Razboiul sfant din perspectiva Vechiului Testament


"Razboiul sfant" din perspectiva Vechiului Testament

La prima vedere, imperativul ebraic "qaddesu milhama" (sfintiti razboiul!) pare a justifica biblic "jihad"-ul islamic. Interventia lui Jahwe in istoria poporului Israel ne este prezentata adeseori ca fiind urmarea pregatirii cultice a razboiului. Exegeza biblica ne arata insa ca "razboaiele Domnului" au avut drept scop oferirea "Tarii promise" ca dar "poporului ales". Studiul asupra specificitatii notiunii biblice de "razboi" incearca sa argumenteze faptul ca violenta sub forma "razboiului sfant" este straina culturii Vechiului Israel.

Asociata mai intotdeauna cu "jihadul" islamic, expresia "razboi sfant" pare o constructie ilogica de cuvinte, o contradictie crasa intre realitatea cruda, pur umana, a unui conflict armat si atributul dumnezeiesc, devenit si uman, al sfinteniei. Intrucat este mentionata adeseori in mass-media, aceasta sintagma a ajuns sa ne aduca ingrijorare si spaima ori de cate ori o citim sau o auzim, iar sensul ei de baza, cel lingvistic, religios sau politic, se reduce pentru contemporani doar la o posibila discutie cu caracter academic. Cu toate acestea, notiunea biblica de "razboi" trebuie delimitata conceptual clar, pentru a intelege, pe de o parte, implicarea Divinului in istoria poporului Israel, iar pe de alta parte, pentru a nu constitui nicidecum o justificare a tendintelor hegemonice contemporane.

Geo-politic vorbind, Palestina a avut in Antichitate un statut total nefavorabil, situandu-se la confluenta a doua mari popoare, cel egiptean si cel asiro-babilonian. Conflictele militare dintre cele doua mari puteri se purtau de multe ori pe acest teritoriu intermediar, iar invingatoarea putea primi drept trofeu autoritatea controlului politic asupra Palestinei.
 

Eliberarea de sub stapanirea egipteana, conducerea prin desertul Sinai si cucerirea Canaanului de catre poporul ales trebuie intelese ca pronie divina si implinire a promisiunii lui Jahwe. De aceea trebuie de la inceput clar precizat ca ceea ce va primi poporul ales de la Jahwe nu se datoreaza unei obligatii in sine si nici unor merite proprii ale lui Israel. Canaanul este primit ca dar (Ios 21:43-45 Deut 26:5-9) si ca mostenire (Gen 13:15) si cu toate acestea nu poporul Israel este posesorul ei, ci Dumnezeu (Lev 25:23, Ps 95:4-7). Cucerirea teritoriilor si cetatilor respective ne apare astfel, in mod absolut, ca actiune a lui Jahwe (Exod 23:30-33) si nu ca urmarea unui conflict de interese politice.

Desi nimicirea trupelor egiptene la Marea Rosie nu poate fi considerata din punct de vedere militar un razboi, poporul Israel a constientizat si prin aceasta minune rolul de conducator a lui Jahwe, pe care nu a pregetat sa-L numeasca "Cel Atotputernic" (El sadday) (Gen 17:1, 35:11, 48:3, 6:3), "Domnul" (Jahwe), "Domnul ostirilor" (Jahwe sebaot) (I Sam 17:45, Ps 59:5). Un nume dat lui Dumnezeu chiar in acest context istoric este mentionat in Cantarea lui Moise (Exod 15, 3): "Domnul este razboinic, Domnul este numele Lui" (yhwh is milhama yhwh semo). In ordinea cartilor canonului biblic, acelasi text face si prima conexiune intre o victorie militara si sfintenia lui Dumnezeu: "Prin multimea slavei Tale ai doborat pe vrajmasii Tai pe cand Tu ai trimis mania Ta si i-ai mistuit ca pe paie. (...) Cine este ca Tine intre dumnezei, Doamne? Cine este asemenea Tie preamarit in sfintenie, caruia sa te rogi cu frica, facator de minuni. Tu ti-ai intins mana dreapta si i-a inghitit pamantul. Tu ai condus prin bunatatea Ta poporul acesta si l-ai rascumparat. Tu il conduci cu puterea ta spre locasul sfinteniei Tale. Neamurile au auzit si s-au cutremurat" (Exod 15:7.11-14a).

Aceasta atitudine de "razboinic" a "Sfantului lui Israel" nu este straina culturii Orientului Apropiat. Razboiul era considerat o actiune sacra si victoria era in totalitate atribuita zeului national, a carui onoare depindea adeseori de soarta politica a poporului sau.

Nicaieri in Vechiul Testament nu intalnim expresia "razboi sfant" ad-literam. Doar trei texte, Miheia 3:5, Ierem 6:4 si Ioel 4:9, pun in relatie, in aceeasi propozitie, substantivul "razboi" (milhama) si verbul "a sfinti, a consacra" (qadasf). Prezenta verbului determina traducerea sintagmei in aceste texte ca referire la pregatirea unui conflict, insa nu obligatoriu ca finalitate sau ca rezultat al interventiei lui Jahwe.

"Razboiul" este desemnat in Vechiul Testament prin ebraicul "milhama" care apare mentionat de aproximativ 320 de ori. Substantivul deriva de la verbul "lacham", care la forma Qal se poate traduce prin "a se lupta cu", iar la Nifal are sensul de "a se angaja intr-o lupta". Abundenta mentionare in cartile Primului Testament nu ar trebui sa ne mire daca luam in considerare ca termenul "shalom" (pace) a avut initial valente eshatologice, definind conformitatea dintre om si Dumnezeu, bunastarea sau deplinatatea si abia mai apoi a dobandit sens politic.

De cealalta parte, putem spune ca "sfintenia" caracterizeaza intreaga Scriptura intrucat ea reprezinta conformarea omului cu legea lui Dumnezeu. Aceasta idee este cuprinsa in semnificatia verbului qadas si a substantivului qados, ambele desemnand separarea de profan, "puritatea", "consacrarea", in concluzie, un statut exceptional ce implica relatia cu Divinul. Asadar, nu doar oamenii se impartasesc din sfintenia lui Dumnezeu, ci intreaga faptura este sfintita in scopul rascumpararii omului. Sunt sfintite: ziua de sabat (Gen 2:3), obiecte de cult (cortul marturiei Exod 29:44, altarul Exod 29:37, vesmintele Lev 8:30), casele particulare (Lev 27:14), poporul si preotii (Exod 19:14, 28:41).

"Sfintirea razboiului" nu mai apare astfel in context vechitestamentar ca nonsens, expresia capatand nuante cu caracter teologic. Bazandu-se pe textele biblice de baza care invoca prezenta sacrului in actul militar, articolul de fata isi propune sa sublinieze specificitatea acestei terminologii a Vechiului Testament.

"Razboaiele Domnului" (milhamot yhwh) (I Sam 18:17, 25:28)

Textele cu referire la conflicte militare sunt putine la numar in perioada premonarhica. Abia dupa intemeierea Regatului Israel informatiile despre razboaie abunda, aproape intotdeuna fiind puse in legatura cu interventia lui Iahwe. "Razboaiele noastre" (I Sam 8:20) devin astfel "razboaiele Domnului" (I Sam 18:17). Israelitii marturisesc convingerea ca "cu noi este Domnul Dumnezeul nostru Care ne ajuta si Care lupta in bataliile noastre" (II Chr 32:8). Jahwe este deopotriva un "razboinic" (Exod 15:3, is 42:13), "imparatul slavei, Domnul cel tare si puternic, Domnul cel tare in razboi" (Ps 24:8), dar si Dumnezeul lui Israel, care lupta pentru Israel (Jos 10:42). Din pacate "Cartea razboaielor Domnului" nu s-a pastrat, insa mentionarea sa in Num 21:14 ne face sa credem ca aceasta cuprindea importante informatii istorice.

Israel, ca "popor al lui Jahwe" (am-yhwh) (Jud 5:11.13, 20:2), a fost scos din Egipt prin "semne" si prin "razboi", "cu mana tare si cu brat inalt" (Deut 4:34). Cele mai multe razboaie s-au dus apoi impotriva filistenilor, amonitilor, amalecitilor sau arameilor. Jahwe da putere de lupta soldatilor (II Chr 25:8), ii invata arta razboiului (II Sam 22:35), ii ajuta in lupta (I Sam 14:23). Victoria era un semn ca "lupta a fost de la Dumnezeu" (I Chr 5:22).

Tipica pentru redactarea deuteronomica, expresia "razboaiele Domnului" apare adeseori in corelatie cu "razboaiele lui Israel" sau "razboaiele lui Iuda". Uneori Jahwe este prezentat ca luptand singur pentru poporul Sau (Exod 14:14.25, Deut 1:30, 3:22, 20:4, Jos 23:3), alteori prezenta Sa "in mijlocul lui Israel" (Deut 1:42-45) se dovedeste hotaratoare.

Asadar, actul cultic de pregatire a razboiului se adreseaza lui Jahwe si, din punct de vedere teologic, numai in aceasta consta contributia poporului Israel la cucerirea Canaanului. Jahwe este Cel care lupta, poporului Sau ales.

Daca Jahwe il conduce si apara pe Israel prin intermediul razboiului, tot prin aceleasi mijloace il sanctioneaza in caz de nesupunere. insa in aceasta situatie nu Jahwe este Cel care sustine razboiul, ci El doar permite in mod pedagogic celorlalte popoare sa-1 asupreasca pe Israel in speranta indreptarii lui. De aceea, avertismentele profetilor sunt in mod consecvent foarte stricte. Pacatele lui Israel nu implica doar pierderea sustinerii autoritare a lui Dumnezeu, ci si pedeapsa. Domnul ii va pedepsi "dupa roadele faptelor" (Ier 21:14) si ii va lovi cu "toiagul cel de mustrare" (is 30:32), care nu poate fi mai dur decat robia politica (Osea 10:9, Ierem 6:22-23). Asadar razboiul va deveni un mod de judecata a poporului ales, insa nu ca "razboi sfant" al lui Jahwe, ci ca metoda politica de redesteptare a credintei in El. In aceasta situatie "ziua Domnului" (jom Jahwe) nu mai este vestita ca "zi de lumina" ci ca "zi de intuneric" (Amos 5:18), ca o reala amenintare, iminenta sanctionare a neascultarii (Iez 13:5, is 13:9, 34:8, Ioel 1:15).

Pregatirea razboiului ca act de cult

Implicarea lui Dumnezeu in razboiul si in istoria poporului ales nu are caracter ludic si nu este nicidecum un simplu joc de rol. Jahwe este "Dumnezeul lui Israel" si se comporta fata de acesta in mod pedagogic, uneori certandu-1, alteori protejandu-1. Statutul politic al lui Israel a fost stabilit prin profetii (Gen 9:25-27, 22:17, 28:10-15), a caror implinire confirma sprijinul absolut din partea lui Jahwe. Razboaiele de cucerire sau de aparare se inscriu astfel in aceasta politica a Vechiului Testament.

In ansamblu, organizarea unui conflict armat in perioada vechiului Israel avea o profunda caracteristica religioasa. Cei ce urmau sa lupte trebuiau sa fie intr-o stare de "puritate", trebuiau "sfintiti" (Deut 23:10-15, Jos 3:5,1 Sam 21:6). Este posibil ca acest act de curatire sa presupuna in primul rand postul sau o stare similara de asceza (cf. Jud 20:26, I Sam 21:6, II Sam 11:11). Mai mult chiar, textul de la II Sam 1:21 vorbeste de o sfintire a armelor.

In Antichitate metodele de invocare a ajutorului zeului erau din cele mai diverse. Pe varfuri de dealuri sau munti, preotii, ca reprezenanti ai poporului, se rugau aducand jertfe si, in functie de anumite semne ce insoteau actul de cult, cererea era considerata ca fiind conforma sau nu cu vointa zeului si, asadar, se putea trece la punerea ei in practica. Lipsa acestui ritual era considerata o ofensa adusa zeitatii si atragea dupa sine pedeapsa. Acestui context cultural apartine si pregatirea razboiului la vechii israeliti.

Se pare ca actul cultic incepea cu aducerea unei jertfe, dupa I Sam 7:9, aceasta fiind un miel. Jertfa putea fi adusa numai de catre preot (in I Sam 7:8-10 este vorba de Samuel), a carui lipsa nu putea fi suplinita nici macar de insusi regele (a se vedea greseala lui Saul in I Sam 13:8-14).

Inainte de razboi era "intrebat" Dumnezeu, prin intermediul preotilor sau, mai tarziu, al proorocilor, asupra oportunitatii unui conflict militar (I Sam 14:37, 23:2.4). Textele care mentionaza aceasta procedura (Jud 1:1, 20:18. 23. 28, I Rg 22:6.15, 20:13-14) nu specifica in ce consta exact aceasta. Se poate doar presupune ca se proceda ca de obicei la consultarea sortilor "urim" si "tummim" sau, in legatura cu acestia, era folosit efodul (I Sam 23:9-12, 30:7-8, Prov 16:33).10 Sortii alegeau chiar numele semintiei care pornea la lupta impotriva vrajmasului. inceperea luptei nu era doar o initiativa politica, ci si una divina. Numai asigurati de prezenta lui Jahwe, israelitii intrau in lupta (Jud 3:28,1 Chr 5:22).

Textul din II Chr 13:12 ne da un indiciu important cu privire la inceputul luptei: "cu noi in frunte sta Dumnezeu si preotii Lui si trambitele cele de razboi, ca sa rasune impotriva voastra." Aceasta "ierarhie" mentionata in text arata clar prezenta in fruntea armatei a clerului. Este foarte putin probabil ca preotii sa fi participat la lupta, mai ales ca atributiile lor vizau in mod special cultul (a se vedea Num 4 si 18). Poate de aceea levitii nu au fost numarati intre barbatii "pregatiti de razboi" conform I Chr 21:5-6. Alte gesturi cultice erau strigatul de razboi (teru'ah) si sunarea din trambite (chasoserah).

Strigatul de lupta trebuie diferentiat de larma fireasca unui asemenea eveniment (I Chr 5:20, Exod 32:17, Jud 7:20, Ier 50:22, 4:19, 49:2). Acesta era un semnal de lupta, dar era si un strigat cu caracter religios, fiind o componenta a ritualului ce marca prezenta Chivotului (II Sam 6:15). Un argument in plus il constituie faptul ca acest strigat se facea inainte de lupta, pe cand "ostirea era asezata in linie de bataie", in cadrul rugaciunii (I Sam 7:8, 17:20). Ca anumite strigate erau acte de cult putem deduce din numeroasa lor mentionare in Psalmi: Ps 50:15, 120:1, 27:6-7, 28:1. Cartea I Samuel ne arata ca, in fapt, strigatul insemna prezenta Sfantului Chivot in mijlocul armatei (I Sam 4:4-7) sau poporului (II Sam 6:15). in alt caz, strigatul indreptat spre Jahwe are drept scop invocarea fortelor naturii (Iosua 10, 12-14, Jud 5:20).

Conform Iosua 6:13, Num 31:6 si II Chr 13:14 trambitele erau utilizate de preoti in timpul luptei. Mai mult chiar, este mentionata o «sarbatoare a trambitelor" (Lev 23:24, Num 29:1). Chivotul Legamantului era simbolul prezentei divine si, prin urmare, era obiectul de cult de nelipsit in razboi. Acest lucru trebuie inteles in analogie cu practica de razboi neo-asiriana, unde reprezentarea zeului insotea desfasurarea luptei. Deasupra Chivotului era chemat numele lui Dumnezeu ca "Savaot", ceea ce constituie inca un argument pentru prezenta lui in mijlocul luptei. Levitii erau singurii care puteau transporta chivotul sfant si ei aveau datoria ferma de a-l apara (a se vedea I Chr 15:2 in parai, cu I Chr 23:25-26). Acapararea acestuia in lupta impotriva filistenilor, prezentata in I Sam 4, a insemnat pentru Israel nu doar pierderea unei batalii, ci insasi pierderea "slavei din Israel" (I Sam 4:22).u

Toate cele mentionate mai sus constituie argumente pentru a dovedi ca indemnurile de pregatire a unui conflict militar se refera mai intai la ceremonia religioasa de invocare a prezentei lui Jahwe. Si din punct de vedere lingvistic lucrurile nu stau altfel: expresia cea mai des folosita este qaddesu milhama (Miheia 3:5, Ierem. 6:4 si Ioel 4:9). Etimologia radacinei verbale qds nu este nici acum clara exegetilor, insa o interpretare straina sensului "a sfinti" nu poate fi conforma spiritului Vechiului Testament. Traducerea romaneasca a verbului qadas prin "a pregati" nu este gresita daca termenul este inteles ca "sfintire", "consacrare".

Din punct de vedere cultural si religios pregatirea unui razboi in Antichitate avea ca moment central invocarea zeului national in lupta, insa ritualul de "sfintire" al razboiului in cazul poporului Israel se diferentiaza fundamental de cel al popoarelor straine. Jahwe este "razboinic" doar pentru Israel si atunci cand profetii vorbesc de indemnul lui Jahwe catre celelalte popoare de a se pregati pentru razboi se are in vedere modul specific al acelora de a indeplini acest lucru, fara a-L implica cu nimic in acest proces pe Jahwe. Asadar, traducerea expresiei qaddesu milhama cu "a sfinti razboiul", atunci cand textul biblic se refera la alte popoare, este improprie intrucat nu are nimic de a face cu Sfintenia lui Dumnezeu. De aceea vom folosi in traducerea acelor texte cu preferinta verbul "a pregati" cu sensul de "a (se) consacra", "a sacraliza".

"Sfintirea razboiului", dupa metoda prezentata mai sus, este semn al prezentei iminente unui conflict care, asa cum vom vedea in textele urmatoare, sta in stransa legatura cu atributul Dreptatii lui Dumnezeu si cu autoritatea Sa de Judecator al oamenilor.

Miheia 4:1-4 - promisiunea pacii mesianice in contextul unui discurs politic

Inainte de a prezenta textul de la Miheia 4:1-4 trebuie sa facem neaparat referire la un text anterior acestuia, cel de la cap 3:5, care se presupune a fi primul care foloseste expresia qiddesu milhama: Miheia 3:5 "Asa vorbeste Domnul impotriva profetilor care ratacesc pe poporul Meu, care, daca au ceva de muscat cu dintii, vestesc pacea, iar daca nu li se pune nimic in gura, ei impotriva acelora pregatesc razboiul (qiddesu milhama)."

In cartile profetice, textul lui Miheia este primul si in ceea ce priveste subiectul falsilor profeti. Ieremia va face din aceasta tema unul din subiectele de referinta, asa cum usor se poate observa din parcurgerea cap. 23 al cartii sale. Spre deosebire insa de acesta, Miheia se revolta in 3:5 asupra abuzurilor falsilor prooroci care, daca primesc bani (3:11a), profetesc binele, iar in caz contrar "pregatesc" razboiul, convinsi fiind ca "Domnul este in mijlocul nostru si raul nu va veni peste noi" (3:11b). Asadar, pentru acestia "pacea" a devenit un "subiect de tranzactie intre un client si un liber-profesionist". Din punct de vedere literar expresia qiddesu milhama din acest text nu are nimic de a face cu un conflict armat, asa cum este presupus in alte texte precum Ierem 6:4 sau Ioel 4:9. Mai sigur, aici este vorba de plasticizarea ostilitatii falsilor profeti prin folosirea metaforei consacrarii unui razboi.

Opinia aproape unanima a exegetilor este ca Miheia si Isaia au fost contemporani, activitatea profetica a amandurora desfasurandu-se in a doua jumatate a sec. al VIII-lea. Asadar, contextul istoric in care acestia scriu trebuie sa fi fost acelasi, mai ales ca cei doi au trait aceleasi evenimente ca locuitori ai regatului Iuda.

Dupa distrugerea Ierusalimului prezisa in v. 3:12, Miheia vede transformarea radicala a acestuia prin sosirea masiva a popoarelor in Templul Domnului.18 Ideea este intalnita si la Isaia 60:4, la Ageu 2:7-9 (popoarele aduc pentru Templu obiecte de pret) si Zaharia 14:16 (toate neamurile se vor inchina lui Jahwe si vor praznui impreuna sarbatoarea corturilor). Acestea vor cunoaste dreptatea lui Jahwe, care nu inseamna altceva decat pacea popoarelor. insa nu Jahwe trebuie sa distruga armele (precum in Ps 46:10), ci popoarele insele le vor transforma in unelte de pace.

Textul de la Miheia 4:1-4 surprinde prin asemanarea izbitoare cu Isaia 2:2-4, probabil ambele avand ca fond aceeasi traditie. Fara a insista asupra diferentelor celor doua texte, dorim sa vedem in ce masura acestea au caracter pur mesianic sau sunt apeluri politice enuntate in contextul razboiului siro-eframitic si amenintarii asiriene.

Profetia lui Miheia se incadreaza perfect in contextul istoric al vremii, intrucat o revolta impotriva Asiriei echivala cu inrobirea politica, in timpul lui Mehachem (747-738)21 regatul Israel s-a bucurat de o relativa liniste politica (II Regi 15:14-22). Urcarea pe tronul Asiriei a lui Tiglatpileser III (745) a insemnat pe plan international un nou motiv de ingrijorare. Atat timp cat micile state vecine Palestinei isi reinnoiesc tratatele de vasalitate si platesc tribut, Tiglatpileser III isi asigura prin noi cuceriri linistea politica in zona. In anul 734 este cucerit Nordul Israelului, probabil in ideea de a constitui pe viitor pista de lansare a atacurilor spre Egipt.

Rasyan al Damascului (742-732) si Pekah al Israelului (735-732) incearca sa-1 atraga pe Ahaz (741-725 sau 744-729?), rege in Iuda, in primavara anului 734 intr-o coalitie antiasiriana. Refuzul acestuia constituie inceputul razboiului siro-eframitic (734-732), dorindu-se inlaturarea lui Ahaz si asezarea pe tron a lui Ben-Tabel, obedient politicii celorlalte doua state. Ahaz cade in deznadejdea unei insuficiente rezistente a Ierusalimului in fata atacatorilor si de aceea cere sfatul profetului Isaia. Acesta, anticipand esecul unei coalitii impotriva Asiriei, recomanda regatelor Iuda si Israel calea pacii. Acest indemn politic, venit providential ca "vedenie" (Is 2:1), constituie prin continutul sau deopotriva un mesaj mesianic.

In centrul conceptiei despre pace a profetului Miheia sta Ierusalimul, al carui centru spiritual, Templul, va aduna toate popoarele. Asadar, la Miheia este prezenta o conceptie universala a pacii in ciuda unui context particular. Miheia intemeiaza conceptia sa despre pace si demilitarizare prin a face cunoscut popoarelor Legea lui Dumnezeu (Torah) in "muntele Domnului" - Sionul, aceasta dupa ce in cap. 3:9-12 insistase asupra distrugerii lui totale. Si cu toate acestea, Sionul nu devine "centrul unui imperiu religios al Israelului triumfator", ci un loc al echitatii si solidaritatii. Disensiunile dintre popoare vor fi judecate de catre Jahwe cu dreptate, incat prezenta armelor devine o inutilitate.

Intreaga viziune nu ramane insa doar un "vis frumos". Textul pare a fi foarte bine construit, incat se pot delimita 5 fragmente: (I) 4: labe, (II) 4:lc-2, (III) 4:3ab, (IV) 4:3 cde-4, (V) 4:5. Textul median (III) il are drept subiect pe Dumnezeu si este incadrat, cel putin simbolic, de texte in care popoarele sunt privite ca unitate (II si IV). Dumnezeu in mijlocul oamenilor nu ramane o simpla speranta de viitor (I), ci este trait ca o realitate prezenta "pentru totdeauna pana in veac" (le olam wa'ed) (V).

Razboiul ca pedeapsa pentru Israel in Ierem. 6:1-6

Ieremia 6, 4: "Pregatiti razboiul (qaddesu milhama) impotriva ei! Sculati-va si sa urcam pe timpul amiezii! Vai noua! Caci se sfarseste ziua si se coboara umbrele serii."

Mult mai concret decat textul anterior, Ierem. 6:1-6 anunta distrugerea Ierusalimului, numit in text "fiica Sionului" (6:2). Capitolele anterioare avertizeaza asupra iminentei mustrarii lui Jahwe ca urmare a inmultirii faradelegilor lui Iuda. Numai ca, spre deosebire de alte texte profetice, pedeapsa este anuntata de Ieremia ca urmare consacrarii unui "razboi" (6:4).

Ideea nu este singulara in cartea lui Ieremia. Desi in unele texte (22:7, 51:27) verbul "a sfinti" nu este insotit in mod expres de substantivul "razboi", nu este nici o indoiala ca profetul pastreaza aceeasi atitudine ca in 6:4, in al doilea text (51:27) cu referire la distrugerea Babilonului. Artur Weiser este singurul dintre exegeti care considera ca si " textul din 22:7 face referire la "consacrarea unui razboi", parere sustinuta lingvistic prin prezenta termenului latin "sanctificabo" in traducerea Vulgata.

Textul de la Ieremia 6:4 este introdus de 4:5-6 si 6:1-2 unde i profetul avertizeaza Ierusalimul de un iminent pericol ce vine de la nord. Cuceritorii nu pot fi decat asirienii, identificati in numeroase randuri ca "poporul ce vine de la miazanoapte" (Sofonie 2:13, Amos 5:27, Ierem 6:22) si aceasta pentru ca un atac asupra Palestinei era cel mai facil prin partea de nord, dinspre Damasc. Apelul este adresat "fiilor lui Beniamin", din a carei semintie provenea insusi profetul. Desi se aud sunete de trambita si stigate de razboi (4:19) acestea sunt cu caracter defensiv, pentru ca Ierusalimul nu va putea rezista atacului. Jahwe nu intervine sa-l apere, ci dimpotriva il incurajeaza pe dusman si il indeamna sa fie fara mila, intrucat pacatele lui Israel sunt prea mari. in aceasta acceptine, putem afirma ca textul Ierem 6:4 este singurul care vorbeste clar de actul cultic de consacrare a unui razboi impotriva israelitilor.

Dumnezeu se reveleaza insa in profetia lui Ieremia ca un Domn milostiv, aratand ca El asteapta pana in ultimul moment indreptarea lui Israel: "indreapta-te, Ierusalime, si nu se va departa sufletul Meu de la tine (...) Pana la sfarsit se vor culege ramasitele lui Israel, cum se culege via" (Ierem 6:8-9); "Opriti-va din drum! Priviti si intrebati de caile cele de demult, de calea cea buna si mergeti pe ea si veti afla odihna sufletelor voastre." (Ierem 6:16).

loel 4:9-14 - propaganda de razboi?

Ioel 4, 9: "Vestiti acestea popoarelor! Pregatiti razboiul (qaddesu milhama). Chemati vitejii! Lasati sa se apropie si sa inainteze toti oamenii razboiului!" Asupra perioadei in care profetul Ioel si-a desfasurat activitatea s-au purtat multe discutii contradictorii, incat, ca generalitate, se poate vorbi de o perioada cuprinsa intre sec. al IX-lea si epoca macabeilor. Din pacate cartea lui Ioel nu ne ofera coordonate de timp concrete si cele care exista pot fi speculate. Parerea majoritatii este totusi ca scrierea lui Ioel apartine timpului post-exilic, sau chiar perioadei elenistice.

Din punct de vedere al retoricii textului este evident ca Ioel reactioneaza la cuvintele profetilor Isaia si Miheia. Textul din cap. 4:9-14 pare la prima vedere similar celui din Ierem. 6:1-6: Jahwe nu mai cheama "neamurile" in Sion pentru a le invata Legea, ci le cere sa se pregateasca pentru un conflict militar de mare anvergura impotriva lui Israel. Pacea eshatologica in care Israel isi punea speranta ca urmare a profetiilor lui Isaia (2:2-4) si Miheia (4:2-3) este compromisa.

In text apare din nou expresia "sfintiti razboiul!" {qaddesu milhama) in acceptiunea mai-sus explicata. Se cere apoi transformarea uneltelor agricole in arme de razboi, acesta in clara contradictie cu Miheia 4:3. Acest razboi nu permite eschivarea: "toti barbatii buni de lupta sa dea fuga si sa se apropie" (4:9), "cel slab sa zica: Eu sunt viteaz!" (4:10). Asa dupa cum textul o arata, slabiciunea este incurajata cu entuziasm, cel slab (halas) este numit "viteaz" (gabor), gata de razboi, asta in comparatie cu legea deuteronomica care interzicea participarea la vreo lupta a celor fricosi (Deut 20:8, Jud 7:3). Toata aceasta pregatire se face in graba, fara ca popoarele sa constientizeze ceea ce va urma. De altfel, profetii avertizasera asupra faptului ca un atac asupra poporului lui Jahwe inseamna propria distrugere (Is 17:12-14, 29:5, Iezec 38:17, Zah 12:2, 14:2).

Acest razboi nu doreste insa pedepsirea Sionului pentru pacatele sale, ci judecarea popoarelor in "valea lui Iosafat" pentru faptul ca au risipit pe Israel (Ioel 4:2). Desi s-a incercat localizarea geografica a acestui loc, "valea lui Iosafat" (emeq yohosapaf) este mai sigur un joc de c cuvinte al profetului. De fapt, "valea lui Iosafat" este mentionata numai de c Ioel si traducerea prin "Jahwe a judecat" este in spiritul contextului biblic.

Dupa apelul incurajator facut de mesagerul divin, Jahwe descopera adevaratul obiectiv al luptei: judecata neamurilor in valea Iosafat (4:12 si C 4:2). Desi sosite in graba si cu multa zarva, popoarele straine nu sunt I asteptate pe "campul de lupta" de armata israelita, ci de Jahwe, prezent nu ca un conducator de osti, ci ca Judecator si Domn. Scena este intrerupta de solicitarea unei terte persoane: "Acolo coboara, Doamne, pe vitejii Tai!" (4:11b). In Vechiul Testament Dumnezeu este prezentat ca facand singur judecata (a se vedea Is 2:4). Exegeza textului ne duce la concluzia ca "vitejii" lui Jahwe nu pot fi decat puterile ceresti, mai ales ca textul foloseste verbul nachat "a cobori" si nu precum in v. 9 alah "a merge". Ca nu poate fi vorba despre o armata israelita putem deduce numai din nefirescul situatiei.

Justificarea pedepsei ce apare in v. 13 ("faradelegile lor nu au seaman") ne reintoarce la inceputul capitolului (4:2-3). Popoarele sunt asemanate cu un camp care asteapta secerisul (Is 17:5, Mih 4:12, Mt 13:30, Apoc 14:15), apoi cu struguri sau masline al caror rod, prin stoarcere, da pe dinafara. Faptul ca dusmanii sunt nimiciti cu propriile arme (4:13a) arata inca o data ca incurajarea lor pentru pregatirea de lupta a fost un neindoielnic discurs ironic. In v. 14 se reaminteste faptul ca toate acestea au loc in "Valea Judecatii" (emeq hecharut).

Acceptiunea aproape unanima a exegetilor este ca textul de mai sus este o clara ironie la adresa popoarelor care, nesocotind interventia lui Dumnezeu in istorie, pornesc razboaie de cucerire cu scopul de a distruge statutul national al acelor state. Invitatia la razboi din v. 9 capata specificitate prin v. llb care nu poate fi altfel inteles decat in sensul afirmatiilor profetilor Isaia (8:9) sau Ieremia (46:3-6). Ironia devine mai ascutita in v. 10, unde se cere transformarea uneltelor de munca in arme si omul slab este incurajat ca un adevarat viteaz.

Scopul acestui text este de a arata inca o data ca razboiul este eminamente o greseala a oamenilor avizi de putere si ca Dumnezeu este Judecator al popoarelor (in comp. cu Ps 9:8, 122:5).

Concluzii asupra ideii de "razboi sfant" in istoria vechiului Israel

"Razboiul" in timpul Primului Testament nu a fost nicidecum "sfant", insa el nu putea fi conceput in afara spatiului religios. Pana in momentul intrarii in Canaan, comunitatea era simbol al unitatii nationale, deopotriva loc al prezentei Sfinteniei lui Jahwe (prin Cortul Marturiei) si tabara de razboi. Jahwe este inteles primar ca un Dumnezeu Care intervine in razboaie pentru victoria lui Israel. Acele cateva texte care il prezinta pe Jahwe ca gibbor sau melek nu descriu nicidecum lupta ca un conflict cosmic, rupt de realitate, ci doar rezultatul ne apare ca miraculos (is 13, Ioel 4, Ps 18, Ex 15).

Gerhard von Rad sustine pe baza dovezilor arheologice ca cucerirea oraselor Ai (Jos 7) si Jerihon (Jos 6) nu a fost rezultatul unor campanii militare. Paul Johnson afirma tot in virtutea argumentelor stiintifice ca cetati precum Ugarit, Biblos, Megiddo si Ierihon au suferit o "intrerupere totala a continuitatii populatiei ca urmare a jefuirii si abandonarii lor". Este posibil ca alte orase, precum Sichem, sa fi fost populate anterior exodului din Egipt de catre evrei, incat cucerirea lor sa nu mai para "o aventura disperata".Sa intelegem ca, in conformitate cu aceasta teorie, retorica "razboiului sfant" este doar o metoda de manipulare politico-religioasa?

Cucerirea Canaanului a insemnat pentru Israel nu o proprie victorie politica, ci convingerea ca "Domnul a dat pe canaanei si pe ferezei in mainile lor" (Jud 1:1-4). De altfel, numai in acest context ideea de "razboi sfant" primeste o conotatie teologica, avand ca suport implicarea directa a lui Jahwe in istoria poporul ales. In epoca Judecatorilor si in vremea regelui Saul, Israel a dus doar razboaie de aparare a teritoriului, incat nu se poate vorbi de expansionism.

In perioada premonarhica razboiul lui Israel are caracter sacral, insa aceasta nu inseamna ca el este unul religios. Israel lupta doar pentru credinta sa, pentru propria existenta. Razboiul poate fi socotit o fapta sfanta numai in cadrul unei ideologii si a unor legi proprii. Acesta a fost sensul de baza al "razboiului" in Israel, insa caracterul lui sacral s-a diminuat incepand cu epoca monarhica si se poate spune cu certitudine ca in timpul macabeilor razboiul a fost "profanat". Asadar, "razboiul sfant" al Islamului, definit ca raspandire a convingerilor religioase prin interventie armata, este o idee straina vechiului Israel. Israel nu lupta pentru credinta in Jahwe, ci Jahwe lupta pentru Israel. "Razboiul" nu este pentru poporul Israel un razboi cu caracter religios. El nu urmareste raspandirea credintei in Jahwe printre celelalte popoare si, prin urmare, relatarile despre cucerirea Canaanului nu fac referiri la zeitatile sau cultul canaanitilor.

Israel lupta pentru existenta sa ca popor si nu pentru o libertate religioasa. Se poate insa afirma ca acest ideal al razboiului aproape ca dispare in perioada monarhica, ca urmare a existentei unei armate profesioniste. Acum comandantul ostirii nu mai este Jahwe, ci insusi regele (I Sam 8:20), iar soldatii nu doar simpli israeliti, ci persoane special pregatite si platite pentru acest scop (II Sam 24:1-9). Razboiul devine astfel o chestiune pur politica, o problema de stat si nu mai poate fi conceput ca "sfintit".

Ca ideea de "sfintire a razboiului" se perverteste incepand cu perioada monarhica ne-o dovedeste insasi noua modalitate de pregatire a lui: in vederea oportunitatii declansarii unui razboi nu mai sunt intrebati preotii prin consultarea sortilor "urim" si "tummim", ci profetii (I Regi 20:13.22.28, 5:10.12, II Regi 3.11-15, 13.15-19), sau chiar regele insusi cauta singur un raspuns favorabil (I Regi 22). Conceptul persista in cercurile profetice, insa gresita lui intelegere pune pe profeti in contradictie cu regele (I Regi 22.15-28).

Contextul politic existent in perioada macabeilor trezeste amintirea vechilor razboaie. Nu lipsita de coincidenta ne apare noua descrierea pregatirii razboiului in I Macab 3:46-4:8: inainte de razboi se posteste (3:48, in parai, cu II Mac 13:10-12), spre a afla voia Domnului, in lipsa sortilor se deschide "Cartea Legii" (3:48) sau "Sfanta Carte" (II Macab 8:23), se aduc inainte primele roade si zeciuiala (3:49), este chemat Domnul in ajutor prin strigate (3:51.54) si sunet de trambite (3:54). Cu toate ca "tipicul" pregatirii razboiului in epoca macabeilor este izbitor de asemanator cu cel existent in perioada pre-monarhica, diferentele sunt fundamentale: razboiul nu incepe ca porunca a lui Jahwe si, prin urmare, El nu intervine direct in acest conflict. Asa cum textele o arata, razboaiele macabeilor sunt castigate datorita avantajului militar.

Roland de Vaux argumenteaza chiar ca razboaiele macabeilor aveau caracter religios: Matatia cere celor care au "ravna legii si se tin de legamant" sa-l urmeze (I Macab 2:27), Iuda incita la un razboi pentru popor si pentru "cele sfinte" (I Macab 3:44), pentru ca "cetatea si sfintele si Templul Domnului erau in pericol" (II Macab 15:17). Acesta nu este un razboi de aparare, ci se urmareste libertatea religioasa. Macabeii lupta impotriva "raului", a "necredinciosilor", a "pacatosilor" (I Macab 2:44.48, 3:5.15, 7:5.23, 9:25), insa in realitate toate aceste argumente nu sunt decat forma religioasa a pretextelor politice.

O teologie a tolerantei in Vechiul Testament

In Vechiul Testament razboiul nu a fost nicicand laudat etic, ci dimpotriva a fost demascat ca un instrument omenesc politic de acaparare a puterii, contrar voii lui Dumnezeu.

Cartea Proverbelor insista asupra faptului ca un razboi trebuie dus cu buna ratiune si echilibru: "Planurile vor fi stabilite prin sfat si fa razboi cu judecata!" (Prov 20:18) "caci prin masuri chibzuite vei face razboiul si biruinta prin multi sfatuitori" (Prov 24:6). De aceea, o caracteristica a razboiului in vechiul Israel o constituie faptul ca acesta era bine delimitat din punct de vedere juridic. Capitolul 20 din cartea Deuteronom este dedicat in intregime legilor despre razboi. Dupa ce in versetele 1-8 se recomanda neparticiparea la lupta a celor ce nu sunt pregatiti pentru aceasta (a se vedea si I Macab 3:56), prima lege are in vedere indemnul la Pace: "Cand te vei apropia de cetate ca sa porti razboi impotriva ei, fa-i indemn de pace" (20:10). Cucerirea unei cetati nu inseamna distrugerea ei, ci, conform textului, "tu vei manca toata prada vrajmasilor tai pe care Domnul Dumnezeul tau ti-a dat-o tie" (20:14).

Legiferarea respectarii "blestemului", a interdictiei impuse de Jahwe, are drept scop pastrarea credintei nealterate: "Ca aceia sa nu va invete sa faceti toate ticalosiile pe care le-au facut ei pentru dumnezeii lor si ca sa nu gresiti inaintea Domnului Dumnezeului vostru" (20:18). Se poate vorbi chiar de un caracter ecologic al razboiului in v.19: "sa nu distrugi copacii ei (ai cetatii n.n.) si sa nu-i tai cu securea, ci sa te hranesti din ei si sa nu-i dobori."

Inainte de inceputul unei lupte, Jahwe stabilea anumite interdictii, ce constituiau astfel parte din programul militar al israelitilor. De cele mai multe ori aceste interdictii se refereau la anumite persoane, bunuri materiale, la cetati sau popoare intregi. Valoarea pe care notiunea de "victorie" o dobandeste in cadrul teologiei "razboiului lui Israel" are caracter specific, intrucat aceasta nu are eminamente sens politic, ci, in primul rand, ea este consacrata Domnului. Nerespectarea interdictiilor impuse de Jahwe ca o conditie a victoriei atragea dupa sine "mania Domnului" (Jos 7:1, 22:20,1 Sam 15).

Din punct de vedere lingvistic, cuvintele ce deriva din radacina hrm se intalnesc in primul rand in contextul relatarilor despre razboi (Jos 6:17, 7:13, 11:12-15, Deut 13:16,1 Sam 15:8, is 34:5, Ier 50:21, 51:3).47 Cherem poate fi inteles ca ceva "separat", "ferit de profan", ceva interzis omului pentru ca este sfintit lui Dumnezeu. In contextul relatarii unui conflict, cherem apartine ritualului de razboi. Abia mai apoi acest termen va fi inglobat vocabularului religios-cultic (Num 18:14, Lev 27:21.28, Iezec 44:29). Cherem corespunde unei cereri exprese a lui Jahwe, unei porunci, unei interdictii, unui blestem divin (Deut 7:2, 20:17, Jos 8:2, Jud 21:11,1 Sam 15:3). Dupa cum se poate vedea, aceste formulari apartin cu precadere istoriei deuteronomice.

Textul din Num 10:9 arata ca un razboi poate fi incununat de victorie numai cand el va fi "impotriva vrajmasilor care va asupresc". Un aspect pozitiv al acestui subiect il intalnim in interdictia data regelui David de a construi Templul: "Tu ai varsat mult sange si ai purtat razboaie mari; tu nu vei zidi casa numelui Meu, pentru ca ai varsat mult sange pe pamant inaintea Mea" (I Chr 22:8 si asem. 28:3).

Numeroase sunt textele care arata ca violenta nu face parte din firescul istoriei si ca pacea promisa oamenilor nu este doar un ideal indepartat, ci realitate prezenta si intrinseca istoriei mantuirii noastre:

"Domnul pe cel drept il incearca, dar uraste pe ucigas si pe cel care iubeste violenta" (Ps 11:5 si parai. Ps 140:12).

"Izvor de viata este gura celui drept si gura ucigasului ascunde violenta" (Prov 10:11).

"Omul violent amageste pe aproapele sau si il duce pe o cale care nu este buna" (Prov 16:29).

"Nu fi invidios pe omul violent si nu alege vre-una din caile sale!" C (Prov 3:31)

In unele texte razboiul este descris in toata uraciunea lui, cu furturi (Mih 2:8) si cu pierderi de vieti omenesti (II Sam 1:25, 11:25, Deut 20:5-7, is 22:2). Doar "ziua Domnului" poate fi momentul abolirii razboiului. Pacea mesianica, ca semn eshatologic, va insemna transformarea armelor in unelte de lucru, abolirea oricarui conflict; atunci "nici un neam nu va mai invata razboiul" (is 2:2-4, Mih 4:2-4). Dumnezeu "va nimici carele din Efraim, caii din Ierusalim si arcul de razboi va fi frant. El va vesti pacea popoarelor si imparatia Lui se va intinde de la o mare pana la cealalta mare si de la Eufrat pana la marginile pamantului" (Zah 9:10). Jahwe este numit de Isaia "Domn al pacii" (Is 9:5).

Milhamah (razboiul) este intalnit doar tarziu intr-o opozitie deplina cu salom (pacea): Ps 120:7, I Rg 20:18, Mih 3:5, Zah 9:10, Deut 20:12, Is 27:4-5, I Rg 2:5. in nici un caz salom nu s-a definit intotdeauna ca "non-razboi", fapt dovedit in II Sam 11:7, Jud 8:9 sau I Rg 2:5.50

Cartea Genezei ne descopera o profunda teologie a ceea ce inseamna violenta si razboiul. in vremea lui Noe, desele razboaie sunt cauza alterarii relatiei dintre om (inteles in text cu sens general de ..pamant") si Dumnezeu: "Pamantul a fost stricat inaintea lui Dumnezeu si s-a umplut de violenta " (Gen 6:11). Cf. Gen 6:13 violenta isi gaseste sfarsitul numai prin omorarea a tot ceea ce este rau: "Sfarsitul fiecarei fapturi este hotarat inaintea Mea intrucat s-a umplut pamantul de violenta (hamas) inaintea lor si iata Eu ii voi pierde de pe pamant." Se Poate vorbi asadar de functia de chatarsis a conflictului.

In incercarea sa de a-si dovedi nevinovatia, Iov aduce drept argument lipsa violentei si rugaciunea curata: "nici o violenta nu a fost in palmele mele si rugaciunea mea este curata" (Iov 16:17). Relatia de interdependenta dintre cele doua notiuni dovedeste faptul ca invocarea lui Jahwe in contextul unui conflict armat nu este nicidecum in duhul de I iubire si dreptate al Vechiului Testament. De asemenea trebuie sa luam in ( considerare faptul ca "dreptatea" nu este un concept abstract al Primului Testament, ci el trebuie inteles ca "dreptatea lui Dumnezeu".

Faptul ca mare parte din textele referitoare la "pace" au sens eshatologic se explica prin faptul ca acestea sunt scrise in perioada post-exilica, timp in care "mantuirea" lui Israel era vazuta ca iminenta victorie asupra vrajmasilor si instaurare a pacii mesianice vesnice. Armele vor fi distruse (Osea 1:5, 2:20, Zah 9:10, Ier 49:35, Mih 5:9) si dusmanii nimiciti (Is 41:12). Jahwe nu isi va mai ajuta poporul prin razboi (Osea 1:7, Zah 4:6, is 2:4, Mih 4:3). Atunci "nu se va mai auzi (vorbindu-se de) violenta pe pamantul tau, de pustiire si prapad in hotarele tale. Tu vei numi "mantuire" zidurile tale si portile tale "lauda" (Is 60:18).

Concluzie

Specificitatea terminologiei vechi-testamentare cu referire la problematica "razboiului sfant" in Vechiul Testament face ca aceasta din urma sa nu poata fi pusa pe picior de egalitate cu concepte similare apartinand altor culturi sau religii. Dumnezeul lui Israel, prezentat in Vechiul Testament de Isaia ca "Domn al pacii", este totodata "Domn al vietii" pentru ca fiind El insusi Viata poate face intreaga existenta loc de salasuire a pacii.

In Hristos moartea isi pierde puterea. in comuniunea cu El noi dobandim viata (In 11:25-26, 14:6, 1:4, 6:33.40, I In 5:40). Ca dar al lui Dumnezeu, viata trebuie respectata si nu trebuie pusa in pericol in contextul manifestarii puterii oamenilor, ci ea sa fie numai locul de manifestare a puterii lui Dumnezeu. "Ca El uraste (...) pe cel care isi acopera haina cu violenta, zice Domnul Savaot (ostirilor). Deci paziti-va viata (lit. paziti aceasta in mintea voastra) si nu fiti necredinciosi" (M 2:16).

Mesajul biblic este asadar unul al comuniunii, al dragostei si fricii de Dumnezeu, al smereniei si tolerantei. De aceea cuvantul Sfintei Scripturii pastreaza o mare valoare in dialogul inter-cultural si inter-religios in vederea promovarii pacii in lume.

Drd. Catalin Vatamanu, „Războiul sfânt” din perspectiva Vechiului Testament, în „Studii Teologice”, București, Editura IBMBOR, Seria a III-a, anul II (2006), nr. 3, p. 100-119.

 



03 Octombrie 2013

Vizualizari: 7829

Voteaza:

Razboiul sfant din perspectiva Vechiului Testament 0 / 5 din 0 voturi. 1 review utilizatori.

Cuvinte cheie:

razboiul razboiul sfant

Comentarii (1)

  • Alexandru Boris Postat la 2009-03-01 21:42

    Razboiul sfant, vazut in mod managerial, prin analiza si sinteza informatiilor scrise de om de-a lungul timpului, pare acum ceva absurd si irational. Societatea noua declara ca respecta in totalitate drepturile omului, dar este incapabila sa respecte dreptul de a trai in siguranta al omului rational in fata actiunii de neimaginat a omului irational.
    Din acest motiv al nerecunoasterii omului irational, la care se adauga lipsa de informare si de respect a minimului de reguli transmise de Dumnezeu lui Moise, datorita prigoanei religiilor de catre stiinta, prin ignorare si batjocorirea totala a informatiilor obtinute prin revelatii, omul rational a decis sa-l controleze pe semenul sau, indiferent daca este rational sau nu. Acest control se va face prin introducerea in sistemul limbic din creier a unui microcip electronic, un fel de GPS prin care se urmareste trasabilitatea tuturor indivizilor. Acest lucru este acum realizat la animale, pasari, etc. Si a inceput a fi testat pe om din considerente medicale.
    Gravitatea acestui fapt este ca prin acest cip se pot induce anumite informatii, care pot conduce omul modificat genetic prin tehnologia fertilizarii in vitro sa execute fara sa vrea ordinele comandate de cineva de la distanta.
    Cum va putea omul simplu, fara cip, sa se apere de acesti posibili monstrii biologici, modificati genetic de om sa nu le fie frica, sa fie sadici, sa fie credinciosi sefului lor, etc.?
    In acest context al existentei fizice a raului suprem, prevazut recent de Parintele Iustin Parvu de la Manastirea Petru Voda, omenirea rationala si credincioasa va fi tarata fara sa vrea intr-un razboi fizic pe care va trebui sa-l castige, pentru a-i demonstra lui Dumnezeu ca a inteles scopul creatiei lumii. Cu siguranta omul credincios va fi luminat divin, asa cum a fost de-a lungul timpului, pentru a rezista curselor intinse de omul diabolic interesat sa-i acapareze sufletul si pentru a se implini profetiile transmise omului de catre Dumnezeu prin revelatii.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.