunii romane din Ardeal. Documentul, care a avut un ecou si o influenta deosebita in sanul populatiei romanesti, purta semnaturile episcopilor ortodocsi Ioan Papp de la Arad si Miron Cristea de la Caransebes precum si ale episcopilor greco-catolici Iuliu Hossu de la Gherla, Dimitrie Radu de la Oradea si Valeriu Traian Frentiu de la Lugoj. Lipseau semnaturile celor doi mitropoliti, intrucat scaunul mitropolitului ortodox, de la Sibiu, si cel unit, de la Blaj, erau, in acel moment, vacante.

 

Toti cei cinci ierarhi amintiti au fost prezenti, cateva zile mai tarziu, la 1 Decembrie, la Marea Adunare Nationala de la Alba-Iulia, lor alaturandu-li-se alti reprezentanti ai vietii bisericesti: patru vicari, zece delegati ai institutelor teologice-pedagogice, cate doi reprezentanti ai studentilor fiecarui institut, precum si foarte multi preoti si invatatori confesionali, alesi ca delegati pentru Adunare in circumscriptiile de unde proveneau.

 

Ziua istorica de 1 Decembrie 1918 a inceput prin savarsirea Sfintei Liturghii si a unui TE-DEUM in fiecare din cele doua biserici din Alba-Iulia, in cea ortodoxa oficiind episcopul Ioan Papp de la Arad. Raspunsurile stranei au fost date de un cor al studentilor teologi din Sibiu, condus de dirijorul si compozitorul Timotei Popovici (1870-1950).

 

Dupa aceea, la orele 10.00, s-a deschis Marea Adunare Nationala Constituanta in sala care a ramas, pana astazi, numita Sala Unirii, fiind prezenti 1228 de deputati si delegati oficiali ai romanilor din Transilvania. Biroul Adunarii a fost constituit prin alegerea a trei presedinti: George Pop de Basesti, episcopul ortodox Ioan Papp de la Arad si episcopul greco-catolic Dimitrie Radu de la Oradea, ajutati de trei vicepresedinti si noua secretari, unul dintre acestia fiind cunoscutul profesor teolog sibian, Silviu Dragomir. Vasile Goldis a primit sarcina de a prezenta raportul principal si tot lui i-a revenit misiunea de a da citire memorabilei Declaratii de Unire cu Tara Mama.

 

Intr-o atmosfera plina de insufletire a fost ales, de catre plenul Adunarii, ca organ legislativ, un Mare Sfat National compus din 212 membri, in care au intrat si multi reprezentanti ai Bisericii: toti episcopii mentionati si o serie de profesori de teologie, protopopi si preoti. La randul sau, Marele Sfat National a ales, ca guvern provizoriu, un Consiliu Dirigent, din care facea parte si preotul Vasile Lucaciu, sediul acestui organism administrativ fiind stabilit la Sibiu.

 

Dupa formularea Declaratiei de Unire, continutul si semnificatia ei au fost aduse la cunostinta celor peste 100000 de romani adunati pe platoul din Alba-Iulia, intr-o atmosfera generala de entuziasm, de catre mai multi vorbitori, intre care s-au numarat si reprezentanti ai Bisericii, intre acestia fiind episcopul ortodox Miron Cristea al Caransebesului, viitorul prim Patriarh al Romaniei si Iuliu Hossu, episcop greco-catolic de Gherla. Episcopul Miron Cristea a spus, intre altele: "Nu ne putem gandi astazi la altceva decat la aceea ce au hotarat si au facut fratii din Basarabia si Bucovina, adica la Unirea cu scumpa noastra Romania, alipindu-i intreg pamantul stramosesc." Apoi episcopul Iuliu Hossu a citit Hotararea Unirii, urmata de cuvintele: "Fericit am vestit hotararea judecatii lui Dumnezeu prin reprezentantii a toata suflarea romaneasca; fericiti voi, care ati pecetluit pe veci Unirea cu Tara Mama. O viata intreaga veti marturisi cu mandrie "Si eu am fost la Alba-Iulia". Traiasca Romania Mare, una si in veci nedespartita!"

 

In acest moment entuziasmul multimii a ajuns la culme iar glasurile, care vibrau de mandrie nationala, scandau: "Suntem uniti cu Tara!" sau "Traiasca Romania Mare!". Cei doi ierarhi s-au imbratisat, iar episcopul Miron Cristea a spus: "Pe cum ne vedeti aici imbratisati frateste, asa sa ramana imbratisati, pe veci, toti fratii Romaniei."

 

Hotararea istorica de la 1 Decembrie 1918 a fost confirmata prin Decretul regal din 11 decembrie 1918 si intarita prin votul Parlamentului Romaniei din 29 ianuarie 1919.

 

La 14 decembrie, s-a prezentat la Bucuresti o delegatie a Marelui Sfat National, care a prezentat oficial conducerii tarii Declaratia de Unire a Transilvaniei cu Romania. Din aceasta delegatie au facut parte episcopii Miron Cristea si Iuliu Hossu, alaturi de Vasile Goldis si Alexandru Vaida-Voievod.

 

In Banat, aflat inca sub ocupatie militara sarba, s-au constituit, la inceputul anului 1919, asa-numita "Liga Banateana" in care au intrat si mai multi preoti, sub conducerea teologului-diacon dr. Avram Imbroane. Ligii i-a revenit misiunea de a informa atat Conferinta de pace de la Paris, cat si opinia publica internationala, despre dorinta de unire a romanilor banateni cu Romania. Din delegatia sosita la Bucuresti si plecata, apoi, la Paris, a facut parte, avand un rol deosebit, si preotul dr. Ioan Sarbu, alaturi de profesorul universitar Constantin Nedelcu.

 

Astfel a fost consfintita Marea Unire a romanilor intr-un singur stat, moment crucial in istoria poporului nostru, care a deschis noi si generoase perspective de afirmare a Romaniei pe plan european si universal. La 15 octombrie 1922, Regele Ferdinand si Regina Maria s-au incoronat la Alba-Iulia ca primii suverani ai Romaniei Mari. Intre consecintele majore ale acestui act istoric au fost reinfiintarea episcopiilor ortodoxe: a Oradiei (1920), a Clujului si a Armatei (1921), a Tomisului, a Cetatii Albe si a Hotinului (1923), precum si alegerea episcopului de Caransebes, Miron Cristea, la 18 / 31 decembrie 1919, in scaunul de mitropolit-primat al Romaniei iar, apoi, in 1925 ridicarea sa la rangul de patriarh al Bisericii Ortodoxe din noul stat unitar roman. De asemenea, o consecinta a Unirii din 1918 a fost adoptarea unui nou Statut de organizare a Bisericii Ortodoxe Romane, care sta si azi la temelia organizarii noastre bisericesti.

 

Contributia Bisericii la istoricul act al Marii Uniri din 1918 a fost, ca si toata lucrarea ei in viata poporului roman, o Liturghie a iubirii jertfelnice si a bucuriei, care izvorasc din Crucea si Invierea lui Hristos.

 

Fie ca pilda de credinta, jertfelnicie, patriotism, clarviziune si hotarare a romanilor de acum 90 de ani sa ne calauzeasca in prezent si sa ne intareasca in fapte demne pentru un viitor pe care-l dorim trait in credinta si unitate, prosperitate si demnitate, intr-o Europa crestina mai dinamica in promovarea valorilor credintei si mai angajata in misiunea ei internationala.

 

+ DANIEL

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane

 

Cuvantul PF Daniel la decernarea titlului de Doctor Honoris Causa din partea Universitatii "1 Decembrie 1918" din Alba-Iulia



02 Decembrie 2008

Vizualizari: 4795

Voteaza:

Lucrarea Bisericii in viata poporului roman - cuvantul PF Daniel 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.



RETELE SOCIALE