O singura problema adevarata - iubirea de sine

O singura problema adevarata - iubirea de sine Mareste imaginea.

Noi avem numai o singură problemă adevărată - iubirea de sine. Dacă nu ne putem ruga, aceasta se întâmplă, pentru că noi nu îl iubim pe Dumnezeu, noi ne iubim pe noi înşine. Mintea şi inima sunt ocupate cu noi înşine. 24 de ore din 24 de ore suntem preocupaţi de ceea ce gândim, ce simţim, ce dorim, ce impresie facem asupra oamenilor, ce ne-au spus, ce nu ne-au spus... Toată ziua ne urmăresc aceste probleme. Din cauza diverşilor factori externi - ascultărilor, slujbelor - ni se poate părea că nu este deloc aşa, dar ajunge numai să ne desprindem de exterior şi să rămânem singuri cu noi înşine, că toate gândurile noastre se întorc din nou la grija faţă de noi înşine.

Cu mulţi ani în urmă, în San Francisco, mi s-a întâmplat un lucru amuzant. Lângă o catedrală ortodoxă locuia o monahie tânără. Uneori, îi plăcea să iasă cu cartea de rugăciuni în grădină şi să citească rugăciuni. Odată, l-am vizitat pe arhiereul locului şi împreună cu el ne-am apropiat de fereastra care se deschidea spre grădină şi eu am spus:

- Vlădică, ia uitaţi-vă, ce minunat! Ce monahie evlavioasă!

Vlădica a început să zâmbească şi a zis:

- Aşteaptă, în curând o vei cunoaşte mai bine! Şi, iată, după câteva minute văd cum, trecând pe lângă o vitrină şi văzându-şi imaginea reflectată în geam, monahia s-a cercetat repede cu privirea, şi-a ridicat graţios bărbia şi cu un gest uşor şi-a trecut mânuţa peste apostolnic, dând faldurilor lui o formă mai elegantă.

Aceştia suntem noi. Noi trebuie să înţelegem că iubirea de sine este autodistrugere. Unul dintre monahii mei a venit la mine şi a spus:

- Părinte, poate că, totuşi, căsătoria este mai bună pentru mine decât viaţa monahală? De unde ştiu eu? Doar aş putea face atâta bine! Dacă aş găsi o soţie bună, ortodoxă, care să îl iubească pe Dumnezeu, am trăi în dragoste unul cu celălalt, am merge la biserică, ne-am ruga împreună. Am creşte copii care să Il iubească pe Dumnezeu.

Eu am rămas nedumerit şi am zis:

- Acest lucru ar fi, într-adevăr, minunat! Numai că unde să găseşti aşa ceva?

Noi întotdeauna vrem să fugim din acel loc în care ne găsim şi să mergem în altă parte. Dar, pentru mântuire, n-aveţi nevoie de nimic care să nu existe deja chiar în această sală în care ne aflăm eu şi cu voi. Problema nu constă în ceea ce este aici sau ce nu este aici. Problema constă în ceea ce faceţi voi cu acestea. Noi suntem chemaţi să iubim.

Veţi întreba: Dar ce este dragostea? In primul rând, vă asigur că dragostea nu este ceea ce oamenii trebuie să vă arate vouă. Dragostea este întotdeauna ceea ce voi trebuie să daţi celorlalţi. Astfel, dacă în centrul anumitor relaţii sunteţi voi, puteţi fi absolut convinşi că vă aflaţi pe o cale greşită.

Pentru cine cheltuim noi timpul vieţii noastre? Pentru noi înşine! Şi iată, pentru omul iubitor de sine rugăciunea devine o îndeletnicire foarte grea; la fel şi pentru cel mândru; iar pentru omul plin de pofte, rugăciunea devine imposibilă. Rugăciunea este imposibilă dacă noi nu îl iubim pe aproapele.

Toate patimile sunt legate între ele. Dacă sunteţi mânioşi, veţi avea şi dorinţe trupeşti, veţi osândi şi vă veţi enerva. Toate patimile sunt legate între ele; dacă vă veţi deda uneia, toate vor intra în voi.

Noi căutăm ceea ce ne place. Toţi cei cu care intrăm în contact prezintă interes pentru noi, fie pentru că ne dau ceea ce dorim, fie pentru că pot face acest lucru. Când suntem alcătuiţi astfel, nu putem avea duhul rugăciunii, pentru că rugăciunea este ceea ce noi îi adresăm lui Dumnezeu. Dar, dacă tu eşti stăpânit de sine, nu îl poţi vedea pe El în rugă-ciune, căci tu te întorci la tine. Vouă, poate, nu vi s-a întâmplat aceasta, dar mie mi s-a întâmplat.

Ce trebuie, dar, să faceţi? Cum să îl căutaţi pe Dumnezeu pe Care nu îl vedeţi? Domnul a lăsat această greutate. El a spus: dacă voi Mă iubiţi pe Mine, iubiţi-l pe aproapele vostru. „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte..." El nu spune că un astfel de om nu este drept; nu spune că un astfel de om e rătăcit; El spune că un astfel de om este mincinos (1 Ioan 4, 20). Foarte puternice sunt aceste cuvinte!

In fiecare zi, de luni până vineri, în obştea noastră monahală, noi respectăm un orar foarte simplu. Eu le spun întotdeauna monahilor mei: „Prefer ca în primul rând voi să vă rugaţi decât să fiţi ocupaţi cu altceva. Să nu veniţi niciodată la mine şi să întrebaţi ce trebuie să faceţi, pentru că deja ştiţi răspunsul". Uneori ei îmi spun: „Părinte, dar ce să fac pe lângă rugăciune?" Eu răspund: „Nimic. Noi avem multe treburi, dar eu nu vreau ca voi să fiţi ocupaţi cu altceva în afară de ţugăciune".

Aşadar, la şase dimineaţa noi slujim Utrenia, după Dumnezeiasca Slujbă luăm micul dejun, pe la nouă trec în revistă îndeletnicirile împreună cu monahii, apoi minim patruzeci de minute le dedic discuţiei particulare cu fiecare dintre fraţi. Încerc să le împărtăşesc învăţătura Sfinţilor Părinţi despre viaţa monahală. Aceasta le dă fraţilor curaj în lupta duhovnicească şi determină orientarea ei. Viaţa fără nădejde este imposibilă; de aceea vorbim despre fraţii noştri care au izbândit în lupta duhovnicească. Mai departe, la amiază, ne adunăm pentru citirea ceasurilor şi a sinaxarului, apoi, masa de prânz; la ora şaptesprezece - Vecernia, cina, Pavecerniţa. Câteva zile pe săptămână, la miezul nopţii, slujim Miezonoptica şi liturghia, iar între slujbele bisericeşti muncim. Câte ceva izbutim să facem, dar asta... asta nu este important.
Dacă iubiţi pe cineva, nu aveţi nevoie să întrebaţi: „Ce ai vrea să fac eu pentru tine?" Tu ştii ce vrea aproapele tău şi vrei să faci acest lucru pentru el. Şi pe Dumnezeu îl iubim la fel.

Noi ne-am depersonalizat viaţa noastră, şi devenim nişte oameni care sunt necesari numai pentru rezolvarea problemelor. Noi nu mai înţelegem ce înseamnă relaţiile reciproce. De aceea ne uităm la om şi îi spunem: „Ce vrei? Ce îţi trebuie?" în loc să întindem braţele către el şi să spunem: „Tu eşti fratele meu. Eu te iubesc. Cu ce îţi pot fi de folos?" Eu umblu toată ziua prin mănăstire şi mă străduiesc să vorbesc cu fraţii în timp ce ei îşi împlinesc ascultările lor, pentru că ei sunt fiii mei, iar eu sunt părintele lor. Nu mă apropii ca să spun: „Tu faci asta corect (sau incorect)". Eu îi întreb cum o mai duc, cum se mai simt, ce li se mai întâmplă. Când vreunul dintre ei spune ceva de genul: „O, părintele Savatie mă scoate din minţi cu purtarea lui!", eu răspund: „Asta, pentru că tu ai propriile tale planuri faţă de ce trebuie să facă el, iar el nu le îndeplineşte. El nu te mulţumeşte, de aceea te şi enervezi. De ce nu laşi de-o parte planurile tale cu privire la părintele Savatie şi pur şi simplu să-l iubeşti?" Dar noi nu putem, pentru că unul are anumite planuri, celălalt are altele care intră în conflict cu primele.

Dragostea cere ca voi să muriţi. Dar noi nu vrem să murim. Când m-am întâlnit cu monahiile din Petersburg, am discutat cu ele despre acea nebunie cu care, trăind în obşte, deseori avem de furcă atunci când altceva şi nu dragostea este motivul faptelor noastre.

Când ne uităm la aproapele, noi nu trebuie să vedem doar un zid. Infăţişarea trupească este un zid. Noi trebuie să fim capabili să vedem ceea ce se află dincolo de el. Dincolo de înfăţişarea trupească, ivită înaintea mea, eu trebuie să îl văd pe Hristos.

Când intri într-un supermarket în America, vezi scările rulante, care se mişcă în sus şi în jos. Odată mergeam cu o asemenea scară rulantă, iar în direcţia opusă mergea cu mama ei o fetiţă negricioasă. Văzându-mă, ea mi-a făcut cu mânuţa şi a spus:

- Salut, Dumnezeule!

Şi eu i-am răspuns:

- Bună, dragă, te-ai purtat frumos?

- Da, a răspuns ea, dând din cap.

- Minunat. Intotdeauna să te porţi aşa!

Şi cineva lângă mine în acest timp a spus:

- V-ati ieşit din minţi? Doar dumneavoastră nu sunteţi Dumnezeu!

Iar eu am răspuns:

- Toţi trebuie să ne purtăm astfel încât prin viaţa noastră să arătăm solemnitatea prezenţei lui Dumnezeu în lume.

Noi nu îl arătăm unul altuia pe Hristos. Eu socotesc că aceasta se întâmplă, pentru că noi nu avem credinţă.

Ce v-a adus pe voi în mănăstire? Nădăjduiesc că nu clădirile frumoase. Puţin probabil că v-a atras şi felul în care ne îmbrăcăm. Aşadar, ce s-a întâmplat: aţi venit aici şi nu aţi găsit cele pentru care aţi venit, sau aţi venit şi aţi pierdut cele pentru care aţi venit? Aţi venit ca să daţi sau ca să luaţi?

E de ajuns un singur om ca să salveze duhul frăţiei. De ce, când fratele nostru piere în păcat, noi ne alăturăm păcatului său în loc să îl ajutăm să se ridice şi împreună să sporim în dragoste? De ce ne concentrăm atenţia asupra defectelor aproapelui şi nu îl însufleţim să dobândească virtuţi? De ce, când fratele începe să cadă, noi îl împingem uşor spre cădere în loc să îl prindem?

Cine ucide frăţia? Nu turiştii, nu patriarhul,! nu mitropolitul, ci voi! Cine vă poate împiedica să vă rugaţi? Numai voi înşivă. Cine vă poate împiedica să iubiţi? Voi! Cine vă poate împiedica să vă socotiţi în toate ultimii şi să nu puneţi nimic mai presus de dragostea lui Hristos? Voi! Prin urmare, cine poartă responsabilitatea pentru mănăstire? Voi! Nimic din tot ceea ce vă înconjoară aici nu vă împiedică şi nici nu vă ajută. Dacă trebuie, ardeţi toate acestea până în temelii, dacă ele stau între voi şi Dumnezeu.

Evanghelia spune: dacă ochiul vostru este pricina păcatului vostru, scoateţi-l!

Ştiţi viaţa Cuvioasei Isidora din Tabenisiot? Din patruzeci de monahii, doar una ştia ce înseamnă să iubeşti. Şi această singură femeie a schimbat toată mănăstirea. Prin dragoste şi smerenie - un singur om! Uitaţi-vă câţi oameni sunt astăzi aici. Voi puteţi determina să ardă de dragoste pentru Dumnezeu şi pentru aproapele toată Rusia!

Dar ce este în neregulă cu noi?

Cineva mi-a spus: „Valaamul îţi va produce o impresie grozavă. El este imens!" Venind aici, m-am simţit ca pe un vas mare de croazieră: toţi aleargă, fac ceva, se mută din loc în loc, şi nimeni nu are idee încotro se îndreaptă vasul.

Dragilor, eu nu critic Biserica, eu îi critic pe oamenii care uită pentru ce se află în Biserică. Nimeni nu este vinovat, în afară de noi înşine. Dacă aţi auzi că undeva, în Petersburg, fiecăruia i se dă un miliard de dolari - sau cât face acesta acolo... 28 de miliarde de ruble? - şi vi s-ar spune că tot ce trebuie pentru a-i dobândi este să staţi la rând, iar în acelaşi timp cineva v-ar invita de-o parte, undeva, să beţi o cafea, voi aţi spune: „Stai mai întâi să primesc banii, iar apoi vom bea şi cafeaua". Voi aţi venit aici pentru un mărgăritar scump. De ce părăsiţi rândul la capătul căruia vi se dă acest mărgăritar?

Eu vă rog, fraţilor, să încetaţi să mai gândiţi după şabloane şi să încercaţi să vă uitaţi la viaţa noastră din alt punct de vedere. In prezent concepţia noastră este aceea că structura şi conţinutul Bisericii sunt unul şi acelaşi lucru. Eu nu vreau să vă împing pe voi la neascultare, dar încerc să vă însufleţesc să vedeţi mai departe de limitele exte-riorului, îndreptându-vă toată atenţia spre interior ca, schimbându-ne, să transformăm lumea din jurul nostru.

Ingăduiţi-mi să vă dau un exemplu despre ceea ce este credinţa noastră. Eu, ca şi voi, trăiesc într-o societate păgână. Pesemne, cineva îmi va spune: „O, nu, noi trăim în Sfânta Rusie!" Dar nu este aşa. Sfânta Rusie există, dar ea nu este un teritoriu geografic. Nu este o realitate de ordin etnic, ci este o realitate duhovnicească. Lumea în care trăiţi este o lume păgână, este o lume anticreştină.

Atunci când avem multe, ni se formează insensibilitatea faţă de ceea ce ne pot da aceste comori. Când mergi prin America şi deodată observi ceva asemănător cu o cruce ortodoxă, practic intri în stare de şoc şi te abaţi din drum să vezi ce este aceea. In Rusia, cupolele bisericilor se înalţă peste tot, de aceea, dacă ar fi să te opreşti la fiecare biserică, niciodată nu ai mai ajunge acolo unde ţi-ai propus. Şi de aceea voi, pur şi simplu, nu le mai observaţi. Oamenii îmi spun: „America este o ţară necreştină!" Şi aceasta este adevărat. De aceea noi avem nevoie de realitatea ortodoxă pentru a trăi; nu de realitatea secularistă care atacă toate cele în care credem. Eu le spun oamenilor: „Noi ne străduim să păstrăm credinţa, care ne-a fost dată de Hristos prin Apostoli şi prin Părinţii Bisericii". Dar credinţa este asemenea vinului scump: fără un vas în care să-l putem păstra, el se va împrăştia şi va dispărea. Nu putem avea vin, fără un asemenea vas. Acelaşi lucru este şi cu credinţa. Credinţa trebuie să folosească acestei lumi în care noi trăim. Cu cât mai bun este vasul, cu atât mai bine va fi păstrat vinul. Dacă veţi turna vin într-un şervet de masă, el se va scurge. Dacă îl veţi turna într-o cupă de lemn, el se va păstra acolo un timp, dar în cele din urmă va expira. Dacă veţi turna vin într-un vas de sticlă, îl veţi putea păstra mult timp. Dar noi nu trebuie să uităm că, în principiu, nu are importanţă vasul, ci vinul, care se toarnă în el. Uneori suntem atât de încântaţi de vas, încât uităm ce mai păstrăm în el. Iar noi păstrăm Evanghelia, credinţa, Sfintele Taine. Oamenii nu se împărtăşesc. Cum poţi trăi în această lume păgână şi să nu te împărtăşeşti? Eu îi întreb pe enoriaşi:

- De ce nu v-aţi împărtăşit astăzi?

- Nu am citit pravila.

Şi de ce nu ai citit-o? Pentru ce trăieşti, de fapt?

Schiarhimandrit Ioachim (Parr)

Convorbiri pe pământ rusesc, Editura Egumenita

Cumpara cartea "Convorbiri pe pământ rusesc"

 

01 Septembrie 2016

Vizualizari: 2254

Voteaza:

O singura problema adevarata - iubirea de sine 5.00 / 5 din 2 voturi.

Cuvinte cheie:

iubirea de sine egoismul

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE