Puterea cuvantului

Puterea cuvantului Mareste imaginea.

Daca in general exista o arta a cuvantului, in teologie exista si o pluridimensionalitate a cuvantului, mai mult decat in arta si literatura.

As incepe cu ipostaza cuvantului creator. In limbajul teologic - dar nu numai - el este determinat prin termenul logos. in greaca veche, lógos inseamna cuvant, dar, pe langa multe alte sensuri si nuante, el inseamna si ratiune divina sau ratiunea de a exista a fiecarui lucru.

In spiritualitatea crestina il cunoastem in trei ipostaze: lógos proforikós, lógos endiáthetos, lógos spermatikós. Voi incerca sa va spun cate ceva despre fiecare.

Lógos proforikós este Logosul primordial, nascut din Tatal mai inainte de veci ca a doua Persoana a Sfintei Treimi, intrupat "la plinirea vremii" in Persoana lui Iisus Hristos. Asa ni-L prezinta Sfantul Evanghelist Ioan in prologul Evangheliei sale: "intru-nceput a fost Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu si Cuvantul Dumnezeu era". Este ceea ce marturisim noi in Simbolul Credintei, anume ca Fiul este deofiinta cu Tatal, nascut din El "mai inainte de toti vecii", adica dincolo de nasterea timpului, in eternitate. Acesta este, asadar, Logosul de dinainte de creatie.

Logosul endiáthetos este cel care a participat la creatie impreuna cu Tatal, asa cum aflam tot in prologul Evangheliei dupa Ioan: "Toate printr-insul (adica prin Logos) s-au facut si fara de El nimic nu s-a facut din ceea ce s-a facut"2.

Voi starui putin asupra acestui episod, pentru ca ne intereseaza pe toti, asa cum m-a interesat si pe mine inca din tinerete, la vremea cand aveam o seama de intrebari la care foarte tarziu am gasit raspunsuri - daca putem gasi vreodata un raspuns suficient. Este vorba de teoria cosmogonica, de crearea lumii. Ce stim noi prin revelatia divina? Din Cartea Facerii stim ca in ziua intai a creatiei, cand inca nu exista nimic, a zis Dumnezeu: "Sa fie lumina! si a fost lumina"3. Mai mult nu stim. Sa retinem insa verbul. Nu se spune: sa se faca lumina, asa cum zicem "sa se faca ziua" ori "s-a facut noapte", ceea ce exprima o trecere dintr-o conditie in alta conditie. Aici este vorba de creatie: sa fie lumina! si a fost lumina, adica a inceput sa fie, sa existe lumina. Prin ce? Prin simplul cuvant al lui Dumnezeu, cu participarea Logosului. Este vorba de crearea din nimic - dar, inca o data, numai prin cuvant. Notez si faptul ca aceasta nu putea fi lumina soarelui, deoarece corpurile ceresti vor fi create doar in ziua a patra (si tot in paranteza spun ca cele sase zile biblice ale facerii lumii trebuie citite simbolic, fiecare insumand o durata echivalenta, rotund, cu o jumatate de miliard de ani).

In nelinistile mele am cautat si prin cartile de stiinta, am stat de vorba cu oameni invatati, interesandu-ma daca si in ce masura Sfantul Vasile cel Mare - un mare carturar, care, inainte de a fi teolog, a studiat filozofia si matematicile, fizica si astronomia - are dreptate in afirmatia ca Dumnezeu, inainte de a fi creat lumea, i-a creat mai intai legile de functionare. Or, notiunea de lege o implica, neaparat, pe aceea de rationalitate, de unde concluzia ca autorul unei lumi rationale nu putea fi decat o fiinta rationala.

In ultima vreme m-am oprit asupra unei teorii cosmogonice care, datand de pe la mijlocul secolului trecut, a intrunit deja adeziunea celor mai multi oameni de stiinta in domeniu. E vorba de teoria Big Bang. Big Bang este o expresie inventata de un astronom englez, care s-ar traduce "Marea Explozie", un fenomen extrem de rapid si de dimensiuni incomensurabile: inceputul universului. E vorba de enorma energie raspandita in spatiu, care la un moment dat se condenseaza intr-un graunte de materie nu mai voluminos decat nucleul unui atom. La randul sau, grauntele explodeaza in particule de materie care, prin expansiune in spatiu, vor deveni corpurile universului astral.

Dupa calculele savantilor, acest fenomen s-ar fi petrecut acum vreo 15 miliarde de ani (cam atat se apreciaza de catre astronomi ca ar fi varsta universului). Fata de aceasta uriasa durata, fenomenul Big Bang s-a petrecut intr-o unitate de timp infinitesimala. Daca a milioana parte dintr-o secunda se exprima cifric prin 10-7, durata exploziei Big Bang a fost calculata cifric la 10-43, ceea ce inseamna o mica fractiune dintr-o milionime de secunda.

Concluziile stiintifice se opresc aici. Savantii nu pot patrunde in ceea ce a fost inainte de Big Bang, cu alte cuvinte, daca energia primordiala si acel minuscul graunte din care s-a nascut si a crescut universul au fost create de cineva. Aceasta tacere (numita si "peretele lui Plank") lasa loc neantului. Or, neantul este insasi negatia existentei, tagada a ceea ce poate fi. Ceea ce insa nu au cutezat astronomii, a intuit poetul nostru national, Eminescu, in scrisoarea I, la vremea cand inca nu se stia nimic despre teoria fenomenului Big Bang:

"Dar deodat-un punct se misca... cel intai si singur. Iata-l
"Cum din chaos face muma, iara el devine Tatal.
"Punctu-acela de miscare, mult mai slab ca boaba spumii,
"E stapanul fara margini peste marginile lumii..."

Iata puterea cuvantului eminescian marturisind literar ceea ce fizicienii si astronomii au evitat sa marturiseasca (desi nu puteau gandi altfel), anume puterea cuvantului creator al lui Dumnezeu!

Si pentru ca stim, stiintific, ca fenomenul Big Bang implica si enorme explozii ale temperaturilor inalte si ca aceste explozii au azvarlit in spatiu corpuri incandescente (care, in timp, aveau sa se raceasca treptat), accesul ratiunii noastre la intelegerea lapidarului text biblic devine mult mai usor. Prin cuvintele Creatorului: "Sa fie lumina!", lumina necreata care zacea latent in fiinta lui Dumnezeu s-a activat in mai putin de o milionime de secunda si a inundat spatiul infinit al universului finit.

Vorbind acum de rationalitatea universului, aceasta poate fi constatata usor in zilele noastre. Traim in epoca in care aproape in fiecare luna se lanseaza in cosmos o sonda spatiala, inzestrata cu aparatura sofisticata, avand menirea de explora spatiile cosmice. Ei bine, totul se construieste pe fixitatea legilor universului (de care vorbea Sfantul Vasile cel Mare), adica pe relatiile strict matematice in care se misca corpurile ceresti. Numai asa se explica faptul ca de pe pamant pleaca o sonda spatiala cu menirea de a cerceta un anumit spatiu (sa zicem, cel dintre doua inele ale lui Saturn). Ei bine, in virtutea calculelor foarte precise ale omului, sonda pleaca de pe pamant, sa zicem, astazi la ora 17, 45- 12-- si va trece printre cele doua inele ale lui Saturn peste exact trei ani, doua luni, cinci saptamani, patruzeci si cinci de minute si zece secunde. in aceasta secunda se declanseaza aparatele de filmat si transmit imagini pe pamant. Fara aceasta fixitate a legilor care guverneaza miscarile astrelor, fara aceasta matematica a relatiilor dintre corpurile ceresti, fara aceasta rationalitate a universului, toate demersurile umane de acest gen ar fi imposibile.

A treia ipostaza a puterii cuvantului se cheama lógos spermatikós, de care s-a ocupat in special Sfantul Justin Filosoful si Martirul, unul din cei mai insemnati Parinti ai Bisericii din secolul II. El s-a intrebat de ce la unii filosofi din Grecia antica, precum Platon sau Aristotel, se gasesc elemente care vor fi spuse mai tarziu de crestinism, ca si cum in ei ar fi gandit un fel de Hristos precrestin. Raspunsul l-a gasit in intalnirea dintre logosul personal al ganditorului pagan si Logosul seminal intrupat in Iisus Hristos. Acesta din urma se disemineaza fragmentar in anumiti oameni, pe care El ii alege, inzestrandu-i cu puterea de a gandi anticipativ adevaruri care vor fi cunoscute in viitor prin revelatie.

Nu voi starui asupra acestui capitol, dar trebuie sa va vorbesc despre o alta ipostaza a Logosului, si anume despre cuvantul revelator, cel care descopera, prin fenomenul inspiratiei divine, adevaruri ascunse. Spre deosebire de inspiratia naturala, cea supranaturala este descoperirea operata de Duhul Sfant in mintea si prin pana unui scriitor. Fenomenul e evident in scrierile profetilor din Vechiul si Noul Testament, ale evanghelistilor si apostolilor. Sa nu credeti insa ca inspiratia divina este un dicteu automat, ca Duhul se apleaca la urechea profetului si-i insira cuvintele pe ata. Nu, el ii inspira doar viziunea, continutul, intrariparea verbului; in rest, textul tine de individualitatea fiecarui scriitor in parte, care-si pastreaza personalitatea, gradul de cultura, talentul literar, si asa mai departe. Asa se face ca intr-un fel scrie Marcu - concis, expeditiv, usor nervos, in altul scrie Luca - atent, elaborat, stiintific, si in altul scrie Pavel - pe cat de cerebral, pe atat de afectiv. In ultima instanta, puterea logosului revelator este tot creatoare.

Exista si o ipostaza a logosului proniator. O gasim mai ales in Noul Testament. Va voi arata doar cateva cazuri de cum opereaza cuvantul prin puterea lui de a face minuni. Dar e bine sa stiti mai intai ca o minune, etichetata ca act supranatural, nu este altceva decat o restaurare a naturalului. Omul a fost creat sanatos; boala este o stare anormala. Omul a fost creat nemuritor; moartea este o stare anormala (de aceea ne si temem de ea!). Minunile pe care le-a facut Mantuitorul Hristos au fost facute prin puterea cuvantului. intalneste un orb: "Ce vrei de la Mine?" "Doamne, sa vad!" "Vezi!" si orbul vede. Atat. Il intampina un olog, "Tu ce vrei de la Mine?" "Doamne, vreau sa merg pe picioare!" "Bine, ridica-te si mergi!". Se intalneste pe drum cu un alai care duce un mort la groapa. Mama mortului plange, El ia mortul de mana si-i porunceste scurt: "Tinere, tie-ti zic: Scoala-te!". si mortul se ridica, Iisus il da mamei sale. Prin puterea cuvantului inviaza o fetita de 12 ani, prin aceeasi putere il scoate din mormant pe prietenul sau Lazar.

Cuvantul in sine are o putere duala; el poate fi bun sau rau, dar e neutru din punct de vedere moral. Omul este cel care-i da dimensiunea morala, asa cum i-o da unui briceag: il foloseste sa curete de coaja un mar pe care sa-l manance, sau sa-l implante, manios, in spatele cuiva.

In legatura cu dualitatea cuvantului exista un text in Epistola Soborniceasca a Sfantului Apostol Iacov, care pune fata in fata cuvantul asa cum este si cum ar trebui sa fie ca rostire ideala. Subiectul insa e limba, organul prin care lucreaza cuvantul: Uitati-va la corabii: Cat sunt ele de mari si manate de vanturi puternice, purtate sunt de o carma foarte mica ori incotro le indreapta vrerea carmaciului. Asa si limba: mic madular este, dar cu mari lucruri se faleste. Iata, putin foc, si cata padure aprinde! Foc este si limba: lume a faradelegii, limba isi are locul ei intre madularele noastre, cea care spurca trupul intreg si pune foc pe roata lumilor, ea insasi fiind aprinsa de gheena. Ca orice soi de fiare si de pasari, de taratoare si de vietati din mare e domolit, si a fost imblanzit de soiul omenesc, dar limba, nimeni dintre oameni n-o poate domoli: rau fara odihna, plina de venin aducator de moarte. Cu ea il binecuvantam pe Domnul si Dumnezeul nostru, cu ea ii blestemam pe oamenii care sunt facuti dupa asemanarea lui Dumnezeu. Din aceeasi gura ies binecuvantarea si blestemul. Fratii mei, asta nu trebuie sa fie asa. Oare izvorul, el din aceeasi gura varsa apa si dulce si amara? ...(...) Tot asa, izvorul sarat nu poate da apa dulce4.

Prin urmare, cuvantul ar trebui sa fie ideal, facut numai spre bine, dar in realitate el este dual, menit fie sa binecuvinteze, fie sa blesteme. Spre exemplificare am ales doua fragmente din literatura biblica, si anume din Cartea Deuteronomului, scrisa de Moise in perspectiva intrarii evreilor in Canaan, printre popoarele pagane, politeiste, inchinatoare la idoli, o lume care reprezenta un real pericol pentru puritatea monoteismului iudaic si, in consecinta, a identitatii poporului ales.

Cel care nu se va lepada de credinta lui si nu va adopta credinta in mai multi zei, respectand intru totul, fara nicio abatere, comandamentele divine, acela se va bucura de adumbrirea urmatoarelor binecuvantari: Daca-ntru auz vei auzi glasul Domnului Dumnezeului tau, asupra ta vor veni toate binecuvantarile acestea si te vor afla: Binecuvantat sa fii in cetate si binecuvantat sa fii in tarina! Binecuvantate fie roadele pantecelui tau si roadele pamantului tau si cirezile tale si turmele tale. Binecuvantate fie hambarele tale si prisosurile tale. Binecuvantat sa fii cand intri si binecuvantat sa fii cand iesi. Pe vrajmasii tai ce stau impotriva-ti sa ti-i dea Domnul Dumnezeul tau infranti la picioare; pe o cale sa vina asupra-ti, pe sapte sa fuga de tine. Sa-ti trimita Domnul binecuvantare in hambarele tale si intru tot ce lucreaza mainile tale, asupra tarii pe care ti-o da tie Domnul Dumnezeul tau. Domnul Dumnezeul tau sa faca Siesi popor sfant, asa cum li s-a jurat parintilor tai, daca vei asculta de glasul Domnului Dumnezeului tau si vei umbla in caile lui. Toate neamurile pamantului vor vedea ca tu esti numit cu numele Domnului Dumnezeului tau si se vor teme de tine. Sa-ti deschida Domnul vistieria Sa cea buna, cerul ca sa-i dea pamantului tau ploaie la vreme, sa binecuvinteze tot lucrul mainilor tale; tu vei imprumuta neamuri multe, dar tu nu te vei imprumuta; si peste multe neamuri vei fi stapan, dar ele pe tine nu te vor stapani5.

Ati observat, desigur, ca toate binecuvantarile - ca si blestemele, de altfel - sunt conditionate de atitudinea omului fata de poruncile divine.

Iata acum si blestemele, tot deuteronomice (si aici trebuie sa precizez ca le citez in traducerea mea; sunt atat de puternice in expresie literara, incat din ele s-a inspirat si Tudor Arghezi, fostul calugar din manastirea Cernica, unde a cunoscut vechile carti bisericesti): M-ai parasit?: Moartea sa o lipeasca Domnul de tine pana te va topi din tara-n care intri s-o mostenesti. Bata-te Domnul cu sfarseala si cu lingoare si cu friguri si cu fierbinteli si cu omor si cu vatamare de vant rau si cu taciune, iar ele sa te fugareasca pana ce vei pieri. Cerul de deasupra-ti sa fie arama, pamantul de sub tine sa fie fier. Praf sa-i dea Domnul pamantului tau in loc de ploaie, pulbere din cer sa cada peste tine pana ce degrab te va nimici. Dea Domnul sa fii sfartecat in fata dusmanilor tai, pe o cale sa le iesi inainte, pe sapte cai sa fugi de ei, si-mprastiat sa fii prin toate imparatiile pamantului. Mortii vostri sa fie hrana pasarilor cerului si fiarelor pamantului, de care nimeni nu va fi sa-i apere. Bata-te Domnul cu buba egipteana-n sezut si cu mancarimi pe care sa nu le poti vindeca. Bata-te Domnul cu minte bezmetica si cu orbire si cu iesirea din minti! Ziua-n amiaza sa pipai cum pipaie orbul in intuneric; sa n-ai noroc in drumurile tale. Boul tau sa fie-njunghiat sub ochii tai, dar din el sa nu mananci; asinul cu de-a sila sa-ti fie luat, dar inapoi sa nu-ti fie adus; oile tale sa fie date vrajmasilor tai, si nimeni sa-ti fie intr-ajutor. Fiii tai si fiicele tale sa fie dati altui neam, ochii tai sa sece uitandu-se la ei, dar bratul tau sa nu aiba nici o putere. Roadele pamantului tau si toate ostenelile tale sa le manance un neam pe care tu nu-l cunosti; napastuit si asuprit sa fii in toate zilele tale! (...) si te va intoarce Domnul in Egipt... . si acolo va veti vinde vrajmasilor vostri, sa le fiti robi si roabe; si nu va fi cine sa va cumpere6.

N-as vrea sa inchei cu blestemele, ci subliniind puterea duala a cuvantului printr-o binecuvantare pe care o gasim in cartea Facerii. Dupa ce Dumnezeu i-a creat pe Adam si Eva, i-a binecuvantat, si le-a zis: "Cresteti si inmultiti-va si umpleti pamantul si stapaniti-l!"7. Aceasta binecuvantare nu este altceva decat dinamica proniei lui Dumnezeu in viata omenirii.

Pe de alta parte, Dumnezeu l-a creat pe om liber si, in acelasi timp, i-a dat putinta de a folosi libertatea cum vrea. La inceput a folosit-o prost, si prost a iesit. si daca veni vorba, si noi insine, urmasii lui Adam, am recapatat libertatea ca neam, ca natiune, ca popor, in decembrie 1989, dar prost o intelegem si prost o folosim, si de aceea merg lucrurile atat de prost in tara noastra. E evident ca inca nu ne-am deprins sa cantarim cum se cuvine acest dar al lui Dumnezeu, care este libertatea.

As incheia cu o alta dimensiune a cuvantului: magia. Exista o magie a cuvantului, iar aceasta se reflecta mai ales in literatura. Mai mult, amintiti-va de vorba lui Dostoievski, cum ca frumusetea va mantui lumea, si veti descoperi chiar o functiune soteriologica a esteticului prin cuvant.

In acest sens, eu pastrez o amintire din vremea cand aveam optsprezece ani. Scrisesem a treia mea piesa de teatru, care se monta la Teatrul National Studio din Bucuresti. Ma aflam, ca autor, la repetitia generala. O repetitie generala este prefigurarea exacta a premierei de a doua zi, un spectacol care se joaca in decoruri, costume, lumini, machiaje, cu grija de a corecta tot ce e de corectat, de implinit tot ce e de implinit. Pe scena, inainte de ridicarea cortinei, un vacarm de necrezut: regizorul de spectacol striga si urla dintr-o parte, regizorul de culise striga si urla din alta, maestrul de lumini tipa ragusit spre cei din spatele proiectoarelor, masinistii imping si fixeaza ultimele elemente de decor, ciocanele scrasnesc, fierastraiele ragaie, costumierele alearga de la un actor la altul, de la o actrita la alta, cu acul in mana si ata dupa gat, peruchierul inca mai pudreaza tamplele cuiva... in acest timp se apropie de mine o tanara care avea in piesa un rol de zana (de fapt, era inca eleva de liceu si se pregatea pentru scena), imbracata intr-o rochie lunga, alba, diafana, si-mi spune:

- Ce fericit trebuie sa fii dumneata, domnule Anania!
- Ce trebuie sa inteleg prin asta, domnisoara? am intrebat eu, nedumerit.
- Cand te gandesti ca toata aceasta lume se misca numai pentru ca dumneata ai scris!

Atunci mi-am dat seama de puterea magica a cuvantului. Stai linistit in camaruta ta, scrii o piesa de teatru si provoci vacarme si fericiri, aplauze sau huiduieli, succese sau esecuri pe care nu ti le-ai imaginat. Scrii un scenariu de film si insufletesti cartoane, scrii un libret de opera si misti o padure de instrumente muzicale. Atunci am priceput cum a rostit Dumnezeu doar doua cuvinte si a urnit universul.

In perimetrul acestei magii a cuvantului se manifesta si puterea lui terapeutica. Doctorii stiu mai bine ca o vorba buna, de prietenie si incurajare, spusa la capataiul bolnavului, pretuieste uneori mai mult decat un varf de bisturiu, un ac de seringa sau un lichid medicamentos.

Si acum, in incheiere, am sa citez una din poeziile mele, din ciclul Anamneze:
 
Puterile cuvantului le stiu
si nu de-acum si nici de prin aproape,
ci de pe cand mi se purtau pe ape
in oglindirea cerului salciu,
precum in delta duhul diminetii
inchipuie icoane din nimic,
in pelican se-ncuiba si-n chitic
si-ngreuneaza cimbrii si scaietii.
 
Rostesc, si totul se preface-n rost;
ologul zburda, ciungul va mangaie,
va-mbratisati cu cel mancat de raie,
lunaticul surade-n adapost,
aude surdul, orbul vede, sfinte
vi-s tarfele cetatii, prin ce spun
se-ntoarna osanditii din surghiun,
cuvantul meu razbate si-n morminte.
 
Uimiti, voi credeti ca scornesc minuni
ca sa-mi arat puteri nepamantene.
Minunea, vai!, e numai pentru lene.
La spaime sacre, cand veti fi imuni?
Sunt om ca voi, dar om incuvantat.
Miracolul e fapta mea cea buna.
De-acum nici o durere n-o sa spuna
ca mi-a cerut un leac si nu i-am dat.
 
IPS Bartolomeu Anania

Prelegere tinuta in aula Universitatii de Medicina si Farmacie "Gr. T. Popa" din Iasi, in ziua de 13 mai 2009, cand autorului i s-a decernat titlul de Doctor Honoris Causa.

Note:

2.  Ioan 1, 1-2.
3. Facere 1, 3.
4. Iacob 3, 4-12.
5. Deuteronomul 28, 3-12.
6. Idem, ibidem 20-668.
7.    Facerea 1, 28.

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 5222

Voteaza:

Puterea cuvantului 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE