Sfintirea icoanelor, Traditie sau inovatie?

Sfintirea icoanelor, Traditie sau inovatie? Mareste imaginea.

Pentru crestinul ortodox, atat in cadrul liturgic cat si in viata de zi cu zi, icoana este o realitate sfanta si sfintitoare. Acesta este unul din temeiurile cultului si cinstirii icoanelor, care justifica inchinarea inaintea unei imagini sfinte dar nu si inaintea unui tablou religios.

Practica liturgica actuala prevede o randuiala a sfintirii icoanelor, printr-un preot sau un episcop, care le binecuvanteaza sau le unge cu untdelemn sfintit. Exista chiar slujbe speciale pentru sfintirea diferitelor tipuri de icoane: a lui Hristos, a Maicii Domnului, a sarbatorilor etc.

Numerosi teologi au semnalat insa faptul ca aceasta practica a sfintirii icoanelor a aparut relativ tarziu, nefiind conforma cu teologia icoanei, asa cum a fost marturisita la Sinodul VII Ecumenic. Mai mult, acestia sustin ca sfintirea icoanelor exprima o vadita influenta Romano-Catolica.

Desi practica mai noua apare ca o abatere de la invatatura cuprinsa in Traditia Bisericii cu privire la icoana, dupa cum vom vedea, si randuiala actuala isi are justificarile sale.

Icoana sfintita prin imaginea celui reprezentat si prin insemnarea numelui

In vechime nu exista practica sfintirii icoanelor. Gasim o marturie in acest sens in documentele celui de-al VII-lea Conciliu Ecumenic, care afirma ca icoana este sfintita prin imaginea celui reprezentat, si prin insemnarea numelui, care confirma prezenta.

Pana si iclonoclastii invocau ca argument impotriva cinstirii icoanelor lipsa rugaciunilor pentru sfintirea acestora, care sa le transfere din domeniul profan in cel sacru. Acestia sustineau ca asa cum a facut-o pictorul, icoana ramane mai degraba profana si fara valoare. Iata si raspunsul Parintilor: "fara rugaciune de sfintire, noi cinstim forma Crucii datatoare de viata. Doar forma Crucii ne este de ajuns pentru ca aceasta sa fie sfintita. Prin cinstirea pe care o aducem Crucii, prin semnul Crucii pe care il facem pe frunte si prin semnul pe care il facem in aer, ca o pecete, exprimam nadejdea ca ea va alunga demonii. Tot astfel, cand inscriem un nume pe icoana, facem sa urce cinstirea catre prototipul sau, si sarutand icoana si inchinandu-ne ei cu o cinstire potrivita, noi suntem sfintiti. [...] Realizand icoana Domnului, noi marturisim ca trupul Domnului a fost indumnezeit si cunoastem icoana ca nefiind nimic altceva decat imaginea care manifesta asemanarea prin imitarea Prototipului. Din aceasta cauza, icoana poarta numele Prototipului, care este singurul lucru pe care il are in comun cu prototipul insusi. Iata de ce sunt ele vrednice de cinstire si sfinte".

Patriarhul Nichifor al Constantinopolului ne invata ca trebuie sa deosebim doua moduri de sfintire: sfintirea prin rugaciunile Bisericii, - de pilda sfintirea apei la Boboteaza - si sfintirea care se face prin urmarea lui Hristos, prin participarea la lucrarea Sa, la cuvintele Sale, la moartea Sa - precum martiriul- . In primul caz, o rugaciune de sfintire este necesara; in al doilea insa, nu. Icoana nu apartine primei categorii, ci celei de-a doua. Asadar, ea este sfanta nu datorita unei rugaciuni de sfintire, ci datorita asemanarii cu prototipul si pentru ca poarta numele acestuia.

Icoana sfintita prin randuieli speciale

Problema sfintirii icoanelor se pune doar incepand cu secolul XVII, iar patriarhul Dositei al Ierusalimului o discuta intr-un lung rechizitoriu impotriva "schismaticilor", adica a romano-catolicilor.

In 1649 mitropolitul Petru Movila al Kievului a publicat Trebnik-ul (Kiev, 1649) in care include, pentru prima oara intr-o lucrare ortodoxa, o serie de slujbe scurte [molitfe] pentru sfintirea icoanelor.

La 1730 a aparut prima rugaciune de sfintire a icoanelor intr-un Evhologhion grecesc. Aceasta trebuia rostita de episcop (preot) asupra icoanei nou pictate. De asemenea, randuiala prevedea ca icoana sa fie unsa cu untdelemn sfintit in cele patru colturi.

Impotriva aceastei inovatii, Sfantul Atanasie din Paros nega necesitatea unei sfintiri a icoanelor, afirmand ca ele sunt lucratoare datorita asemanarii lor cu persoana reprezentata. Sfantul Atanasie insista mult asupra distinctiei teologice dintre esenta si energiile divine, adica esenta inaccesibila si energiile la care creatia poate participa. De aceea, noi credem in participarea reala la harul necreat si luminos al lui Dumnezeu. De asemenea credem ca acesta din urma sfinteste atat persoanele reprezentate cat si icoanele lor.

Sfantul Nicodim Aghioritul a fost de acord cu aceasta si l-a invocat pe patriarhul Dositei al Ierusalimului, care a spus ca sfintirea icoanelor este obicei "papistas" si o inovatie.

Parintele Stephan Bigam, care a si realizat un studiu teologic mai amplu asupra acestui subiect, afirma ca teologia exprimata in rugaciunile si practica sfintirii icoanelor ne apropie, in mod paradoxal, de atitudinea iconoclasta: "Icoanele sunt plasate deci in categoria obiectelor fabricate de artizani si oferite pentru slujba lui Dumnezeu, spre slava Sa. Iar pentru a inaugura folosirea lor, este rostita o rugaciune de sfintire. Dar intrebarea care se pune este chiar aceasta: icoanele intra in categoria obiectelor de care ne folosim pentru cult sau, mai degraba, apartin unei categorii aparte, pentru ca ele poarta, spre deosebire de obiectele de cult, asemanarea si numele lui Hristos sau al sfintilor? Se pare ca introducerea rugaciunii si a stropirii cu apa sfintita sau a ungerii cu untdelemn sfintit presupun ca o imagine a lui Hristos sau a sfintilor nu se deosebeste de celelalte obiecte de cult care, prin sfintire, stropire si ungere, devin vrednice de a fi introduse in slujirea liturgica a Bisericii. Prin rugaciunile si gesturile preotului, o imagine nesfintita, profana, trece in categoria sfintelor icoane. Dar nu este oare chiar aceasta pozitia aparata de catre iconoclasti ? Imaginile sfinte sunt pe nedrept numite sfinte, deoarece nu exista rugaciune de sfintire pentru a le transfera din categoria profana in spatiul sacrului, spuneau acestia".

Necesitatea sfintirii icoanei – dupa cum explica parintele Nikolai Ozolin - a aparut intr-o vreme in care imaginea a incetat sa fie conforma cu "chipul" zugravit, in acceptiunea straveche a cuvantului. Adica, atunci cand au incetat sa exprime in mod vadit sfintenia celui reprezentat. Credinciosii, dupa toate aparentele, erau ingrijorati de aceasta neconcordanta, si veneau la preot pentru ca slujitorul sa faca ceva pentru ca imaginea sa devina sfintita.

"Sfintirea ne-icoanei nu va face din ea o icoana".

Tot parintele Ozolin atrage atentia asupra faptului ca ritualul sfintirii nu poate sa faca din orice imagine o imagine sfanta:  "Daca imaginea, prin stilul sau si particularitatile stilistice nu este o icoana, ea nu poate deveni icoana doar prin stropirea cu aghiazma. De aici rezulta ca singura acceptiune a actului sfintirii icoanei este acela in care chipul pictat este acceptat de Biserica, adica prin aceasta sa se recunoasca ca respectivul chip (prin calitatile sale) poate participa la viata liturgica a Bisericii. Iar credinciosii intr-adevar se pot ruga in fata acestei icoane, iar chipul trebuie sa ajute rugaciunea. In acest caz, preotul sau episcopul poate savarsi sfintirea: dupa o examinare atenta (slujitorul trebuie sa inteleaga astfel de chestiuni), acesta poate spune "da", daca vom sfinti acest chip, el va putea sluji intereselor Bisericii. Daca reprezentarea nu intruneste calitatile necesare, atunci slujitorul poate spune categoric: "nu, aceasta imagine nu o voi sfinti, pentru ca sfintirea ne-icoanei nu va face din ea o icoana".

Pierderea sensului icoanei

Aceasta problematica este cu atat mai actuala cu cat icoana autentica, imaginea sfanta, sufera astazi de o relativizare evidenta. De la imaginea lui Hristos sau cele ale sfintilor de pe copertile cartilor sau din ziare - alaturate uneori unor imagini de-a dreptul scandaloase -, pana la iconitele pietiste de pe diverse tarabe din ograda locasurilor de cult, avand pe verso scris cu litere mari "SFINTITA", toate acestea sunt expresia unei intelegeri gresite a teologiei icoanei.

Mijloacele tehnologice moderne au contribuit din pacate negativ la aceasta stare de fapt. Traim vremea cand icoanele autentice sunt rare nu numai in pangarele bisericilor, ci si pe iconostasele lor. Asta pentru ca ne este mai la indemana icoana ce iese de sub tipar, decat cea care se naste sub penelul iconarului. Astazi, daca ai suficient tus si beneficiezi de mijloacele tehnice, aduci la lumina multime de icoane. Numai ca icoana nu va putea fi niciodata supusa rigorilor productiei in masa. Iconarul, pe linia Traditiei, se roaga pictand si picteaza rugandu-se. In acest sens, iconarul este un adevarat teolog. Teologia sa talmaceste Cuvantul nu prin cuvant, cat prin linie, forma si culoare.

Poate nu atat de icoane autentice ducem noi astazi lipsa, si nici de adevarati iconari. Lipsa, o purtam fiecare in suflet, pentru ca am pierdut sensul profund al icoanei. Ea nu ne mai conduce spre Prototip pentru ca noi nici macar nu-l mai cautam. Icoana autentica vorbeste astazi lumii intr-o limba pe care multi dintre noi am incetat sa o mai vorbim. O limba aproape "moarta” pentru o lume ce paseste cu pas grabit catre propria moarte. Totusi, mesajul icoanei inseamna mai presus de toate partasie la Viata.

In acest sens, nu trebuie sa pierdem din vedere, dupa cum spune Vladimir Lossky, accentuand personalismul icoanei, ca aceasta reprezinta "inceputul vederii fata catre fata". Cu alte cuvinte, vederea lui Dumnezeu incepe, intr-un anume sens, din viata aceasta prin icoana.

Radu Alexandru

01 Februarie 2013

Vizualizari: 9625

Voteaza:

Sfintirea icoanelor, Traditie sau inovatie? 5.00 / 5 din 5 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE