Sensurile notiunii de iubire dupa scrierile Sf. Ioan Evanghelistul

Sfantul Evanghelist Ioan - Apostolul iubirii

Iubirea, cu multiplele ei aspecte, este notiunea care face specificul Legii celei Noi. In Legea cea Noua se subliniaza faptul ca Dumnezeu poarta grija lumii, animat de iubire, ca Fiul s-a intrupat impins fiind de iubire fata de oameni, iar "porunca cea noua" data de El ucenicilor Sai este "porunca iubirii". Sfantul Apostol Pavel, inspirat de Duhul Mantuitorului, dedica un adevarat imn iubirii, spunand ca nimic bun si statornic nu se poate realiza in viata fara iubire (I Cor. 13).

Din grupul celor 12 ucenici ai Mantuitorului, cel care a patruns cel mai mult adancimea tainelor divine, a fost Sfantul Ioan, fiul lui Zevedei.

In scrierile sale ni se descopera adevaruri care n-ar fi putut fi cunoscute fara ajutorul lui Dumnezeu. Coplesit de adancimea cugetarii sale, Sf. Ioan Gura de Aur spunea: "Cuvintele lui Ioan nu sunt cuvintele unui simplu pescar. El ne spune lucrurile cele din ceruri, nerostite de nimeni altul pana la el. Ne va aduce o invatatura atat de inalta, o morala atat de desavarsita si o filosofie atat de curata, incat pare ca vorbeste chiar din vistieriile Duhului Sfant, incat pare ca s-a coborat chiar acum din ceruri. Spune-mi, te rog, pot fi ele chiar cuvintele unui pescar? Dar in general vorbind pot fi ele chiar cuvintele unui intelept, ale unui filosof sau ale unui om instruit in scoli? Nicidecum. Omul nu poate sa gandeasca, sa exprime astfel de ganduri despre natura nemuritoare si fericita a Dumnezeirii, despre puterile cele de sus, despre nemurire, despre viata vesnica, despre iubire, despre natura trupurilor muritoare, care vor ajunge nemuritoare, despre pedeapsa, despre judecata viitoare, despre socoteala ce vom da noi de cuvintele noastre, de faptele noastre, despre gandurile noastre".

Tot ce a spus Ioan Evanghelistul, este scos din adancurile duhovnicesti ale tainelor dumnezeiesti, pe care nici ingerii nu le stiu inainte de a fi fost facute cunoscute de Evanghelist. Chiar ingerii odata cu noi, prin gura lui Ioan, si prin noi au aflat ceea ce cunoastem si noi acum.

Dar scrierile Sfantului Ioan sunt valoroase nu numai pentru tainele pe care le descopera ci si pentru duhul iubirii de care sunt patrunse. Iubirea le strabate pe toate, intocmai ca un fir rosu, fapt pentru care Sf. Ioan Evanghelistul mai este cunoscut si ca "Apostol al iubirii".

Si nu putea fi altfel, de vreme ce el s-a invrednicit sa stea la pieptul Celui ce a cuprins cu iubirea sa intreaga omenire (Ioan 13, 25) si a fost cunoscut ca ucenicul "pe care il iubea Iisus" (Ioan 13, 23; 19, 26; 21, 7).

Scrierile sale sunt marturie pentru simtirea si devotamentul ucenicului care a iubit cu toata fiinta sa pe Mantuitorul si a facut din poruncile Sale norma sa de conduita in viata.

In antichitate sentimentele de afectiune erau limitate la un cerc restrans de persoane, la rude si ta cunoscuti. Evanghelistii folosesc un termen nou, necunoscut in antichitate si cu dimensiuni mult mai largi. Pentru evanghelisti iubirea este atotcuprinzatoare, cuprinde cerul si pamantul, pe cei apropiati si pe cei departati, pe prieteni si pe dusmani.

O astfel de iubire, spune Sf. Ioan Gura de Aur, este o iubire neumbrita de micimile colbului, nemarginita de timp si spatiu, atotcuprinzatoare si jertfelnica. Este iubirea celui ce a trait si a rodit iubirea divina. Este bucuria de a face altora bucuria; este ca o albina foarte lucratoare, care aduna de pretutindeni cele bune si le depoziteaza in sufletul celui care iubeste.. element care preface in lucruri bune pe toate cele ce se ating de ea, fiind mai dulce decat o mama si mai bogata ca o regina. Viata sau respiratia sufletului, calea care ne conduce la fericirea catre care sufletul nostru aspira miscarea sufletului care duce la unirea cu Dumnezeu.

Pentru Sf. Ioan Evanghelistul, iubirea este tot ceea ce este mai bun si mai frumos, ideea ce naste martiri ai credintei si ai omeniei, ai faptelor mari ai ai virtutilor, este esenta dumnezeirii. Dumnezeu este iubire - I Ioan 4, 8.

Daca despre atotputernicia lui Dumnezeu omul isi poate face o idee din maretia creatiei Sale, prea putin poate spune despre fiinta Sa, pentru ca mintea sa nu poate patrunde dincolo de limitele creaturalului in tainicul nepatruns al fiintei lui Dumnezeu.

In Noul Testament insa, in scrierile Sfantului Ioan Evanghelistul se gasesc doua expresii care releva ceva din fiinta dumnezeiasca: Dumnezeu este Duh (Ioan 4, 24) si: Dumnezeu este iubire (Ioan 4, 16).

Daca in antichitate, Dumnezeu era reprezentat ca un stapin atotputernic, gata sa pedepseasca pe cei care i-ar fi incalcat porunca, in scrierile Sfantului Ioan, inspirate de cuvintele Mantuitorului, Dumnezeu este prezentat ca un parinte plin de iubire fata de copiii sai, gata oricand sa-i ierte pentru greselile lor. Dumnezeu este iubirea care topeste zidul despartitor al pacatului, intarind pacea, linistea si armonia intre creaturile sale.

Desi Dumnezeu este intreit in persoane, El este o singura fiinta care radiaza o singura dragoste. "Asa cum Tatal, Fiul si Sf. Duh sunt numiti intelepciune si cele trei persoane nu sunt trei intelepciuni, ci una singura, la fel Tatal, Fiul si Sf. Duh, sunt numiti dragoste, dar nu trei, ci o singura dragoste. Pentru ca Tatal este Dumnezeu, Fiul este Dumnezeu, Duhul Sfant este Dumnezeu" si toti trei nu sunt decat un singur Dumnezeu.

"Dumnezeu este iubire", o fiinta deci a carei manifestare nu-i decat spre fericirea omului si a lumii.

Creatia lumii si a omului este prima manifestare a acestei iubiri, inca din prologul Evangheliei al carei autor este, Sfantul Apostol Ioan tine sa precizeze ca lumea este creatia lui Dumnezeu. "De El s-au facut toate lucrurile si nimic din ceea ce s-a facut nu s-a facut fara El. In El era viata si viata era lumina oamenilor" (Ioan 1, 3-4).

Motivul pentru care Dumnezeu a creat lumea este iubirea (I Ioan 4,10). Fiind iubire (I Ioan 4, 8, 16), Dumnezeu nu putea trai in izolare, ci in mod firesc trebuia sa faca partasi si pe altii fericirii Sale.

Aceasta idee o exprima si Sf. Grigorie de Nyssa, cand zice: "Astfel Dumnezeu Cuvantul, intelepciunea, Puterea, a fost Creatorul naturii umane, nu impins din necesitate la crearea omului, ci in virtutea iubirii sale pentru aceasta fiinta a carei existenta a produs-o. Trebuia ca lumea sa nu fie nevazuta, slava sa nu ramana fara martor, bunatatea sa nu fie fara o alta persoana care sa se bucure de ea si celelalte daruri, cate se vad in jurul firii dumnezeiesti sa nu ramana fara efect nefiind cineva care sa se impartaseasca si sa se bucure de ele".

Dumnezeu a creat lumea din bunatate pentru ca sa se faca partase si alte fiinte de iubirea Lui intertrinitara.

Providenta - odata creata, lumea n-a fost lasata la voia intamplarii, ci s-a bucurat totdeauna de purtarea de grija a lui Dumnezeu, care s-a manifestat in guvernarea, conservarea si perpetuarea ei. Intreaga perioada a Vechiului Testament, Legea si Proorocii, stau marturie in acest sens (Ioan 1, 16-17). Referindu-se la raportul dintre creatie si providenta, un Sfant Parinte spunea: "Conservarea lumii nu este o fapta inferioara crearii ei ci, daca trebuie sa spunem ceva minunat, ea este chiar superioara. Inseamna mult a produce ceva din nimic, dar a conserva lucrurile care tind spre inexistenta si a le tine laolalta, sa nu se imprastie, este o fapta mare si un semn de multa putere".

Momentul culminant al grijii lui Dumnezeu pentru lume si om este intruparea si jertfa Fiului Sau. "Atat de mult a iubit Dumnezeu lumea" spune Sf. Ioan Evanghelistul, "incat pe Fiul Sau L-a dat la moarte pentru ca, oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica" (Ioan 3, 16).

Iubirea Lui nu s-a rezumat la o simpla compasiune fata de lumea robita pacatului, ci a mers pana la jertfirea vietii proprii pentru izbavirea celor de o fire cu El. Intr-adevar "mai mare dragoste nimeni nu are" ca aceasta, de a-si pune sufletul pentru prietenii Sai (Ioan 15, 13).

Stralucirea dragostei si a proniei divine iese cu prisosinta in evidenta, atunci cand se are in vedere ca "Dumnezeu ne-a iubit intai" (I Ioan 4, 19), ca ne-a iubit asa cum spune Sf. Apostol Pavel pe cand "noi ii eram dusmani" (Rom. 5, 10 ; Col. 1, 21).

Urmarile intruparii si jertfei Fiului lui Dumnezeu sunt considerabile. A eliberat omenirea din robia pacatului si i-a redat libertatea de a actiona conform voii lui Dumnezeu, a eliberat omenirea din negura necunostintei si a adus-o la lumina adevarului si a cunostintei de Dumnezeu. "Eu sunt lumina lumii", spunea Mantuitorul ascultatorilor Sai, referindu-se la faptul ca mijlocea direct cunoasterea lui Dumnezeu si a voii Sale. "Cine Ma urmeaza pe Mine na va umbla in intuneric, ci va avea lumina vietii" (Ioan 8, 12), "Eu sunt calea, adevarul si viata; nimeni nu vine la Tatal decat prin Mine" (Ioan 14, 6).

In sfarsit, intruparea si jertfa Fiului lui Dumnezeu au adus biruinta vietii asupra mortii. Mantuitorul spune: "Eu am venit ea lumea viata sa aiba si inca din belsug" (Ioan 10, 10); "Eu sunt invierea si viata. Cine crede in Mine, chiar de va muri, viu va fi" (Ioan 11, 25).

Daca readucerea omenirii la starea din care a cazut s-a facut prin jertfa lui Hristos, tot prin jertfa Sa, prin trupul si sangele Sau, sub forma darurilor euharistice, se realizeaza unirea interna cu El. "Cine mananca trupul Meu si bea sangele Meu, are viata vesnica si Eu il voi invia in ziua de apoi" (Ioan 6, 54 si 56).

Comentand aceste cuvinte, Sf. Ioan Gura de Aur spunea: "Ce pastor isi hraneste oile sale cu propriile madulare? Dar ce spun eu pastor? Sunt adesea mame care dupa ce au nascut isi dau copiii la doica. Dar Hristos n-a rabdat una ca aceasta ci El insusi ne hraneste cu sangele Sau, si prin toate ne uneste cu El. El se uneste cu fiecare credincios prin Sfintele Taine. Ei hraneste prin El insusi pe aceia pe care i-a nascut, fara sa-i incredinteze altcuiva". Ca toate celelalte virtuti, iubirea isi are originea in Dumnezeu. "Dragostea este de la Dumnezeu" (I Ioan 4, 7) spune Sf. Ioan, pentru ca Dumnezeu, izvorul si creatorul tuturor, este dragostea. "Dumnezeu este dragoste si cel ce ramane in dragoste ramane in Dumnezeu" (I Ioan 4, 17).

Mantuitorul Hristos vorbeste despre dragoste ca despre un dar al Sau, sau ca despre un dar al Tatalui. El mustra pe unii dintre contemporanii sai ca "n-au dragoste de la Dumnezeu" (Ioan 5, 42), iar pe cei care ii ascultau Cuvantul cu incredere ii indeamna sa ramana in dragostea Lui (Ioan 15, 9).

Sf. Ioan Evanghelistul indemna pe cititorii primei sale epistole sa nu faca din strangerea bunurilor materiale scop al vietii lor, pentru ca aceasta duce uneori la neglijarea aproapelui si chiar a mantuirii proprii.

El spune: "Nu iubiti lumea, nici lucrurile din lume. Daca iubeste cineva lumea, dragostea Tatalui nu este intru el"( I Ioan 2, 15). "Cel ce are bogatiile lumii acesteia si vede pe fratele sau in nevoie si isi inchide inima fata de el, cum mai ramane in el dragostea lui Dumnezeu" (I Ioan 3, 17).

Dragostea fiind un dar divin, este "un dar imens, nespus, arzator, pe care nimic nu-l poate micsora sau stinge".

Fiind un dar dumnezeiesc, dragostea este atat de tare, incat mai degraba ar rabda pietrele para focului decat diavolul para arzatoare a dragostei, care este mai puternica decat zidurile cetatilor si mai tare ca diamantul; dragostea pe toate le covarseste.

Ramaneti intru iubirea Mea (Ioan 15, 9). A avea dragoste, inseamna a ramane in Dumnezeu care este dragoste, inseamna a ramane in iubirea aratata oamenilor de Iisus Hristos: "Daca ramaneti intru Mine, si cuvintele Mele raman in voi", "Precum M-a iubit pe Mine Tatal, asa v-am iubit si Eu pe voi", "Ramaneti intru iubirea Mea" (Ioan 15, 9). "Acestea vi le-am spus ca bucuria Mea sa fie in voi, si ca bucuria voastra sa fie deplina" (Ioan 15, 11).

Raporturile dintre om si Dumnezeu sunt raporturi ca dintre tata si fiu. Iubirea fiului fata de Dumnezeu, este iubirea unui fiu fata de parinte. Daca iubirea dintre tata si fiu este atat de curata si sincera incat creeaza climat pentru locuire impreuna, dragostea fata de Dumnezeu este un izvor si mai adanc si aceasta aduce prezenta lui Dumnezeu in sufletul celui care iubeste: "De Ma iubeste cineva pe Mine, cuvantul Meu va pazi si Tatal Meu il va iubi pe el si vom veni la el si la el ne vom face salas" zice Mantuitorul Iisus Hristos prin pana evanghelistului Ioan (Ioan 14, 23). Referindu-se la acest cuvant, Fericitul Augustin zice: "Ai inceput sa-L iubesti pe Dumnezeu? Dumnezeu a inceput sa locuiasca in tine. Iubeste pe Cel care a inceput sa locuiasca in tine pentru ca Desavarsitul tau Locuitor sa te desavarseasca si pe tine".

Prin dragoste deci avem putinta de a mari sau micsora distanta care ne separa de Dumnezeu. "Cel ce pazeste poruncile Lui, acela petrece intr-Insul si El in acela" (I Ioan 3, 16); "Dumnezeu este dragoste si oricine petrece in dragoste, in Dumnezeu petrece si Dumnezeu intr-inansul" (I Ioan 4, 16). Aceasta comuniune cu Dumnezeu este ultimul sens al dragostei. In felul acesta participam la viata divina, cinam impreuna cu Dumnezeu, cum spune Sf. Ioan in Apocalipsa (Apocalipsa 4, 20), devenim prieteni ai lui Iisus Hristos (Ioan 15, 14). Dar aceasta viata de comuniune a omului cu Dumnezeu este reflectata si in viata de comunitate.

Aceasta viata in comuniune deplina era traita de crestini, la inceput in comunitatea din Ierusalim. Ei puteau trai viata de comuniune pentru ca intre ei nu mai erau sclavi si stapani, ci toti erau egali si infratiti in Hristos.

Atunci, cand in comunitate au aparut neintelegeri, s-a avut grija sa se intervina pentru a-i sfatui si a-i lamuri pe membrii comunitatii ce rol are viata in comun.

Vedem cum Sfantul Apostol Pavel ii indeamna pe crestini sa mentina comuniunea adevarata si "nimeni sa nu caute ale sale, ci fiecare pe ale aproapelui".

Dar, precum Sfantul Apostol Pavel, asa si Parintii apostolici indeamna mereu pe credinciosi la unitatea in dragoste. Barnaba, in epistola sa, le cere adresantilor sai sa nu renunte la orice forma de comuniune: "Nu traiti singuratici, inchizandu-va in voi insiva, ca si cand ati fi deja drepti, ci adunati-va la un loc, cercetand ceea ce este de folos obstesc". Parintii apostolici indeamna pe crestini sa nu cedeze fortelor raului. Sfantul Ignatie cere crestinilor din Filadelfia sa nu-si imparta inima intre cele doua porniri contrare: "Fugiti deci, de viclesugurile si uneltirile lui Satan, pentru ca nu cumva, cazand, prin sfatul sau, in stramtorare, sa lanceziti in dragoste. Dimpotriva, fiti toti in unire, cu inima neimpartita. Caci unde este dezbinare si manie, acolo nu este Dumnezeu".

Dintotdeauna s-a tins spre o viata de comunitate in care omul sa nu fie nevoit a-si apara interesele sale impotriva altora, impotriva societatii, pentru ca interesele lui sunt interesele comunitatii. Orice spor in bunastarea comunitatii este spor in bunastarea omului. Iar oamenii uniti in comunitate ca intr-o familie nu mai privesc cu invidie la harnicia si la destoinicia unuia sau a altuia din membrii ei, ci le stimuleaza, caci rodul lor intra in beneficiul comun. Pe cei tari ii ajuta sa devina si mai tari, caci taria lor serveste intregii comunitati, iar pe cei slabi ii sprijina sa-si invinga slabiciunile ca sa poata aduce si ei un aport mai sensibil la efortul comun, folositor tuturor.

Sfantul Ioan Gura de Aur a gasit cuvinte neintrecute pentru o astfel de unitate atat de mult dorita de el: "Admirabila este aceasta legatura. Ea ne uneste pe unii cu altii si pe toti laolalta cu Dumnezeu. Aceasta legatura nu raneste deloc mainile care o poarta si nu opreste miscarea lor, ci le face mai libere, le extinde sfera actiunii lor, face ca oamenii legati intreolalta sa fie animati de un curaj mai mare pentru ceilalti. Cel tare, purtand aceleasi legaturi ca si cel slab il sustine pe acela, il pune la adapost de moarte, el comunica adorarea sa celui slab. Nimic nu poate desfiinta o astfel de legatura, nici lungimea drumului, nici cerul, nici pamantul, nici moartea, nimic pe lume, ea e mai tare ca toate, ea domina".

Realizarea concreta a iubirii.

Dragostea crestina, de care vorbeste Sfantul Apostol Ioan, nu se epuizeaza in dragostea lui Dumnezeu catre om, ci ea implica si iubirea omului catre Dumnezeu. Nu este numai coborarea lui Dumnezeu catre om, ci si efortul omului de a-L intampina si primi pe Dumnezeu. De aceea, Sf. Evanghelist Ioan vorbeste si despre datoria noastra de a iubi pe Dumnezeu: "Noi il iubim pe El, pentru ca El ne-a iubit mai intai pe noi" (I Ioan 4, 19). Dragostea noastra catre Dumnezeu nu este decat o dragoste raspuns la marea dragoste pe care El ne-a aratat-o mai intai. "Vedeti ce fel de dragoste ne-a dat noua Tatal, spune Sf. Ioan, ca sa ne numim fii ai lui Dumnezeu" (I Ioan 3, 1).

Aceasta dragoste-raspuns "presupune", dupa Sf. Vasile, o dispozitie proprie a naturii create, o samanta sau o putere de iubire in fiinta omului chemat sa ajunga la desavarsire prin dragoste. Omul fiind chip al lui Dumnezeu, are capacitatea virtuala de a deveni subiect al dragostei divine si intr-o masura oarecare, chiar tinde spre ea. Crestinul, deci, poate raspunde si trebuie sa raspunda la dragostea lui Dumnezeu tot prin dragoste, adica dragostea aceea care se daruieste spre binele altora, daruire care merge pana la jertfa de sine.

Crestinul iubeste pe Dumnezeu nu numai pentru faptul ca El l-a iubit mai intai, ci si pentru faptul ca El este plenitudinea desavarsirii, care este vrednica de iubire; El este binele absolut, frumusetea absoluta, dragostea absoluta.

Cu ce dragoste vom putea raspunde noi, Celui ce ne-a aratat o asa de mare dragoste? se intreaba marele sfant predicator Ioan Gura de Aur. Chiar daca am muri implinind poruncile Sale, si neschimband invataturile sale, dragostea noastra ramane tot inferioara celei a lui Dumnezeu. "Sa presupunem ca-L cinstiti pe Dumnezeu prin acte de cult, dar cultul vostru este o recunostinta si o necesitate, in timp ce binefacerile lui Dumnezeu sunt favoruri care confirma grandoarea bunatatii Sale", constata cu intelepciune Sf. Ioan si ne indeamna sa iubim pe Hristos asa cum l-a iubit si Sfantul Apostol Pavel.

Iubirea autentica de Dumnezeu include in sine tezaure si posibilitati infinite. Pentru ca Iisus Hristos ne-a promis imparatia cerurilor, pentru aceea dragostea de Dumnezeu devine o obligatie. Se cuvine insa "sa-L iubim pe Dumnezeu cu o dragoste demna de El".

Iubind pe Dumnezeu, iubim pe Tatal, pe Fiul si pe Sf. Duh, ne facem partasi in comuniunea iubirii cu Sfanta Treime si ce-si poate dori mai mult un om decat sa fie intr-o asemenea intimitate cu Dumnezeu? Astfel, stiindu-ne iubiti, capatam inaintea Lui o mai mare indrazneala a rugaciunile noastre, indrazneala pe care nu o are decat cel ce iubeste si se stie iubit.

Pe cand dragostea de lucrurile terestre are atat de multe neajunsuri, fie ca noi murim si le lasam in urma, fie ca pier ele si ne parasesc inaintea sfarsitului nostru, iubirea de Dumnezeu este mereu in putere, mereu in floare, ea nu cunoaste nici efectele batranetii, nici pe ale uzurii, "nu cade niciodata" cum zice Sf. Apostol Pavel (I Cor. 13, 8).

Avand dragoste deplina omul nu-si mai poate dori nimic, caci neratacindu-se, el are cu sine izvorul sfinteniei care il duce de mana in imparatia lui Dumnezeu. Cel ce iubeste pe Dumnezeu a izgonit din suflet orice amaraciune si intristare. "Cel ce iubeste pe Dumnezeu, zice Sf. Maxim Marturisitorul, nu intristeaza pe nimeni si nu se intristeaza pentru cele vremelnice. Cel ce iubeste pe Dumnezeu, traieste pe pamant viata ingereasca, postind si priveghind, cantand si rugandu-se si gandind pururea numai lucruri bune despre tot omul". Efectele dragostei omului fata de Dumnezeu sunt legate direct de dragostea fata de aproapele.

Dragostea de aproapele. Urmand porunca invatatorului Sau iubit, Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan face din dragostea catre aproapele porunca centrala a Mantuitorului. "De ma iubeste cineva pe Mine, cuvantul Meu va pazi si Tatal Meu il va iubi pe el" (Ioan 14, 23); "De veti pazi poruncile Mele, veti ramane intru dragostea Mea, precum Eu am pazit poruncile Tatalui Meu si raman intru dragostea Lui" (Ioan 15, 10). Dragostea catre Dumnezeu se arata prin pazirea poruncilor Lui. Cineva iubeste pe Dumnezeu numai in masura in care implineste voia Lui si implineste voia Lui numai in masura in care il iubeste. "Cel ce are poruncile Mele si le pazeste pe ele, acela Ma iubeste pe Mine si cel ce Ma iubeste pe Mine, iubit va fi si de Tatal Meu si Eu il voi iubi si Ma voi arata lui" (Ioan 14, 21).

Dragostea pe care o avem catre Dumnezeu, Mantuitorul Hristos ne cere sa i-o daruim prin mijlocirea poruncilor Sale. Iar "porunca Mea aceasta este, ca sa va iubiti unul pe altul, precum si Eu v-am iubit pe voi" (Ioan 15, 12). "Porunca noua va dau voua ca sa va iubiti unul pe altul" si iarasi zice "precum, v-am iubit Eu pe voi asa sa va iubiti si voi unul pe altul" (Ioan 15, 34).

Cand Iisus Hristos ne cere "sa ne iubim unii pe altii", dar nu oricum, ci "asa cum Eu v-am iubit", vrea sa ne arate ca iubirea Lui este o iubire constanta, profunda, angajata si jertfelnica. El exprima marele adevar ca dragostea noastra catre Dumnezeu trece prin aproapele. Aproapele este altarul pe care noi aducem jertfa noastra lui Dumnezeu. Numai prin aproapele ne putem apropia de Dumnezeu pe calea cea sfanta a dragostei.

Iubirea fata de aproapele este fructul necesar al iubirii de Dumnezeu, asa cum rodul plantei este fructul necesar al luminii si caldurii solare, pe care o primeste prin orientarea ei spre soare. Pentru ca dupa cum spune Diadoh al Foticeei: "Cand cineva incepe sa simta cu imbelsugare dragostea de Dumnezeu incepe sa iubeasca si pe aproapele".

Daca nu se intampla asa, dragostea este falsa, mincinoasa. "De va zice cineva: iubesc pe Dumnezeu iar pe fratele sau nu-l iubeste, mincinos este, pentru ca cel ce nu iubeste pe fratele sau pe care il vede, cum poate sa iubeasca pe Dumnezeu pe care nu-l vede? Si noi aceasta porunca o avem de la Dumnezeu: cel ce iubeste pe Dumnezeu sa iubeasca si pe fratele sau" (I Ioan 4, 20-21). "Vrei sa iubesti pe Hristos fara sa iubesti madularele? Cine iubeste madularele lui Hristos, pe Hristos iubeste, iubind pe Hristos, pe Fiul lui Dumnezeu iubeste; iubind pe Fiul lui Dumnezeu, pe Tatal iubeste. Aceasta dragoste nu poate fi impartita niciodata", zice Fericitul Augustin.

Aproapele nostru, dupa cele aratate de Mantuitorul, este orice om, de orice neam, de orice credinta si de oriunde. Oricine poate fi aproapele meu, asa cum eu pot fi aproapele oricui. Clement Alexandrinul credea in secolul III ca de la Domnul au ramas cuvintele "Cand vezi pe aproapele tau vezi pe Dumnezeu".

Porunca dragostei crestine a fost pusa in practica de la inceput si chiar paganii se minunau de roadele ei, zicand despre crestini: "Uitati-va cum se iubesc unii pe altii, se iubesc chiar inainte de a se cunoaste".

Tertulian arata ca ucenicii lui Hristos se iubesc atat de mult, incat sunt gata sa moara unii pentru altii. Paganul Caecilius asculta marturisirea lui Octavius care zice: "Ne iubim unii pe altii.. ne numim frati.. ca fiii unui singur Parinte, ai lui Dumnezeu, ca partasi ai aceleiasi credinte, ca mostenitori ai aceleiasi sperante".

Porunca dragostei fata de aproapele era si o justificare naturala. Fiecare om are nevoie de ajutorul altuia. Este o lege a vietii ca noi sa depindem unul de altul. "Pentru aceasta, remarca Sf. Ioan Hrisostomul, ne-a dat Dumnezeu o singura faclie: Soarele, a intins un singur acoperamant: cerul, ne-a dat o singura masa: pamantul".

Dragostea crestina dintre oameni mai are ca fundament si originea si destinul comun al neamului omenesc: toti suntem descendenti ai aceleiasi perechi de oameni si fii ai aceluiasi Tata ceresc, Dumnezeu. "Noi toti suntem rude, spune si Sf. Vasile cel Mare, toti frati ai aceluiasi Tata. Daca cauti pe Tatal duhovnicesc, El este Tatal cel din ceruri. Daca intrebi de obirsia noastra pamanteasca, mama noastra este pamantul, intrucat noi toti suntem fauriti din acelasi lut. Deci firea noastra trupeasca este inrudita si inrudita este si nasterea noastra dupa Duh. Semenul tau are de la primul om acelasi sange ca tine si a primit de la Domnul acelasi har".

Iubirea vrajmasilor. O insusire de seama si specifica dragostei crestine este aceea ca ea nu se opreste nici in fata vrajmasului. De la inceput insa trebuie sa facem distinctia ca, iubind pe vrajmasul nostru noi nu iubim felul in care ne apare el, nu iubim adica raul din el, ci ceea ce am vrea sa fie el.

Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan ne vorbeste de iubirea de vrajmasi, intrucat in notiunea de aproapele intra si dusmanii nostri. Numai iubind si pe vrajmasi aratam adevarata iubire, pentru ca omul este faptura a lui Dumnezeu si trebuie privit cu iubire, oricine ar fi el.

Mantuitorul Hristos spune limpede: "Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blesteama si va rugati pentru cei ce va supara si va prigonesc" (Matei 5, 44). El da notiunii de "aproapele" o sfera foarte mare. Samarineanul nu vede in iudeul ce zacea la marginea drumului pe dusmanul sau religios si national, ci pe omul, chip al lui Dumnezeu, aflat in primejdie si care are nevoie de ajutorul sau.

A iubi numai pe cel ce te iubeste este un lucru comun. Dragostea crestina insa trebuie sa cuprinda si pe vrajmas a carui dragoste tinde sa i-o castige. Se stie ca razbunarea aduce dupa sine o alta razbunare, a raspunde cu rau la rau, inseamna a raspunde cu foc la foc. A raspunde cu calm si cu dragoste la ura, inseamna a aprinde carbuni pe capul celui ce uraste (Rom. 12, 20). Dragostea poate face din dusman prieten, pentru ca dusmanul va sfarsi prin a raspunde eu bunavointa si dragoste la continua dragoste ce i se arata.

Dar adevarata dragoste catre aproapele de care ne vorbeste Sfantul Evanghelist Ioan, nu trebuie sa se reduca la declaratii verbale sau la niste simple vibratii sentimentale, ci ea trebuie sa fie activa, traducandu-se totdeauna in fapte concrete. "Fiii mei, sa nu iubim numai cu cuvantul sau cu limba, ci cu fapta si adevarul" (I Ioan 3, 18). "A vorbi si promite este usor oricui, spune Sfantul Ioan Gura de Aur, nu este la fel de usor traducerea in viata. Pentru ca sunt multi cei ce spun ca iubesc si se tem de Dumnezeu, dar faptele lor dovedesc contrariul. Dumnezeu vrea dragostea care sa se arate prin fapte. De aceea a spus ucenicilor Sai: "Daca Ma iubiti, paziti poruncile Mele" (I Ioan 14, 15). El zice "cu fapta" in opozitie cu vorba, si "cu adevarul" in opozitie cu falsele marturisiri de dragoste. "Iar cel ce are bunurile acestei lumi si vede pe fratele sau avand trebuinta si isi inchide inima fata de el, cum ramane in acela dragostea lui Dumnezeu?" (I Ioan 3, 17).

Dragostea celui imbelsugat nu suporta pe aproapele in lipsa, nici nu se lasa prinsa in vorbe cand lipsesc cele de trebuinta. "Da deci dupa puterea ta, paine - zice acelasi Sfant Parinte - daca nu ai paine, da un ban; daca nu ai ban, da macar un pahar cu apa. Nu ai nici atat? Atunci fii partas la durerea celui apasat si vei avea rasplata, pentru ca rasplata nu se masoara cu nevoia lui, ci cu bunavointa ta". Dragostea este aceea care face ca realizarea poruncilor sa fie usoara pentru ca zice Mantuitorul: "Jugul Meu este bun si sarcina Mea este usoara"; dragostea spala picioarele ucenicilor (Ioan 13, 14).

Dragostea catre aproapele constituie semnul distinctiv al urmasilor lui Iisus Hristos. "Din aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, de veti avea dragoste intre voi" (Ioan 13, 35; cf. I Ioan 2, 5; 3, 10). "Daca ucenicii pazesc poruncile ce le-au fost date, ascultatorii recunosc in ei ucenicii invatatorului lor, iar daca ei vor fi dezbinati vor conchide ca ei nu sunt ucenicii Dumnezeului pacii". Practicarea dragostei dovedeste pe cineva a fi sau a nu fi crestin.

Urmarile dragostei.

1. Inca de pe pamint, dragostea isi revarsa din belsug darurile sale binefacatoare asupra celui ce s-a patruns de duhul ei. Roadele ei sunt multe, binefacatoare, atat pentru viata de aici, cat si pentru aceea ce va sa fie. Dragostea este mama tuturor virtutilor, prin ea se valorifica acestea si ea le da un caracter divin; ea uneste pe oameni in marea familie a lui Dumnezeu. Traind intr-o perfecta comuniune dupa modelul comuniunii treimice, iubind pe Dumnezeu si pe aproapele dupa porunca Mantuitorului Iisus Hristos, omul are posibilitatea de a ajunge la desavarsire. Numai avand pe Hristos intru noi vom ajunge la desavarsirea de care ne incredinteaza Mantuitorul Hristos cand zice: "Eu intru ei si Tu intru Mine, ca ei sa fie desavarsiti intru unime si sa cunoasca lumea ca Tu M-ai trimis si ca i-ai iubit pe ei" (Ioan 17, 23).

Parerea Sf. Ioan Gura de Aur este ca cei ce cred in Hristos, vor fi desavarsiti cand vor fi uniti la un loc in legatura dragostei care este legatura desavarsirii. Omul fiind daruit cu chipul lui Dumnezeu, are posibilitatea si datoria sa realizeze desavarsirea. In aceasta consta rostul omului pe pamant si chemarea sa cea mai inalta. Adam n-a fost creat perfect, ci cu inclinarea si libertatea de a ajunge la desavarsire, zice Clement Alexandrinul. Mai precizeaza ca, omul a primit la nastere chipul si dupa aceea, pe masura ce castiga desavarsirea ia si asemanarea.

2. "In dragoste nu este frica, pentru ca dragostea cea desavarsita alunga frica, caci frica umbla cu pedeapsa. Iar cel ce se teme nu este deplin in dragoste", zice Sf. Ioan Evanghelistul (I Ioan 4, 18).

O singura teama mai poate exista: aceea de a nu fi implinit totdeauna voia lui Dumnezeu si de a fi cedat pacatului. Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan spunea in acest sens : "De ne arata vinovati inima noastra, Dumnezeu este mai mare decat inima noastra si toate le stie. Iubitilor, de nu ne va arata vinovati inima noastra avem indrazneala catre Dumnezeu" (I Ioan 3, 20-21) sau "Asa s-a desavarsit in noi dragostea, ca indrazneala sa avem in ziua judecatii" (I Ioan 4, 17). Ce inseamna a avea indrazneala in ziua judecatii? inseamna a astepta fara teama sosirea acelei zile! Cei ce iubesc cu adevarat pe Dumnezeu, nu mai au pentru ce sa se teama de judecata viitoare, pentru ca dragostea creeaza intotdeauna, intre fiintele care se iubesc cu adevarat, relatii de intimitate, indrazneala si incredere reciproca (I Ioan 5, 14): "Acestea am grait voua, ca bucuria Mea intru voi sa ramana si bucuria voastra sa fie deplina" (Ioan 5, 11). Multumirea si bucuria pe care dragostea poate s-o aduca in sufletele oamenilor este de nedescris. Oricine poate, dar nu oricine a incercat bucuria realizarii unui act sincer de dragoste.

Concluzii.

1. Iubirea este o virtute dar si un dar divin. Originea ei este in Dumnezeu. Dumnezeu este animat de iubire in tot ceea ce savirseste fata de lume si in mod special fata de om. Numai iubirea poate explica grija lui Dumnezeu fata de om, atunci cand acesta s-a indepartat de El si i s-a aratat vrajmas, pana l-a readus la starea din care a cazut si, mai mult decat atat, pana l-a asezat de-a dreapta maririi Sale.

2. Chemarea omului, ca unul care a fost creat "dupa chipul lui Dumnezeu", este de a trai si a fi animat de iubire. Exemplul si idealul vietii sale nu poate fi altul decat iubirea Fiului lui Dumnezeu fata de om.

3. Iubirea este permanent actuala si nu va dispare niciodata, asa cum ne asigura Sfantul Apostol Pavel (I Cor. 13, 8). De altfel acest lucru l-au inteles primii crestini, care, animati de cuvantul Mantuitorului, erau, ca un singur om, aveau "un singur suflet" si o singura "inima" (Fapte 4, 32).

Acest lucru l-au inteles Sfintii Parinti si scriitori bisericesti din primele veacuri.

In legatura cu iubirea si urmarile ei, sunt sugestive cuvintele Sfantului Ioan Gura de Aur: "Daca ar fi dragoste, n-ar mai fi nevoie de legi, nici de inchisori, nici de pedepse si de nimic altceva de felul acesta. Daca toti ar iubi si ar fi iubiti, n-ar mai fi nedreptati, s-ar indeparta mizeriile si luptele si razboaiele si rapirile si toate relele, nu i s-ar mai cunoaste nici urmele pacatului" (Despre dragoste si prietenie p. 25).

Indemnurile Mantuitorului si ale Sfantului Ioan Evanghelistul sunt permanent valabile si astazi. Dar iubirea noastra nu trebuie sa se rezume la o simpla compasiune fata de semenii nostri. Ea trebuie concretizata in fapte bune stiind ca o simpla compasiune, inclusiv "credinta fara fapte este moarta" (Iacob 2, 26).

Ioan Carstoiu

• Iubirea dumnezeiasca si judecata din urma
  Publicat in : Editoriale
• Mladite din iubirea dumnezeiasca
  Publicat in : Credinta
• Autorul si criteriul judecatii particulare
  Publicat in : Dogma