Transmiterea textelor biblice ebraice

Transmiterea textelor biblice ebraice Mareste imaginea.


Transmiterea textelor biblice ebraice

 

Inainte de a ajunge la forma sa prezenta, textul ebraic al Vechiului Testament a parcurs mai multe etape: prima etapa a fost cea a transmiterii "orale"; a urmat etapa in care istorisirile, legendele, scrisorile, notele arhivale, proverbele si multe alte acte au fost adunate si fixate in scris in diferite manuscrise. A treia etapa a fost cea a canonizarii cartilor biblice, moment in care joaca un rol important aspectul religios al fixarii in scris a textului: de acum inainte, acest text, in forma lui specifica, va fi privit drept autentic si normativ. Aproximativ in acelasi timp incepe si procesul multiplicarii si transmiterii textului prin intermediul copiilor. Studiul de fata aduce inaintea cititorului o trecere in revista a modalitatilor incipiente de redactare a textelor biblice ebraice.

 

Alcatuirea unei istorii a textului biblic, de la inceputul transmiterii manuscrisului pana la inventarea tiparului este acelasi lucru cu alcatuirea unei istorii complete a iudaismului si crestinismului.

Toate marile evenimente din istoria evreilor si crestinilor, toate marile probleme teologice si toate disputele scolastice si-au lasat amprenta asupra textelor biblice, atat in limbile originale, cat si in numeroasele versiuni in limbile popoarelor convertite la crestinism. Iudaismul s-a aratat interesat in special de pastrarea cu sfintenie a textului ebraic al Vechiului Testament, in timp ce crestinismul, preocupat de misionarism, a incercat sa traduca textul Bibliei si sa il faca accesibil tuturor neamurilor.

 

Majoritatea versiunilor textuale ebraice intalnite in editiile moderne ale Bibliei Ebraice se bazeaza pe manuscrise ce dateaza din perioada secolelor IX-XI d.Hr. in general, textele sunt create in comunitati sau societati cu scopul de a transmite ceva. Pe vremuri, textele erau mult mai orientate spre masele largi, intrucat erau compuse de preoti, poeti, cantareti; astfel de oameni aveau rolul de a instrui comunitatea, de a compune cantece sau de a scrie poezii pentru momente speciale. Textele scrise se citeau cu prilejul unor evenimente festive, pentru a legitima fie dreptul comunitatii asupra pamantului in care traiau, diferitele oranduiri sociale, fie anumite credinte si obiceiuri.

 

Intrucat pe vremuri cartile nu erau protejate de legi de copyright sau drept de autor, textul propriu-zis putea fi oricand schimbat, dupa bunul plac al oricui. Atata vreme cat oamenii care citeau si foloseau aceste carti se socoteau pe sine o veriga din lantul istoriei, aveau dreptul sa intervina in text, asa cum faceau si membrii sectei de la Qumran, care se considerau adevaratul Israel. Adevaratele elemente unificatoare ale unei societati erau credinta, obiceiurile, traditiile si nicidecum textele; textele erau numai instrumente ale traditiei. Astazi este clar ca atat in vechiul Israel, cat si in comunitatile iudaice de mai tarziu au coexistat diferite versiuni ale aceluiasi text; cu timpul, astfel de versiuni au interactionat, influentandu-se reciproc. In acelasi timp, in conditiile in care diferitele versiuni ale unei istorisiri sau ale unui poem coexista mai mult intr-o anumita comunitate, tind sa devina mai omogene in caracter. Manuscrisele nu reprezinta "obiecte moarte" aruncate pe rafturile bibliotecilor, ci marturii ale traditiilor vii ale unor comunitati; cercetatorul biblic priveste manuscrisele ca pe o parte a curgerii istoriei, a traditiilor aflate in permanenta miscare.

 

Textele care stau la baza Vechiului Testament au trecut prin diferite procese si stadii de dezvoltare, "versiuni" ale aceluiasi text intalnindu-se in diferite localitati. in asemenea situatii, oricine poate "corecta" o versiune pe baza alteia, de exemplu, versiunea ebraica a cartii Ieremia pe baza versiunii din Septuaginta sau a textului paralel descoperit la Qumran. Pe de alta parte, astfel de texte, desi au trecut prin etape redactionale diferite, contin totusi lungi pasaje care sunt identice sau foarte asemanatoare. Daca apare o deosebire intre texte, datorata unor activitati redactionale diferite, o astfel de deosebire nu constituie o "varianta" in sensul critic-textual al cuvantului. Un text poate fi socotit "varianta", numai daca, in urma compararii textelor, se demonstreaza ca este vorba despre o copie a unui text original. In procesul de copiere a textelor, se faceau foarte multe greseli. Pentru a putea detecta si indrepta greselile scribilor, pentru a putea identifica eventualele interventii redactionale in text sau adevaratele variante textuale, avem nevoie de informatii privind materialul folosit in trasmiterea textelor, alfabeturile intrebuintate de-a lungul secolelor, greselile obisnuite pe care le faceau scribii atunci cand copiau textele, practicile folosite de scribi la transcrierea manuscriselor etc.

 

Chiar si astazi, in secolul XXI, exista foarte multi oameni analfabeti; este lesne de inteles ca odinioara, cand textul ebraic al Vechiului Testament se copia de mana, arta scrisului era practicata de un grup privilegiat de oameni. Acest grup era alcatuit din trei categorii importante: "scribii oficali" sau "secretarii", "autorii" si "teologii". La II Regi 22, 3 se face referire la Safan, scriitorul regelui Iosia. Din IV Regi 18, 18, 37 rezulta ca scribul   (sau secretarul oficial al regelui avea aceeasi demnitate cu cea a capeteniilor  de osti: "Si chemand aceia pe rege, au iesit la ei Eliachim, fiul lui Hilchia, capetenia curtii domnesti, Sebna scriitorul si Ioah cronicarul, fiul lui Asa; .Dupa aceea a venit Eliachim, fiul lui Hilchia, capetenia curtii domnesti, Sebna scriitorul si Ioah cronicarul, fiul lui Asaf, la Iezechia, cu hainele sfasiate si i-au spus vorbele lui Rabsache." Asemenea regilor, persoane particulare puteau avea proprii secretari personali: Baruh, de exemplu, a fost scribul profetului Ieremia (Ieremia 36, 4). Secretarii oficiali purtau diferite titluri, in functie de locul in care isi desfasurau activitatea; in general erau desemnati prin numele de "scribi"; mai apar si sub denumirea de "cronicari" (II Regi 8, 16): dtoto si "povatuitori" (Deuteronom 1, 15; Numerii 11, 16). "Autorii", cea de-a doua categorie mentionata mai sus, era alcatuita din poeti, predicatori, filosofi, povestitori; parte din mostenirea lor se gaseste in pasajele narative, poetice, profetice si filosofice ale Vechiului Testament. Cea de-a treia categorie se refera la "teologi", in majoritatea lor preoti; cu timpul, scribii oficiali s-au alaturat teologilor (I Ezdra 7, 6), iar mai tarziu isi vor face aparitia fariseii, saducheii si alte scoli teologice.

 

O alta categorie de invatati erau cei care copiau textele. Se pare ca cele doua "table ale legii" (Iesirea 32, 15), erau de fapt doua copii ale Legii, dintre care una se pastra in Cortul Marturiei, iar cealalta in alt loc, fiind destinata lecturarii in public, cu anumite ocazii (Deut 10, 5; 31, 9-13). Chiar si Sfanta Scriptura pomeneste de copii ale unor scrisori oficiale: "Iata copia de pe scrisoarea ce au trimis catre regele Artaxerxe: "Slugile tale, oamenii de dincolo de Eufrat. indata ce s-a citit scrisoarea aceasta a regelui Artaxerxe, inaintea lui Rehum si a lui Simsai scriitorul si a tovarasilor lor, acestia au trimis indata la Ierusalim si cu puterea armelor au oprit lucrarile Iudeilor" (I Ezdra 4, 11, 23); "ii dadu de asemenea si o copie de pe porunca domneasca, cuprinsa in hrisovul dat in Suza pentru starpirea lor, ca sa-l arate Esterei si sa-i dea de veste despre toate" (Estera 4, 8).

 

Printre cladirile descoperite la Qumran se numara si un scriptorium, acolo unde membrii comunitatii copiau textele biblice si alcatuiau noi texte despre viata comunitatii; se presupune ca procesul de copiere al textelor avea loc in felul urmator: o persoana citea cu voce tare textul de baza, in timp ce copistii asterneau in scris ceea ce auzeau. in acest fel, se puteau alcatui mai multe copii in acelasi timp. Copierea textelor se mai putea face si de o singura persoana care citea cu voce joasa un text, iar apoi scria ceea ce citise. in aceste conditii se puteau strecura foarte usor in textele copiate greseli de auz, de vedere sau de atentie.

 

Este limpede ca scribii incercau sa corecteze greselile pe care le descopereau in textele copiate. Adeseori, scribul taia cu o linie cuvantul gresit si scria deasupra cuvantul corect; daca greseala se referea la vreun cuvant sau la vreun pasaj lipsa, scribul il adauga fie in spatiul liber dintre randuri, fie la marginea randului. intrucat copistii nu lucrau mecanic la transcrierea textelor, ci se implicau afectiv in munca pe care o faceau, isi exprimau uneori consimtamantul fata de cele relatate in text prin scrierea catorva cuvinte de lauda la marginea randurilor. Un copist ulterior, care folosea textul respectiv drept text de baza, nu stia daca notele marginale reprezentau o corectie a vreunei omiteri anterioare sau daca era o simpla remarca a copistului anterior. Asa se face ca astfel de note marginale, numite glose au ajuns sa fie incluse in textele copiate, ulterior fiind recopiate de catre alti copisti ca si cum ar fi fost parti integrante ale textului de baza.

 

Generatiile urmatoare de scribi, intre care se numara si masoretii, nu aveau voie sa schimbe nici macar un cuvant din textele copiate. Chiar daca se gandeau sau daca erau siguri ca un anumit pasaj din textul de baza era gresit, nu aveau dreptul sa modifice textul; puteau cel mult, cu ajutorul anumitor semne, sa indice natura problematica a unor pasaje si sa sugereze pe marginea textului o alta varianta pentru pasajul respectiv.

 

Acest control strict asupra textului a fost introdus totusi destul de tarziu.

 

Natura materialelor de scris pe care le foloseau oamenii de odinioara face ca lucrarile lor sa fie demne de toata admiratia. Un mare numar de inscriptii erau gravate in piatra, asa cum este cazul inscriptiei descoperite in anul 1880 in canalul pentru adus apa in cetate construit de catre regele Iezechia. Pe langa piatra, ca material de scris mai exista si tabla, mentionata la Isaia 30, 8 alaturi de carte. Tabla consta probabil din doua bucati plate din lemn, unite in partea din spate printr-o balama. Dupa cum se stie, tablitele de lut se foloseau foarte mult nu numai pentru a consemna anumite contracte, dar si pentru a reda in scris istorii intregi. Desi textul Vechiului Testament, in prima sa forma, a aparut pe materialele consemnate mai sus, copistii perioadei post-exilice dispuneau in mod sigur de materiale mult mai bune. Dintre acestea, cel mai des folosit pentru consemnarea in scris a textelor mai lungi, asa cum erau si textele Vechiului Testament, era sulul de pergament  pe care textul se scria in coloane, fiecare coloana avand 30-55 de litere pe rand. Nu se stie cu siguranta cand a aparut papirusul pentru prima data; era folosit probabil in timpul lui David, la redactarea scrisorilor. in Babilonia, papirusul a fost folosit pentru prima data in secolul IX i.Hr. Este posibil ca anumite texte ale Vechiului Testament sa fi fost scrise pe papirus chiar inainte de exil.

 

Cercetarea sigiliilor din perioada biblica a luat un avant deosebit in ultimul timp datorita descoperirii neasteptate a catorva colectii de bule ce poarta inscriptii ebraice. O bula ia nastere prin imprimarea unui sigiliu pe o bucata de argila atasata unui document scris; astfel, in mod evident, bula contine oarecum mai multe informatii decat insusi sigiliul. Cu putin timp in urma, bulele si sigiliile ebraice cunoscute puteau fi numarate pe degetele unei singure maini, insa in prezent, pe masura ce numarul lor creste, iar tehnica moderna de cercetare avanseaza, ne dam pe deplin seama de extraordinara valoare istorica si culturala a acestor bule si sigilii.

 

Profesorul Nahman Avigad de la Universitatea Ebraica din Ierusalim, cel mai bun expert din lume in domeniul pecetilor ebraice, se plangea, in anul 1978, de faptul ca "desi au fost descoperite sute de peceti si inscriptii ebraice datand din perioada biblica, nici unul din posesori nu a fost identificat cu vreo persoana mentionata in Biblie". In zilele noastre, aceasta  situatie s-a imbunatatit considerabil pentru ca, pentru prima data, posesorii a doua sigilii care au imprimat doua din bulele ansamblului de fata, au putut fi identificati cu personaje mentionate in Vechiul Testament. Studiind imprimarile sigiliilor personale ale lui Berekhyahu Baruh, fiul Neria, scribul (secretarul si tovarasul credincios al Profetului Ieremia) si Yerahmeel, fiul imparatului (despre care se spune ca a fost trimis sa-i aresteze pe Ieremia , si Baruh din porunca imparatului), nu putem sa nu-i asociem pe cei doi cu personajele care au jucat un rol atat de important in evenimentele furtu­noase de la curtea regala, inainte de distrugerea Ierusalimului in 586 I.Hr.

 

Cea mai importanta descoperire de acest fel a avut loc in colonia militara de la Elephantine, in Egiptul de Jos, unde au fost scoase la lumina numeroase papirusuri aramaice din perioada persana (secolele V-IV I.Hr.). Acestea reprezentau documente juridice si administrative, ce cuprindeau scrisori, acte de vanzare, acte de casatorie, documente financiare si altele. Papirusurile erau impaturite de mai multe ori si legate cu sfoara, pe care se aplica apoi o singura bula imprimata de un sigiliu fara inscriptie. O alta descoperire importanta a fost facuta in anul 1962 intr-o pestera din Wadi Daliyeh, la nord de Ierihon. Aceasta pestera a servit drept refugiu pentru persoanele bogate din Samaria care au fugit din fata armatelor lui Alexandru cel Mare. Acestia au adus cu ei documente juridice scrise in aramaica datand de la sfarsitul perioadei persane (a doua jumatate a secolului al IV-lea I.Hr.). Papirusurile, aflate intr-o stare avansata de deteriorare, erau sigilate cu bule, din care s-a recuperat un numar de 128 de exemplare. Fiecare document era sigilat cu mai multe bule, iar unul dintre ele era legat cu o sfoara pe care se gaseau inca 7 bule destul de bine conservate. Acest tip de document se deschidea numai atunci cand aparea o problema juridica. Bulele purtau motive ornamentale din repertoriul greco-persan. Un alt exemplu interesant de utilizare a bulelor a fost descoperit in 1909 la Avroman, in indepartatul Kurdistan. Acolo a fost scos la lumina un vas de piatra continand mai multe documente pe pergament, rulate si sigilate cu bule. Trei dintre ele s-au pastrat. Doua dintre documente sunt in greaca si unul in aramaica, datand din secolul al Hl-lea I.Hr. Ele au fost scrise si sigilate astfel: textul a fost scris de doua ori, o data in original, in partea de sus a pergamentului, iar a doua oara in "copie", in partea de jos, cu un spatiu lasat intre cele doua scrieri ale textului; partea de sus era apoi impaturita si legata cu o sfoara care era trecuta prin niste gauri mici facute in portiunea goala dintre cele doua texte. Bucati de argila erau apoi ( aplicate prin apasare pe sforile ce legau documentul si erau imprimate cu sigiliile tuturor partilor implicate in contract. Textul din partea de jos a pergamentului ramanea deschis pentru a putea fi oricand controlat,  nefiind sigilat. Aceste documente de la Avroman sunt exemple rare, "documente duble", ce prezinta o jumatate sigilata cu bule si o alta nesigilata. In latina, portiunea impaturita era cunoscuta sub numele de scripta interior, in timp ce portiunea nesigilata se numea scripta exterior. Daca versiunea nesigilata era contestata, se putea deschide partea din interior pentru confruntarea textelor in prezenta autoritatilor. Aceasta practica a "documentelor duble" (sau "documente legate" in terminologia Talmudului) era foarte raspandita in antichitate si era frecvent intalnita in perioada elenistica pretutindeni in teritoriile seleucide si ptolemaice. Dar numai in putine cazuri astfel de documente s-au pastrat impreuna cu bulele care le sigilau.

 

Cea mai reprezentativa descriere a redactarii unui document de vanzare in timpul monarhiei iudaice apare in Biblie; ea se refera la cumpa­rarea unui teren de catre profetul Ieremia pe vremea cand era inchis din ordinul regelui. Relevanta pasajului biblic justifica citarea cuvintelor lui Ieremia: "Atunci am cunoscut ca acesta fusese cuvantul Domnului si am cumparat de la Hanameel, fiul unchiului meu, tarina cea din Anatot si i-am cantarit sapte sicii de argint si zece arginti; apoi am scris zapisul si l-am intarit cu pecetea, am chemat la aceasta martori si am cantarit argintul cu cantarul. Am luat atat zapisul de cumparare cel pecetluit dupa lege si randuiala, cat si pe cel deschis; si am dat acest zapis de cumparare lui Baruh, fiul lui Neria, fiul lui Maasia, in fata lui Hanameel, fiul unchiului meu, si in fata martorilor care iscalisera acest zapis de cumparare, si in fata tuturor Iudeilor, care se aflau in curtea garzii, si in fata tuturor am poruncit lui Baruh: Asa zice Domnul Savaot, Dumnezeul lui Israel: Ia zapisele acestea, - zapisul de cumparare care este pecetluit si zapisul acesta deschis - si le pune intr-un vas de lut, ca sa stea acolo zile multe. Ca asa zice Domnul Savaot, Dumnezeul lui Israel: Casele, tarinile si viile vor fi din nou cumparate in tara aceasta" (Ier. 32:9-15).

 

Desi cumpararea facuta de Ieremia era una simbolica, dupa cum reiese din ultimul verset, Biblia ne prezinta o descriere fidela a procedurii legale de vanzare a pamanturilor in vremea lui Ieremia. "Zapisul de cumpa­rare" {sepher hammiqnah), scris probabil pe papirus (fapt indicat si de bulele noastre) era pecetluit in cazul de fata doar de sigiliul cumparatorului. Se pare ca martorii au aprobat numai actul de vanzare-cumparare prin semnaturile lor in cerneala. Se presupune ca si vanzatorul a semnat respectivul document, dar Ieremia nu mentioneaza nimic despre acest lucru. Primul act era numit "zapisul pecetluit" pentru ca era infasurat si sigilat cu una sau mai multe bule; el continea originalul contractului si urma sa fie deschis in prezenta autoritatilor legale numai daca era absoluta nevoie -de exemplu, atunci cand apareau indoieli privind interpretarea textului. Al doilea document, "zapisul deschis", era o copie a versiunii legate si sigilate si era destinat cercetarii contractului ori de cate ori se dorea. Astfel, putem vorbi in mod sigur de doua texte, un original si o copie, scrise pe doua bucati diferite de papirus. Ambele au fost date spre pastrare scribului Baruh, care era prezent la semnarea contractului.

 

Practica scrierii documentelor in doua exemplare era foarte veche. Era cunoscuta inca de timpuriu in Mesopotamia, unde textul cuneiform original era scris pe o tablita de argila, in timp ce copia era scrisa pe "un plic" de argila care infasura originalul (totusi pe timpul lui Ieremia aceasta practica nu mai exista nici chiar in Mesopotamia). Prima mentionare a scrierii unui document in doua exemplare pe un material pliabil (adica pe papirus) este intr-adevar pasajul de la Ieremia citat mai sus. Nu s-au descoperit insa ramasite ale unor astfel de documente datand din perioada Primului Templu. Singura marturie arheologica a "documentelor sigilate" din acea perioada pare a fi insasi existenta bulelor, care constituiau o parte integranta a documentelor pe papirus legate si sigilate.

 

Cuvintele lui Ieremia evidentiaza atat depozitarea cat si pastrarea cu grija a documentelor in perioada Primului Templu. Proorocul Ieremia i-a spus scribului Baruh sa puna ambele documente ale contractului sau de cumparare, pe cel deschis si pe cel pecetluit, intr-un vas de pamant "ca sa stea acolo zile multe". intr-adevar, descoperirile arheologice au aratat ca aceasta era o metoda frecventa de depozitare a documentelor si manuscriselor in antichitate.

Fragmentele de vase inscriptionate numite "ostraca", intalnite in  Egipt, inca din timpul vechiului imperiu, reprezentau un material de scris  abundent si foarte ieftin; ele se foloseau mai ales pentru exercitii de scoala, scrisori, chitante, bilete. In Atena, trimiterea in exil era consemnata prin scrierea pe fragmente de vase a numelor celor condamnati la asa- numita "ostracizare". Pe teritoriul Tarii Sfinte s-au descoperit mai multe astfel de ostracale, cele mai importante fiind cele de la Arad, Hazor, Lachis si Samaria. O semnificatie deosebita prezinta materialul epigrafic abundent descoperit la Arad, scris in ebraica si in aramaica. S-au descoperit 107 ostracale18 in ebraica, majoritatea scrise cu cerneala si cateva incizate  (descoperite in 1976 si descifrate de Rainey). Unele vase de la templu aveau nume de un interes particular, cum ar fi, de exemplu, numele familiilor de preoti Pashurr si Meremot, mentionate in Sfanta Scriptura (Ier. 20, 1 si I Ezdra 8, 33). O alta ostraca raporta o urgenta si solicita capeteniei cetatii Arad sa trimita intariri la Ramat Neghev contra unui atac edomit. Cele 85 ostracale in limba aramaica din stratul perioadei persane atesta faptul ca Arad-ul indeplinea in acea perioada o importanta functie militara, majoritatea inscriptiilor vorbind despre transportul bunurilor cu ajutorul cailor si al magarilor, despre distribuirea hranei si despre numarul calaretilor ce participau la diferite batalii. Dupa spusele lui Joseph Naveh care a publicat toate aceste ostracale din perioada persana, in acea perioada, fortareata de la Arad era un loc de oprire si un centru de aprovizionare pentru soldatii cavaleriei si pentru caii lor, ca parte a unei retele de comunicatii mai intinse, cu locuri de oprire situate pe intreg teritoriul persan. La Ascalon, s-a descoperit o ostraca ce prezinta o scriere alfabetica similara cu ebraica si feniciana, caracteristica pentru Filistia secolului al VII-lea I.Hr. Atunci cand filistenii au venit pentru prima data, in secolul al XII-lea i.Hr, din lumea miceniana pe litoralul estic al Mediteranei, probabil au adus cu ei o limba apropiata limbii grecesti. Inscriptia de pe ostraca noastra indica faptul ca in secolul al VII-lea i.Hr si poate chiar din timpul lui David si Solomon, filistenii foloseau scrierea locala si adoptasera si dialectul semitic. In stratul arheologic II s-au descoperit multe ostracale in ebraica, bule, peceti si greutati marcate.

 

Deosebit de importante sunt cateva ostracale cunoscute sub numele de Scrisorile Lachis, descoperite de Starkey printre ruinele arse ale uneia din camerele portii orasului. Majoritatea cercetatorilor (N.H. Torczyner, Lemaire si altii) sunt de acord ca o mare parte a acestor scrisori au fost trimise, cu putin timp inainte de cucerirea babiloniana, catre "stapanul meu Yaush", un comandant militar al Lachisului. Se pare ca scrisorile erau trimise de un subordonat care se afla intr-un punct de unde putea vedea semnalele din Lachis si Azeca. Referitor la aceasta problema, Yadin pretinde ca Scrisorile Lachis erau copii sau schite ale scrisorilor trimise din Lachis catre un comandant militar din Ierusalim. in timp ce armata babiloniana avansa spre Lachis prin regiunea Sefela, necunoscutul comandant de avanpost ii scria superiorului sau din Lachis: "asteptam semnalele din Lachis, conform indicatiilor pe care le-a dat stapanul meu, caci nu putem vedea semnalele de focuri din Azeca". Aceasta simpla instiintare a unui ofiter catre superiorul sau este remarcabila pentru ca ea confirma relatarea biblica despre invazia lui Nabucodonosor (Ieremia 34, 7). In anul 1993, la Maresa s-au descoperit sapte fragmente ceramice inscriptionate, parti ale unei ostraca pe care fusese scris un document; este vorba despre primul contract de casatorie scris pe un vas, descoperit vreodata pe teritoriul Tarii Sfinte.

 

Natura materialului pe care se scria determina si tipul instrumentului cu care se scria: cu cat era mai dur materialul, cu cat instrumentul de scris trebuia sa fie mai puternic. Ieremia 17, 1 vorbeste despre un condei de fier, iar psalmistul isi compara limba cu o "trestie de scriitor ce scrie iscusit" (Ps. 44, 2). Cel mai cunoscut instrument de scris, un fel de stilus, era folosit la scrierea cu cerneala. Se cunosc doua tipuri de cerneala: una pe baza de funingine de la lampa, iar alta pe baza de metal si acid; primul tip era folosit la scrierea pe pergament, cel de-al doilea la scrierea pe papirus. Este clar ca astfel de materiale de scris puteau fi cauza multor greseli care se produc in procesul de copiere al textelor: tablitele de lut se puteau sparge, foile de pergament se puteau uza in urma unei folosiri repetate, papirusul se putea rupe. Pergamentele se intaresc cu timpul, pentru ca in cele din urma sa se desprinda din ele bucati mici care ar putea contine prima sau ultima litera dintr-un rand, sau chiar o corectie completa care a fost scrisa pe marginea textului copiat. Daca un strat de pergament era impaturit si despaturit de mai multe ori, randul scris care se afla pe pliu devenea cu timpul ilizibil; acesta este motivul pentru care, mai tarziu, mai multe straturi de pergament erau cusute laolalta formand un sul care putea fi infasurat. Aceste materiale puteau de asemenea cadea prada diferitelor microorganisme sau molii care aduceau mari daune textelor copiate. Apoi, ne putem imagina cum disparea cerneala de pe pergamente daca erau expuse la soare mai mult timp, sau cum se intina textul daca venea in contact cu apa. De asemenea, nu trebuie sa uitam ca ustensilele cu care se scria textul nu erau de foarte buna calitate; in functie de varsta, greutatea si ascutimea penelului, literele puteau fi inscriptionate imperfect, astfel incat, uneori copistii le inlocuiau cu litere asemanatoare.

 

Prin urmare, ne dam seama de complexitatea factorilor care puteau influenta calitatea si lizibilitatea textului de baza si a copiilor care se faceau dupa el. Este foarte greu, daca nu chiar imposibil sa stabilim cu precizie care a fost cauza unei anumite greseli. Important este sa fim constienti ca textele copiate puteau proveni din texte cu greseli, iar aceasta imperfectiune a textelor de baza nu avea uneori nici o legatura cu cel care le redactase. Datorita faptului ca in antichitate se foloseau diferite suporturi pentru scrierea textelor, cantitatea de dovezi literare care a supravietuit difera de la o regiune la alta. Dovezi literare masive au fost recuperate in urma sapaturilor din Mesopotamia, sudul Turciei si Siria; arhivele de la Ugarit si Ebla sunt doar doua exemple in acest sens. Si din Egipt au fost recuperate multe surse scrise, incluzand inscriptii in piatra, tablite de lut, scrieri "pictate" pe peretii cavourilor si papirusuri care au supravietuit in special in zonele cu umiditate scazuta de pe teritoriul Egiptului. in mod surprinzator, zona care prezinta cel mai mic numar de scrieri gasite este zona Tarii Sfinte, pe teritoriul si in jurul J Israelului antic. S-au descoperit doar cateva texte vechi care sunt in mare parte foarte scurte. Din cauza conditiilor climatice, textele scrise pe papirus sau pergament au disparut. Ceea ce a supravietuit sunt cateva inscriptii in piatra si roca, cateva tablite de lut, bucati de vase inscriptionate si, mai nou, colectia de bule ebraice din timpul lui Ieremia.

 

Papirusul se obtinea din tulpinile plantei de la care si-a luat numele, foarte intalnita mai ales pe malurile Nilului, in Egipt. Tulpina era taiata in fasii subtiri, dupa care se formau doua straturi de fasii incrucisate asezate unele peste altele, fixate prin presare si cu ajutorul unui clei. in acest fel se confectionau "foile de scris", care puteau fi prinse unele de altele, formand un sul. inaltimea sulului depindea de lungimea fasiilor de tulpina. Papirusul se folosea in Egipt inca din mileniul III I.Hr. Cel mai vechi papirus scris care s-a pastrat dateaza din timpul celei de-a cincea dinastii egiptene (2470 I.Hr.). Nu putem spune cu exactitate cand a fost adus papirusul pentru prima data in Grecia. Interesant este insa faptul ca vechiul oras fenician Gebal, situat pe coasta Meditarenei, putin mai la nord de actualul Beirut, fusese numit "Biblos" de catre greci intrucat era portul de unde importau papirusul adus din Egipt.

 

Pana la descoperirea hartiei in China si raspandirea ei in Siria si Egipt, in secolele VI-VIII d.Hr., papirusul era cel mai la indemana material de scris in lumea veche. Papirusul egiptean a condus la dezvoltarea unei adevarate industrii exportatoare; din nefericire, climatul umed al celorlalte tari facea practic imposibila pastrarea indelungata a papirusurilor scrise, exceptie facand regiunea Marii Moarte, cu un climat foarte uscat, unde s-au descoperit cateva papirusuri biblice importante.

 

Pergamentul este un material pregatit din piele de vita, capra, oaie sau cerb, ale carui inceputuri dateaza din mileniul III i.Hr. Potrivit lui Pliniu, care il citeaza pe scriitorul roman Varro (sec. I d.Hr.), pergamentul a fost inventat de catre Eumenes din Pergam, atunci cand Ptolemeu al Egiptului, invidios pe un rival de-al sau, colectionar de carti, a fixat un embargo la exportul de papirus. Desi cele mai vechi pergamente inscriptionate dateaza din timpul Dinastiei XII egiptene, tehnica pregatirii pergamentului s-a perfectionat in secolul al H-lea I.Hr, in orasul Pergam, de la care si-a luat numele.

 

Istoria scrisului a trecut prin etape foarte dificile privind transmiterea corecta a textelor, ori de cite ori s-a pus problema unor schimbari: a materialelor de scris (de la tablitele de lut la papirus sau de la papirus la pergament), a modului de legare a materialelor de scris (de la sul sau "volumen" la codex sau carte), a tipului de litere (de la caracterele paleo-ebraice la scrierea patrata sau de la caracterele grecesti unciale la cele cursive).

 

Sulul este cunoscut in limba ebraica sub numele de "megilla", sau "megillat sefer", tradus in limba greaca "kephalis bibliou" (Evrei 10,7; Ps. 39, 11). Se scria mult mai usor pe un sul de papirus decat pe o tablita de lut. Cu trecerea timpului insa, papirusul nu a mai fost atat de cautat, mai ales in regiunile mai umede; de fapt, aproape toate papirusurile pastrate provin numai din Egipt si din regiunea Marii Moarte. Pentru o mai buna pastrare, sulurile din papirus erau tinute in vase mari din lut (Ieremia 32, 14). in perioada pre-exilica, in conformitate cu traditia egipteana, sulurile erau confectionate din papirus. in perioada persana, cand evreii au adoptat limba aramaica, scrisul pe pergament incepe sa fie folosit pe scara larga, devenind chiar obligatoriu pentru copierea cartilor biblice. Plato (Phaedrus 278) descriind modalitatea in care un autor isi scria opera, lasa sa se inteleaga ca totul consta in "taierea si lipirea foilor de papirus unele de altele (pros allela kollon te kai aphairon)". in cursul redactarii textului, daca socotea ca este cazul, autorul putea sa adauge, sa indeparteze sau sa insereze anumite pagini. La inceput, un sul continea in general textul complet al unei singure lucrari; desi atunci cand se pregatea sau se cumpara un sul se tinea cont de lungimea lucrarii care urma sa fie copiata, daca aceasta depasea lungimea sulului, se intrebuintau alte suluri, pana cand lucrarea era scrisa in intregime.

 

In general, manuscrisele de la Marea Moarta prezinta textul fiecarei carti scris pe un sul diferit; sulurile puteau avea si lungimi foarte mari, cum este cel care contine textul cartii profetului Isaia. in acelasi timp, alte carti erau atat de mici incat puteau fi scrise mai multe intr-un singur sul, asa cum este cazul celor cinci carti care compun colectia "Megillot". in schimb, Pentateuhul era prea lung pentru a fi copiat intr-un singur sul; de obicei, se foloseau cinci suluri, cate unul pentru fiecare carte. in zilele noastre, editiile moderne ale Bibliei contin ansamblul cartilor care formeaza canonul biblic, aceasta prezentare ajutand la o mai buna intelegere a ideii de unitate a canonului Vechiului Testament.

 

Sulurile aveau un mare dezavantaj: nu puteau fi scrise decat pe o singura parte; pe langa aceasta, intrebuintarea sulurilor necesita folosirea ambelor maini. Ne putem inchipui cat de greu ii era unui cititor care avea in fata un sul continand un text biblic sa verifice anumite pasaje. Nu este de mirare ca treptat, sulurile au fost scoase din uz, ele fiind inlocuite cu codexurile, confectionate la inceput din foi suprapuse de papirus, iar mai apoi din pergament incepand cu secolul I. d.Hr., codexul incepe sa fie folosit din ce in ce mai mult in locul sulului. in secolul IV d.Hr., intrebuintarea codexului din pergament, in locul codexului din papirus, devine un lucru obisnuit. Codexul reprezinta ansamblul foilor de papirus sau de pergament, pliate in doua, grupate intr-un fel de caiet, cusute laolalta si in general protejate de catre o coperta. In general, continutul codexului este un text destinat difuzarii si pastrarii; textul poate fi literar (opere clasice) sau strict profesional, tehnic (biblic, juridic, medical, scolar etc.).

 

Originea codexului o constituie tablitele de scris, dintre care cele mai cunoscute sunt cele din ceara (leipoc;), probabil de origine orientala. Aceste tablite erau formate din doua sau mai multe planse din lemn (diptic, triptic, poliptic), tinute laolalta cu ajutorul unei agrafe sau a unui cordon care trecea prin cateva mici orificii facute pe marginea planselor; interiorul planselor era acoperit cu un strat fin de ceara pe care se scria cu ajutorul unui penel ascutit. in antichitate, acesta era cel mai des intalnit suport pentru efectuarea calculelor, a exercitiilor de scoala, pentru insemnarea anumitor notite. Daca modelul codexului il reprezinta tablitele de ceara, antecedentul sau imediat este carnetul de pergament; dovada incontestabila a existentei acestui carnet de pergament ne este oferita de catre Quintilian Inst. Or., X, 3, 31-32, care in jurul anului 90 d.Hr., intr-un anumit context literar, il recomanda in felul urmator: "Scribi optime ceris, in quibus facillima est ratio delendi, nisi forte visus infirmior membranarum potius usum exiget. Relinquendae autem in utrolibet genere contra erunt vacuae tabellae, in quibus libera adiciendi sit excursio" (Cel mai bine se scrie pe ceara, caci este foarte usor de sters, insa, pentru cei cu vederea mai slaba este mai buna folosirea pergamentului. Fie ca se folosesc tablitele de ceara, fie ca se foloseste pergamentul, trebuie lasate la inceput cateva pagini albe, unde pot fi trecute adaugirile). Aluziile la tablitele de ceara si la paginile albe ne sugereaza ca autorul vorbeste despre un suport de scris care are forma unui codex. Paginile albe sau ciornele ne duc cu gandul la un carnet. Carnetul de pergament este o inventie romana. Acest lucru il aflam in mod indirect de la II Timotei 4, 13, unde se afla singura atestare cunoscuta a cuvantului ueuppavou, cu sensul de carnet de pergament. Sfantul Apostol Pavel scrie: ("Cand vei veni, adu-mi felonul pe care l-am lasat in Troada, la Carp, precum si cartile, mai ales pergamentele"). Sfantul Apostol Pavel se folosea de un termen latin intrucat se referea la o realitate care nu avea o denumire proprie in greaca. Utilizand transcrierea greaca a cuvantului latin membrana, el evita folosirea cuvantului grec i epa (al carui sens ar fi "suluri facute din piei"), confirmand in acelasi timp originea romana a codexului (cartii sau, mai simplu, a carnetului) de pergament.

 

Codexul, avand aproximativ forma unei carti moderne, preze nta j cateva avantaje fata de sul: costa mai putin, nu era atat de pretentios la carat, puteai sa cauti usor in el un anumit pasaj, posibilitatea de a numerota paginile si de a insera indici sau note. Misionarii crestini apreciau cel mai mult costurile sale reduse si facilitatea transportarii sale dintr-un loc intr-altul. Julio Trebolle Barrera face o constatare interesanta atunci cand spune ca trecerea de la sul la codex a avut loc in acelasi timp cu trecerea de la hainele grele, voluminoase, ale  perioadei clasice, la  hainele mai usoare, prinse la mijloc in curea, specifice antichitatii tarzii; hainele cu curea permiteau o mai mare mobilitate in miscare, mai ales in calatorii. Cu timpul, codexul a devenit cel mai bun insotitor al misionarului crestin. Adoptarea rapida, de catre crestini, a codexului, simboliza totodata ruperea de traditia iudaica in cadrul careia textele sacre trebuiau copiate  doar pe suluri. Pana in zilele noastre, Sefer Tora, adica Pentateuhul folosit pentru lecturile publice de la sinagoga, se foloseste in format de sul. La jumatatea secolului II d.Hr., formatul codexului era folosit pentru transmi­terea tuturor Scripturilor Sfinte crestine, incluzand cartile mostenite de la evrei. Posibilitatea copierii diferitelor carti biblice intr-un singur codex a contribuit in acelasi timp la o mai buna intelegere a ideii de canon biblic. Desi la inceput codicii contineau numai cele patru Sfinte Evanghelii sau ansamblul epistolelor pauline, definitivarea canonului Noului Testament a coincis cu perioada in care codicii aveau suficient spatiu pentru a cuprinde toate cartile Noului Testament. Cele mai vechi texte pastrate ale Noului Testament sunt toate in format de codex.

 

Potrivit marturiilor literare, formatul revolutionar al codexului, care s-a raspandit imediat printre crestini in primele secole ale erei noastre, in aproape intreaga regiune a bazinului Marii Mediterane dupa anul 300, a fost adoptat mult mai tarziu de catre invatatii evrei. Se pare ca evreii din Orient au adoptat formatul codexului in secolul al IX-lea, sau la sfarsitul secolului VIII, dupa cucerirea araba. Adoptarea tarzie a codexului de catre evrei, ce coincide de fapt cu cristalizarea versiunii masoretice a Bibliei Ebraice, poate reflecta totodata natura orala a transmiterii literaturii ebraice post-biblice - talmudica si midrasica.

 

La baza studiului istoriei textului ebraic al Vechiului Testament sta  atat pierderea textelor "originale", cat si numarul mare de variante, glose, lipsuri si greseli intalnite in manuscrisele biblice. in acelasi timp, trebuie spus ca marii codici ebraici dateaza din perioada medievala, un mileniu mai tarziu fata de textele originale. Reconstruirea textului "original" al Bibliei presupune, mai inainte de toate, cunoasterea istoriei transmiterii textului  biblic, din momentul in care a fost fixat in scris pana la editiile moderne.  De obicei, istoria se scrie de la un inceput catre un sfarsit, de la vechi spre nou. Este lesne de inteles ca cercetarea istorica lucreaza invers: istoricii re-creaza istoria mergand inapoi in timp, incepand de la cele mai recente  si documentate evenimente, pana la cele mai putin cunoscute. Istoria cercetarii biblice, de la Renastere pana la cele mai recente descoperiri arheologice, este de fapt istoria identificarii graduale a celor mai vechi izvoare.

 

La inceput, cercetatorul biblic avea la dispozitie numai manuscrise medievale tarzii si un anume "text primit" (textus receptus), asa cum apare in Bibliile tiparite. Cu timpul, au aparut manuscrise ebraice medievale care proveneau din traditia masoretica, manuscrise grecesti si papirusuri din secolul I.Hr. Mai tarziu, interesul pentru studierea pasajelor biblice mentionate in scrierile Parintilor Bisericesti a adus informatii valoroase despre textul biblic, asa cum a fost transmis in primele secole ale crestinismului. Descoperirea si cercetarea manuscriselor de la Marea Moarta a adus la lumina texte biblice in greaca si ebraica ce dateaza dinaintea nasterii crestinismului, foarte aproape de perioada in care Biblia a fost tradusa in greaca (sec. III-II i.Hr.). In plus, istoria formarii si transmiterii textului biblic merge in tandem cu dezvoltarea iudaismului in perioada persana si elenista; pentru o mai buna intelegere, istoria literara si istoria sociala a iudaismului trebuie studiate impreuna.

 

Lect. dr. Mihai Vladimirescu

 

 

 

.

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 5125

Voteaza:

Transmiterea textelor biblice ebraice 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE