Notiunea de -diaconia- la Sfantul Apostol Pavel

Notiunea de -diaconia- la Sfantul Apostol Pavel Mareste imaginea.


 Notiunea de "diaconia" la Sfantul Apostol Pavel

Notiunea de diaconie sau de slujire reprezinta una din ideile fundamentale ale "Sfintei Scripturi. In Sfanta Scriptura si mai ales in Noul Testament se descopera intreaga semnificatie si sensul deplin al diaconiei sau slujirii. Diaconia sau slujirea constituie notiunea-cheie a actiunii Bisericilor crestine de pretutindeni in raportul lor cu omul si cu lumea, reprezinta o tema deosebita a invataturii neotestamentare si patristice de totdeauna.

Diaconia sau teologia slujirii radiaza din insasi invatatura trinitara despre Dumnezeu, deoarece Sfanta Treime constituie structura supremei iubiri si slujiri. Dumnezeu-Tatal prin actul creator si purtarea Sa de grija fata de om si fata de lume, Domnul Iisus Hristos, prin invatatura si activitatea Sa soteriologica, Duhul Sfant, prin puterea Sa sfintitoare si  conducatoare  spre  adevar si  mantuire,  slujesc  personal  si  treimic, fara contenire, de la inceput. Teologia diaconiei se intemeiaza astfel pe conceptia trinitara despre Dumnezeu si ocupa un loc central in revelatia Noului Testament.

Facand o analiza amanuntita a  termenului  diaconia, folosit in Noul Testament, in special  in  epistolele  Sfantului  Apostol Pavel, vom constata  ca  slujirea  apartine fiintei si vietii crestinismului in lume, pentru  ca  tine de  insasi  credinta crestina si nu e o simpla deductie sau -aparitie marginala.

1. Termenul diaconia si intelesurile lui. - Notiunea de  slujitor,  exprimata in limba greaca prin termenul de  diakonos,    are in Noul Testament doua sensuri, care sunt bine diferentiate in limba latina prin cuvintele "minister" si "diaconus" 2. Primul, cel care corespunde latinescului "minister", are un sens larg, care se aplica tuturor felurilor de slujiri, sau functiunilor, ca in II Cor. XI, 23. Al doilea, cel care corespunde lui "diaconus", are un sens strict, care desemneaza "pe cei randuiti prin taina hirotoniei, sa implineasca  intreita lucrare de transmitere a harului sfintitor, de proprovaduire  a  adevarului   religios  si   de  pastorire   a   obstei   credinciosilor  dupa  pilda Mantuitorului".

Spre deosebire de unele verbe grecesti al caror sens principal se leaga numai de o  anumita latura a  actiunii de a  sluji, verbul  diakonein si-a pastrat multa vreme insemnarea generala de a lucra in folosul altuia, a ajuta, a  sluji cuiva;  iar substantivul diakonia, slujire, ca si substantivul   o diakonos,   slujitor, au fost folosite vreme indelungata,  cu semnificatia  lor generala,  inlocuind,  deseori,  termenii  proprii  diferitelor feluri de slujiri ori slujitori . Cu timpul insa, sensul lor se restrange, limitandu-se umai la un anumit fel de slujire, asa incat in epoca apostolica, ajung sa fie folositi in chip tot mai staruitor pentru a exprima notiuni cu caracter religios.

In epistolele Sfantului Apostol Pavel, diakonia, exprima in cateva texte, implinirea datoriei de ajutorare a fratilor in lipsuri materiale (Fapte XI, 29 ; XII/, 25 ; Rom. XV 31 ; I Cor. XVI, 15; II Cor- VIII, 4; IX, 1, 12, 13). In afara de aceste texte nu vom mai intalni folosit acest termen decat pentru denumirea lucrarii spirituale pe care Biserica o savarseste prin slujitorii ei, pentru mantuirea credinciosilor".

Potrivit acestui sens, prin diakonia se denumeste lucrarea pe care o fac ingerii din ceruri pentru mantuirea credinciosilor (Evrei I, 14), sau lucrarea pe care o face Biserica pentru actualizarea operei Mantuitorului, de impacare a omului cazut cu Dumnezeu (II Cor. V, 18   - slujirea impacarii).
Termenul diakonia denumeste si lucrarea Bisericii de zidire a trupului tainic al lui Hristos (Efes. IV, 12), sau lucrarea slujitorilor bisericesti, potrivit cu harul pe care l-a primit fiecare (I Cor. XII, 5; Rom. XII, 6-7); apostolie (Rom. XI, 13; II Cor. IV, 1 ; VI, 3 , XI, 8; I Tim. I,, 12 ; II Tim. IV, 11) si alte slujiri (II Tim. IV, 5; Col. IV, 17).

Insasi chemarea Sfantului Apostol Pavel la propovaduirea Evangheliei este o dikonia (Fapte XX, 24; II Cor. IV, 1 ; II Tim. I, 12; Rom. XI, 13). Aceasta dikonia, Sfantul Pavel o transmite altora (Col. IV, 17) si indeamna pe Timotei (II Tim. IV, 5) sa indeplineasca cu desavarsire diakonia, care se savarsea sub indrumarea unui superior   (II   Cor.   III,   3;   II   Tim.   I,   18)7.

Termenul diakonia indica asadar -atat slujirea adusa lui Dumnezeu pentru mantuirea si cresterea duhovniceasca a credinciosilor, cat si slujirea catre aproapele prin orice forma de ajutorare spirituala  si  materiala.

2. Temeiurile diaconiei. - In activitatea slujitoare a Sfantului Apostol Pavel se pot distinge ca temeiuri : a) alegerea si b) trimiterea sau incredintarea de catre Iisus Hristos.

a) Spre deosebire de ceilalti apostoli, care au primit porunca expresa de a propovadui si sluji in toata lumea, Sfantul Pavel mai avea un motiv special pentru a sluji Evangheliei lui Iisus Hristos intre popoare. Pentru o astfel de slujire el a primit o insarcinare speciala, fiind ales si chemat in mod deosebit de Mantuitorul (Fapte XXII, 10, 14-15). El insusi afirma ca a fost ales de Dumnezeu din pantecele maicii sale si chemat prin harul sau, ca sa-l slujeasca pe Iisus Hristos la neamuri (Gal. I, 15-16) si ca aceasta slujire este pentru el o sarcina impusa de sus, de la care nu se poate sustrage.

Sfantul Apostol Pavel a simtit in adancul fiintei sale o interventie speciala, asa cum au simtit si profetii Vechiului Testament, carora li s-a cerut sa indeplineasca misiuni uneori chiar impotriva voii lor, fiind constransi sa vorbeasca (Ieremia XX, 7 ; Amos III, 8) si de aceasta chemare pentru slujire, el n-a putut sa fuga, cum a facut-o profetul   Iona   (Iona   I,   1   s.u.).
Potrivit acestei chemari speciale, Sfantul Pavel isi intocmeste un vast program si o tinta a vietii sale in ce priveste slujirea lui Iisus Hristos la pagani si aducerea la ascultare a neamurilor prin cuvant si fapta (Rom. XV, 16-18).  b) In slujirea Cuvantului, Sfantul Apostol Pavel este trimis sau incredintat de catre Iisus Hristos. El a primit porunca, misiunea si autoritatea de a propovadui, de a   sluji   prin  trimiterea   lui   de  catre  Mantuitorul.
La inceputul epistolelor sale, Sfantul Pavel se numeste de regula apostol al lui Hristos, adica trimisul lui (Rom. I, 1 ; I Cor. I, 1;  II Cor I, 1 ; Gal.; I, 1), socotindu-se slujitorul Lui (I Cor. III, 5; IV,   1), slujitor al  Evangheliei (Efes. III,  7;  Col. I, 23 )  si slujitor al Bisericii (Col. I, 24-25 - ).

Sfantul Pavel este trimis sa cheme neamurile la credinta, sa duca mai departe mesajul lui Iisus Hristos, sa invete si sa marturiseasca. In felul acesta el se afla intr-o permanenta si dubla slujire: a lui Dumnezeu si a oamenilor, cum de altfel se si socoteste pe sine (I Cor. III, 5; IV, 1 ; Col. I, 24-25). Atat trimiterea cat si slujirea se intrepatrund, ele constituind insasi esenta apostolatului sau. A fi trimis e identic la Sfantul Apostol Pavel, cu a sluji, deoarece el a inteles ca aceasta trimitere s-a facut numai cu scopul inalt de a sluji altora. In virtutea acestei trimiteri, el slujeste in numele celui ce I-a trimis (II Cor. V, 20), pe Cel ce l-a trimis, pe "Hristos cel rastignit" (I Cor. I, 23), pe "Hristos Iisus Domnul" (II Cor. IV, 5).

3. Aspectul hristologic al diaconiei. - Misiunea de slujire a Sfantului Apostol Pavel are baza ei permanenta in Iisus Hristos, implinitorul, modelul si dinamizatorul adevaratei slujiri fata de Dumnezeu si fata de oameni. De aceea temeiul hotarator al slujirii la Sfantul Pavel trebuie vazut in "fapte de nemarginita slujire"  a Mantuitorului.

Ca "trimis" al Tatalui (Evrei III, 1), Mantuitorul a indeplinit o dubla slujire : catre Dumnezeu si catre lume. In aspectul prim, de la Dumnezeu catre lume, slujirea Mantuitorului a avut scopul sa descopere omenirii invatatura Evangheliei si tainele mantuirii. In celalalt aspect, de la oameni la Dumnezeu, intreita slujire a lui Iisus Hristos, a avut ca scop sa elibereze pe cei tinuti in robia pacatului si a mortii (Evrei II, 14-15) si sa duca Tatalui, ca ofranda si omagiu, pe cei rascumparati, infiati si impacati cu Dumnezeu (Efes.   II,   14-16).

Actul intruparii insusi prin care Fiul lui Dumnezeu isi asuma in persoana Sa divina, intreaga fire umana, "este manifestarea cea mai accentuata a interesului Dumnezeirii pentru omenire si a vointei de slujire reala". Prin intreaga Sa viata pamanteasca, care a culminat in jertfa de pe cruce, Mantuitorul Hristos a confirmat in mod evident misiunea slujitoare, si "a facut din slujire nota cea mai definitorie si specifica a Bisericii Sale si a vietii crestine in general, unind, atat slujirea fata de Dumnezeu cat si cea fata de semeni, intr-o unica slujire neimpartita".
Atat motivul cat si scopul slujirii lui Iisus Hristos este manifestarea concreta a dragostei si ascultarii Sale depline fata de Dumnezeu-Tatal ca si a dragostei Sale nemarginite  fata  de  oameni.

Numai din ascultare deplina fata de Dumnezeu-Tatal si din iubire fata de oameni, El a primit sa ia chipul smerit al slujirii Domnului (Isaia XLIXV 3) si a se face slujitor noua.
Slujirea Domnului Hristos este coborarea celui superior la cel inferior. Cel ce este din veci in slava cereasca se face om, pentru ca pe om sa-l ridice la inaltimea Sa (Evrei I, 2-3). Prin coborarea in slujire, Iisus Hristos devine "unicul mijlocitor intre Dumnezeu si oameni"  (I Tim.  II, 5;  Evrei IX,  15 ;  XII, 24),  care prin rascumparare  (Rom.  III, 24. I   Cor. I, 30;  Gal. III,  13; IV, 5-6 ;  Efes. I, 7;  IV, 30;  Col.  I,  14;  Tit   II,  14; Evrei'XII, 9,  15), impaca pe om cu Dumnezeu (Rom. V,  10-11;  II Cor. V,  18-20; Efes  II, 16 ; Col. I, 20-22), recapituleaza in Sine pe toti (Efes. I, 9 ; III, 1-2 ;  Col. I, 16- 20) si se substituie mortii cu care omul era dator (Rom. V, 6; VI, 6-10; XI, 11 ; II   Cor.   V,   14-15,   21;    Gal.   III,    13).

Intreaga activitate pamanteasca  a Sa  are, prin urmare,  imprimat  in ea sensul slujirii.
Slujirea lui Iisus Hristos insa e desavarsita, intrucat in implinirea ei, El renunta la tot ceea ce constituie un folos sau o marire pentru El. Adevarata maretie aflandu-se in slujire, Domnul Hristos n-a beneficiat de marirea Lui suprema ca Dumnezeu, ci si-a castigat-o ca om prin slujirea Sa. De altfel aceasta perspectiva o arata Sfantul Apostol Pavel, filipenilor, cand, indemnindu-i sa slujeasca, le pune in fata ochilor sufletesti pilda lui Iisus Hristos, care, datorita slujirii plina de smerenie, a fost inaltat mai  presus  de  toate  (Filip.  II,  4-9). Prin urmare toata "iconomia rascumpararii, de la ceea ce s-ar putea numi cauzele si scopul teologic al intruparii, pana la viata concreta, pamanteasca a lui Iisus Hristos, este subsumata ideii de slujire". Dupa Sfantul Apostol Pavel, slujirea porneste deci de la Iisus Hristos si se sprijina pe Iisus Hristos ca rascumparator al tuturor.

4. Aspectul ecleziologic al diaconiei. - Un alt aspect caracteristic al slujirii in teologia Sfantului Apostol Pavel este cel ecleziologic, intrucat se fundamenteaza pe ideea de solidaritate a oamenilor in Iisus Hristos cel intrupat, si intrucat prin Hristos, toti se regasesc in Biserica - trupul Sau tainic -, in solidaritate unii cu altii. Avantd la temelia ei nemarginita slujire a lui Iisus Hristos, care "n-a venit sa  I se slujeasca, ci ca El sa slujeasca si sa-si dea viata rascumparare pentru multi" (Matei XX,   28),   Biserica   este,   prin   misiunea   ei,   slujitoare.

Dupa Sfantul Apostol Pavel, Biserica este "imparatia lui Dumnezeu" (I Cor. XV, 24; Col. I, 13; IV, 11, I Tes. II, 12), "trupul tainic al Domnului" (Efes. I, 22-23; Col. I, 18), "poporul lui Dumnezeu" (Rom. IX, 25 ; II Cor. VI, 16), "familia lui Dumnezeu " (Efes. II, 9-19), "ogorul lui Dumnezeu" (I Cor. III, 9), "templul sau casa Domnului" (I Cor. III, 19 , VI, 19 ; II Cor. VI, 16 ; Evrei III, 6).

Toate aceste expresii sunt raportate de Sfantul Pavel la viata crestinilor grupati intr-o singura comunitate, care are drept scop slujirea interesului comun, prin contributia fiecaruia pe masura posibilitatilor lui, la "desavarsirea sfintilor, la lucrul slujirii,  la zidirea trupului  lui  Hristos"  (Efes. IV,  12). Ca "trup tainic al Domnului" (Efes. I, 22-23 ; Col. I, 18), Biserica actualizeaza activitatea Mantuitorului,  continua slujirea Sa, pana  ce  se va  realiza mantuirea  subiectiva a tuturor. Biserica - totalitatea acestor credinciosi - este deci expresia in actualitate a Domnului nostru Iisus Hristos si a slujirii Sale. Si ea continua slujirea dupa masura intemeietorului ei.

"Fiind un trup in Hristos, unii altora suntem madulare", spune Sfantul Apostol Pavel (Rom. XII, 5), iar Duhul lui Hristos care salasluieste in ele fiind unul, desi harazeste fiecarui madular alt dar, le tine pe toate unite, ca sa foloseasca darurile acordate lor in Slujirea armonica a trupului si prin aceasta in slujirea reciproca. In acest scop, el aseamana Biserica cu trupul omenesc, ilustrand si mai bine legatura indisolubila dintre diferitele categorii de slujiri in organizarea activitatii exterioare a Bisericii luptatoare. In Trupul tainic ca si in trupul uman, nici unul din madulare nu stapaneste asupra celorlalte si nu exista pentru sine, ci pentru a servi pe celelalte si toate la un loc trupul intreg. In Biserica conceputa de Sfantul Pavel, ca trup tainic al lui Hristos, credinciosii sunt deci madulare legate organic intre ele (I Cor. XII, 12, 18-19).

Biserica fiind "stalpul si temelia adevarului" (I Tim. III, 15) si "cetatea Dumnezeului celui viu asezata pe muntele Sion" (Evrei XII, 22), face cunoscuta intelepciunea cea de multe feluri a lui Dumnezeu si slujeste nu numai pamantenilor, ci si incepatoriilor si stapaniilor din ceruri, prin Hristos Iisus (Eres), III, 10), pentru ca numai ea e trupul Lui, zidirea care se inalta pe El si in El, ca pe o piatra unghiulara (Efes. II, 20-21). Fiind trupul lui Hristos, Biserica constituie mediul slujirii si al raspunderii fata de Dumnezeu si fata de oameni.

a) Diaconia harica. Intemeiata sa continue preotia lui  Iisus Hristos, slujirea sau misiunea specifica a Bisericii, s-a numit cu termenul general de "diaconia", indiferent de formele  acestei slujiri  sau  de cei  care participa la ea,  apostoli  (Fapte I, 17, 25), slujitori bisericesti propriu-zisi (I Cor. XII, 5), credinciosi laici (II Cor. V, 18), sau harismaticii. In cadrul acestei slujiri generale - diaconia - in randul membrilor Bisericii exista nu numai diverse slujiri (II Cor. IV, 5), ci si felurite trepte sau grade de slujiri.

Din felul cum Sfantul Apostol Pavel se adreseaza, in epistolele sale Bisericilor infiintate de  el,  rezulta  ca fiecare  Biserica  era  alcatuita  in chip  ierarhic  cu  putere de conducere si autoritate, careia credinciosii ii datoreaza supunere si ascultare (I Cor. VI, 15). Epistolele sale atesta prin urmare, existenta si legitimitatea celor trei trepte ale preotiei crestine: episcopatul, preotia si diaconia, asa cum functioneaza pana astazi in  Biserica.   Rezulta,   deci,   ca  in  fiecare   Biserica  existau  "pastori"   si   "pastoriti", existau persoane deosebite, care prin hirotonie detineau o slujire speciala si o autoritate  de  pastori,  savarseau  cele  sfinte,  propovaduiau  Evanghelia  in  numele lui Iisus Hristos si dadeau povata credinciosilor. Astfel de persoane se gaseau in Filipi (Filip. 1. 1)  in Efes (Efes. IV, 11),) in Creta (Tit I, 5) si in alte cetati unde a fost propovaduit cuvantul Domnului.

Epistolele Sfantului Apostol Pavel, cele pastorale indeosebi, arata lamurit slujba, datoriile si instructiunile privitoare la activitatea celor trei trepte ale slujirii preotesti episcopii sa poarte grija de Biserica lui Dumnezeu; iar diaconii sa pastreze "taina credintei in cuget curat" (I Tim. III, 9) si sa slujeasca bine (I Tim. III, 13) . Pe langa sarcina de a ingriji pe saraci si de a cerceta pe bolnavi, diaconii mai aveau si   indatorirea   de   a   predica   Evanghelia.
Comunitatilor crestine abia infiintate, Sfantul Pavel, le si hirotoneste prezbiteri (preoti), care sa slujeasca nevoilor religioase si morale ale acestora, in acest fel prezbiterii (preotii), sunt amintiti ca unii care slujesc in Biserica sub autoritatea apostolilor (Fapte XIV, 23; XX, 17; Rom. XII, 8; I Cor. XVI, 16, I Tes. V, 12).

In calitatea lor de episcopi, Tit (I, 5) si Timotei au ca prima sarcina sa indrepteze "cele ce mai lipsesc" si sa randuiasca prezbiteri (preoti) prin cetati. In lucrarea lor de instruire religioasa si de slujire a credinciosilor, slujitorii bisericesti nu precupetesc nici un efort, propovaduiesc cuvantul si staruiesc asupra lui "cu timp si fara timp" (II Tim. IV, 2), sunt pilda de fapte bune (Tit II, 7) si "exemplu Vietii, ca o icoana vie, ca o lege insufletita, ca un indreptar al bunei vietuiri".

Prin urmare, aceste persoane, a caror functie era de a implini lucrul Domnului (I Cor. XVI, 10), de a conduce adunarile religioase, de a priveghea pentru sufletele credinciosilor (Evrei XIII, 17), de a carmui comunitatile (I Tes. V, 12) si la nevoie chiar de a mustra, si carora li se cuvine stima, recunostinta si dragoste, au fost investite cu puteri deosebite in demnitatile pe care le ocupau si aveau o autoritate deosebita, primita prin taina hirotoniei. Diaconia sau slujirea harica se rezuma prin urmare la slujirea cuvantului, la savarsirea lucrarii de sfintire si mantuire a credinciosilor in Biserica.

b) Diaconia harismatica. In afara de slujirea harica, adica de cea sacramentala a ierarhiei bisericesti, Sfantul Apostol Pavel mentioneaza si slujirea harismatica (I Cor. XII, 28-30; Rom. XII, 6-8; Efes. IV, 7-12). Sunt subliniate indeosebi trei slujiri harismatice: apostolii, profetii si evanghelistii sau invatatorii. Harismele sau darurile duhovnicesti erau daruri gratuite, supranaturale si trecatoare pe care Sfantul Duh le acorda anumitor credinciosi, nu pentru desavarsirea lor individuala, ci spre folosul, zidirea si slujirea intregii Biserici (Efes. IV, 12).

Crestinii care au primit aceste daruri extraordinare din partea Duhului Sfant, si care erau investiti in primul rand cu slujirea Cuvantului, treceau drept cei mai entuziasti predicatori  ai lui Iisus Hristos. Slujirile harismatice nu formau o preotie crestina alaturi de ierarhia bisericeasca sau in concurenta cu aceasta, si nu erau limitate numai la o singura persoana sau comunitate. Harismaticii apar deci subordonati organizarii ierarhice, fata de care ei nu sunt de altfel eterogeni. Ei nu detineau deci o misiune proprie in Biserica si nu exercitau o slujire permanenta in comunitatea locala. Alaturi insa de membri; ierarhiei bisericesti, pleiada de misionari harismatici, alcatuita indeosebi dn apostoli, profeti si invatatori, carora Sfantul Apostol Pavel le acorda mare cinste, a contribuit in mare masura la raspandirea credintei crestine si la zidirea Trupului lui Hristos.

5. Aspectul cosmologic al diaconiei. - Dupa Sfanutul Apostol Pavel, Dumnezeu este creatorul tuturor lucrurilor (Rom. XI, 36; I Cor. VIII, 6; XI, 12; II Cor. V, 18; Efes. III, 9; Fapte XVII, 24), al oamenilor, al tuturor fiintelor aduse la viata (I Tim. VI,   13).
Din invatatura ca toti oamenii au acelasi Tata ceresc si toti descind din acelasi stramos comun (Fapte   XVII, 24, 26), Sfantul Pavel explica apoi universalitatea pacatului, care a intrat in lume prin stramosul nostru comun, prin Adam : "Precum printr-un om a intrat pacatul in lume si prin pacat moartea, asa moartea a trecut la toti oamenii, prin acela in care toti au pacatuit" (Rom. V, 12). In acest sens "universalitatea mortii este o dovada a universalitatii" pacatului, deoarece toti oamenii au existat virtual in primul om, in Adam, si astfel, prin pacatuirea lui, toti cati descind din el au pacatuit si au mostenit consecintele pacatului" (Rom. V, 18).

Ca urmare logica a acestei invataturi, Iisus Hristos sau Dumnezeu-Cuvantul, vine sa mantuiasca lumea care prin El, in EI si pentru El a fost creata (Ioan I, 3 ; Col. I, 16), ia chipul smerit al slujirii Domnului (Isaia XLIX, 3) si se face slujitor noua. Fiind "centrul spre care converge intreaga creatie, Iisus Hristos este si "al doilea Adam" (II Cor. XV, 45), deoarece prin umanitatea si slujirea Sa, El este legat de toti oamenii si toti oamenii sunt  legati de El".

Potrivit acestei invataturi, accentueaza Apostolul si caracterul universal al slujirii Mantuitorului si al manituirii adusa prin El (Rom. V, 18-19), precum si caracterul universal al Evangheliei  propovaduite de El.  Caracterul universal al slujirii Mantuitorului consta in eliberarea fapturii care "a fost supusa desertaciunii" (Rom. VIII, 20), a intregii firi inconjuratoare sau a lumii in general care asteapta izbavire din "robia stricaciunii" (Rom. VIII, 21-22).

Caracterul universal al slujirii Mantuitorului consta de altfel si in faptul ca El s-a facut, dupa expresia Sfantului Pavel,   "pacat"  (II Cor. V, 21), si "blestem" (Gal. III, 13), in sensul ca a luat asupra Sa pacatul si blestemul omenirii si a fost pedepsit pentru ele in locul ei, ca lumea sa scape de pedeapsa pentru pacat si sa vada slava lui Dumnezeu.

Caracterul universal al slujirii Mantuitorului mai consita si in faptul ca El este adevaratul arhiereu, care prin moartea pe cruce (Evrei IX,  12), a adus o jertfa desavarsita si absoluta care sa fie eficace pentru mantuirea si sfintirea tuturor oamenilor (Evrei VII, 27; IX, 14-15, 26-28; X, 10-15; Gal. II, 20).

Aceasta   universalitate   a   persoanei   Mantuitorului   il   indreptateste   pe   Sfantul Apostol Pavel ca, in slujirea lui, sa deschida larg portile mantuirii intregii umanitati. Aceasta il indreptateste sa fie  in aceeasi masura  "dator si  elinilor si barbarilor,  si invatatilor   si   neinvatatilor"   (Rom.   I,   14),   caci   Dumnezeu   care   mantuieste   pe   toti oamenii nu este numai al unora, ci al tuturor (Rom. III, 29) si-si exercita pronia peste toti Sfantul Pavel se calauzeste in activitatea sa misionara de "principiul acomodarii", principiu pe care-l exprima stralucit in prima Epistola catre Corinteni, cand scrie: "Tuturor toate m-am facut, ca, in orice chip, sa mantuiesc pe unii" (I Cor. IX, 22).

6. Mijloacele diaconiei. - In slujirea Sfantului Apostol Pavel se pot distinge ca mijloace  de slujire:  predicarea  cuvantului  si  exemplul  vietii   personale. Obiectul insusi si realitatea slujirii la Sfantul Pavel o constituie propovaduirea cuvantului. Slujirea cuvantului - diakonia tou logou - (Fapte VI, 4) este de altfel slujirea specifica apostolilor, de unde si denumirea lor de "slujitori ai Cuvantului" (Luca I, 2) si ea reprezinta lucrarea care sta la temelia Bisericii crestine. Ca si la ceilalti apostoli, de altfel, la Sfantul Pavel, diaconia nu este despartita de evanghelizare, de slujirea cuvantului.
Slujirea Evangheliei este o vocatie inerenta functiei lui de apostol: "Hristos nu m-a trimis ca sa botez, ci sa binevestesc" (I Cor. I, 17; cf. IV, 15; Rom. XV, 16). In virtutea acestui fapt, predica lui este valida si eficace, deoarece el are autoritatea trimiterii. Peste tot, ostenelile indelungatei si rodnicei sale slujiri, asa cum se fac evidente din staruintele  depuse pentru cuvantul predicat,  sunt o vie marturie  a convingerii sale ca ceea ce invata este "cuvantul lui Hristos" (Rom. X, 17), "Cuvantul Domnului" (I Tes. I, 8-9), "cuvantul credintei" (Rom. X, 8), "cuvantul harului" (Fapte XIV, 3; XlX, 32), "cuvantul vietii" (Filip. II, 16), "cuvantul adevarului" (II Cor. VI, 7). Axa in jurul careia se desfasoara intreaga slujire si intreaga catehizare a Sfantului Apostol Pavel, o formeaza deci "intelepciunea tainica a lui Dumnezeu" (I Cor. II, 7), "Evanghelia lui Dumnezeu" (I Tes. II, 2, 8), "cuvantul lui Hristos" (I Cor. III, 16). Propovaduirea cuvantului sau vestirea unui mesaj  (Rom. XVI, 25 ; I Cor. I, 21 ; II, 4; II Tim. IV, 17; Tit I, 3), binevestirea sau evanghelizarea (I Cor. I, 23; XV, 12; II Cor. I, 19; XI, 4; Gal. II, 2; Col. I, 23; I Tes. II, 9; I Filip. I, 14, 18; I Tim. III, 16), nu urmaresc altceva decat o slujire printr-o comunicare directa, vie, plina de putere si efect, o actualizare plina de semnificatie a invataturilor mantuitoare fundamentale, o proclamare a mantuirii realizata de Iisus Hristos.

Cuvantul lui Hristos reprezinta asadar puterea predicarii, iar slujirea este un raspuns la chemarea Cuvantului, prin cuvintele propovaduirii, care sunt "Cuvinte ale Duhului Sfant" (I Cor. II, 13). Urmarind sa castige cat mai multi pentru Evanghelia lui Iisus Hristos, Sfantul Apostol Pavel a trebuit sa dea dovada de o mare putere de lepadare de sine si de o extraordinara putere de slujire. Considerand apostolia o slujba, Sfantul Pavel, se face tuturor toate (I Cor. IX, 22) slujind fata de toti plin de zel.

In acest fel se bucura de suferintele pricinuite de slujire (Col. I, 24), se lupta din rasputeri pentru desavarsirea omului in Iisus Hristos (Col. I 28-29), "rabda toate pentru altii" (II Tim. II, 10), se smereste pe sine, ca sa inalte pe altii (II Cor. XI, 7) si-si implineste slujba cu pretul vietii sale (Fapte XX, 24 ;  Filip. II, 17). Pentru Sfantul  Pavel, a trai inseamna a sluji (Filip. I, 22). El, care dorea sa fie anatema de la Hristos pentru fratii sai, cei de acelasi neam, este un exemplu de slujire (Rom. IX, 3). In slujirea sa, Apostolul neamurilor nu urmarea vreun interes personal, nu cauta cele ale oamenilor, ci pe oameni (II Cor. XII, 14-15). Nici nu da vreun prilej de sminteala in ceva, ca sa  nu fie slujirea  lui defaimata,  ci  in toate se infatiseiaza  ca un cunoscut slujitor al lui Dumnezeu (II Cor. VI, 3-4). Iar dupa toata slujirea, Apostolul neamurilor, slujitorul desavarsit, spune : "Iar mie, sa nu-mi fie a ma lauda, decat numai in crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este rastignita pentru mine si eu pentru lume" (Gal.VI, 14).

Dar Sfantul Apostol Pavel este nu numai model, ci si mare pedagog al slujirii, in sensul ca indeamna si invata pe credinciosi cum sa slujeasca, dandu-le drept exemplu viu al slujirii pe Iisus Hristos. Ca urmare a acestui fapt, nu uita sa adreseze astfel de indemnuri celor din Filipi (Filip. II, 5); celor din Efes (Efes. IV, 32 ; V, 2) ; si celor din Roma (Rom. XII, 15-21 ; XV, 1-3, 7).

7. Aspectul practic al diaconiei. - Fiecare membru al comunitatii, slujind potrivit chemarii lui, isi aduce aportul sau pentru intreaga Biserica, dupa cum la randul lui se impartaseste de ceea ce realizeaza toti membrii Bisericii la un loc. Pe de o parte ca individ da comunitatii, iar pe de alta parte ia din aceasta comunitate. In cadrul acestei comunitati, toti membrii se manifesta, se intretin si se dezvolta printr-o slujire comuna a bunurilor spirituale, prin impartasirea de bunurile comune si prin comunicarea bunurilor personale. Aceasta slujire reciproca, a carei temelie este iubirea frateasca, "este numitorul comun al apartenentei la Biserica".

In viziunea Sfantului Apostol Pavel, sensul integrarii efective al acestei apartenente este slujirea practica. Iubirea frateasca, rugaciunea, solidaritatea si slujirea reciproca dintre crestini este expresia participarii lor comune la viata in Hristos: "Nimeni sa nu caute ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui" (I Cor. X, 24). Modul practic si colectiv de slujire in iubire il constituie mesele comune sau agapele (I Cor. XI, 33-34). Aceste mese comune organizate de crestini constituiau o impresionanta scoala de dragoste, de slujire si de solidaritate intre credinciosi. Din punct de vedere social, ele erau un mijloc admirabil pentru stavilirea imbogatirii unora si pentru usurarea saraciei altora.

Cel mai important  act de  slujire practica in sanul obstei  crestine  este darnicia (Evrei XIII, 16) sau colecta de ajutoare (Rom. XV, 26). De fapt "in conceptia Sfantului Pavel, departe de a fi numai o fapta de milostenie, strangerea de daruri este o binecuvantare, o comuniune cu sfintii sau o slujire" (diakonia - II Cor. VIII, 1, 4, 7, 19; Rom. XV, 25-28)37. In acest sens, el randuieste o colecta de daruri incepand in Biserica Antiohiei pentru saracii dintre sfintii de la Ierusalim (Gal. II, 10), si din Bisericile din Galatia (I Cor. XVI, 1). Expresie a dragostei fata de fratii din afara si de departe, colectele constituiau si un mijloc material de slujire sociala si universala. In felul acesta, crestinismul era indrumat nu numai spre latura interioara-spirituala, ci si spre latura lui practica, sociala. Pentru implinirea  acestei sacre si permanente misiuni  sociale  a  crestinismului.

Sfantul Apostol Pavel poarta pe umerii sai povara in ce priveste orientarea credinciosilor asupra  slujirii  lor practice. Astfel  lui Filimon din Colose ii cere sa elibereze pe sclavul Onisim si sa-l trateze ca pe un frate iubit (Filim.  16-17). Crestinilor din toate comunitatile le scrie, in grai profetic, sa puna capat dezbinarilor si le porunceste ca fiecare sa poarte grija de nevoile aproapelui (I Cor. I, 11-28 ; X, 24, II Cor VIII,  1  IX,  24),  sa  se  ingrijeasca  de vindecarea  bolnavilor  si  ajutorarea  infirmilor sa cultive "pacea cu toata lumea" (Evrei XII, 12-14), sa nu dea uitarii facerea de bine si darnicia (Evrei XIII, 16 ; Gal. VI, 9) sa evite in relatiile dintre dansii, atat in viata de familie, cat si in societate, orice violenta, asuprire si jignire (Efes.. V 22 - VI, 9 ; Col. III, 1 - IV, 1 ; I Tim. VI, 1-3, 6-11, 17-19) si sa slujeasca neincetat adevarului, dreptatii si binefacerii dupa exemplul lui Hristos (Filip. II, 1-11; IV,  8-9).

Prin urmare, dupa Sfantul Apostol Pavel, viata crestina este, in intregime si print natura sa insasi, slujire. Intemeiata pe ideea de "madular" al aceluiasi trup, in comuniunea de interese pe pamant si pentru viata vesnica, slujirea e totuna cu slujirea de  sine.

Slujirea este modul - existential si istoric - in care s-a realizat "iconomia" mantuirii, planul lui Dumnezeu infaptuit in si prin Iisus Hristos (Efes. I, 9; III, 1-2). Apostolul, chemat si trimis ca "reprezentant al lui Hristos" (II Cor. V, 20), oglindeste idealul slujirii crestine. Deci preotia si toate institutiile bisericesti trebuie privite prin prisma slujirii. Slujirea este o datorie sfanta : ea este munca pe care trebuie s-o depuna zilnic Biserica si preotia, spre a urma poruncii Domnului nostru Iisus Hristos.

Nota caracteristica si esentiala a slujirii este iubirea. Diaconia prin iubire e mereu prezenta in acte de intrajutorare. Cei care iubesc pe aproapele fac totul pentru binele lui: "se bucura cu cel ce se bucura, plang cu cel ce plange" (Rom. XII, 15)-si-si poarta "sarcinile unii altora, implinind legea lui Hristos" (Gal. VI, 2).

Ca "slujitori ai lui Hristos" (Efes. IV, 6) datoria crestinilor e aceea de a urma si corespunde intru totul slujirii Sale dumnezeiesti in lume, slujind lui Dumnezeu si oamenilor, de a urma lui Hristos-Slujitorul, imitandu-L, asa cum a facut de altfel-si Sfantul Apostol Pavel, a carui viata, dupa convertire, a fost o necurmata pregatire de imitare a modelului Hristos.
Principiul general al diaconiei e "sa te faci tuturor toate" (I Cor. IX, 22). Prin aceasta lucrare de slujire a tuturor, credinciosul crestin contribuie activ la transformarea in bine a vietii omenesti, la desfasurarea pana la deplina actualizare a tuturor potentelor umane. Prin aceasta se poate realiza in lume "imparatia lui Dumnezeu", care este o imparatie a dreptatii si a pacii (Rom. XIV, 17). 
 
Pr. Marin Stamate



20 Iunie 2007

Vizualizari: 4966

Voteaza:

Notiunea de -diaconia- la Sfantul Apostol Pavel 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.



RETELE SOCIALE