Sfantul Maxim Marturisitorul - Despre calitate, proprietate (insusire) si deosebire

Catre Teodor, presbiterul din Mazara

(Nota: parintele Dumitru Staniloae. Mazara era o cetate pe litoralul Siciliei. Sfantul Maxim scrie celor ce nu erau subordonati Constantinopolei, unde imparatul confirma patriarhi care sprijineau politica lui de sustinere a monotelitismului.)

Nu socotesc ca Prea Sfintiile Voastre aveti nevoie de altceva spre cunoastere, odata ce aveti in minte pe Cel Unul Care intelepteste, pe Duhul Sfant din Care izvorati si altora cele dumnezeiesti, intr-o revarsare de intelepciune plina de nesfarsite daruri, ca o comunicare de intelesuri prin rostire de cuvinte intr-o imbelsugare care a ajuns pana la cei smeriti ca mine si lipsiti de orice invatatura, ca o stiinta si cunostinta dumnezeiasca, macar ca stiu ca va folositi si de coborare prin intrebare.

Aceasta pentru a ne ajuta sa inaintam si a ne ridica prin aplecare extrema si mai mult spre inaltimea propriei cunostinte, pe noi cei ce zacem jos si suntem inchisi in nestiinta. Curatindu-ne prin aceasta smerenie de falsa cunostinta si, prin insuflare, de necumintenia cugetarii, ne duceti la deprinderea cunoscatoare si la ravna viguroasa si faptuitoare, din care vine mantuirea dupa har a celor ce se mantuiesc prin cei ce s-au invrednicit sa izbaveasca asemenea voua pe cei vrednici.

Sa vorbesc deci despre cele ce invatandu-ne ne-ati poruncit sa le cercetam mai departe, adica despre calitate si proprietate si deosebiri. Cei din afara (filosofii din antichitate. Nota: parintele Dumitru Staniloae) au gasit in ele multe sensuri si ar trebui sa intindem mult cuvantul nostru pentru a desfasura impartirile ce le vad aceia in ele, ceea ce nu se poate face in extensiunea modesta a unei epistole, cum se poate face in lungimea unor scrieri. Iar la dumnezeiestii Parinti indicarea lor e coerenta si scurta, nefiind vazute ca suport sau ca fiinta si fire, ci in cele ce sunt in fiinta sau in ipostas.

(Ratiunea noastra e obisnuita ca sa distinga in cele ce sunt pe unele de altele, nu sa vada unitatea desavarsita si totusi infinit de bogata, unitate care nu se refera la nimic ca principiu al ei, ci este ea insasi totodata principiul absolut. De aceea noi mai mult banuim vag si neclar aceasta unitate cu adevarat existenta. Nota: parintele Dumitru Staniloae)

De fapt ei spun de calitate ca e la om rationala, iar la cal, nechezatul. Si e calitate ipostatica a unui om nasul acvilin sau carn; sau a unui oarecare cal culoarea sura sau galbena. Asa si in toate celelalte fiinte sau ipostasuri, create, calitatea se vede ca una si proprie, adica generala si particulara. Prin ea se cunoaste si deosebirea intreolalta a speciilor si indivizilor, facand sa se cunoasca adevarul lucrurilor.

Dar in firea nenascuta care e unicul principiu, nu se poate vorbi in mod propriu de calitate. Caci Dumnezeirea nu este din fiinta si accidente, fiindca in acest caz ar fi si creata, ca una ce e compusa si alcatuita din acestea.

Aceasta o putem spune numai prin minte, intrucat ne inchipuim din cele ale noastre cele mai presus de noi, ca unii ce nu suntem in stare decat abia asa sa primim, in chip intunecos, cunostinta acelora si sa le exprimam in oarecare masura, dar nu in mod desavarsit. (Nu exista undeva bunatatea ca esenta de sine. Nu bunatatea in sine ma bucura, ci faptul ca cineva e bun cu mine. Nota: parintele Dumitru Staniloae)

Caci numai atotsfintenia, atotputernicia, atotdesavarsirea, supradesavarsirea, desavarsirea de sine, stapanirea prin sine, intelepciunea de sine, si orice altceva natural si dumnezeiesc, se mai spune ca este o calitate naturala (Insusirile lui Dumnezeu nu sunt deosebite de firea sau de natura dumnezeiasca, ci sunt una cu ea. Nota: parintele Dumitru Staniloae). I se cuvine numai lui Dumnezeu ca Celui mai presus de fiinta.

(Nota: parintele Dumitru Staniloae. Toate au caracterul suprafiintial, ca si fiinta divina. Si ca atare nu se disting de fiinta divina cum se disting insusirile existentelor create, fiind determinate in parte de relatia fiecareia din ele cu altele. Kant a facut distinctia intre "judecatile analitice", care spun doar ceva despre lucrul in care acel ceva se gaseste (omul - fiinta cuvantatoare), si "judecatile sintetice", care adauga ceva nou unei existente (omul - fiinta care se imbraca), in realitate despre nici o fiinta creata nu se poate face o judecata pur analitica, pentru ca fiecare e ceea ce e si printr-o relatie cu altele: omul e fiinta cuvantatoare pentru ca are cui vorbi; omul are nevoie de atatea lucruri deosebite de sine pentru a trai. Dumnezeu insa nu depinde de nici o relatie. El e in Sine desavarsit etc. Si trebuie sa existe un varf al existentei care are in sine totul. Fiecare insusire ce I-o atribuim tine de firea Lui. El e mai presus de orice fel de judecata sintetica (si chiar analitica, in sensul celor aplicate noua). Acest fel de a fi al Lui ramane pentru noi o inchipuire vaga. Totusi intrand de buna voie in relatie cu noi, ca fiinte marginite, firea Lui se arata activa potrivit trebuintei noastre de a ne dezvolta ca fiinte marginite. Faptul ca toate din lume sunt dependente unele de altele arata nu numai pe fiecare insuficienta siesi si neavand existenta prin ea, ci si pe toate. Aceasta se arata si in faptul ca nici una si nici toate la un loc nu au o deplina multumire in relatia aceasta universala si ca toate nu numai se sustin, ci se si rod intre ele, cand nu staruie in unirea cu Dumnezeu. Numai relatia cu un Factor absolut suficient Luisi le poate da si lor existenta ferma, netrecatoare si deplin multumitoare.)

Iar calitatea ipostatica a Tatalui e nenasterea, a Fiului, nasterea (faptul de a fi nascut), a Duhului Sfant, purcederea; adica nenasterea, nasterea si purcederea, care se numesc si proprietati (insusiri proprii, personale). Ele apartin numai Lui in mod natural sau ipostatic, si nu altuia. Din acestea se constituie deosebirile fiintiale in Dumnezeu, cum am spus, prin intrebuintarea improprie, iar in toate cele create sunt in mod propriu si dupa fire.

De aceea spun ca e lucru gresit a le socoti in raportul dintre ele calitati, proprietati si deosebiri, in sensul unor accidente, dar nu al unui suport, adica al fiintei. Totusi calitatea se deosebeste prin faptul ca e mai generala si se afla in toate, nefiind nici una dintre existente fara calitate afara de Dumnezeu, intrucat nici una nu e in afara relatiei sau fara o forma. Iar proprietatea se spune ca e particulara, referindu-se la aceea sau aceea si nefiind a tuturor, ci intr-un fel oarecare si simplu asa sau altfel si fiind a fiintei acesteia si nu a alteia.

Iar deosebirea e socotita ca constitutiva creaturilor si distinctiva. De aceea o si numesc pe aceasta asa, zicandu-i constitutiva si socotind-o, cum am spus, ca distingand cele ce sunt dupa fiinta si fire si dupa persoana si ipostas si inlaturand orice prefacere si amestecare a tuturor.

(Nota: parintele Dumitru Staniloae. Fara distinctiile statornice intre ele nimic n-ar fi constient si n-ar exista ca ceea ce este el insusi. Toate ar fi un haos. Distinctiile mentinand fiintele si persoanele neamestecate, mentin propriu zis in existenta pe fiecare ca atare. In distinctie se arata puterea datatoare si sustinatoare de existenta, ca si fiinta generala a tuturor.).

Aceasta si asa fiind invatatura Parintilor despre calitate, proprietate si deosebire, ea este o patrundere si o calificare a lor, ca sa spun pe scurt. Dar e cu neputinta sa fie si sa se cugete vreuna din acestea fara o fiinta (substanta) ca suport al careia este si se numeste fiecare din acestea. Caci calitatea se spune ca e a fiintei, nu a ei insesi. La fel proprietatea si deosebirea.

Cel ce nu o spune aceasta e nerational, iesind, contrar ratiunii, din ratiunea cea dupa fire. Din ea a iesit, contrar tuturor, singur Sever, printr-o cugetare cu totul aiurita, inchipuindu-si cele ce nu sunt nicidecum si vorbind de o deosebire nefiintiala in Hristos, ca sa-L declare neexistent, prin desfiintarea firilor din care si in care consta si desfiintand odata cu ele insesi calitatile.

Caci nu se poate ca desfiintandu-se fiinta sa se mai constituie acestea, sau din acestea, adica din calitati si deci sa poata subzista Hristos, desi acest neispravit il declara in mod aiurit compus. Iar prin aceasta ajunge la desavarsita tagaduire a Lui. Caci nu e Dumnezeu sau firea lui Dumnezeu o fire compusa.

(Nota: parintele Dumitru Staniloae. Sever, patriarhul monofizit al Antiohiei, declarand pe Hristos compus, dar nerecunoscand in El doua firi, facea insasi Dumnezeirea Lui compusa. Dar aceasta nu mai putea fi firea lui Dumnezeu.)

Daca ar fi asa, toata firea compusa ar fi Dumnezeu prin fire. Iar daca toata firea compusa e Dumnezeu prin fire, Tatal cel necompus nu mai e, dupa el, Dumnezeu. Caci daca compusul e Dumnezeu prin fire, necompusul nu mai e Dumnezeu prin fire. Iar daca si necompusul e Dumnezeu prin fire, acest lipsit de Dumnezeu si contrar lui Dumnezeu declara hristosi o multime de zei, necunoscand pe Dumnezeu Cel cu adevarat existent si facut om, dar pastrand chiar si in compozitia ipostasului simplitatea si necompozitia dupa fire impreuna cu Tatal, ca Dumnezeu prin fire si din Dumnezeu, chiar daca S-a facut om mai presus de oameni, din oameni, prin om, prin asumarea trupului care are suflet intelegator

(Nota: parintele Dumitru Staniloae. Sever neadmitand doua firi in Hristos, dar socotindu-L totusi compus, pentru a amagi pe dreptcredinciosi, trebuia sa ajunga la concluzia ca firea cea compusa, recunoscuta de el in Hristos, e dumnezeiasca. Dar in acelasi timp tinand sa considere pe Dumnezeu si necompus, trebuia sa ajunga la concluzia ca e Dumnezeu atat ca necompus, cat si ca compus, deci un Dumnezeu in dublu sens. Fata de aceasta concluzie inevitabila a teoriei lui Sever, dreapta credinta afirma si ea ca Hristos e un ipostas compus, dar e compus din firea necompusa dumnezeiasca si din firea compusa omeneasca, adica e Dumnezeu si om.)

Dar acest neom nu-L marturiseste nici om pe Dumnezeu Care S-a inomenit, negand firea omului in El, ca si pe cea dumnezeiasca. Caci nu-L marturiseste indoit, adica indoit in fire, ca Parintii, ci propune o oarecare fire compusa si artificiala, intrecand nerusinarea lui Apolinarie.

Prin aceasta desfiintind, nemernicul, marea taina a iconomiei pentru noi, teribilul retor abuzand cu dibacie de numiri greu de demascat, prin furtul cuvintelor, excita sensibilitatea spre primirea falselor credinte. Caci il numeste, chipurile, pe Hristos Dumnezeu si om, dar desfiinteaza sensul adevarat al fiecarei numiri, ca unul ce nu marturiseste firile ale caror numiri le foloseste. Si afirma deosebirea, nerecunoscand nici o deosebire in lucrurile care se deosebesc, neavand, dupa el, niste suporturi prin fire (Nota: parintele Dumitru Staniloae. Deosebirile afirmate de Sever in Hristos nu au suportul in doua firi deosebite.)

Aceasta pentru ca sa insinueze si o amestecare prin unica fire compusa si sa legifereze si o inexistenta (a lui Hristos ca Dumnezeu si om) prin negarea firilor si sa apara ca acoperind prin numiri desfiintarea, iar prin deosebiri, ca respingand amestecarea. Iata cat de mare este dibacia si nascocirea relei cugetari a raului speculant, acoperita in intunericul nestiintei, prin care intuneca pe cei ce se lasa prinsi de el.

Intorcandu-ne cuvantul catre acestia, ca spre cei ce-l apara pe acela, trebuie sa mai intrebam si aceasta, ca daca Sever urmand ca noi pururea pomenitului Chiril marturiseste deosebirea ferindu-se de desfiintarea ei, cum nu marturiseste impreuna cu acela si firile si nu recunoaste in ele, ca acela, deosebirea fiintiala, inlaturand numai despartirea lor?

Cum vede deosebirea numai in simple calitati contrar legii si definitiei aceluia? Ca fericitul Chiril marturiseste firile a caror deosebire o invata e vadit din faptul ca n-a refuzat sa accepte nici marturisirea lui Nestorie prin care despartea firile, desi nu o admitea in sensul aceluia: "Ce e comun, zice invatatorul, mie si lui Nestorie? A afirma doua firi atata cat trebuie pentru a recunoaste deosebirea intre trup si Dumnezeu Cuvantul. Caci acesta e altceva dupa calitatea naturala si nu e de acelasi fel dupa fire ca Acela".

Deci marturiseste si firile, si intre ele recunoaste o deosebire, dar arata ca recunoaste si cauza marturisirii in chip ortodox si sa spuna: "Pentru ca altul este trupul decat Cuvantul dupa calitatea naturala", ceea ce e una cu a zice: dupa fiinta si lucrare are o deosebire fata de Dumnezeu Cuvantul.

Iar daca acela o face aceasta, cum aiuritul Sever nu binevoieste sa comunice cu Chiril in mod fals cinstit de el si sa admita impreuna cu el firile atat cat e necesar pentru a recunoaste deosebirea intre ele conform invataturii aceluia, nu numai prin calitatea naturala, ci si prin neidentitatea de fiinta?

De ce nu face aceasta, ca impreuna cu aceasta sa recunoasca deosebirea firilor si a calitatilor naturale, sau a fiintelor si a lucrarilor, ci neaga neidentitatea fiintei trupului fata de Cuvantul, adica deosebirea dupa fire? De ce in locul acesteia introduce deosebirea intre calitatile inexistente?

Caci orice deosebire este inexistenta fara o fiinta ca suport. El insa lucrand cu viclenie si parasind invatatura adevarata a inteleptului Chiril, adica a tuturor Parintilor probati, se arata pe sine strain de ea si partas si aparator al minciunii. Caci vorbind de deosebirile calitatilor in Hristos, oare vorbeste de o deosebire dupa unire, sau inainte de unire?

De vorbeste de ea inainte de unire, intelege prin ea despartirea, dar nu deosebirea; si daca intelege unirea din cele despartite ce subzista in ele insele, sau o desparte pe aceasta prin deosebirea calitatilor si prin marturisirea lor, sau socoteste ca nici nu s-au unit acestea peste tot la inceput.

Si daca spune ca nu s-au unit, e vadit ca socoteste ca nici firile, ale caror calitati sunt, nu s-au unit, chiar daca se preface ca o spune aceasta. Caci nu se poate ca firile sa se uneasca, iar calitatile sa fie despartite, ci se intampla acelasi lucru si cu ele si intre ele, fie unire, fie despartire.

Deci daca respingand despartirea, declara ca s-au unit impreuna cu firile si calitatile lor, e cu totul necesar ca, punindu-se de acord cu el insusi, sau sa afirme o unica calitate compusa, precum si o unica fire compusa, din pricina unirii, si in acest caz e dat pe fata ca nerecunoscand nici deosebirea in calitati, ci proclamand contopirea ambelor, adica a firilor si a calitatilor; sau infatisand calitatile ca diferite si netemandu-se de despartire, sa proclame diferite si firile, neinfricandu-se nici dand ca pretext sciziunea pentru retinerea si ferirea de la marturisirea lor.

Caci daca, dupa el, n-au suferit vreo sciziune calitatile marturisite, chipurile, de el, din pricina deosebirii, cum se vor scinda firile marturisite din pricina deosebirii?

(Nota: parintele Dumitru Staniloae. Sever nega deosebirea firilor in Hristos, temandu-se ca aceasta sa nu insemne o despartire a lor. Dar pretindea ca admite o deosebire a calitatilor divine si umane in El, fara sa se teama de aceasta scindare. Sfantul Maxim da pe fata aceasta inconsecventa a lui. Apoi intreaba pe ce se poate baza deosebirea calitatilor divine si umane in Hristos, daca nu exista in El cele doua firi.)

Iar daca nu marturiseste firile, ci marturiseste, chipurile, numai calitatile, e vadit ca, desfiintand firile, declara pe Hristos o ingramadire de calitati, precum crede ca sunt si substantele lucrurilor materiale. Dar si acestea se vad constituite intr-un suport al materiei, nu numai din simple calitati, cum Il descrie acela pe Hristos si de aceea il numeste o fire compusa, intelegand prin ea nu alta, ci pe aceea pe care si-a inchipuit-o constand din simple calitati.

Caci cele ce sunt deosebite, acelea sunt si unite (Nota: parintele Dumitru Staniloae. Sfantul Maxim respinge teoria lui Sever ca in Hristos firile sunt numai unite, dar nu si deosebite, cu faptul evident ca daca nu sunt deosebite, nu sunt nici unite. Intre unirea si deosebirea lor nu e o contradictie, ci una se conciliaza cu alta. Cele ce se unesc se unesc pentru ca urmaresc ceva propriu prin unire, nu sa se desfiinteze. Daca Sever afirma firile numai unite, dar nu si deosebite, ele nu sunt propriu zis nici unite. Dar atunci si daca afirma si calitatile numai deosebite, dar nu si unite, ele nu pot nici exista in El ca unite. De fapt Sever nu cunostea in Hristos calitati divine si umane unite.)

Caci nu e deosebirea a unora si unirea a altora, ci amandoua, ale acelora si nu ale altora. Deci acest lipsit de minte declara pe Hristos ca fiind din calitati sau simple calitati. Dar prin aceasta el il arata totodata impartit, sustinand nu o unica calitate compusa din pricina unirii, ci diferite, daca aceasta este pentru el cea mai buna definitie a unirii.

Iar daca alta lege e valabila pentru firi si alta pentru calitati, tine de sarguinta, sau mai bine zis de vointa lui de a ne uimi, sa ne arate aceasta ca sa aflam cum vede rezultand din unire o fire din doua firi, dar nu din calitati deosebite o calitate.

Si cum calitatile fara sa fie deosebite dupa fire au ramas necontopite, pe cand firile, pierzand deosebirea dupa calitati, s-au contopit? Si cum calitatile nu se despart prin deosebire, dar firile se despart prin ea? Sau cum nedespartindu-se nu se marturisesc impreuna cu calitatile (care nici ele nu se despart)? Pentru ce compune firile, dar nu compune calitatile? Si nu vede unirea acestora intr-o singura calitate compusa, dar scorneste o unire a firilor intr-o singura fire compusa?

Sa ne lamureasca aceasta cel ce il admira si il apara pe acela (pe Sever) ca, dandu-ne explicarea lor, sa puna capat osandei, sau, neputand-o face aceasta in mod cuvenit, sa se faca partas impreuna cu acela de osanda chiar mai mare, pentru ca punandu-se de acord cu acela a indraznit, impotriva Parintilor, sa-si insuseasca aiureala aceluia.

Acestea sa fie spuse in treacat, prea cinstitule de Dumnezeu stapane, potrivit poruncii tale spre rasturnarea si respingerea aceluia si a cetei sustinatorului lui. Dar tine de intelelegerea de Dumnezeu insuflata sa-i calauzesti si sa-i inveti pe cei nedesavarsiti si prunci ca mine in cele mai inalte si mai desavarsite si sa-i duci spre o cunostinta dumnezeieasca, ca sa-i apropii de Dumnezeu prin cunostinta adevarata a celor ce sunt, carora S-a facut cauza prin fire insusi Cuvintul cel mai presus de cele ce sunt, Domnul nostru Iisus Hristos, Caruia sa nu incetezi sa ma infatisezi prin rugaciuni pe mine nevrednicul, prea sfintite si prea dumnezeiesc parinte.

Sfantul Maxim Marturisitorul

Cum ar putea prezenta cineva Sfantul Sinod din Calcedon care a vazut si a proclamat acestea atat de dreptcredincios si de limpede, ca pe unul ce ar fi parasit definitia de la Niceea? Si cine ar putea, chiar daca ar fi foarte dibaci, sa nascoceasca prin minciuna impotriva adevarului si a credintei cele ce nu sunt cu adevarat. Iar daca, desi pastreaza dreapta definitie cu tarie, il calomniaza si-l dispretuieste ca pe unul ce a introdus o a doua, care ar putea fi aceasta a doua definitie introdusa de el? "Marturisirea, zice, a doua firi si in doua firi. Caci definitia de la Niceea nu il are definit astfel. Ci a fost introdusa astfel de Parintii de la Calcedon, nefiind cunoscut sau numit de cineva mai inainte".

Ca nici aceasta n-o puteti dovedi, este evident. Caci cuvantul acesta a fost aprobat si folosit ca dreapta invatatura de multi Sfinti Parinti inainte de el. O marturisesc aceasta cuvintele celor ce au folosit aceste expresii care sunt mai luminoase si mai stralucitoare decat raza soarelui, chiar daca voi le ignorati din lipsa de invatatura, sau va faceti ca le ignorati pentru a le defaima sau a invinui prosteste pe binecredinciosii Parinti si invataturile lor.

Si chiar daca nu s-ar fi spus, cum am zis, de atatea ori, ce impiedica pe atatia sfinti (mai bine zis tot crestinismul, caci acesta este propriu-zis Sfantul Sinod al dreptcredinciosilor Parinti) sa afirme cu autoritate aceasta expresie si s-o legifereze impotriva lui Eutihie?

Si dupa putin zice: Pentru care motiv si cum invinuiti Sfantul Sinod, desi s-a indestulat cu cuvintele Parintilor, ca a introdus alta definitie a credintei si il calomniati si radeti de el pretutindeni in scris si oral? "Nu judecati dupa infatisare, cum zice Dumnezeu, ci judecati judecata dreapta" (Ioan 7, 24).

Care e tema pentru care invinuiti pe Parintii din Calcedon si care e tema pentru care laudati pe cei dinainte de ei? Daca invinuiti pe cei din Calcedon pentru alta definitie a credintei fata de cuvintele aflate in definitia de la Niceea, ar trebui pentru aceeasi cauza sa se invinuiasca si Chiril si cei 150 de Parinti. Iar daca nu se invinuiesc acestia, nu inteleg pentru ce se invinuieste acela.

Va indemn sa explicati furia si impotrivirea voastra fata de cele nedovedite. Poate asa, rusinandu-va, va veti retine de la o asa de mare pornire nebuneasca de a sustine minciuna contra adevarului.

Caci altfel si Grigorie, aparatorul teologiei (al invataturii despre Dumnezeu), care nu respinge nimic mai mult decat invinuirea de catre voi a celor de la Calcedon, va cadea sub aceasta acuza nelegiuita a voastra, aratand mai dinainte ca necomplete cele spuse la Niceea despre Sfantul Duh, fiindca "nu se pusese atunci aceasta chestiune", desi se cunoaste ca acela cinsteste totusi pe Duhul impreuna cu Tatal si cu Fiul si scrie lui Cledoniu sa cugete si sa invete asa.

Dar voi nu pareti sa suferiti de boala vederii slabite, care, nefiind in stare sa priveasca stralucirea razei solare si sa se impartaseasca de ea, o invinuieste pe ea ca intunecoasa, nu slabiciunea vederii lor. Asa si voi, suferind de boala confuziei, ii calomniati pe cei ce o demasca cu pricepere pe aceasta, ca gresind si dand o invatatura gresita si necorespunzatoare cu adevarul firilor din Hristosul celor ce se mantuiesc, declarandu-i ca nu sunt luminatori de obste, nici talmacitori ai adevarului.

Caci daca trebuie spuse cele adevarate despre adevar, toti Parintii de Dumnezeu probati de dupa Niceea si fiecare Sinod al binecredinciosilor si sfintilor barbati n-au introdus nicicand alta definitie a credintei prin introducerea unor cuvinte ale lor, cum sustineti voi, aiuriti si innebuniti la culme, ci au intarit-o ca sigura pe cea legiuita de cei 318 Parinti, tinand-o pe aceea si talcuind-o si dezvoltand-o (in textul grec: prelucrand-o) pentru cei ce o intelegeau si o rastalmaceau pe aceea si dogmele ei in chip gresit.

Astfel indata ce au cunoscut ca Eunomie si Macedonie voiesc sa vatame invatatura din ea despre Dumnezeu, cei 150 de Parinti (de la Constantinopol, din 381) i-au dezaprobat prin cuvintele si invataturile lor. La fel nu i-a ingaduit-o aceasta fericitul Chiril uneltitorului Nestorie, precum l-au impiedicat cinstitii Parinti de la Calcedon pe Eutihie care voia amestecarea (firilor).

Pentru ce deci nu primiti acest Sinod impreuna cu acele Sinoade de dragul binelui sau pentru acelasi bun motiv? Sau pentru ce, calomniindu-l ca niste uratori ai binelui pe acesta, nu le calomniati impreuna cu el si pe acelea?

De fapt facand-o in realitate aceasta, faceti pe binecredinciosii in cuvinte, ca prin false afirmatii sa calomniati pe acesta si sa va atingeti prin aceasta si de acelea, aducandu-le aceeasi invinuire acelora prin vina gasita acesteia. Dar cine va suporta o atat de mare indrazneala a voastra impotriva dreptei credinte a credinciosilor?

Sfantul Maxim Marturisitorul