Monahismul si ortodoxia credintei

Monahismul si ortodoxia credintei Mareste imaginea.

Monahismul ni se infatiseaza in istoria Bisericii ca aceea institutie in cadrul careia se slaveste si se adora neincetat Dumnezeul Treimic, se traieste autentic Evanghelia si se cultiva viata cea noua in Hristos. Constituie un adevar istoric incontestabil faptul ca monahismul a fost in perioadele dificile ale Bisericii nu numai aparatorul dogmelor, ci de multe ori si principalul transmitator, formator si mediator al adevarurilor de credinta. Atunci s-a creat si s-a dezvoltat teologia bisericeasca primara, cunoasterea ca si teologie harismatica a Bisericii, care e si harisma Ortodoxiei. In acest mod, monahismul s-a facut cunoscut ca si marturisitor al Ortodoxiei in integralitatea ei. Aceasta evlavie a cultivat-o si in inimile oamenilor poporului lui Dumnezeu, mentinand in paralel vie credinta Ortodoxiei.

Care au fost insa acele conditii fundamentale care au dat monahismului posibilitatea de a se exprima in mod autentic, din perspectiva Bisericii, in privinta ortodoxiei credintei ei?

Conditiile pentru ortodoxia credintei

Cerintele pentru ortodoxia credintei monahilor ar trebui sa fie cautate in modul vietuirii lor. Plecand de la dimensiunea ascetica a vietii si traind potrivit poruncilor evanghelice, monahii ajung la contemplatie, la vederea lui Dumnezeu, devenind receptori ai teofaniei Dumnezeului-Treimic, potrivit promisiunii nemincinoase a lui Hristos, "Cel ce nu Ma iubeste, nu-Mi pazeste cuvintele. Si cuvantul pe care-l auziti nu este al Meu, ci al Tatalui Care M-a trimis”. Exact aceasta experienta duhovniceasca a vederii lui Dumnezeu constituie fundamentul sigur si cerinta absolut necesara a monahismului, nu numai in ceea ce priveste exprimarea autentica a continutului credintei ortodoxe, ci si cu privire la apararea credintei in fata ereziei.

In chip special, traind viata sublima dupa chipul comuniunii treimice a Persoanelor dumnezeiesti, e firesc ca monahii sa pazeasca credinta ortodoxa cu un sentiment special de raspundere. Aceasta raspundere rezulta din cunoasterea lor experimentala, din faptul ca dogma ortodoxa delimiteaza si apara viata de evlavie, de necuviinta si alienare. Credem ca aceasta experienta a unitatii de credinta neseparata de viata, l-a condus si pe Vasile cel Mare sa vorbeasca despre "marea predica a evlaviei” Sfintei Treimi, care s-a descoperit in Biserica. Se stie ca evlavia vizeaza modul de viata si ca taina Sfintei Treimi se refera literalmente la continutul credintei. Taina insa prin excelenta a teologiei Bisericii o constituie – potrivit Marelui Vasile si trairea Bisericii – aceasta predica prin excelenta a evlaviei. Dar, precum dogma treimica, la fel si celelalte dogme ale Ortodoxiei concretizeaza si indica modul vietuirii credinciosilor in Biserica.

Ortodoxia monahilor este rod al cunoasterii adevarului. Cunoasterea adevarului este traire, pentru ca presupune participare la adevar. Aceasta participare are un caracter existential, fiind atat rezultat al darului lui Dumnezeu, cat si a sinergiei omului. Adevarul deci pentru monahi nu este teoretic, mental, adica acceptare in mod simplu a sa prin auz sau studiu de cunoastere a continutului credintei, ci taina care se traieste prin harul necreat al Sfantului Duh. Astfel, potrivit Sfantului Marcu Ascetul (ucenic al Sfantului Ioan Gura de Aur) "adevarul spune (Apostolul Pavel) dupa nadejdea credintei spirituale se afla … nu numai din auzit, ci se crede prin harul Prea Sfantului Duh”. De aceea si firesc, potrivit Sfantului Macarie Egipteanul, "e cu neputinta, fara Dumnezeu si fara harul dat de El, sa ni se comunice tainele dumnezeiesti si sa vedem intelepciunea lui Dumnezeu sau bogatia in Duh”.

Traind in mod ascetic si liturgic, monahii se lumineaza de catre "Duhul adevarului” si sunt condusi de catre Acesta spre plinatatea adevarului. Povatuiti printr-un mod de traire de catre Duhul adevarului spre insusi Adevarul, "se odihnesc” in Acesta si raman acolo, netemandu-se de amenintari, chinuri sau moarte. In cazul de fata se poate vorbi de maturitatea duhovniceasca la care face aluzie Sfantul Vasile cel Mare, fata de cei cati se hranesc cu hrana cea tainica (tare) a dogmelor "caci certitudinea starii de pruncie in Hristos, si nu numai cea care necesita lapte, ci cea intarita de hrana cea tainica (tare) a dogmelor, il desavarsesc pe omul cel dinauntru (launtric)”.

Perfectiunea spirituala care caracterizeaza monahismul ortodox este strans legata de constiinta ortodoxa si de acrivia dogmatica. Nu este deloc intamplator faptul ca Sfantul Atanasie cel Mare a scris viata dascalului pustiului, a lui Antonie cel Mare, cand disputele triadologice se gaseau in expansiune. Cu claritate s-a observat ca stalpul Ortodoxiei a urmarit sa prezinte desavarsirea monahilor in legatura cu modul lor ortodox de gandire. Potrivit lui Atanasie cel Mare, parintele sau duhovnicesc imbina pozitia sa ortodoxa cu desavarsirea spirituala. "Si credinta mare minune este” scrie "si evlavie”.

Insa, desi in monahism Ortodoxia cea vie coexista in mod organic cu ortopraxia, erezia ne e deloc compatibila cu evlavia. Adevarul de mai sus e exprimat de catre parintii ascetici in chip absolut, care nu admite nici o relativizare. Este imposibil, spun, ca ereticul sa fie evlavios si moral. "Precum este imposibil ca din zapada sa iasa flacara, mai de necrezut este insa sa existe smerenie in eretic”, noteaza Sfantul Ioan Scararul, "a celor credinciosi si evlaviosi e biruinta, si aceasta deci a celor curati”. Exact de aceea ereticii sunt caracterizati ca lipsiti de virtute si erezia ca impietate.

Biserica Ortodoxa nu a autonomizat niciodata adevarul si dogma de viata si de evlavia ei. Promovarea unilaterala a uneia dintre insusirile sale distinctive s-a considerat de foarte timpuriu ca tradare a intregii ei identitati. Viata curata se judeca si se recunoaste numai in functie de credinta dreapta. Si credinta dreapta are rasplata si rodul ei in curatia vietii. "Nici un folos vietii curate din dogmele cele denaturate – noteaza Sfantul Ioan Gura de Aur – exact precum nici un folos nu este din dogmele cele sanatoase, daca viata e intinata”. Acelasi sfant ne asigura de altfel, ca viata intinata este cauza pentru care cineva nu accepta dogmele credintei, "viata intinata este cauza neprimirii dogmelor celor desavarsite”.

Caracterul ereziei

Daca insa cunoasterea si trairea adevarului definesc in mod succint Ortodoxia, atunci erezia este deviere de la aceasta cunoastere si participare. Potrivit Sfintei Scripturi, erezia e in primul rand invatatura a demonilor si e inspirata de catre duhurile cele necurate. In general, dupa literatura ascetica, insusi diavolul a adus in lume toata credinta falsa si erezia, iar potrivit stalpului Ortodoxiei, Sf. Atanasie cel Mare, erezia "nu este a apostolilor, ci a demonilor si a tatalui acestora, a diavolului, si mai mult stearpa, lipsita de judecata si stramba le este ratiunea, precum a catarilor”. In acelasi duh al acestui fragment, Parintii Sinoadelor Ecumenice ii caracterizeaza pe eretici in chip spiritual, ca alienati mintal.

Cu doi ani inainte de aparitia arianismului, dascalul desertului a prevazut uneltirile arienilor si a vorbit despre pozitia lor "lipsita de judecata” si "draceasca”. In mod concret, Sf. Antonie cel Mare i-a vazut pe arieni in starea de contemplatie, ca si pe niste catari in Biserica. Marii Parinti ai Bisericii folosesc caracterizari dure fata de erezie si de eretici. Numesc erezia necredinta si ateism, iar pe eretici ca eterodocsi, necredinciosi si atei. In special Sf. Atanasie cel Mare ii caracterizeaza pe eretici ca dusmani si tagaduitori ai adevarului, lucrare a diavolului si inaintemergatori ai Antihristului.

Erezia se leaga in mod indisolubil cu ratacirea in dubla ei intelegere, adica devierea de la insasi adevarul si abaterea de la plinatatea vietii. "Precum cel ce revine pe calea cea dreapta, pribegeste in pamant strain, necunoscand unde se indreapta – remarca Sfantul Nil Ascetul – astfel si omul pribegeste necrezand in Triada cea deofiinta”. Si cine pribegeste nu ajunge nici la scopul final si nici de siguranta caii nu are parte, avand parte de moduri de viata ale fiintei straine si alienate de viata sanatoasa.

Constituie o intelegere comuna in literatura ascetica faptul ca in mod axiologic erezia se afla deasupra oricarui pacat de moarte al omului. Si ratiunea este simpla. Erezia il desparte pe om de Dumnezeu. In Pateric se spune ca Sfantul Agaton, desi nu s-a indignat cand a fost acuzat pe nedrept de abateri morale, nu a acceptat sa fie acuzat de erezie. Si lamurindu-si pozitia a remarcat: "caci erezia, despartire de Dumnezeu este, si nu vreau sa ma despart de Dumnezeu”. Separarea credinciosilor de Dumnezeu o certifica in mod institutional si Biserica in Sinoadele ei Ecumenice, prin excomunicari si anateme fata de cei care nu primesc formularea ei dogmatica in Duhul Sfant.

In scrierile ascetice este frecventa referirea si la aspectul moral al ereziei, ca strans legat de importanta celui dogmatic. Astfel, lucrarea Limonariu a lui Ioan Moshu se refera in mod deosebit la caracterul dezbinator al ereziei, in contrast cu caracterul unificator al Bisericii. "Nimic altceva nu a creat schismele si ereziile in Biserica – spune un oarecare parinte ucenicilor sai – decat incrancenarea de a nu ne iubi, pe Dumnezeu si unii pe altii”. Inca si in viata Sfantului Pahomie citim ca "discutand sfantul cu vizitatori anahoreti a simtit mare "duhoare”. Dupa plecarea lor i-a cerut lui Dumnezeu sa-i arate motivul acelui miros. Dumnezeu il instiinteaza prin inger pe Sfantul Pahomie, ca "dogmele necucerniciei care erau in sufletul acelor origenisti erau cauza acelei duhori”. (E vorba de invatatura care se refera la preexistenta sufletului si restaurarea (apocatastaza) tuturor). La recomandarea ingerului, Sfantul Pahomie ii recheama pe vizitatorii sai si le face cunoscut ca cel care accepta invatatura lui Origen se separa de Dumnezeu si "in goliciunea lui Adam se imbraca”.

Monahii, aparatori ai credintei si luptatori ai eresurilor

Avand in vedere cele spuse in prima parte a introducerii noastre observam ca monahii se remarca nu numai ca aparatori ai evlaviei, ci si ai dogmei ortodoxe. In special, atunci cand credinta ortodoxa e in pericol, ei arata o foarte mare sensibilitate. In mod concret, insasi sensibilitatea pe care o au monahii pentru pastrarea integralitatii credintei este aceea care activeaza si combaterea raspandirii ereticilor. Este firesc ca exponentii vii ai teologiei harismatice sa fie si aparatorii credintei si luptatorii neinvinsi ai ereziei, deoarece erezia consta in faptul de tagaduire a vietii duhovnicesti a Bisericii. Astfel, luptandu-se pentru credinta, monahii se lupta in fond pentru pastrarea experientei harismatice a Bisericii, care este de altfel si propria lor viata. Atunci, datorita caldurii zelului lor isi parasesc singuratatea lor draga si din ingaduitori si irenici ne apar ca "luptatori”. "Aceasta nu inseamna ca cei care sunt ingaduitori Il tradeaza pe Dumnezeu prin isihie, ci mai mult sunt atunci razboinici si aprigi luptatori”, remarca in mod caracteristic Sfantul Grigore Teologul. Pozitia antieretica si polemica a calugarilor, precum altadata si a sfintilor pastori ai Bisericii, in cazul de fata nu trebuie inteleasa gresit. Aici este vorba de aparare combativa. Cand Biserica se confrunta cu un real pericol din cauza activitatii ereticilor, monahii se lupta, aparandu-se, oferind masura ramanerii statornice in credinta primita. "Suntem luptatori pentru mostenirea comuna, a credintei celei parintesti sanatoase”, noteaza formatorul vietii monahale, marele Capadocian. Astfel, monahii nu ezita sa apere prin prezenta si prin cuvantul lor credinta ortodoxa, chiar daca aceasta are ca si pret insasi viata lor.

Lupta monahilor nu se indreapta impotriva ereticilor, ci impotriva ereziei, care ameninta sa erodeze adevarul si, in consecinta, viata trupului Bisericii. Si spunem aceasta, deoarece monahismul, exprimand duhul Bisericii, nu adopta forta impotriva ereticilor cu opinii contrare, ci dezvolta o teologie polemica pentru a convinge prin rationalitate si prin exactitatea argumentelor, trimitand in plus si la viata duhovnicesc-bisericeasca a anumitor personalitati harismatice. Tinta acestei pozitii a monahului in provocarea ereticilor este dubla. Pe de o parte se apara trupul bisericesc de situatii pagubitoare, in timp ce pe de alta, se ofera posibilitatea revenirii celor rataciti la credinta cea sanatoasa a Bisericii. Aceasta se confirma si prin faptul ca monahii, desi folosesc un limbaj sever impotriva ereticilor, nu simt ura fata de acestia. Astfel si Sf. Antonie cel Mare este ingaduitor fata de eretici insisi, bland si milostiv, cu toate ca aceia se poarta artagos fata de el.

Ortodoxia monahilor, ca traire si aparare a credintei, a stralucit in primul rand in timpul aparitiei ereziilor. Astfel, in primii ani ai ivirii arianismului s-au distins in chip deosebit pentru lupta lor pentru apararea credintei, atat Sf. Antonie cel Mare in Alexandria, cat si sfintii monahi Iulian in Antiohia si Ilarion in Palestina.

In special Sfantul Antonie a fost chemat de catre episcopi sa coboare in Alexandria pentru a-i intari pe credinciosi impotriva arienilor. Potrivit Sf. Atanasie cel Mare, prezenta Marelui Antonie a avut mare ecou in randul credinciosilor incercati, care "se bucurau auzind de la un astfel de barbat anatematizand erezia cea luptatoare impotriva lui Hristos”. In mod concret, intrand in Alexandria, conducatorul vietii anahoretice le-a cerut credinciosilor "nici un fel de comuniune sa nu aiba cu arienii”, nici "credinta cea vatamatoare a acestora sa nu o aiba”, considerand "prietenia” si "discutia” cu ei ca "paguba” si "stricaciune” de suflet. El insusi, nici maniheilor, nici altor eretici nu le-a vorbit prieteneste sau "numai pana la limita mustrarii in cucernicie”. In duhul acestei mustrari s-a miscat cu mult succes Sfanta Melania. Dupa cum ne informeaza Paladie, Sfanta Melania, prin actiunile sale de filantropie, rabdare si dialog, a activat in mod energic in Ierusalim si a reusit intoarcerea in Biserica a pnevmatomahilor regiunii sale, in acelasi timp contribuind si la inlaturarea schismei meletiene.

Din lupta antieretica a Bisericii face parte impreuna cu monahii desertului egiptean si organizatorul vietii cenobitice, Sfantul Pahomie. Caracteristica este si situatia Sfantului Ipatie, egumen in Constantinopol, care sterge din diptice numele lui Nestorie si rupe comuniunea cu el inainte de judecarea sa de catre Biserica, pentru ca nu-l considera episcop, ca eretic.

Aparatori ai credintei ortodoxe se disting in continuare Sfintii Sava si Teodosie, in lupta pe care au dus-o pentru apararea dogmei Sinodului IV Ecumenic. Sfantul Eftimie, ca de altfel si monahii care erau cu el, raman aparatori ai dogmei de la Calcedon si nu se impartasesc cu anticalcedonienii in contradictie cu autoritatea bisericeasca locala. Acelasi sfant se distinge in lupta impotriva lui Arie, a falselor invataturi ale lui Origen, a lui Sabelie, Nestorie si Eutihie. Prin statornicia de neinduplecat a sfarsitului Sfantului Maxim Marturisitorul se intelege, din punct de vedere uman, triumful hristologiei secolului al VII-lea si datorita acestuia e asigurat triumful invataturii Bisericii despre libertatea lui Dumnezeu si a omului, in scopul respingerii atat a origenismului, cat si a monotelismului.

Ce sa spunem despre primul dascal al iconografiei Bisericii si aparator al icoanelor, primul si marele dogmatist al Ortodoxiei, Sfantul Ioan Damaschin, a carui invatatura dogmatica despre sfintele icoane a fost insusita pe deplin si a primit caracter infailibil prin al VII-lea Sinod Ecumenic. Este caracteristic, si datorita importantei actualitatii sale, faptul ca in Expunerea exacta a invataturii de credinta, Sfantul Ioan Damaschin ii condamna fara ocolisuri pe conducatorii anticalcedonienilor. "De aceea, precum se stie, din doua firi perfecte, deopotriva dumnezeiasca si omeneasca se crede ca e unirea”, noteaza, "nu dupa confundare, sau amestecare sau contopire, sau strigare precum inspiratul Dioscor, Eutihie, deopotriva si Sever, si adunarea blestemata a acelora”.

Ca si mare aparator al teologiei icoanelor, in a doua perioada a luptei contra icoanelor il amintim pe Sfantul Teodor Studitul, care datorita luptei sale impotriva iconoclastilor e exilat impreuna cu alti egumeni si monahi. Dintre multii marturisitori si sfinti ai perioadei iconoclaste, datorita conciziei le vom aminti numai pe marturisitoarele Teodosia si Antuza si pe marturisitorul Stefan cel Nou.

Insa si dupa perioada de ocupatie latina si Sinodul de la Lyon, monahii se afla in fruntea apararii credintei. Ca si indrumatori duhovnicesti trezesc constiinte, iar ca si aparatori ai Ortodoxiei apar in fata latinilor uniti si zadarnicind unirea pregatita sistematic, fac prin lupta lor imposibil rezultatul atat al Sinodului de la Lyon (1274), cat si al Sinodului de la Florenta (1439).

In secolul al XIV-lea, teologul vederii lui Dumnezeu, Sfantul Grigore Palama, ca ieromonah apara cu indarjire experienta dumnezeiasca a isihastilor impotriva umanismului apusean si se lupta impotriva teoriei lui Filioque a latinilor cu argumente imbatabile, demonstrand ca apusenii s-au indepartat nu numai de credinta in Dumnezeul-Treimic, dar si de trairea nemijlocita a lui Dumnezeu, atata vreme cat nu pot sa primeasca indumnezeirea harismatica a omului de catre harul dumnezeiesc necreat. Este relevant de altfel, pentru actualitatea sa, sfatul marelui isihast de a avea loc dialogul teologic cu romano-catolicii numai dupa excluderea lui Filioque din Simbolul de credinta. Insa si in perioada turcocratiei, monahii, dintre care multi erau marturisitori si martiri, avandu-l ca si conducator pe Sfantul Cosma Etolianul, au sprijinit in multe chipuri credinta si evlavia incercata a popoarelor ortodoxe.

In acelasi timp, marii sfinti colivari ai secolului al XVIII-lea, Neofit Kavsokalivitul, Nicodim Aghioritul si Atanasie Parios, printr-o sustinuta activitate teologica, au reusit sa respinga cu succes misiunile apusene in Rasaritul ortodox.  In sfarsit, si in vremea noastra chipuri harismatice ale monahismului devin elemente de referinta in privinta unei orientari stabile a credintei si a vietii, in confuzia pe care o creeaza diversele erminii ale continutului credintei, in special in cadrul dialogului desfasurat al ortodocsilor cu eterodocsii.

Prof. Dr. Dimitrios Tselengidis

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 1494

Voteaza:

Monahismul si ortodoxia credintei 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE