Scurt istoric al semnului Sfintei Cruci

Scurt istoric al semnului Sfintei Cruci Mareste imaginea.

 

Scurt istoric al semnului Sfintei Cruci

 

Obiectul acestui studiu nu este de a face istoricul crucii ca semn in general, sau al reprezentarilor sale, si nici de a lamuri posibilele semnificatii ale acestui simbol. Scopul nostru este mult mai modest, anume de a pune la indemana credinciosilor ortodocsi ceea ce se cu­noaste din istoria insemnarii cu sfanta cruce, ca gest de pietate al crestinilor.

 

Semnul crucii facut pe frunte este unul dintre riturile cele mai vechi ale Bisericii. Ca majoritatea acestor rituri, are destule parti enig­matice pentru cel care studiaza practica si dezvoltarea lui in istoria Bisericii. Cititorul nostru va judeca el insusi daca, adunand invataturi extrase din literatura patristica si liturgica si coroborandu-le cu stu­diile  savante, am reusit sa ajungem la o viziune mai precisa asupra acestui semn. Chiar din acest exordiu ne exprimam ignoranta  cu pri­vire la multe aspecte legate de acest subiect.

 

Sa adaugam ca diferentele de uz in modul de a se face semnul crucii au constituit, printre altele, un punct de dezacord intre Biserica ortodoxa si cea catolica. N-ar avea nici un rost sa le reproducem si sa prelungim astfel desartele si subiectivele consideratii ale unei gresite apologetici. Problema este nu de a sti daca trebuie sa facem semnul crucii cu palma deschisa, cu doua sau trei degete, de la dreapta la stanga, sau invers, nici sa evaluam a posteriori justificarile teologice ale acestor practici diferite. Mai curand este necesar sa vedem daca cel care se inseamna cu Sfanta Cruce se face, prin aceasta, partas al lui Iisus Cel rastignit si inviat. Daca cu adevarat se impartaseste din darul acestei prezente in chip viu, cu o dragoste si o credinta care sa-l duca la acceptarea slujirii pentru a ajunge apoi la dobandirea, cu El, a slavei. De asemenea, prin studiul nostru dorim sa punem in lumina lauda si cinstirea crucii, ca binefaceri duhovnicesti, iar nu sa dam reguli de inchinare. Si aceasta cu atat mai mult cu cat semnul crucii nu este specific crestin nici ca gest, si nici ca forma; ca simbol al fericirii, crucea se regaseste pe peceti, pandantive si stele cu mult inainte de era crestina.

 

Acest fapt nu trebuie sa ne duca la concluzia ca crestinii ar fi imprumutat acest semn de la cultele pagane. Ei trebuie priviti mai curand ca mostenitori ai traditiei mesianice iudaice, dupa cum vom vedea. De aceea este necesar, inainte de a studia semnul crucii, sa zabovim putin asupra semnului "Tav".

 

Semnul Tav

 

In primele comunitati iudeo-crestine, credinciosii isi faceau pe frunte un semn care evoca altceva decat lemnul crucii pe care fusese rastignit Hristos. Cartea proorociei lui Iezechiel vesteste ca membrii comunitatii mesianice vor fi insemnati pe frunte cu semnul Tav. Litera Tav, ultima litera a alfabetului ebraic, il desemneaza pe Dum­nezeu, rol pe care, in alfabetul grec, il are omega. Pe vremea lui Iisus, litera Tav era reprezentata fie prin semnul crucii fie prin semnul "X". Putem deci sa credem ca semnul in forma de cruce despre care vor­beste   Iezechiel, pecetea, este chiar Numele lui Dumnezeu.

 

Astfel ca primii crestini, majoritatea de origine iudaica, erau in­semnati pe frunte cu litera Tav, care indica numele lui Iahve, in ziua botezarii lor. Cuvintele Sfantului Evanghelist Luca: "Cel ce nu-si poarta crucea sa si nu vine dupa Mine nu poate sa fie ucenicul Meu", pot cuprinde o aluzie liturgica la litera Tav in forma de cruce, marcata pe frunte.

 

Folosirea de catre crestini a Numelui lui Yahve, nu va parea ciu­data decat pentru cei care uita ca pentru comunitatile crestine primare, dupa cum marturiseste o omilie din secolul II, "Numele Tatalui este Fiul". In Apocalipsa, Sfantul Evanghelist Ioan, apostol si teolog, vor­beste despre "o suta patruzeci si patru de mii care aveau numele Lui (al Mielului) si al Tatalui Lui scris pe fruntile lor". Litera Tav cu care erau insemnati primii crestini desemna Cuvantul ca Nume al Tatalui si ii arata ca afierositi Lui.

 

Atunci cand comunitatile crestine au devenit majoritar grecesti, Tav a devenit Tau si a fost, in mod firesc, interpretat intr-un mod diferit.  El a fost inteles  ca simbol  al  crucii  pe  care a fost rastignit Hristos, mai ales ca multe pasaje ale Epistolelor Sfantului Pavel men­tioneaza "lauda" pe care o constituie crucea pentru crestini si o pre­zinta ca simbol al mantuirii omului.

 

La origine, crucea a fost privita nu ca aducere aminte de patima lui Hristos, ci ca un simbol al slavei Dumnezeirii revelate in Cuvantul intrupat. Chiar atunci cand va indica crucea pe care a fost rastignit Hristos ea va fi privita tot ca expresie a puterii dumnezeiesti care biruie moartea, cele patru brate ale sale aratand caracterul cosmic al lucrarii Sale mantuitoare.

 

Semnul crucii

 

Intalnim mai intai semnul crucii in ritualul botezului. De la in­ceputul secolului III, in Africa, ca si la Roma, insemnarea cu sfanta cruce constituie in mod traditional primul rit de initiere al catehumenilor. Ea era privita ca un semn indelebil si sfant al apartenentei la Hristos. Este de la sine inteles ca fiecare crestin era dator sa-l pastreze curat. Sfantul Ciprian ii incurajeaza pe martiri zicandu-le: "Fruntea ta sa fie intarita, pentru ca pecetea lui Dumnezeu de pe ea sa ramana intreaga". Acelasi sfant afirma despre cei care nu abjura­sera in timpul prigoanei ca "fruntea lor, curatita prin semnul crucii, nu primise coroana diavolului, ci se pastrase pentru cununa Domnu­lui". Fireste ca semnul crucii insotea administrarea tuturor celor­lalte taine.

 

Crestinii aveau o constiinta clara a faptului ca crucea era semnul ungerii lor. In epitaful lui Abercius (160-109?) se vorbeste despre crestinii din Roma ca despre "poporul insemnat cu pecetea straluci­toare". Aceasta pecete este, chiar slavitul semn al crucii inscris pe fruntea lor. Dar ucenicii lui Hristos stiau de asemenea ca ea era o arma de aparare, puternica cu adevarat in razboiul, nevazut, duhovnicesc, impotriva ispitelor diavolesti. De aceea ei isi aduceau aminte de mantuirea primita la botez facandu-si cruce pe frunte ina­inte de orice lucrare. Un text gnostic, Acta Ioannis (150-180), men­tioneaza explicit insemnarea trupului cu sfanta cruce. Foarte repede semnul crucii a inceput sa insoteasca, ca binecuvantare si mijloc de pro­tectie, fiecare act din viata de zi cu zi.

 

Dar semnul crucii a fost de asemenea inteles si ca forma de exorcizare, ca arma de atac pentru a pune pe fuga demonii si pentru a se vadi astfel desertaciunea puterii pe care ei pretind a o avea asupra acestei lumi. Lucrare dezvaluita in experienta martirilor: demonii si idolii pagani se prabuseau in fata crucii.

 

Semnul crucii pana in secolele VII - VIII

 

S-a remarcat, desigur, ca in toate pasajele citate este vorba despre semnul crucii facut pe frunte. Sa remarcam de asemenea faptul ca in Traditia apostolica a Sfantului Ipolit al Romei se fac referinte la uzul insemnarii cu sfanta cruce, precedat de o "suflare" facuta in palma, reiterare a insuflarii Duhului primita la botez. Acest obicei pare sa fi avut si el o anumita extindere, dupa cum o dovedeste o scrisoare a lui Iulian Apostatul catre episcopul Pergamului, Pegas, cazut si el din credinta. Imparatul il felicita pentru ca "n-a facut nimic din cele pe care le fac necredinciosii (a se citi: crestinii), adica insemnarea cu semnul blasfemiatorului (a se citi: Hristos), si pentru ca nu l-a fluierat (pe Iulian) in semn de dispret, dupa cum obisnuiesc acestia, caci in aceste doua acte constata cel mai inalt nivel al religiei lor: sa adreseze zeilor fluieraturi si sa-si faca cruce pe frunte". Vedem astfel ca sub domnia Apostatului crestinii isi pastrasera obiceiul din timpul perse­cutiilor de a-si manifesta prin fluierat dispretul fata de demoni si idoli si de a-si insemna fruntea cu sfanta cruce.

 

Daca a-si insemna fruntea cu sfanta cruce era o practica genera­lizata printre primii crestini, ea nu era exclusiva. Intr-adevar, in se­colul al II-lea Imnele lui Solomon, ca si Sfantul Iustin, fac aluzie la o insemnare a fetei cu sfanta cruce. Este vorba tot de o aducere aminte de taina botezului. Inca din primele secole, adultii care veneau sa se boteze erau supusi la numeroase exorcisme, in timpul carora sfintitii slujitori isi insoteau rugaciunile fie de punerea mainilor, fie de facerea semnului crucii pe frunte, pe urechi si la nari. Vom auzi vorbindu-se din nou  despre  aceasta practica  in secolul  XIII,  in  Spania.

 

Semnul crucii se facea cu degetul mare sau cu un alt deget. De altfel nici nu vedem cum s-ar fi putut face altfel pe suprafata mica a fruntii. De altfel, autorii din vechime care arata in ce mod trebuia facut semnul crucii pe  diferite  obiecte indica destul de des ca pentru aceasta se folosea un singur deget. In acest caz, ni s-ar parea mai fi­resc sa se fi folosit de intreaga mana, dar iata ca nu era asa. Putem deduce de aici ca daca procedau asa, o faceau pentru ca ei insisi se in­chinau astfel. Daca, pe deasupra, ne reamintim ca semnul crucii evoca, la inceput, pecetluirea de la botez, facuta de slujitor cu un deget, se intelegem de ce repetarea ei de catre credincios se facea in acelasi fel. In sfarsit, se pare ca actul de a pune o pecete, de a trasa sau de a in­scrie, se executa intr-un mod mai adecvat prin actiunea unui singur deget, decat a intregii maini.

 

Semnul crucii fiind un mijloc puternic de indepartare a demoni­lor, obiceiul de a-l face peste lucruri a fost, de la inceput, la fel de familiar pentru crestini ca cel de a se inchina ei insisi. Tertulian vor­beste despre faptul ca o crestina facea cruce peste asternut inainte de a se culca, ca despre un lucru cu totul firesc, dupa cum alte citate ne arata ca crestinii faceau acest semn peste majoritatea obiectelor de care se serveau.

 

Pietatea populara a facut din insemnarea cu sfanta cruce un obicei. Si pentru ca era obiceiul sa se faca multe cruci peste tot trupul, Ipolit al Romei ii asigura pe cititorii sai: "Atunci cand iti faci cruce... este sfintit intregul tau trup, din cap pana-n picioare". In ciuda acestui apel la sobrietate in gesturi, gasim in secolul al IV-lea obiceiul de a se insemna cu sfanta cruce fruntea, gura si inima, obicei pe care-l re­gasim in literatura duhovniceasca si care s-a pastrat pana astazi, fiind folosit atat de preoti, cat si de credinciosi, in cursul liturghiei catolice, inainte de citirea Evangheliei.

 

Sfantul Ambrozie al Milanului este teoreticianul unei alte prac­tici.  Remarcam ca in explicatia pe care el o da gestului inchinarii se face mai putin referire la practica baptismala, cat la imperativul mo­ral al vietii crestine. S-ar putea sa fim, aici, martorii unei evolutii care nu este lipsita de consecinte. "Sa avem semnul crucii pe fruntea noastra, pe inima noastra si pe bratele noastre; pentru ca trebuie sa-L marturisim intotdeauna pe Iisus Hristos; pe inima, ca trebuie sa-L iubim intotdeauna pe El; pe bratele noastre, pentru ca trebuie intotdeauna sa lucram pentru El".

 

Se poate ca aceasta tendinta de a inmulti insemnarea cu mici cruci peste tot trupul sa fi dus la modificari in felul de a se inchina. Astfel, acest obicei, despre care ne relateaza Sfantul Ambrozie al Milanului, de a se face patru cruci: pe inima si pe brate (prin care cu greu s-ar putea intelege altceva decat umerii), poate fi prefigurarea unui singur semn, mare, al crucii pe care il facem astazi si care le-a inlocuit pe celelalte. "Viata Sfintei Nino" - luminatoarea Armeniei - scrisa in secolul VIII, ne arata ca acest mod de a-ti face cruce ii este familiar.   

                                      

Evolutiile locale pe care le atesta diferitele marturii pe care toc­mai le-am amintit se vor cristaliza in secolele VII-VIII, cu prilejul crizei monofizite si monotelite, care a facut obiectul unor pasionale dispute teologice. Intr-adevar, pentru a protesta impotriva ereticilor monoteliti care acordau faptului ca se insemnau cu sfanta cruce folo­sind numai un deget semnificatia unei atestari publice a invataturii lor, gresite, ortodocsii incepura a-si face cruce cu doua degete, exprimandu-si astfel credinta lor cu privire la cele doua firi si la cele doua vointe in Hristos. Sub aceasta forma semnul crucii a trecut, la slavi si a fost pastrat astfel pana la reforma patriarhului Nicon  (1652).

 

Acest fel de a se inchina apare ca total rupt de gestul facut in taina botezului. Semnul Sfintei Cruci devenise un mod de protest al ortodoxiei - fata de erezii. Aceasta ne lasa sa credem ca credinciosii au inceput sa faca acest gest intr-un fel cat mai vizibil, ceea ce presu­pune un gest mai amplu decat mica cruce facuta pe frunte. Un unic mare semn al crucii facut pe intreg trupul, in felul descris de Sfantul Ambrozie, a inlocuit astfel micile cruci, facute pe diferitele parti ale trupului.

 

Acest nou fel de intelegere a semnului crucii, ca gest de  atestare a dreptei credinte, ne ingaduie in continuare sa intelegem de ce, odata potolita cearta monotelita,  Biserica greaca a introdus obiceiul de a se inchina cu trei degete,  spre slava Sfintei Treimi. Fara indoiala se exprima aici, printr-o reintoarcere la traditia originara, sentimentul ca identitatea crestinului isi avea izvorul si taria in relatia cu Sfanta Treime, caci fusese botezat "in numele Tatalui, al Fiului si al Sfantu­lui Duh". Este foarte probabil ca, inca din vechime, unii sa fi insotit inchinarea cu formula rostita la botez, chiar daca nu avem nici o marturie despre aceasta. Acest fel de a se inchina, cu trei degete, va deveni incetul cu incetul general si comun pentru Orient si Occident, dupa cum vom vedea mai jos, la inceputul secolului al XII-lea.

 

"Semnul mare" al crucii in Occident

 

Toate acestea ne fac sa ne gandim ca, daca inchinarea cu un sin­gur mare semn al crucii era un obicei curent in Orient cu incepere din secolul al VIII-lea, el era desigur cunoscut si in Occident, cu toate ca nu gasim atestari cu privire la aceasta inainte de a doua parte a seco­lului al XII-lea. Intr-adevar, daca cronicarul care istoriseste moartea lui Carol cel Mare foloseste o formula destul de vaga pentru a descrie acest gest, gasim, dimpotriva, toate precizarile necesare intr-o carte englezeasca, intitulata Ancren Riwle (scrisa pe la 1160), in care auto­rul da sfaturi calugarilor, mai ales cu privire la rugaciunile dinainte de culcare : "Ziceti : Christus vincit + Christus regnat + Christus imperat +, facand trei cruci cu degetul mare pe frunte ; apoi : Ecce crucem + Domini, fugite partes adversae : Vicit leo de tribu Juda, radix David, Aliluia (O cruce mare, ca la Deus in adjuto-rium meum, zicand Ecce crucem Domini); apoi: patru cruci in cele patru parti, zicand aceste patru fraze : Crux +fugat omne malum. Crux + est reparatio rerum. Per crucis hujus signum + fugiat procul omne malignum. Et per idem signum + salvetul quodque benignum. In sfarsit, inchinati-va voi insiva si patul vostru cu sfanta cruce : In nomine  Patris et Filii et Spiritus Sancti. Amen".

 

Fara indoiala ca "o cruce mare, ca la Deus in adjutorium" era semnul crucii pe care-l cunoastem astazi.  Constatam ca in Occident, cel putin pana in secolul al XIII-lea, in formele de devotiune se intal­neau atat-semnul mare al crucii, cat si mici semne ale crucii facute pe anumite parti ale trupului, in semn de aparare de rau, ca si altele fa­cute in aer pentru a indeparta duhurile rele.

Curand, crucea mare, facuta de la frunte la piept si la umeri, a dobandit in mod progresiv un loc preponderent, fiind insotita, cand era prilejul, de invocarea Sfintei Treimi, dupa cum am vazut mai sus.

 

Felul insemnarii cu sfanta cruce in Occident

 

Aelric, un autor de predici scrise catre 1100, le spune ascultatori­lor sai ca "trebuie sa ne inchinam cu trei degete, in cinstea Sfintei Treimi".

 

Iata cum se exprima papa Inocentiu ai III-leam cu privire la acest subiect : "Semnul crucii trebuie sa se faca cu trei degete, pentru ca se face in numele Sfintei Treimi, despre care profetul zice : "Cu trei degete a tinut pamantul" (versiunea franceza a textului din Isaia 40, 13 ; in rom. "pamantul il cuprinde in pumnul Lui", n.tr.). Acest semn se face de sus in jos, iar apoi de la dreapta la stanga, pentru ca Iisus Hristos S-a pogorat din, cer pe pamant si a trecut de la evrei la nea­muri. Unii, totusi, fac semnul crucii de la stanga la dreapta., aratand astfel ca trebuie sa trecem de la stricaciune la slava, tot asa cum Hris­tos a trecut de la moarte la viata, si de la salasiuirea in intuneric la lumina raiului..."

 

Cativa ani mai tarziu, un episcop spaniol, Luc de Tuy, scrie : "in ceea ce priveste semnul crucii se pune intrebarea daca, atunci cand se inchina, credinciosii trebuie sa o faca de a stanga la dreapta, sau de la dreapta la stanga. La aceasta raspundem ca, potrivit invataturii si tra­ditiei pe care le pastram cu credinciosie, ambele feluri sunt bune, am­bele sfinte si ambele in stare sa biruiasca puterea vrajmasului ; atata doar, sa fie facute de crestini cu toata cucernicia. Totusi, vazand ca multi se straduiesc, incredintati de dreptatea lor, sa inlature una dintre cele doua metode si sustin ca nu trebuie sa facem semnul crucii de la stanga la dreapta, potrivit celor predate noua de Parinti va vom spune cateva cuvinte cu privire la acest subiect, izvorate din iubire crestina. Intr-adevar, atunci cand Domnul nostru Iisus Hristos, in ma­rea Sa milostivire, a venit in lume pentru a rascumpara neamul ome­nesc, S-a coborat la noi de la Tatal ; S-a pogorat la stanga, ca sa zicem asa, la iad, si apoi, inaltandu-Se la cer, S-a asezat de-a dreapta Tata­lui. Or, tocmai aceasta este semnificatia gestului inchinarii, pe care il face orice crestin: unindu-si trei degete, le ridica la inaltimea fruntii si zice : in numele Tatalui; le coboara apoi pana la barbie, zicand : si al Fiului; le duce apoi la stanga, zicand :  si al Sfantului Duh;  si, in sfarsit, la dreapta, spunand : Amin".

 

Dincolo de felul propriu al spaniolilor de a se insemna cu semnul crucii dupa traditia veche, despre care am vorbit mai sus, sa notam faptul ca spiritul celor doua texte citate este diferit. Primul pare a considera normala inchinarea de la dreapta la stanga (fara ca, din aceasta cauza, sa dispretuiasca sau sa interzica celalalt mod de inchi­nare, despre care autorul nu mentioneaza cum s-a introdus in uz). Papa Inocentiu al III-lea se multumeste sa atribuie o semnificatie spi­rituala diferita celor doua feluri de inchinare.

 

Al doilea citat, dimpotriva, le lauda deopotriva pe amandoua, dar este evident ca practicantii acestor moduri diferite de inchinare nu mai coexista pasnic : cei care tin traditia veche (deveniti, fara indoiala, minoritari la acel moment) sunt priviti ca avand o atitudine ostila fata de ceea ce este, de fapt, o inovatie, dar care, pe de alta parte, trebuie sa fi fost destul de veche, de vreme ce Luc de Tuy o priveste ca pe o traditie primita de la parinti. Vadindu-si preferinta, el atribuie aces­tui mod, si numai acestuia, o semnificatie spirituala asemanatoare celei pe rare o gasim si la papa Inocentiu al III-lea.

 

Putem sa spunem deci ca in felul de a se inchina, in Occident, in secolele VIII-XIII, a avut loc o evolutie lenta, inovatia de a face semnul crucii de la stanga la dreapta intrand, incetul cu incetul, in uzul curent, fara ca ierarhia sa se alarmeze. Se poate totusi spune ca acest fel de inchinare, chiar daca este adesea mentionat fara a fi blamat, nu a fost niciodata in mod clar recomandat.

 

Dupa cum am spus, cei care tineau practica veche erau foarte putini in secolul al XIII-lea si numarul a scazut intr-atat, incat unii liturgisti din secolele XIV - XV, cu toate ca afirmau vechimea si autoritatea vechiului fel de a se inchina, ei insisi practicau noul fel de inchinare.

   

S-a remarcat desigur ca,  in toate textele citate, semnul «mare” al crucii   se   facea   cu   trei   degete.   S-a   pus   intrebarea   la   ce   data s-a  introdus   in   uzul   occidental  felul de  a  se inchina  cu  intreaga  mana. Dom S.  Baumer afirma, ca benedictinii si misionarii lor au introdus acest  fel  de  inchinare  in  secolul  VIII.   Pe   de  alta  parte,   H.  Leclercq afirma :   "In   Biserica   latina  s-a  produs   o   schimbare   in   secolul   XIII adoptandu-se felul nou de a se inchina, cu mana deschisa si toate degetele unite...". Ar fi foarte greu sa aratam care dintre cei doi savanti autori are dreptate.  In fond,  se poate  ca acest fel de  a se inchina sa se fi practicat in timpul  mentionat de  Baumer,  dar nu  de  o  maniera generala, asa cum afirma el, si ca el s-a propagat lent pana la a deveni  majoritar in cursul secolului XIII,  mentionat de celalalt autor.  Aceasta ar   explica   de   ce   nici   patriarhul   Fotie,   nici   Mihail   Cerularie nu le reproseaza  latinilor  aceasta  practica,   pe   care   o   vor deplange   abia in a  doua  parte  a  secolului  XI.  In  ciuda  acestui  fapt,   papa  Inocentiu al  III-lea  si  Luc  de  Tuy  recomanda  inchinarea   cu   trei   degete si nu pomenesc de practica inchinarii cu mana deschisa.

 

Nu se cunoaste motivul pentru care s-a introdus aceasta noua practica. Si se pare ca benedictinii secolului XIV (admitand ca pre decesorii lor au fost initiatorii acestui obicei) nu mai practicau acest fel de inchinare, de vreme ce indicau novicilor vechiul mod de inchinare, cu trei degete.                                                                   

 

Incheiere

Istoria insemnarii cu sfanta cruce, nu se opreste, bineinteles la secolul XIV. Chiar daca regulile generale privind felul inchinarii erau de acum fixate in traditiile diferite ale Orientului si Occidentului in cadrul fiecareia dintre ele pietatea credinciosilor sau temperamentul lor national nu s-au ferit de unele accente originale. Nu se pune aici problema judecarii acestor practici diferite, ci de a constata ca ele exista. Astfel, in Occident vedem, de exemplu, in tarile de cultura hispanica, forme curioase, care merita notate. "Spaniolul pios isi face mai intai cu degetul mare o mica cruce pe frunte, pe buze si pe piept, zicand : Prin semnul + sfintei cruci, mantuieste-ne + de vraj­masii  nostri,   Iisuse + Dumnezeul  nostru.   Urmeaza   apoi  o   cruce   mare, facuta larg, cu mana coborand mult in josul pieptului, insotita de cuvintele : In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin. In sfarsit, potrivit obiceiului... copilul spaniol, ca si numerosi adulti, de altfel, adauga o mica ceremonie care, pentru privitor, pare a consta in sarutarea degetului mare. In realitate, se saruta crucea formata prin asezarea degetului mare peste aratator...".

          

Si Bisericile ortodoxe prezinta diferente si inca atat de insemnate incat, dupa felul de a se inchina, se poate, recunoaste nationalitatea credinciosilor. Un semn mare ai crucii insotit de o plecaciune adanca facut de rusi difera de semnul crucii mic facut de-a lungul piep­tului, incheiat cu o lovitura tot pe piept, al grecilor, tot atat de mult cat amandoua difera de modul de inchinare romano-catolic.

 

S-a inteles desigur ca nu trebuie sa judecam aceste practici dife­rite, care ne descopera pietatea specifica a credinciosilor si spirituali­tatea popoarelor lor, ci sa ne verificam propriile obiceiuri. Si daca ele au devenit simpla obisnuinta, daca ele au degenerat in simple semnale de recunoastere confesionala, daca ele au alunecat spre un ritual magic, nascut din teama, nu ne ramane decat sa ne intoarcem spre taina pro­priului nostru botez ca sa regasim in el taria iubirii vii care da putere semnului crucii. Dar aceasta latura duhovniceasca si pastorala depaseste cadrul stramt al incercarii noastre.

 

Ieromonahul Nicolas Moulinier

 

(Trad. M. Bojin)

 

 

 

 



11 Aprilie 2014

Vizualizari: 33961

Voteaza:

Scurt istoric al semnului Sfintei Cruci 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.



RETELE SOCIALE