Revelarea lui Dumnezeu in religiile necrestine

Revelarea lui Dumnezeu in religiile necrestine Mareste imaginea.

 

Revelarea lui Dumnezeu in religiile necrestine

 

Atat de departe mergea odinioara intransigenta fata de religiile ne­crestine, incat unii reprezentanti ai crestinismului nu vedeau nimic bun in celelalte religii si chiar atunci cand trebuiau sa recunoasca unele ele­mente pozitive din doctrina, morala si cultul celorlalte religii, le consi­derau ca "maimutareli inventate de diavolul pentru a induce in eroare pe credinciosii crestini". O astfel de conceptie si atitudine au fost, fi­reste, de mult parasite si inlocuite cu conceptia mai larga a revelatiei pri­mordiale, din care au ramas "crampeie" de adevar in sanul diferitelor religii, si cu conceptia revelatiei naturale, in baza careia reprezentantii unora dintre religiile necrestine au ajuns la cunoasterea adevaratului Dumnezeu, desi erau lipsiti de revelatia directa facuta de Dumnezeu prin alesii Sai.

 

Prin recunoasterea unor elemente de credinta pozitive sau "valori crestine" in religiile necrestine, teologii nostri nu minimalizeaza nicide­cum caracterul de religie adevarata si plenara al crestinismului. in do­rinta ei sincera de a promova noi relatii de intelegere, colaborare si cu­noastere reciproca, Ortodoxia dovedeste ca ii este strain orgoliul unicitatii. Avand un fond revelat unic si plenar, Ortodoxia urmareste sa descopere prin reprezentantii ei valorile si tezaurul ei de invatatura dum­nezeiasca in cadrul dialogului interreligios.

 

Celelalte religii ale lumii nu cuprind, asadar, esenta adevarului mantuitor, ci ele contin doar fragmente din acest adevar, fie ca ecou din Re­velatia divina primordiala, fie ca rod al acelui Logos spermatikos (Verbum seminale) de care ne vorbeste atat de temeinic Sfantul Iustin Mar­tirul si Filosoful, fie drept ceva imprumutat din crestinism. Celelalte religii ale lumii reprezinta un amestec de intuneric si lumina, intrucat in sanul lor se ascunde un oarecare drum al revelatiei divine, care - desi denaturat sau degradat - totusi ofera indici autentici spre Iisus Hristos.

 

De aceea, Biserica Ortodoxa n-a respins si nu respinge teoria Sfantului Iustin Martirul si Filosoful despre actiunea Logosului spermatikos in lume inainte de venirea Logosului perfect in persoana Mantuitorului Hristos, teorie prin care acest Sfant Pa­rinte a cautat sa inteleaga existenta unor idei inalte si virtuti reale in religiile necrestine. De asemenea, teologia noastra ortodoxa nu este impotriva parerii lui Clement Alexandrinul, ca religiile anterioare crestinismului au fost pregatitoare sau "pedagog" spre Hristos si nu consi­dera gresita nici afirmatia lui Tertulian ca sufletul omenesc este "in chip natural crestin". Dar, toate acestea si alte pareri similare ale Sfintilor Parinti si ale scriitorilor bisericesti, ca si acelea ale unor teologi orto­docsi romani care afirma ca "Dumnezeu este activ si dincolo de frontie­rele crestinismului", ca "Logosul este prezent pretutindeni in creatie prin puterea Sa", ca religiile necrestine contin "samburi de adevar" sau "fragmente" din adevarul mantuitor, pot fi socotite "numai ca teologumene rezultate din libertatea teologului, care nu e bine sa fie inca­tusat de dogme decat in puncte esentiale, in rest avand posibilitatea de a gandi in marginea dogmei".

 

Se impune, totusi, in acest context sa deosebim, asa cum au facut deja unii dintre Parintii Bisericesti, intre "religie ca fenomen social, care contine credinte si obiceiuri ce nu consuna cu adevarul revelat, adica al credintei crestine, si religia ca "traire personala" potrivit Logosului din revelatia naturala". Astfel, oameni ca Socrate, Heraclit din Efes, pe de o parte, iar Avraam, Anania, Azaria si Misail, profetul Ilie, pe de alta parte, au fost "crestini", insa elementul crestin pe care astfel de oa­meni l-au profesat sau il profeseaza nu a fost inspirat din contextul re­ligios din care ei au trait, ci prin revelare naturala, lasandu-se condusi de Logosul divin, prezent in fiecare fiinta umana. In acest fel ei au posi­bilitatea sa participe anticipativ si potential la revelatia in Iisus Hristos.

 

Legat de aceasta, se pune, neindoielnic, intrebarea : in ce masura crestinismul, ca religie revelata prin excelenta, poate detine o originali­tate sau se deosebeste de celelalte religii ?

Desigur, nu poate fi vorba despre o originalitate absoluta sau tota­la si nici despre o independenta absoluta sau totala a crestinismului fata de celelalte religii ale lumii. Aceasta, intrucat supranaturalul, respectiv harul divin, presupune naturalul, adica natura umana, se leaga de na­tura umana si se cladeste pe ea, formand impreuna un intreg. Tocmai de aceea, adevarurile divine supranaturale se pot lega de adevarurile re­velatiei divine naturale, la care sunt partasi si necrestinii. Mai mult de­cat atat, revelatia divina supranaturala cuprinde si adevaruri din revelatia divina naturala, de unde rezulta ca specificul crestinismului con­sta in faptul ca umple natura umana de un spirit nou si o ridica la un nivel superior, la deplinatate.

 

Oamenii de pretutindeni pot ajunge la o cunoastere a lui Dumnezeu pe cale naturala, aceasta insemnand ca pot distinge, prin detasare, o anu­mita cunoastere a lui Dumnezeu din lucrurile create ale universului (Ro­mani 1, 20), din marturia constiintei morale (Romani 2, 14-15), sau prin contemplarea sufletului uman, pot ajunge la credinta in Dumnezeu ca arhetip al acestuia. Astfel, predica din Areopag a Sfantului Apostol Pavel (Fapte 17, 22-34) reprezinta un minunat exemplu de folosire a pre­miselor revelatiei naturale intuitive in scopul descoperirii adevarului ul­tim sau mai degraba a intelegerii celei mai adecvate a ceea ce este dat, dar din pricina necunoasterii este gresit interpretat. Cunoasterea lui Dumnezeu este posibila mai ales datorita legaturii imediate existente in­tre om si Dumnezeu "caci in El traim, ne miscam si suntem. precum au zis si unii dintre poetii vostri (aici Sfantul Pavel se refera la greci), caci ai lui neam si suntem" (Fapte 17, 28).

 

Asadar, Sfantul Apostol Pavel recunoaste in Areopag ca, prin adora­rea Dumnezeului celui necunoscut, grecii adora, de fapt, pe Dumnezeul cel adevarat (Fapte 15, 22 sq). De altfel, insusi Vechiul Testament admite posibilitatea cunoasterii lui Dumnezeu de cei ce se afla in afara revela­tiei speciale, cum au fost : Melchisedec, Balaam etc. (cf. Ecclesiast 15, 7-8). Acestora li se recunoaste posibilitatea de a-L fi cunoscut pe Dumnezeu prin revelatia cosmica sau naturala, respectiv prin insasi lucrarea lui Dumnezeu, de a fi cunoscut ca Dumnezeu este cauza tuturor, fara a cu­noaste planul dumnezeiesc. Fara indoiala, in aceasta cunoastere omul este secondat si de harul divin sau de lumina pusa in inima sa pentru a vedea maretia lucrurilor sale (Ecclesiast 15, 8). Ceea ce inseamna ca exista si un har ce tine de dreapta vietuire naturala. Astfel, este necesara acceptarea harului divin pentru ca necrestinii sa poata fi inaltati in mod potential si anticipativ intrucatva la taina mantuirii care consta dintr-o iluminare si intelegere tainica a lui Dumnezeu, a carei manifestare vizi­bila este iubirea de Dumnezeu si de aproapele.

 

In urma confruntarii cu religia si gandirea greaca, traditia primara si mai ales apologetica a Bisericii Crestine a remarcat posibilitatea cunoas­terii naturale si, deci, partiale a adevarului revelat in afara traditiei cres­tine revelate, lucru confirmat, de altfel, si in invatatura revelata a Noului Testament : "Ci, in orice neam, cel ce se teme de El si face dreptate este primit la El" (Fapte 10, 35), sau "Ca ei sa caute pe Dumnezeu, doar L-ar pipai si L-ar gasi, desi nu e departe de fiecare dintre noi" (Fapte 17, 27).

 

Extinzand putin aceasta sfera se poate afirma ca atitudinea crestina fata de religia greaca poate fi aplicata si in cazul celorlalte religii ne­crestine si, ca atare, si "contextul circumstantial al acestora poate sluji ca mediu in care cunoasterea naturala, cunoastere care e ajutata de ha­rul divin, sa ajunga la perceperea partiala a adevarului revelat". Cel putin in contextul religiilor teiste (iudaismul si islamul, alaturi, desigur, de crestinism), posibilitatea unei revelatii divine si cunoasteri a acesteia nu poate fi nicidecum negata. In ce priveste aceasta posibi­litate in cadrul Vechiului Testament nu este necesar sa intram in de­talii, intrucat se stie foarte bine ca ea este un adevarat "pedagog" spre Hristos, spre revelatia deplina (Galateni 3, 24), pastrandu-si caracterul de "praeparatio evangelica", ramanand valida insa doar la acest nivel.

 

De asemenea, referitor la Coran, se stie ca un sfert din continutul sau cuprinde istorisiri si invataturi luate din Scripturile crestine si iudaice. Mahomed, nu numai ca a luat texte din Sfanta Scriptura, dar considera ca aceste texte sacre sunt de origine divina. Astfel, "Mahomed nu numai ca a fost convins de adevarul divin revelat in aceste Scripturi, dar le-a folosit ca punct de referire pentru a-si consolida mesajul sau pe temelii cat mai autentic divine.,". Insa, chiar daca exista si se accepta posibilitatea unei revelatii na­turale si in cadrul religiilor necrestine, chiar daca admitem o cunoastere a lui Dumnezeu pe cale naturala in sanul celorlalte religii si chiar daca islamul si mai ales iudaismul cuprind - mai mult sau mai putin - in­sasi revelatia directa a lui Dumnezeu, totusi revelatia pe care aceste reli­gii o poseda e depasita de Revelatia dumnezeiasca deplina, unica si sub­lima, in Iisus Hristos.

Revelatia in Iisus Hristos este Revelatia divina plenara, in sensul ca ea nu mai poate fi imbunatatita sau desavarsita, precum si ca nici nu mai este de asteptat in viitor o revelatie noua, adica alta, pentru omenire. Aceasta Revelatie plenara in Hristos este nu numai o suma de invataturi sau adevaruri, ci ea cuprinde si o ordine noua de viata asezata in Dom­nul nostru Iisus Hristos, adica plinatatea adevarurilor crestine si a haru­rilor mantuitoare.

 

Daca revelatiei precrestine ii revine doar o deplinatate relativa si un caracter propedeutic, Revelatia in Hristos este absolut deplina, desa­varsita si data pentru toate timpurile. Aparuta "la plinirea vremii" (Ga­lateni 4, 4), ea reprezinta incheierea si coroana revelatiilor divine ante­rioare, lucru despre care ne asigura insusi Mantuitorul : "Sa nu soco­titi ca am venit sa stric legea sau proorocii; n-am venit sa stric, ci sa im­plinesc" (Matei 5, 17). Cea" care o pastreaza insa si vegheaza permanent pentru dainuirea ei nealterata pana la sfarsitul veacurilor este Biserica in care Hristos insusi este prezent. Biserica este aceea care, prin misiu­nea ei (Matei 28, 19-20), o pune la dispozitie tuturor acelora care doresc si vor dori sa se impartaseasca din ea pana la a doua venire a Mantuito­rului, inconjurat de ingeri si plin de slava dumnezeiasca (cf. Romani 11, 15, 26 ; Marcu 8, 38 ; Luca 9, 26). 

 

Pr. Prof. Nicolae Achimescu

 

 

.

08 Octombrie 2007

Vizualizari: 5512

Voteaza:

Revelarea lui Dumnezeu in religiile necrestine 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE