Duminica Sfantului Grigorie Palama

Duminica Sfantului Grigorie Palama Mareste imaginea.

Praznicul Sfantului Grigorie Palama a fost instituit o data cu canonizarea sa oficiala 1368, dar, ca adesea Bizant, el nu facea decat sa sanctioneze un cult popular dezvoltat la putina vreme dupa moartea sa (+ 14 noiembrie 1359) la Athos, Lamia, Kastoria etc.. Ca text imnografie s-a utilizat oficiul redactat de patriarhul Filotei, prieten al lui Palama si autor al Vietii sale, completat de canonul unui anume Gheorghe, necunoscut altfel. Pe langa acest oficiu liturgic tot atunci s-a adaugat Synodikon-ului Ortodoxiei proclamarea "vesnicei pomeniri" a fericituluiGrigorie, arhiepiscopul Tesalonicului, care venea sa completeze numeroasele adaosuri ale formulelor palamite privitoare la distinctia dinte fiinta si energiile lui Dumnezeu, si condamnarile lui Varlaam, Achindin si ale celorlalti adversari ai isihasmului.

Canonizarea Sfantului Grigorie Palama si instituirea sarbatorii sale in a doua duminica a Postului Mare, indata dupa Duminica Ortodoxiei, consacrau deciziile celor doua Sinoade isihaste de la Constantinopol, din anii 1341 si 1351, drept insasi expresia Ortodoxiei si a marii traditii dogmatice bizantine. Praznicul Sfantului Grigorie era randuit astfel alaturi de cel al restaurarii sfintelor icoane, ocupand impreuna cu el un loc privilegiat si semnificativ in cursul anului liturgic. Locul sau era de altfel pregatit, caci in epoca Duminica a II-a (alaturi de Duminica a IV-a) era singura duminica din Postul Mare libera de praznice transferate din ciclul fix, cu exceptia Marii Biserici din Constantinopol, al carei Typikon din secolul X indica memoria Sfantului Policap al Smirnei, si unele manuscrise ale Triodului care conserva vechile comemorari ale ciclului lecturilor de la Ierusalim. Astfel, Duminica a II-a poarta in aceste manuscrise indicatia celebrarii Vamesului si a Fiului risipitor. In alte cazuri insa, ca la Evergetis, nu se indica decat slujba invierii si cea din Mineie, scotand astfel aproape cu totul aceasta duminica din ciclul propriu-zis al Triodului.

Acest praznic venea, asadar, sa desavarseasca in chip potrivit structura Triodului, completand tematic pe cel al Ortodoxiei, prin randuirea Sfantului Grigorie Palama intre Parintii Bisericii si marii aparatori ai invataturii ortodoxe. Acestuia i se aplica aceleasi calificative ca si acelora: el este "sfesnicul ortodoxiei", "trambita teologiei", "lira Duhului", "stalpul Bisericii", "al doilea Teolog", "gura de foc a harului", "raul intelepciunii", "oglinda lui Dumnezeu", care initiaza pe credinciosi in cunoasterea Sa, "slava monahilor" etc. Scrierile sale sunt roua cereasca, miere, painea ingerilor, nectar si izvor de apa vie, scara care duce de la pamant la cer.

Canonul inchinat Sfantului Grigorie, ca si celelalte tropare ale oficiului sau, isi propun mai cu seama sa preamareasca apararea Ortodoxiei in general, fara a face multe aluzii la invatatura sa duhovniceasca, sau la aspectele specifice ale invataturii sale, cum e distinctia intre fiinta si energiile lui Dumnezeu. Se pare ca scopul ei e mai putin de a arata originalitatea dascalului isihast, cat conformitatea sa cu traditia ascetica si dogmatica. E ceea ce sugereaza si locul sau alaturi de o sarbatoare transformata dintr-o o comemorare particulara a icoanelor intr-un praznic general al Ortodoxiei.

Asocierea acestor doua sarbatori nu se datoreaza doar "hazardurilor" istoriei liturgice, ci faptului ca disputele isihaste, ca si cele ale icoanelor, au fost amestecate mai mult sau mai putin nemijlocit cu sangeroase razboaie civile reprezentand, prin urmare, o miza politica, dar si pentru ca intre aceste doua aspecte ale traditiei poate fi detectata o relatie subtila. Schematizand lucrurile, putem socoti ca victoria asupra iconoclastilor in secolul IX, ca si cea asupra umanistilor bizantini in secolul XIV (reprezentantul cel mai caracteristic fiind aici Varlaam), e in definitiv triumful invatatorii ortodoxe a iridumnezeirii omului mostenita de la Parinti asupra rationalismului elenistic latent dintotdeauna din mediile cultivate din Bizant si care si-a gasit noi sustinatori in scolastica occidentala si in precursorii Renasterii. Intr-o epoca diferita si in fata altor adversari, isihastii afirmau ca si iconofilii aceeasi realitate a participarii trupului si sufletului omului la Dumnezeu in Hristos inca din aceasta viata; in timp ce iconoclastii si umanistii imperiului muribund erau in definitiv solidari intr-o intelegere intelectualista a relatiei omului cu Dumnezeu. Ar putea fi astfel aratata legatura dintre teologia unui Constantin V si cea a lui Varlaam sau Achindin.

Premizele si problematica lor sunt destul de diferite, dar atat la unii, cat si la ceilalti putem gasi aceeasi ispita "elenica" de a stabili o stricta separatie intre spirit si materie, de a intemeia o antropologie dualista a trupului opus sufletului, tinzand sa evacueze unitatea concreta a persoanei (investita in invatatura biblica despre inima) si refuzul participarii depline a trupului la harul dumnezeiesc inca din aceasta viata. Acest intelectualism are in fond o legatura stransa cu spiritualitatea Triodului, caci iconoclastii, ca si umanistii, erau in marea lor majoritate oameni de stat sau intelectuali (chiar daca erau monahi sau clerici) care preferau speculatia abstracta practicii ascezei si vederii lui Dumnezeu. Acesta a fost de altfel obiectul principal al atacurilor Sfantului Grigorie Palama impotriva lui Varlaam. El denunta la acesta, si in miscarea intelectuala pe care o reprezenta, nostalgia dupa intelepciunea profana, o abordare rationalista a invataturii patristice despre cunoastere si poate, mai cu seama, o ura fata de practica poruncilor si asceza. El scrie, de exemplu, urmatoarele:

"A dobandi pe Dumnezeu in noi si a petrece intru curatenie cu El, si a ne amesteca lumina cea prea curata, pe cat e cu putinta firii omenesti, e cu neputinta daca, pe langa curatirea in virtute nu iesim din noi insine sau, mai bine zis, nu ne ridicam deasupra noastra; asa ca, parasind tot ce e sensibil impreuna cu sfintirea si inaltandu-ne deasupra cugetarilor, a gandurilor si cunoasterii ce vine din acestea, sa fim absorbiti intregi in lucrarea imateriala si mentala a rugaciunii, ca astfel sa intram in nestiinta cea mai presus v de cunostinta si sa ne umplem de ea in stralucirea atotstralucita a Duhului, asa incat sa privim nevazut bunurile lumii viitoare. Observi ce jos au ramas cele ce tin de filozofia mult trambitata a rationamentelor, care-si ia inceputurile din senzatie si a carei tinta, pentru toate ramurile, e cunostinta-o cunostinta aflata nu prin curatie si nu curatitoare de patimi? Inceputul vederii duhovnicesti insa este binele dobandit prin curatirea vietii si cunostinta adevarata si autentica a lucrurilor, ca una ce nu vine din fiinta ci din curatie si e singura in stare sa deosebeasca ce este cu adevarat bun si folositor si ce nu; iar tinta ei este arvuna veacului viitor, nestiinta mai presus de cunostinta si cunostinta mai presus de intelegere, impartasirea ascunsa de Cel Ascuns, si privirea negraita a Lui, vederea si gustarea Luminii vesnice".

Pentru Sfantul Grigorie Palama si intreaga traditie monahala pe care o reprezinta, asceza si practica virtutilor sunt in definitiv singura cale de a atinge adevarata cunoastere a lui Dumnezeu, adica impartasirea reala a trupului si sufletului, unite in inima de Lumina necreata. Asa cum a scris V. Lossky, invatatura Sfantului Grigorie Palama e punctul final al "unei indelungate traditii de lupta pentru depasirea dualismului platonic, intre sensibil si inteligibil, simturi si minte, materie si spirit". Eroarea comuna a iconoclastilor si a umanistilor e de a se fi cantonat intr-o problematica care opune spiritul si materia, fara a recunoaste ca aceste categorii filozofice sunt radical rasturnate de intruparea Logosului, de "nebunia Crucii" si indumnezeirea trupului asumat.

Problema locului trupului in viata duhovniceasca se afla in inima disputelor iconoclaste si isihaste, gasindu-si expresia ortodoxa tocmai in timpul Postului Mare: in asceza si rugaciunea ce preced initierea pascala, invatatura duhovniceasca a Triodului poate fi privita drept aplicarea nemijlocita si practica a dogmei ortodoxe a intruparii, asa cum a fost precizata in cele din urma de aparatorii icoanelor si isihasti, astfel ca aceste doua praznice isi gasesc un loc justificat la inceputul Postului Mare, nu numai prin importanta lor istorica, dar si pentru ca simbolizeaza conditiile fara de care postul si cainta practicate in timpul Postului Mare n-ar putea ajunge aievea la "viata in Hristos" si la patrunderea sufletului si trupului in misterul Sau divino-uman. In timpul acestei prime perioade definite de aceste doua duminici, viata ascetica apare astfel drept o adevarata marturisire dogmatica.

Makarios Simonopetritul
Triodul explicat. Mistagogia timpului liturgic, Editura Deisis

06 Martie 2015

Vizualizari: 3388

Voteaza:

Duminica Sfantului Grigorie Palama 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE