Recenzie - Urla haita, Nicolae Purcarea

Recenzie - Urla haita, Nicolae Purcarea Mareste imaginea.

Recenzie - Nicolae Purcarea, “Urla haita”, Editura Fundatia “Sfintii Inchisorilor”, Bucuresti, 2012, 287 pagini. ISBN: 978-973-0-13962-4…

“E fada povestirea mea... Teroarea ce m-a stapanit de-a lungul anilor e greu, ba chiar imposibil de infatisat. Ea depaseste puterea de intelegere a oamenilor. Caci lupta n-a fost intre oameni, ci intre doua lumi: lumea binelui si lumea raului, a lui satan. Si daca pentru o clipa surasul lui satan ne-a inghetat inimile, Dumnezeu, in marea Lui dragoste, ne-a redat viata, ne-a incalzit, ne-a scos la lumina, ne-a dat puterea de a lupta cu cel rau… Am ramas astazi o mana de oameni din generatia mea care inca mai suntem marturii vii. Dar ideea, idealul pentru care am luptat este viu și va dainui in veci, cat va trai omul pe pamant. Credinta in Dumnezeu si dragostea de neam sunt cele doua axe inscrise in destinul neamului nostru…" - Nicolae Purcarea.

Cartea aceasta ne ofera noua, celor obisnuiti cu o viata comoda, prilejul de a medita la jertfa, la suferinta si la cruce. Si asta pentru ca nimic nu se poate realiza fara efort, fara jertfa. Tendinta, tentatia si ispita omului contemporan, spune Sfantul Paisie Aghioritul, este de a dobandi totul fara jertfa, asa incat si noi crestinii, am dori sa ne mantuim fara sa ne nevoim, ceea ce este, de fapt, imposibil. Asa stand lucrurile, cartea de fata este un memento, o aducere aminte a vremurilor extraordinare si teribile in care cei ce au vrut sa se mantuie au avut foarte mult de suferit, adica atunci cand statul roman, comunist si ateu, folosindu-se de institutii diabolice si draconice precum securitatea si inchisoarea, i-a chinuit pe cei mai buni crestini, aflati atunci printre noi; caci „comunismul a umplut cerul de Sfinti – zice Parintele Arsenie Papacioc. De aceea, daca ar fi sa cunoasca cineva pe toti din neamul nostru care au trecut pragul sfinteniei in prigoana comunista, ar veni la cuvintele rostite in veacul al XVII – lea de sfantul Mitropolit Dosoftei al Moldovei: „dara si dintre rumani multi sunt sfinti., dara nu s-au cautat!”...

Cu alte cuvinte, asadar, avem in fata noastra un volum de memorialistica in care marturisitorul Nicolae Purcarea descrie cu lux de amanunte ororile indurate in inchisorile si lagarele comuniste. Autorul vorbeste pe larg despre “reeducarea” pe care a indurat-o la Pitesti, Canalul Dunare-Marea Neagra, Gherla si alte inchsori“. Autorul volumului este unul dintre fostii detinuti politic care a indurat peste doua decenii de terorare in inchisorile si lagarele de munca din perioada comunismului, fiind arestat, pentru prima oara, cand avea 18 ani. Atunci, in anul 1941, dupa ce maresalul Antonescu a ordonat inchiderea tinerilor legionari, Nicolae Purcarea a fost unul dintre cei 5.000 de tineri care au marsaluit in strada impotriva respectivei decizii, fiind arestat si condamnat la 15 ani de inchisoare pentru activitate legionara si terorism. A fost inchis pana in anul 1944 la Brasov, Vacaresti, Pitesti si Alba Iulia. In anul 1944 in urma unui decret prin care toti elevii erau gratiati, a fost eliberat si inrolat in Regimentul 89 de infanterie de la Tarlungeni. In toamna aceluiasi an a fost arestat ca „primul dusman al poporului“, impreuna cu mari negustori si personalitati marcante ale Brasovului, fiind inchis la Brasov pana in luna septembrie anul 1945. A urmat, timp de trei ani, Academia Comerciala la Brasov, fiind si membru activ al Uniunii Nationale a Studentilor Romani. Dupa ce a sustinut o cuvantare, in care a fost acuzat ca a folosit elemente anticomuniste, a intrat in atentia Securitatii. A fost nevoit sa fuga si sa doarma cateva zile intr-un cimitir, dupa care s-a ascuns in muntii Argesului,unde a fost descoperit si arestat de securisti, care i-au impuscat pe patru dintre cei alaturi de care era. A fost judecat la Craiova si condamnat la sapte ani de temnita grea. A fost dus la Pitesti, unde a trecut prin „celebrul“ program de reeducare deosebit de dur, intreaga reeducare bazandu-se doar pe bataie, chinuri, torturi si schingiuri. Dupa sapte luni de „reeducare“ a fost mutat la Poarta Alba, la santierul Canalului Dunare - Marea Neagra, loc denumit „canalul mortii“. In toamna anului 1950 a fost transferat la Jilava, iar dupa doi ani, la Gherla, unde a stat vreme indelungata la izolare, doar pentru ca a povestit unui coleg de celula in ce a constat programul de reeducare de la Pitesti imbolnavindu-se de tuberculoza. In anul 1956 a fost eliberat, autoritatile stabilindu-i domiciliu fortat in Baragan. In anul 1958 a fost stramutat la Lagarul „Noua Culme de la Ovidiu, langa municipiul Constanta. De aici, in anul 1960 a fost trimis la penitenciarul Aiud, de unde a fost eliberat in anul 1964.

“Urla haita”. Tulburator si cutremurator sau rascolitor titlul cartii marturisitorului Nicolae Purcarea! Nu numai ca haita a urlat in trecut, muscand din sufletele detinutilor politici in temnitele de la Pitesti, Gherla, Jilava sau Aiud, sau cand a venit pe tancurile sovietice pentru a ocupa Romania, apoi in muntii patriei, unde s-au retras luptatorii impotriva comunismului ateu. Urla de pe vremea lui Carol al II-lea, urla si astazi, scrie Badia Nicolae Purcarea, cand se cauta ca “totul sa fie globalizat, sa se distruga tot si sa nu mai existe erou, sfant, valoare, elita”. Dar, vai, “…va mai urla multa vreme”. Traim “Pitestiul dupa Pitesti” (un Pitesti rafinat, “soft”, dar care este la fel de odios ca Pitestiul “hard” al anilor ’50). O spune un OM care a trait experimenul satanic din inchisoarea Pitesti. Pe viu, nu din postura de victima intamplatoare, ci de luptator aflat in indeplinirea misiunii noastre istorice: aceea de a crea cultura si civilizatie la gurile Dunarii, asa cum ne-a lamurit Mihai Eminescu rostul nostru in lume – dupa cum recunoaste domul Florin Palas, in revistele “Veghea” si “La drum”.

Aceasta carte este scrisa dintr-un sentiment al datoriei (intr-o vreme in care nu mai auzim vorbindu-se decat despre drepturi), pentru a consemna ca “in alte vremuri, copii crescuti in frica de Dumnezeu si de dragoste de neam si-au dat viata pentru apararea altarului si a etniei de care apartineau”. Sunt pagini de pateric si Filocalie. Numai in aceste scrieri sfinte intalnim atata suferinta pentru apararea credintei in fata uneltirilor satanei, pentru ca tinta finala a reeducarilor de la Pitesti sau Aiud era lepadarea de Iisus Hristos. De altfel, domnul Purcarea aminteste in aceste memorii de intrebarea obsedanta pe care Turcanu, tortionarul de la Pitesti, le-o punea detinutilor: “Mai credeti in Dumnezeu?”. Si, cu toate supliciile indurate, inimaginabile pentru o minte omeneasca normala, erau mucenici care raspundeau afirmativ, starnind furia tortionarilor indraciti asupra celor care-l marturiseau pe Iisus Hristos. Dar mai rau decat bataile primite era blasfemierea celor sfinte.

Marturisitorul Nicolae Purcarea a trecut prin incercarea cumplita a douazeci de ani de temnita. “A trebuit sa gustam pana peste margini paharul iadului”, ne spune acesta. Pentru ca, pentru prima oara, navalitorii nu s-au mai multumit cu bogatiile noastre materiale, ci au vrut sa stapaneasca si sufletul romanilor. Ca si Iov, este greu de crezut ca domnul Nicolae Purcarea ar fi rezistat la torturile fizice si psihice la care a fost supus de comunisti, daca nu ar fi trecut printr-o pregatire anterioara detentiei comuniste. Experienta inchisorilor antonesciene il invata sa se adanceasca in credinta ortodoxa, dupa modelul exemplar al lui Traian Trifan si al lui Traian Marian, invatatorii grupului sufletistilor, din care au facut parte, printre altii, Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Virgil Maxim, Parintele Arsenie Papacioc. Urmeaza implicarea activa in miscarea studenteasca anticomunista, incadrarea in grupurile de rezistenta armata din Postavarul, Ciucas sau de pe Valea Topologului, unde s-a alaturat grupului condus de invatatorul-martir Dumitru Apostol. Toate aceste experiente l-au imbunatatit sufleteste.

Viata domnului Nicolae Purcarea merita a fi considerat si apreciat drept “file de acatist” (dupa cum spune Doamna Aspazia Otel-Petrescu) in care sa se reflecte smerenia, indelunga rabdare, taria marturisirii, puterea rugaciunii, staruinta in ideal, in visul sau la care nu a renuntat niciodata, caci “adevaratele infrangeri sunt renuntarile la vis” (Radu Gyr). Rememorarea unor momente din iadul inchisorilor este dureroasa pentru autor, dupa cum inaltatoare este legatura permanenta, care strabate intreaga carte, cu “cei care nu mai sunt”, ascunsi in “lumina celui nepatruns” – potrivit afirmatiilor domnului Florin Palas.

Dupa toate incercarile la care a fost supus, a pastrat in sufletul sau “o farama de cer, nobletea sufletului omenesc: omenia si demnitatea”. Si ce incercari! Infricosatorul Pitesti, in care crede ca a fost ca in fundul iadului, de unde a scapat prin mijlocirea minunata a Maicii Domnului. Este unul dintre putinii supravietuitori ai „reeducarii” de la Pitesti, unde au fost torturati fizic si psihic studentii anticomunisti. Marele scriitor rus Alexandr Soljenitan era de parere ca experimentul din aceasta inchisoare este “cea mai cumplita barbarie a lumii contemporane”. Metodele, inventate de pedagogul sovietic Makarenko, erau dracesti. A fost fortat sa manance din gamela in care isi facea nevoile. I se baga capul cu forta in hardaul cu fecale, pana la pierderea respiratiei. S-a opus din toate puterile, dar n-a avut scapare. L-au “botezat”. A fost prea mult pentru dansul, a fost momentul cand practic n-a mai realizat ce se intampla cu el sau cu cei din jur. Dupa cum istoriseste, apogeul furiei tortionarilor se inregistra in perioada marilor sarbatori crestine, in special de Invierea Domnului. Atunci avea loc „liturghia neagra“. Detinutii erau obligati ca, in locul crucii, sa sarute un falus mare, facut din sapun. Un cor, format din reeducati, hulea numele Mantuitorului si al Fecioarei Maria. Sfanta Cruce isi mai faceau doar cu limba in gura, cand erau tinuti in „pozitie” (pe marginea patului de scandura, cu mainile pe genunchi; nu aveau voie sa priveasca nici la dreapta, nici la stanga, numai inainte, altfel erau loviti).

Intre si printre alte multe marturisiri ale domnului Nicolae Purcarea, din aceasta carte – document, le spicuim si retinem pe urmatoarele: “Pe celular am dat peste Ovidiu Cotrus, student la Filozofie, critic literar, eseist si poet. Era nepotul poetului Aron Cotrus. Luni de zile l-am ascultat acolo analizand opera lui Dostoievski, autorul sau preferat. „Demonii” cu toti eroii lui Dostoievski (Verhovenski, Stavroghin, Parintele Zosima si altii) sunt personaje care pana astazi, dupa atatia ani, mi-au ramas in memorie dupa povestirile lui. Puiu, cum ii ziceam noi, traia in lumea lui. Inalt, putin garbov, toata ziua vantura si iar vantura o batista. Iar daca ii schimbam bocancii cu altii, habar nu avea. Il iubeam cu totii. Ne facea viata mai usoara, iar noaptea adormeam odata cu eroii lui. Cat de insetati eram de cultura si cum ii mai sorbeam vorbele! Viata in camera era acum cu totul alta. Suspiciunile disparusera. Majoritatea reeducatilor isi revenisera. Fiecare si-a gasit cate o preocupare. Cei mai multi s-au apucat de invatat, de studiu. Cu Nelu Ivan, inginer chimist din Fagaras, am invatat toata chimia organica. Cu inginerul Constantin faceam germana, iar cu nea Alecu Georgescu, inginer hidraulic din Pucheni, Prahova, am facut logica. El, nea Alecu, ne-a vorbit despre Dorin Pavel, profesor de hidraulica, cel care la incheierea Tratatului de Pace cu rusii pe Prut a luat un pumn de tarana si a zis: „Si acesta este pamant romanesc!” Ne-a mai vorbit nea Alecu despre inginerul Fogoros (roman crescut de un baron ungur) care a modernizat Budapesta si despre multi alti oameni de renume; ii sunt recunoscator pana astazi pentru toate cate ni le-a povestit atat de frumos si cu talc. Inainte de Craciunul anului 1955 am fost pedepsit zece zile la izolare, impreuna cu Dumitru Bordeianu. Ce se intamplase? De la etajul superior fusese lasat pe o sfoara, pe fereastra, un bilet. Gardianul de afara a vazut si a dat alarma. Au navalit peste noi cativa gardieni cu un ofiter de serviciu. Ca sa nu fie pedepsita toata camera, mi-am asumat eu raspunderea, iar Mitica Bordeianu mi s-a alaturat. (pag. 158-159). Dupa ani si ani de puscarie, nervii nostri ascutiti erau franati de subtila si nobila putere de intelegere, care slefuisera sufletele noastre. Grea problema era: cum sa faci sa treci pe langa colturoasele stari de spirit ale fiecaruia? Sa vezi cum unul isi roade unghiile, sa vezi cum altul se agita nervos, sa auzi cum unul rade zgomotos, iar altul tuseste de-si varsa plamanii; ca altul vorbeste singur, adancit in lumea lui (pe care nu o mai are); iar altul cauta tovarasie cuiva pentru a-i talmaci visurile, iluziile, inchipuirile. Era o lume atat de pestrita, si totusi… Ideea de mai bun, putin constienta, era vie in fiecare. Toti eram robii aceluiasi jug – cel comunist. Si ardeam, si ne macinam, uneori ne demolam sufleteste pierzand nadejdea; si tot asa, seara ne rugam fiecare cum puteam si ne culcam imbracati cum eram, ca a doua zi sa o luam iarasi de la inceput. „Si asa au trecut in zbor anii. Radule, Radule!” (Radu Gyr)

Altfel spus, “Abia dupa ce ai trecut prin iad poti vedea lumina si bunatatea lui Dumnezeu!”, scrie autorul. Dumnezeu S-a milostivit de blandul detinut Nicolae si l-a scos din Pitesti, aceasta “bezna de tuci” (Radu Gyr), pentru a-l duce la Canal. Cate n-a vazut si-acolo! A lucrat la o cariera de piatra. Si-a atentionat camarazii sa aiba grija ce vorbesc cu studentii informatori. De la Cernavoda pana la Capul Midia vedea cruce langa cruce. Poetul, detinut si el, Andrei Ciurunga spunea intr-un poem ca acest cumplit Danubiu “varsa pe trei guri apa si pe-a patra sange”. Ajuns la Gherla, refuza reeducarea. Din fericire pentru dansul, Turcanu fusese scos din inchisoare, fiind dus la Bucuresti. Din cauza faptului ca “tradase marea cauza a demascarii”, a fost izolat in celula numarul 7 din Zarca Gherlei. A fost supus peste opt luni de zile unui regim de exterminare. Nu avea mobilier, nu avea pat. Nimic. Doar o tineta. Fereastra era sparta, astfel ca pe timpul iernii zapada intra in celula, iar apa ii ingheta in cana. In celula era un frig cumplit, iar hainele ii erau numai zdrente. Zeama pe care o primea ca mancare era neindestulatoare. Bacilul TBC-ist i-a atacat plamanii, dar asta nu-l impiedica pe capitanul Avadanei sa-i aplice “banditului” amprenta pumnilor si a cizmelor sale. Detinutul se retragea, fara sa blesteme, ca un caine zgribulit in coltul celulei. Si asta s-a intamplat luni si luni de zile. Nu mai putea nici sa vorbeasca. Doar sa se roage. Avea pe buze rugaciunea inimii. “Unde esti, Doamne?”, a strigat la un moment dat si Domnul i-a adus linistea sufleteasca si pacea, dupa care i l-a trimis in celula pe Jenica Barbier, taran din Vultureni-Bacau, care i-a devenit un fel de inger pazitor. Iar domnul Nicolae Purcarea i-a spus, in schimb, povestea generatiei sale, continuatoarea eroicei generatii de la 1922. O poveste in rama, o poveste in poveste despre Miscare si Capitan, despre idealul care l-a animat, despre Don Quijotii acestui veac, cum ii numeste domnul Nicolae Purcarea pe camarazii sai. O poveste inceputa de la icoana si cantec, cu inaltari si caderi, incheiata la picioarele lui Hristos. Aflat in mlastina deznadejdii, Nicolae Purcarea l-a purtat pe nea Jenica prin padurea cu fiare salbatice si pe muntele suferintei. Impreuna cu cativa colegi supusi aceluiasi regim, a fost scos de la izolare la moartea lui Stalin. “Cine va mai face ca ei, ca ei sa ajunga”, spunea Goiciu, directorul inchisorii, celorlalti detinuti. Aratau ca niste stafii - dupa cum recunoaste si marturiseste tot domul Florin Palas, in revistele “Veghea” si “La drum”.

Cand mai avea cateva luni pana la eliberare a fost dus la Securitatea din Codlea, unde il infrunta pe ofiterul de Securitate Jagher, care era unul din responsabilii reeducarii de la Pitesti. Cand securistul i-a spus ca detinutii s-au omorat intre ei, blandul Nicolae Purcarea a devenit aprig, aratandu-i adevaratii vinovati de organizarea experimentului Pitesti. “Ne-ati omorat trupul, nu insa si sufletul”, i-a strigat ofiterului. Este dus la Securitatea din Brasov, unde colonelul Ivan hotaraste ca detinutul nu trebuie sa infecteze societatea socialista, si il trimite in D.O. (domiciliu obligatoriu). Ajunge in Baragan, la Latesti. Aici i se parea raiul pe pamant, o oaza unde se putea misca liber intr-un spatiu de 15 km. Avea o gospodarie, in sat era un preot vrednic, Parintele Sarbu, care oficia Sfanta Liturghie, intr-o biserica amenajata intr-o casa parasita. Aici se casatoreste cu Eugenia (Gica) Fuica, fosta studenta la Iasi, o femeie de o gingasie sufleteasca deosebita, trecuta deasemenea prin iadul puscariilor comuniste si aflata acum in D.O. Si tot aici ii este dat sa traiasca un moment emotionant, in care adversitatile trecute se stingeau in impreuna-suferinta: de Craciunul anului 1956 i-au cantat colindul prizonierilor din URSS doamnei Maresal Antonescu. Lacrimile sincere ale Doamnei le-au fost balsam sufletesc.

In lagarul de la Culmea, in urma rascolirii de catre Securitate a trecutului sau, i s-a descoperit neexecutarea unei pedepse de 12 ani, de pe timpul lui Antonescu. In schimbul anularii pedepsei, i s-a propus sa devina turnator. Neacceptand, a fost trimis, in lanturi, la Aiud. Aici, celulele erau ca mormintele. Inainte de eliberarea din inchisoare, conform logicii comuniste, a urmat o noua actiune de reeducare, “una mai subtila, constand intr-un anumit rafinament de constrangere, de umilire, de depersonalizare, de lepadare de sine si de valori”. Domnul Nicolae Purcarea prezinta cele doua fete ale medaliei acestei reeducari: pe de o parte, se organizeaza conferinte, se vizioneaza filme, se citesc ziare; reversul acesteia: izolarea, zarca, privarea de medicamente etc. Ca unul trecut prin aceste ispitiri ale lui satan, pe care nu le-a primit, domnul Purcarea nu judeca pe nimeni, considerand ca declaratiile publice din timpul reeducarii nu au nicio valoare, atata timp cat au fost smulse prin constrangere. Autorul evoca frumusetea atitudinii lui Mos Bara si a Printului Ghica, martirajul lui George Manu si al lui Gheorghe Jimboiu, care au murit din cauza faptului ca n-au primit medicamentele necesare vietii pentru ca n-au vrut sa renunte la idealul lor.

Eliberarea din temnita stramta a Aiudului in temnita cea mare a tarii, in “Pitestiul dupa Pitesti”, nu i-a fost usoara. A fost impiedicat sa-si reia studiile universitare, cu mare greutate si-a gasit un loc de munca, iar umbra Securitatii o simtea in permanenta. Nu se impaca cu societate construita de comunisti. Dumnezeu l-a calauzit sa continue calea traditiei, apucandu-se de mestesugul cioplirii lemnului, sublimandu-si, astfel, durerile acumulate, in creatie. Si-a aflat echilibrul, afland “taina bucuriilor de spuma”. Invatase sa sculpteze de la ucenicii Parintelui Arsenie Papacioc, in inchisoarea de la Alba-Iulia. A ajuns pe culmile desavarsirii in arta, casa lui natala din Scheii Brasovului fiind gazda multilor sai invatacei, in mod special tineri liceeni brasoveni. A daruit, din prinosul dragostei lui, tuturor.

Prin urmare, un dar pentru romani este si aceasta carte, in care aflam atata suferinta! Este o fresca a generatiei marturisitoare de la anul 1948, crescuta in spiritul Fratiilor de Cruce, care a fost incununata de biruinta spirituala, caci “cei care au reusit sa urce calvarul au aflat in varful Golgotei o bucurie miraculoasa” (asa cum minunat afirma Doamna Aspazia Otel-Petrescu, in prologul acestei carti). Este inca o dovada a prezentei lui Dumnezeu alaturi de cei smeriti, de cei aflati in suferinta, de cei care-L chemau neincetat in mijlocul lor. Si Dumnezeu a fost cu ei in celula, dupa cum ne asigura poetul-marturisitor Radu Gyr, melodul acestei suferinte binecuvantate de Dumnezeu. Mucenicia intemnitatilor a intarit oastea Bisericii triumfatoare, a celor care depun marturie pentru implinirea telului generatiei lor: Invierea Neamului Romanesc! “Sunt, Doamne, copt pentru cules”, ne spune azi, domnul Nicolae Purcarea, asemeni poetului. Cine sunt culegatorii?...

Drept pentru care „cititorul care se apleca asupra acestei carti nu o va sfarsi fara a fi macar cutremurat, daca nu intors spre credinta, caci viata domnului Nicolae Purcarea si a celorlalti ca el, este un model moral si o scara de suire spre cele inalte, o chemare staruitoare de a iesi macar pentru o vreme din mlastina acestei vieti si de a urca spre Soarele Dreptatii, spre Rasaritul cel de Sus, Care este Iisus Hristos. Oare nu este cutremurator ceea ce spune un tanar neteolog care si-a asumat suferinta si moartea ca pe o curatire si o inviere (caci finalitatea vietii umane nu este moartea, ci invierea)? Si nu vreau ca cititorul de buna credinta sa treaca fara atentie peste unele cuvinte ramase, de pilda, de la Valeriu Gafencu, ce se arata a fi adevarate file de Filocalie, si asta pentru ca atunci cand Valeriu Gafencu se simtea bine, vorbea frumos si cu insufletire, oprindu-se cu precadere la tema lui preferata, curatirea launtrica” – pe care si-a asumat-o in viata sa duhovniceasca la modul plenar, din convingere si din purtarea de grija a lui Dumnezeu, in pofida tuturor vicisitudinilor pe care le-a traversat din cauza sistemului si a regimului ticalosit, antihristic!...

Lucrarea in sine este un complex, un tot graitor, alcatuita dintr-un sir intreg de evenimente, fapte, momente cruciale, de-a dreptul existentiale si determinante pentru eroul cartii, care, desi s-a urmarit acest lucru, nu a fost niciodata victima, ci intotdeauna va fi consemnat (alaturi de ceilalti), de catre posteritatea ce trebuie sa fie cat mai obiectiva, drept eroul credintei, purtatorul Duhului Celui Dumnezeiesc in iadul lumii acesteia pamantesti, din a doua jumatate a secolului al XX – lea!...

Eu cred ca trebuie retinut si subliniat faptul ca interesul cartii nu sta atat in faptele relatate, cat in deschiderea duhovniceasca (de care am pomenit si mai sus): anecdotica se completeaza, se intregeste si se transcende prin adevarate pagini de Filocalie contemporana, relevand cu prisosinta ca in temnitele comuniste s-a constituit, mutatis mutandis, o miscare spirituala corespunzatoare celei promovate, dincoace de gratii, de gruparea „Rugului Aprins” de la Antim (cumplit lovita la randul ei de teroarea ateismului oficial al epocii staliniste)”.

In incheiere, vreau sa subliniez ca lucrarea de fata reprezinta meritul de necontestat al autorului si al editorilor, toti demonstrand importanta, rolul, locul si valoarea „Pro Memoriei” istoriei recente, a experientei ascetice si mistice, petrecuta in locurile cele mai insuportabile si mai inumane, pentru cunoasterea Ortodoxiei, deci a Bisericii. Volumul de fata ne reaminteste si ne reliefeaza convingerea ca fara comuniune, participare si jertfa, crestinismul este o simpla ideologie, lipsita de „Duh si de adevar”. Asadar, Biserica – care este o Institutie divino-umana vie si dinamica, nu reprezinta un muzeu de antichitati, de piese istorice si artistice de valoare, ci constituie Muntele Schimbarii noastre la fata si al nasterii atator generatii de oameni „din apa, Duh Sfant si foc”, multi dintre ei iata, fiind chemati la a imbratisa „cununa muceniciei si deci, a sfinteniei. De aceea, viata lor merita cunoscuta, nu pentru slava lor pamanteasca, ci ca oamenii din zilelele noastre innegurate de atatea rataciri, urmari ale indepartarii de Dumnezeu, sa stie ca au existat in veacul al XX – lea asemenea alesi care s-au ridicat la puterea de credinta si de jertfa a primilor martiri crestini” – potrivit afirmatiilor domnului Razvan Codrescu.

Asadar, cei alungati din turnurile babilonice pot bate la portile cetatii noului Ierusalim – cel bisericesc si ceresc ce „nu are trebuinta de soare, nici de luna, ca sa o lumineze, caci slava lui Dumnezeu a luminat-o, faclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23). Lucrarea aceasta, cu alte cuvinte, este una de referinta in domeniul istoriei si a spiritualitatii autentice, care ar trebui sa se afle la indemana tuturor celor ce cred ca „Biserica este cetatea pe care nici portile iadului nu o vor birui”!...

Stelian Gombos

Despre autor

Stelian Gombos Stelian Gombos

Senior editor
287 articole postate
Publica din 28 Iulie 2009

06 Mai 2014

Vizualizari: 568

Voteaza:

Recenzie - Urla haita, Nicolae Purcarea 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE