Vindecarea a doi orbi si un mut in Capernaum

Vindecarea a doi orbi si un mut in Capernaum Mareste imaginea.

Vindecarea a doi orbi si un mut in Capernaum - Duminica a 7-a dupa Rusali

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, Amin!

Binecuvantati si dreptmaritori crestini in sfanta biserica a Domnului nostru Iisus Hristos. Asa cum a binevoit Domnul, Mantuitorul Hristos, in Duhul Sfant, impartasindu-se pe El noua pentru ca viata Lui sa fie viata noastra, ne-a impartasit intai din cuvantul lui Dumnezeu si apoi din trupul si sangele Lui. Asa si noi ne impartasim intai din cuvantul dumnezeiestii Evanghelii si apoi, fara indoiala cei care randuieste Domnul sa fie vrednici, se impartasesc si din trupul si din sangele Lui. Deci acum ne impartasim din cuvantul Lui dumnezeiesc si asa sa-l primim, cum zice dumnezeiescul apostol Petru: “Sa primeasca omul cuvantul din Dumnezeu- Cuvantul pentru ca si voi, cuvintele voastre pe care le rostiti, sa fie ca din cuvantul lui Dumnezeu”.

Atunci, iubitilor, in vremea aceea aflandu-se Mantuitorul in Capernaum si vestindu-se in tot tinutul acela prezenta Lui, doi orbi se tineau dupa El strigand: “Miluieste-ne, fiul lui David, miluieste-ne pe noi”. Trebuie stiut - Mesia - era un cuvant care il numea pe Mantuitorul, caci evreii stiau ca Mesia, adica unsul lui Dumnezeu, Hristosul, se va intrupa si naste din semintia lui David, psalmistul, profetul si imparatul David. De aceea cand vom auzi totdeauna in evanghelie cuvant, sa stim si sa cunoastem ca si aceasta chemare se adresa lui Iisus Hristos contemplat, vazut, inteles ca Mesia, adica unsul lui Dumnezeu.

Si a intrat Iisus in casa, dar iata orbii s-au tinut dupa El, au intrat si ei imediat dupa Dansul, iar Iisus i-a intrebat, asa cum ne-ar intreba pe noi, atunci ca si astazi – El care este etern: “Credeti ca Eu va pot salva, va pot da vedere? ca pot raspunde feluritelor voastre dureri, cautari, izbavindu-va de un chin care va stapaneste, credeti?” Zis-au Lui orbii: “Da, Doamne.” Erau ei total orbi? Inlauntru, duhovniceste nu erau orbi, ei vedeau (ca dovada ca L-au numit pe Iisus, Fiul lui David) si atunci cu acea credinta launtrica au raspuns: “ Da, Doamne.” Acea credinta adanc vazatoare.

Si atunci Iisus s-a atins de ochii lor zicand, sa retinem cuvantul: “Dupa credinta voastra fie voua” si li s-au deschis ochii, dupa creinta lor. Astfel la harul Lui a raspuns creinta lor si in aceasta unire s-a nascut in ei lumina. Sa nu uitam nici o clipa acest har. Asa se naste lumina, in aceasta unire, asa se naste viata.

Dar Iisus le-a poruncit cu asprime zicand: “Vedeti nimeni sa nu stie!”. Uneori insa ii trimitea Iisus, ca pe vindecatul de demon al Gadarenilor. Atunci, vindecatul l-a rugat pe Iisus sa-l lase sa mearga dupa Dansul, dar Iisus stiti ce i-a spus: “Mergi si vesteste despre tot binele pe care ti l-a facut tie Dumnezeu”.

Deci pe vindecatul de demon il trimite sa propovaduiasca, il face apostol; aici, celor care fusesera orbi le spune cu asprime: “nimeni sa nu stie”.

Uneori insa ii trimitea Iisus ca pe vindecatul de demon al Gadarenilor. Atunci l-a rugat vindecatul pe Iisus sa-l lase sa mearga dupa dansul, dar Iisus, stiti, ce i-a spus: “Mergi si vesteste despre tot binele pe care ti l-a facut tie Dumnezeu”. Deci pe vindecatul de demon il trimite sa propavaduiasca, il face apostol; aici, celor care fusesera orbile spune cu asprime: “Nimeni sa nu stie”.

Pentru fiecare moment era o taina si un rost al cuvantului dumnezeiesc pentru ca fiecare, si suflet si loc si timp si moment, isi au o originalitate a lor. Nu staruim acum asupra acestui fapt . Zice Sfanta Evanghelie mai departe: iesind orbii, fostii orbi, caci acum vedeau. Cand s-au deschis ochii lor pe cine au vazut intaia oara? S-au deschis ochii la fata lui Hristos si asa cum L-au vazut nu puteau sa taca, impartasindu-se ei lumina din lumina.

O Doamne, ce fericiti! Dar sa nu credem ca pe noi ne lasa mai putin fericiti, trebuie doar sa avem credinta, sa credem. Si au vestit in tot tinul acela. Nu ni se spune ca i-ar fi pedepsit Dumnezeu pentru aceasta. Iarasi se deschide o taina. Una le spune orbilor Hristos, alta fac ei. Dar ei nu au facut-o impotriva luminii lui Dumnezeu. Au marturisit impartasirea luminii, pentru ca au vrut sa o cumoasca si altii. Sa impartaseasca lumina din lumina lui Hristos. Si plecand ei iata au adus un nou mut, dar se mai adauga ceva: avea demon; la orbi nu se mentioneaza insa la mut Evanghelia spune ca avea demon, adica duhul cel rau. Demonul i-a amutit graiul. Si deodata, vedeti, cuvintele Evangheliei se implinesc, fostii orbi graiesc pregatind pe mut. Fostii orbi strigau infruntand pe demon, rusinau pe demon.

Acesta este talcul, cred, ca pe de o parte Mantuitorul din smerenie le spune sa taca, pentru ca sa vina un mut si ei insisi sa rusineze pe demon care facea sa-l amuteasca, iar Mantuitorul scoate demonul si mutul graieste preamarind pe Dumnezeu si muultimile se minunau si graiau: “Niciodata nu s-au aratat in Israel asemenea fapte minunate”. Fariseii insa sarmanii neintelegand ziceau: “Cu domnul demonilor scoate pe demoni”.

Pacatul cel mare este impotriva Duhului Sfant, cum il numeste Mantuitorul, adica a nu simti, a nu vedea cu ochii duhului puterea Duhului Sfant pentru care psalmistul se ruga: “Duhul Sfant nu-l lua de la mine, Doamne”, oricat de decazut am ajuns, dar nu-l lua de la mine, pentru ca numai in Duhul Sfant pot sa vad, pot sa cred, pot sa ma rog, pot sa fiu ceeea ce Tu m-ai zidit, sa fiu chip al Tau.

Sarmanii!”cu demonul demonilor...”, asa cum dintre noi suntem multi care cand vedem ceva bun la un semen al nostru nu vedem binele, vedem tot raul. “Este o mare durere sa nu vezi binele in tine”, zicea un scriitor. Sa nu vezi binele in tine sau un alt fapt bun al cuiva, in orice pozitie s-ar afla.Sa nu vezi binele, sa vezi nmai raul si sa te gandesti: cine stie din ce motive a savarsit acest lucru.Este semnul unui tragic fariseism. Este posibil sa fii orb trupeste si sa nu fii orb sufleteste. Doamne, nu cunoastem noi un orb in tara noastra care vede mai bine decat orice om, parintele Paraian. Ca orb a facut teologia si luminat de Duhul Sfant da sfat si tarie atator suflete. Sau dintre Sfintii Parinti, Didim cel orb, care a scris o carte “Despre Duhul Sfant”.

O Doamne, toti cei care te-au cumoscut ca Tu esti lumina. Plansul nostru al tuturor este pentru orbirea noastra lantrica. La aceasta orbire ar trebui sa cugetam toti, sa ne intrebam cugetand si la cuvantul Mantuitorului, la pilda semanatorului, cand ucenicilor le spunea “voua va eate dat sa cunoasteti tainele imparatiei”, pentru ca ei, fariseii, oamenii ceilalti “vazand nu vad si auzind nu inteleg”.

Sa nu vezi, dar cum s-a petrecut aceasta? Am citit de curand un cuvant al Sfantului Grigorie de Nissa care m-a patruns adanc. Vorbind despre caderea parintilor nostri Adam si Eva, spune el: “Cum e cu putinta sa nu vezi pacatul? Pacatul care inseamna despartirea de Dumnezeu prin pacatul de baza: orgoliul, mandria care nu pune in centru pe Dumnezeu, ci eul, egoul omului, ca si cum omul ar fi centrul si si-ar da singur fiinta si sens existentei sale, el si-ar fi pus pentru sine un inceput.

Ganditi-va la ideologiile acelea care au provocat revolutia franceza in 1879. Voiau sa puna inceput lumii; iar in 1917 la fel. Aceste ideologii s-au apropiat una de alta, adica cea din urma de cea dintai, iar cea dintai de demon.

Revin la ceea ce marturiseste Sfantul Grigorie despre cum s-a nascut starea de pacat. Eu sunt chemat sa am privirea catre Dumnezeu, asa cum a fost zidit Adam, dupa chipul Fiului Sau. Zice Evanghelia: “La inceput era Cuvantul”; dar Cuvantul e Fiul lui Dumnezeu, e Fiul si Cuvantul lui Dumnezeu. “La inceput era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu”. In limba greaca este o prepozitie – pros, adica spre, cuu fata spre Dumnezeu; deci Fiul lui Dumnezeu e cu fata spre Dumnezeu, iar noi, cei ziditi dupa chipul Lui, asa suntem randuiti sa fim: cu fata spre Dumnezeu, cu fata spre lumina. Si atunci caderea este intoarcerea de la lumina lui Dumnezeu; cum talcuiesc Parintii: Daca esti cu fata spre lumina te impartasesti de lumina; asa cum stand cu fata spre Soare te impartasesti din lumina lui. Daca lasi o clipa sa cada pleoapele peste ochi, atunci nu s-a stins in tine izvorul luminii, dar nu mai vezi. Tu singur voind sa inchizi ochii te inchizi luminii, inchizi prin pleoapele tale intrarea luminii lui Dumnezeu in tine; te-ai inchis atunci in intuneric. De aceea si povestea aceea populara, cu omul care se lupta sa aduca cu un vas lumina de afara inauntru.Si cineva i-a zis: “Mai omule, sarmanul de tine, deschide undeva niste ferestre!”. Si a deschis omul derestrele pe care insa intra lumina, dar putea sa intre si moartea. Moartea intra, cum spune Scriptura, prin ferestre, adica prin simturi. Si zice un cuvant uluitor, o talcuire a Scripturii data de Sfantul Grigorie de Nyssa: “Omul a fost trimis afara din Rai fara casa”. Atunci , care era casa? Raiul.

Cand citim mai adanc in Scriptura mai constatam ceva: ca Dumnezeu L-a facut pe om din tarana, a suflat suflare de viata si s-a facut suflet viu purtator de har, devenind sufletul lui, tron al Dumnezeului celui viu si ochiul lui Dumnezeu, impartasit de har. Si a zidit Dumnezeu gradina cea din Eden – Raiul; si spune: “A luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l facuse si l-a dus in gradina cea din Eden ca s-o lucreze si s-o pazeasca”. Cuvantul este cu talc adanc.Deci l-a dus in Rai, l-a dus in aceasta casa dumnezeiasca din afara Raiului, in casa lui Dumnezeu, dar raspunzand omul ispitei sarpelui; l-a trimis afara fara casa. Din lumina in intuneric. Asa s-a nascut in om de la sarpe, de la demon, inceputul patimilor si inceputul orbirii; Fiecare ar trebui sa cugetam in clipa aceasta sa ne alcatuim constiinta de sine, altfel spus statutul nostru fundamental, constiinta noastra prin care sa aflam pentru ce traim, pentru muncim, pentru ne jertfim, de unde venim, cum sa petrecem si cum sa fim neincetat. Caci iata acesta este intelesul: Dumnezeu l-a dus pe om in Rai, deci s-a savarsit o mutare, o trecere. un suis si ca existenta noastra este neincetat un suis. Trebuie sa cunosti odata obarsia ta, originea ta. Sfantul Maxim spune: “Inceputul pacatului este in inteligenta. In intelectul omului, in cugeterea omului” si anume s-a imbolnavit mintea omului, s-a imbolnavit constiinta lui. Cum adica? Omul s-a intunecat in originea lui, in obarsia lui, a uitat de unde vine., cine l-a zidit pe el. Acesta este inceputul pacatului, faptul ca omul nu-si mai cunoaste originea lui, obarsia lui. Aceasta este poate tragedia tragediilor.

Deci fiecare sa cugete la acest fapt fundamental, la statutul sau, la constiinta sa, la ce este el ca fiinta. Spune un om chinuit sufleteste: “ce sunt nu stiu, iar ce stiu nu sunt”. Ori Scripturile si Parintii ne invata si ce suntem si ce trebuie sa fim.

Ce spune Scriptura in privinta aceasta? Intai si inainte de toate, Dumnezeu este lumina si Dumnezeu eate iubire. Dumnezeu eate lumina si nici un intuneric un este in El, spune sfantul apostol si evanghelist Ioan, (Scrisoarea I, cap.1, vers.5 si cap.4 vers.8 ): “Dumnezeu este iubire”. Deci Dumnezeu este lumina si iubire si ne-a creat pe noi dupa chipul lui si in vederea nesfarsitei asemanari cu El, ( atunci si omul in obarsia lui este lumina si este iubire) si ne-a asezat in Rai casa a luminii si casa a iubirii dumnezeiesti. Acesta esta faptul capital pe care trebuie sa-l stim, omul nu aspira simplu dupa lumina, ci aspira dupa lumina pentru ca el insusi a fost zidit din lumina si din iubire, si lumina cu iubirea impreuna alcatuiesc existenta, si viata in Dumnezeu si in noi si nu numai lumina ci si iubire deoarece lumina fara iubire este searbada, este seaca, poate sa si ucida. Nu au spus fariseii in fata lui Pilat “noi lege avem” si legea era lumina lor. Ganditi-va, adancul din noi este de nedistrus, este lumina divina, dar si iubire. Deci lumina si iubire, tot ce cunosti sa impartasesti in iubire. Acesta este statutul nostru fndamental de a fi lumina si iubire si de a fi fost asezati in casa luminii si in casa iubirii lui Dumnezeu.

Sa cugete omul cu toata staruinta la patimi; sa stie ca el este lumina si casa a luminii si ca pacatul este intuneric. Cand l-a asezat Dumnezeu pe om in Rai (si talcuim adeseori cuvantul acesta, porunca lui Dumnezeu) i-a zis: “gustati din toti pomii gradinii”. Cum talcuieste Ioan Damaschin, parintele nostru: “Suie-te prin toate fapturile la Mine si gusta-ma din toate pe Mine, viata cea adevarata”. Gusta-Ma pe Mine – impartaseste-te neincetat din Mine, ca intr-o euharistie. Asa a fost facut omul – sa se impartaseasca din toate fapturile, din ele, din Dumnezeu, din lumina divina, din ratiunile divine, din ratiunile lor dumnezeiesti; contempland, ca Filocalia. Stiti care sunt treptele Filocaliei: intai incetarea patimilor si apoi luminarea. Adica sa vezi in toate fapturile lumina lor dunmnezeiasca raspandita catre fiecare faptura, care luminita ei, un rost al ei. Asa cum contemplam noi florile, holdele de grau, muntii, brazii – contemplam atunci frumusetea iubirii dumnezeiesti ca sa ajungem apoi la lumina eterna. Asa “gusta-Ma pe Mine din toate” – si sa sporesti atunci din lumina in lumina. Aceasta este chemarea: sa te intrebi: Am sporit in clipa aceasta cu un nou inteles al trupului din lumina in lumina? Si spuneam catrebie sa gandeasca omul si sa analizeze intotdeauna orgoliul, cel dintai pacat al demonului. Cum zice sfantul apostol Pavel cand scrie lui Timotei, episcopul: “Pe cel de crand botezat sa nu-l faci imediat episcop (sau preot) ca nu cumva sa cada in trufie” – deci in osanda diavolului. Si spune Apostolul ca diavolul este originea pacatului, originea caderii noastre. Orgoliul – si odata cu orgoliul, cu iubirea de sine toate patimile – ne asaza pe noi in intuneric.

Reflectam zilele acestea ceva mai adanc la cuvantul lui Dumnezeu: “Gustati din toti pomii gradinii” – deci “Suie-te prin toate fapturile, gusta-Ma din toate pe Mine viata cea adevarata” sau cum zice psalmistul: “Gustati si vedeti ca bun este Domnul”; sau cum gustam noi din sfanta impartasanie. Ar trebui aici sa gandim si de ce spune Mantuitorul ca postul si rugaciunea izgonesc demonii. Inca o data sa reflectam gustarea euharistica fata de lacomia pantecelui, fata de acea stare care a fost cum se spune: “Dumnezeul lor e pantecele”, deci numai atat. Ce a insemnat gustarea, de ce a pus Dumnezeu la inceput postul? “ Din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mananci”. Undeva la n popor in Apus se spune ca moartea sta in stomac, in lacomie.

Este de crezut ca omul era chemat prin suflarea harului Duhului Sfant , pe care l-a primit cand i s-a dat suflare de viata sa transfigureze trupul acesta si sa guste euharistic din fapturi. Daca omul de la inceput ar fi invatat porunca: “gustati euharistic dumnezeieste” nu s-ar fi nascut bolile si nu s-ar fi nascut atata stricaciune in trupul nostru. Alta era stare noastra originara,. Iertati ca dezvalui si acest fapt: niste studenti la teologie il intrebau pe profesor acum vreo treizeci de ani, pe parintele Nicolaescu, daca Hristos luand firea noastra trupeasca a luat si toate aceste afecte ale noastre: foamea, setea si celelalte. De buna seama ca le-a luat pe toate, dar alta era starea in Hristos, Care era fara de pacat. A luat toate ale noastre dar fara de pacat. De aceea Sfantul Ioan Gura de Aur (in moliftele lui) spune ca Mantuitorul “cu preacurata si sfanta Lui scuipire facand tina a deschis ochii orbului”. Toate erau sfinte in Hristos. Asa va fi omul in eternul viitor cand va iesi din intuneric, caci toate patimile sunt intuneric. Cand esti in desfranare atata vezi, esti obsedat si posedat atunci, in acea clipa. Si spune Apostolul: “iubirea de arginti e radacina tuturor rautatilor”; apoi tristetea cand te chinuie un gand, o patima, un esec, un cuvant al cuiva care socotesti ca te-a jignit, apoi toropeala aceasta, lenea spiritului. Spun unii: nu ma mai pot ruga, nu mai pot dormi, nu se mai trezeste inima mea. O, Doamne! Spune un parinte al bisericii ca aceasta lene face viermi, ca este inceput iadului. Apoi mania, ura, invidia. Este atat de simplu: cand urasti pe cineva, mai vezi ceva bun in el? Nu. Si nu este chiar nimic bun in el?

Scriptura spune ca l-a trimis Dumnezeu pe om afara din Rai, dar cum talcuieste Sfantul Grigorie, totusi, zice ca l-a asezat in preajma gradinii Edenului ca sa doreasca neincetat sa se intoarca; si nu este ucis in nimeni chipul lui Dumnezeu, caci nu poate sa ucida ceea ce este de neucis, si anume sufletul pe care l-a facut Dumnezeu prin har sa fie nemuritor. Si atunci tu in ura ta nu vezi decat raul, intunericul din tine, nu vezi si ce are bun aproapele tau caci te-ai inchis in tine. Apoi frica, slava desarta, toate aceste patimi, pacatele impotriva Duhului Sfant care ucid sufletul, credinta, nadejdea, dragostea. Spune Mantuitorul: “nu va temeti de cei care va ucid trupul ci de cei care ucid sufletul”.

O, iubitilor, cat m-as ruga pentru d-voastra si pentru noi toti, sa ne temem de cei care ne ucid sufletele, care ne alunga in moarte inainte de a muri, caci moartea in suflet incepe, dar si invierea tot in suflet incepe si incepe cu lumina. Si toate virtutile sunt lumina, toate poruncile lui Dumnezeu sunt lumina. Zice rugaciunea de dimineata pe care o citeste preotul cand se citesc cei sase psalmi la strana: “Doamne, de dimineata alearga duhul nostru catre tine Dumnezeule, pentru ca lumina sunt poruncile Tale. Cuvintele Tale, faclie picioarelor mele. Invata-ne pe noi Dumnezeule dreptatea Ta. Lumineaza ochii gandurilor noastre”. Deci ochii duhului nostru sa fie deschisi ca lumina dinlauntru sa nu piara. Sa planga tot sufletul pentru intunericul care sta inintea noastra si inlauntrul nostru ca nu cunva “sa adormim in pacate spre moarte”. Risipeste, Doamne, orice lene de la inimile noastre, daruieste soarele dreptatii si pazeste viata noastra cu pecetea Sfantului Duh! De aceea la botez se pecetluiesc toate simturile. Copilasul are simturile trupesti; atunci de ce se mai pecetluiesc? Tocmai ca sa se deschida simturile dinlauntru. Se pecetluieste la frunte copilasul ca sa se deschida mintea lui, cum spune Apostolul: “sa avem mintea lui Hristos”; se pecetluieste apoi ca sa se deschida inima...

O, iubitilor, scria Pavel corintenilor: “In inima noastra este largire; nu sunteti la stramtorare”. O, inima ta, crestine, sa fie deschisa, sa imbratisize tot sufletul omenesc! Se pecetluiesc ochii, urechile, narile, toate simturile ca sa se deschida dinlauntru vederea duhovniceasca, auzul duhovnicesc. “Auzului meu vei da bucurie si veselie” – zice Psalmistul. Si toata faptura ta sa fie de aici lumina, caci daca ai de aici lumina “intunericul e cel mai dinafara”.

Eram odata intr-o gara mare si asteptam pe cineva. Erau multe lumini, beculete, fel de fel, dar deodata mi-am zis: Ce inseamna intrnericul cel mai dinafara? Si am simtit atunci ca inlauntru, acolo trebuie sa lumineze lumina cereasca, lumina divina iar noi sa ne simtim ca o casa a luminii. In fiecare gand dumnezeiesc sa simtim ca este lumina, in fiecare virtute: credinta, nadejdea, dragostea, dreptatea – toate acestea sa simtim ca sunt lumina si ca noi traim in ele. Doamne, iti multumesc ca ma aflu in lumina – si cand ma rog se intampla si aceasta.

Am stat de vorba acum de dimineata cu cineva: Dumneata cand citesti rugaciunea gandesti? Cand zici Tatal nostru: Doamne ce inteles adanc, ceresc! – il numim Tata al nostru, deci avem acelasi tata, acelasi Parinte ceresc; si atunci noi toti suntem fiii Lui. Gandesti asa? ca esti fiu al Parintelui ceresc? A inceput sa tresara. Si, mai departe, zicem al nostru; ce inseamna? Ca intre noi suntem frati. Si mai departe “Sfinteasca-se numele Tau” – Sfant e numele Tau si numele tau sa ma sfinteasca. Mai departe: “Vie imparatia Ta” – tu sa fii imparat, imparatul inimilor, al sufletelor noastre. “Fie voia Ta” – nu a mea, ca Tu voieste numai binele, Doamne. “Precum in cer asa si pe pamant” – O, Doamne, sa devina pamantul oglinda a cerului!... Daca toti ne-am ruga si am gandi cugetand adanc, atunci incetul cu incetul din aceste puncte de lumina, din fiecare, s-ar raspandi mult mai multa lumina. De ce rugaciunea sa o facem cu mintea in inima? Pentru ca sa fim fii ai luminii.

Undeva la un spital stau scrise, intiparite in zid de catre un bolnav, aceste cuvinte: “Doamne, vedeam si visam in tineretea mea si ceream lui Dumnezeu putere ca sa ma realizez si sa am succes, reusita, dar Dumnezeu m-a lasat in slabiciune. De ce? Ca sa invat smerit si sa-L ascult pe El, sa vad ca puterea e de la El. Ma vedeam in stare sa fac lucruri mari, cucerind lumea si m-am trezit deodata bolnav si infirm, ca sa fac nu lucruri mari, ci lucruri bune. Ma vedeam in bogatie sa fiu fericit, si iata-ma sarac, ca sa fiu nu bogat, ci intelept. Voiam maretie, sa am slava oamenilor si am cazut in slabiciune, ca sa ma impartasesc de voia lui Dumnezeu, de slava Lui. Ma vedeam in tinerete cu o fiinta bogata langa mine si nu mi-a fost asa; in schimb deodata inima mea s-a deschis catre intreaga lume – si catre cei bogati si catre cei saraci; si catre cei mari si catre cei mici. Ma vedeam asa, in stralucirea acestei lumi, si am inteles ca stralucirea vine din launtru, nu din afara. Si atunci, rugaciunile mele erau din adanc, adanc la care eu nu cugetam. Acel dar mi l-a dat Dumnezeu, si anume de a fi in lumina” – in lumina Ta, Doamne, Tu care ai spus: “Eu sunt Lumina lumii. Cel ce vine dupa Mine nu va umbla intru intuneric, ci va avea lumina vietii”. Amin.

Parintele Constantin Galeriu
 

Calendar Ortodox

14 Mai 2012

Vizualizari: 22131

Voteaza:

Vindecarea a doi orbi si un mut in Capernaum 4.80 / 5 din 5 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.



RETELE SOCIALE

Afiseaza Calendarul Ortodox