Vederea pacatului propriu

Vederea pacatului propriu Mareste imaginea.

Vederea pacatului propriu

Veni-va vremea aceea cumplita, sosi-va acel ceas infricosat in care toate pacatele mele vor sta la aratare inaintea lui Dumnezeu-Judecatorul, inaintea ingerilor Lui, inaintea intregii omeniri. Presimtind starea sufletului meu din acel ceas cumplit, ma umplu de spaima. Sub inraurirea acestei presimtiri vii si puternice, cu cutremur ma grabesc a ma afunda in cercetarea de sine, sarguiesc a vedea pacatele insemnate in cartea constiintei mele, pe care le-am savarsit cu lucrul, cu cuvantul si cu gandul.

Cartile ce n-au mai fost demult citite, cartile invechite in dulapuri sunt pline de praf, roase de molii. Cel care ia o asemenea carte o citeste cu multa osteneala. Asa e si constiinta mea. Necercetata de mult timp, cu greutate s-a lasat deschisa. Deschizand-o, nu am aflat multumirea asteptata. Doar pacatele insemnate se pot citi cu indeajunsa inlesnire; semnele marunte, care sunt o multime, s-au sters aproape, si nu mai pot deslusi acum intelesul lor.

Dumnezeu, numai Dumnezeu poate sa dea iarasi culoare literelor sterse si sa-l izbaveasca pe om de constiinta vicleana (Evr. 10, 22). Numai Dumnezeu poate darui omului vederea pacatelor sale si vederea pacatului sau - a caderii sale, in care se afla radacina, samanta, vlastarul, impreunarea tuturor pacatelor omenesti.

Chemand in ajutor mila si puterea Dumnezeirii, chemandu-le in ajutor prin rugaciunea fierbinte, unita cu postirea cea cu buna intelegere, unita cu plansul si tanguirea inimii, deschid iarasi cartea constiintei, iarasi ma uit la multimea si felul pacatelor mele; ma uit - ce mi-au nascut pacatele pe care le-am facut?

Vad: "Faradelegile mele au covarsit capul meu, ca o sarcina grea apasat-au peste mine, inmultitu-s-au mai mult decat perii capului meu” (Ps. 37, 4; 39, 17). Care este urmarea acestei pacatosenii? "Ajunsu-m-au faradelegile mele si n-am putut sa vad; inima mea m-a parasit" (Ps. 39, 16-17). Urmarile vietii pacatoase sunt orbirea mintii, impietrirea, nesimtirea inimii. Mintea pacatosului inrait nu vede nici binele, nici raul; inima lui nu mai e in stare de a primi simtiri duhovnicesti. Daca acest om, parasind viata pacatoasa, se va intoarce catre nevointele bunei-cinstiri, inima lui, de parca i-ar fi straina, nu-si va alatura simtirea nazuintei lui catre Dumnezeu.

Atunci cand nevoitorului, prin lucrarea harului Dumnezeiesc, i se descopera multimea pacatelor lui, este cu neputinta ca el sa nu cada in cea mai mare nedumerire, sa nu se afunde intr-o adanca tristete. "Inima mea s-a tulburat" de o asemenea priveliste, "parasitu-ma taria mea si lumina ochilor mei, si aceasta nu este cu mine; ca salele mele s-au umplut de ocari", adica lucrarea mea s-a umplut de piedici ridicate de deprinderea pacatului, care atrage in chip silnic spre noi pacate; "inmultitu-s-a si au putrezit ranile mele de la fata nebuniei mele", adica patimile pacatoase s-au invechit si m-au vatamat cumplit din pricina vietii mele imprastiate; "nu este vindecare in trupul meu", adica nu este vindecare numai prin propriile mele puteri pentru intreaga mea faptura, biruita si bolnava de pacat. (Ps. 37, 10, 7).

Prin recunoasterea pacatelor mele, prin pocainta pentru ele, prin marturisirea lor, prin parerea de rau pentru ele - arunc toata nenumarata lor multime in noianul milostivirii lui Dumnezeu. Ca sa ma pazesc de pacat pe viitor, voi lua aminte, insingurandu-ma in mine insumi, cum lucreaza impotriva mea pacatul, cum se apropie de mine, ce imi graieste.

El se apropie de mine ca un fur; fata lui este acoperita; "muiatu-s-au cuvintele lui mai mult decat untdelemnul" (Ps. 54, 22); imi graieste minciuni, ma imbie la nelegiuiri. Otrava e in gura lui; limba lui este un bold aducator de moarte.

"Desfata-te!" sopteste el incet si lingusitor, "de ce sa-ti fie oprita desfatarea? Desfata-te! Ce pacat este in asta?" - si ma imbie, raufacatorul, la incalcarea poruncilor Atotsfantului Domn.

Nu ar trebui sa iau de fel aminte la vorbele lui; eu stiu ca e un fur si un ucigas. Dar nu stiu ce neputinta neinteleasa, neputinta a vointei, ma biruie! Imi plec urechea spre cuvintele pacatului, imi tind privirile spre rodul cel oprit.

Daca rodul oprit nu sta inaintea ochilor mei, el apare zugravit pe neasteptate in inchipuirea mea, in culori vii, zugravit ca de o mana de vrajitor.

Simtirile inimii sunt atrase de catre privelistea cea ispititoare, ce se aseamana unei desfranate. Infatisarea ei este fermecatoare; sufla din ea ispita; este impodobita cu vesminte pretioase, stralucitoare; cu grija este ascunsa lucrarea ei aducatoare de moarte. Pacatul cauta jertfa din partea inimii, atunci cand nu poate aduce ca jertfa trupul, din pricina ca lipseste obiectul patimii.

Pacatul lucreaza in mine prin gandul pacatos, lucreaza prin simtirea pacatoasa a inimii si a trupului; lucreaza prin simturile trupesti, lucreaza prin inchipuire.

La ce invatatura ma duce aceasta cercetare de sine? La aceea ca in mine, in toata fiinta mea, traieste stricaciunea pacatului, care incuviinteaza si ajuta pacatul care ma lupta dinafara. Sunt asemenea unui ocnas incatusat cu lanturi grele: oricine are ingaduinta sa o faca, il inhata pe ocnas si il taraste unde vrea, fiindca ocnasul, incatusat fiind de lanturi, nu are putinta de a se apara.

Patruns-a, candva, pacatul in raiul cel inalt. Acolo i-a imbiat pe stramosii mei cu rodul oprit. Acolo si-a savarsit amagirea; acolo i-a lovit cu moartea cea vesnica pe cei amagiti. Si mie, urmasului acelora, imi innoieste neincetat aceeasi imbiere; si pe mine, urmasul acelora, se straduieste neincetat sa ma amageasca si sa ma piarda.

Adam si Eva au fost, imediat dupa cadere, izgoniti din rai si aruncati pe taramul amaraciunilor (Fac. 3, 23 si 24); eu m-am nascut pe acest taram al plansului si al nenorocirilor! Dar aceasta nu ma indreptateste: aici mi-a fost adus raiul de catre Rascumparatorul, aici a fost sadit in inima mea. Prin pacat, am gonit raiul din inima mea. Acum, in ea este un amestec de bine si rau, o lupta cumplita intre bine si rau, o invalmaseala de nenumarate patimi, un chin - pregustare a vesnicului chin din iad.

In mine insumi vad marturia faptului ca sunt fiu al lui Adam: pastrez aplecarea lui spre rau; ma invoiesc cu imbierile amagitorului, chiar daca stiu neindoielnic ca mi se infatiseaza o amagire, mi se gateste moartea.

In zadar i-as invinui pe stramosi pentru pacatul caruia m-am facut partas; eu am fost slobozit din robia pacatului de catre Rascumparatorul si de acum cad in pacate nu de sila, ci de buna voie.

Stramosii au savarsit in rai, odata, incalcarea unei singure porunci a lui Dumnezeu, iar eu, aflandu-ma in sanul Bisericii lui Hristos, calc neincetat toate Dumnezeiestile porunci ale lui Hristos, Dumnezeul si Mantuitorul meu.

Odata se tulbura sufletul meu de manie si ranchiuna! In inchipuirea mea scapara pumnalul deasupra capului vrajmasului meu si inima mea se imbata de satiul razbunarii savarsite in vis. Alta data, mi se inchipuie gramezi de aur imprastiate! In urma lor se zugravesc palate marete, gradini, toate cele ce tin de rasfat, de patima dulcetii si de trufie, care se dobandesc cu aur si pentru care omul iubitor de pacat se inchina idolului sau - mijlocul prin care se infaptuiesc toate dorintele cele stricacioase. Alta data ma las inselat de cinstiri si de putere! Ma las atras, ma indeletnicesc cu visuri de carmuire a oamenilor si a tarilor, de dobandire a unor foloase stricacioase din acestea si de slava stricacioasa pentru sine. Alta data imi stau in fata, aievea parca, mese cu mancaruri aburinde si binemirositoare. Ma indulcesc in chip caraghios si totodata jalnic cu amagirile care mi se infatiseaza. Alta data, pe neasteptate, ma vad pe mine insumi drept, sau, mai bine-zis, inima mea se fatarniceste, silindu-se a se impauna cu paruta ei dreptate, se linguseste pe sine, se ingrijeste cum sa atraga lauda oamenilor!

Patimile se lupta care mai de care sa puna stapanire pe mine, neincetat ma arunca de la una la cealalta, ma rascolesc, ma tulbura.

Si nu-mi vad starea mea cea jalnica ! Asupra mintii mele atarna un val nepatruns de intunecime; asupra inimii zace piatra cea grea a nesimtirii.

Oare isi va veni in fire mintea mea, oare va vrea sa se indrepte catre bine? I se impotriveste inima deprinsa cu desfatarea pacatoasa, i se impotriveste si trupul meu, ce a agonisit dorinte dobitocesti. Am ajuns, chiar, sa uit ca trupul meu, facut fiind pentru vesnicie, este in stare de doriri si miscari Dumnezeiesti, ca nazuintele dobitocesti sunt pentru el o neputinta pe care i-a adus-o caderea.

Feluritele parti care alcatuiesc fiinta mea - mintea, sufletul si trupul - sunt retezate, despartite, lucreaza alandala, se impotrivesc una celeilalte; si numai cand lucreaza pacatul se afla intr-o intelegere de scurta vreme, potrivnica lui Dumnezeu.

Aceasta este starea mea! Ea este moartea sufletului in timpul vietii trupului! Iar eu sunt multumit cu starea mea! Sunt multumit nu din smerenie, ci din pricina orbirii mele, din pricina impietririi mele. Sufletul nu simte ca este mort, precum nu o simte nici trupul despartit de suflet prin moarte.

Daca mi-as fi simtit omorarea, as fi petrecut in pocainta necurmata! Daca mi-as fi simtit omorarea, m-as fi ingrijit de invierea mea!

Cu totul sunt prins de grijile omenesti, putin imi pasa de nevoia sufletului meu! Osandesc cu inversunare cele mai mici greseli ale aproapelui, fiind eu insumi plin de pacat, orbit de el, prefacut in stalp de sare asemenea femeii lui Lot, neinstare de nici o miscare duhovniceasca.

Nu am mostenit pocainta, pentru ca inca nu imi vad pacatul meu. Pacatul nu pot sa mi-l vad atata vreme cat ma indulcesc de pacat si imi ingadui gustarea lui - fie si numai cu gandurile si cu incuviintarea inimii.

Pacatul poate sa si-l vada numai acela care cu vointa hotarata s-a desfacut de orice prietenie cu pacatul, care s-a sculat priveghind si pazind portile sale cu sabia scoasa din teaca - cu cuvantul lui Dumnezeu; cel care goneste si taie cu aceasta sabie pacatul, in orice chip s-ar apropia de el.

Celui care savarseste aceasta mare fapta, invrajbindu-se cu pacatul, smulgand de la el cu sila mintea, inima si trupul - aceluia Dumnezeu ii da un mare dar: vederea pacatului sau.

Fericit sufletul ce a vazut pacatul incuibat in sine! Fericit sufletul care a vazut in sine caderea protoparintilor, invechirea vechiului Adam! Aceasta vedere a pacatului sau este o vedere duhovniceasca, vedere a mintii vindecate de orbire prin Dumnezeiescul har. Sfanta Biserica de Rasarit ne invata sa cerem de la Dumnezeu cu post si cu metanii vederea pacatelor noastre.

Fericit sufletul care neincetat invata Legea lui Dumnezeu! In aceasta, el poate sa vada chipul si frumusetea Omului Nou; punandu-se alaturi de acesta, el poate sa-si vada si sa-si indrepte neajunsurile.

Fericit sufletul care si-a cumparat tarina pocaintei omorandu-se pe sine in ce priveste pornirile pacatoase! In aceasta tarina el va afla nepretuita comoara a mantuirii.

Daca ai dobandit tarina pocaintei, afunda-te in plansul de copil inaintea lui Dumnezeu. Nu cere, daca poti sa nu ceri nimic de la Dumnezeu; incredinteaza-te cu lepadare de sine voii Lui.

Sa pricepi, sa simti ca tu esti zidire, iar Dumnezeu este Ziditorul. Incredinteaza-te fara sa stai pe ganduri voii Ziditorului, adu-i doar plansul copilaresc, adu-i o inima tacuta, gata a urma voii Lui si a se pecetlui cu voia Lui.

Iar daca din pricina ca esti necopt nu te poti afunda, in tacere si plans inaintea lui Dumnezeu - adu inaintea Lui o rugaciune smerita, rugaciune pentru iertarea pacatelor si vindecarea de patimile pacatoase, de aceste cumplite neputinte duhovnicesti care iau fiinta din pacatele savarsite de buna voie si repetate vreme indelungata.

Fericit este sufletul care s-a cunoscut pe sine ca este in intregime nevrednic de Dumnezeu, care s-a vazut pe sine sarac, ca unul ce este nenorocit si pacatos! Acesta este pe calea mantuirii, in el nu se afla amagire de sine.

Dimpotriva, cel ce se socoteste pe sine pregatit pentru primirea harului, cel ce se socoteste pe sine vrednic de Dumnezeu, cel ce asteapta venirea Lui cea de taina, cel ce spune ca e pregatit sa-L primeasca, sa-L auda si sa-L vada pe Domnul, acela se amageste pe sine, acela se linguseste pe sine; acela a atins culmea inalta a trufiei, din care se cade in prapastia cea intunecata a pierzaniei. Acolo cad toti cei ce s-au mandrit inaintea lui Dumnezeu, cei ce cuteaza fara rusine sa se socoata vrednici de Dumnezeu, si din aceasta stare de parere de sine si amagire de sine graiesc lui Dumnezeu: "vorbeste, Doamne, ca robul Tau asculta".

Auzit-a proorocul cel tanar, Samuel, pe Domnul care il chema si, nesocotindu-se pe sine vrednic de impreuna-vorbirea cu Domnul, s-a infatisat inaintea batranului sau indrumator, cerand povata de la el cum sa se poarte. Auzit-a Samuel a doua oara acelasi glas care il chema si iarasi s-a infatisat indrumatorului. Indrumatorul a inteles ca glasul Celui care chema era glasul lui Dumnezeu: i-a poruncit tanarului ca atunci cand va auzi aceeasi chemare, sa raspunda Celui Care graia: "Vorbeste, Doamne, ca robul Tau asculta!".

Acelasi lucru indrazneste sa-l spuna visatorul cel trufas si robit de patima desfatarii, fara a fi chemat de nimeni, imbatat de parerea cea din slava deasrta, care alcatuieste in sine glasuri si mangaieri, magulindu-si prin ele inima sa trufasa, amagindu-se prin ele pe sine dimpreuna cu urmatorii sai cei lesne increzatori.

In locul cel aratat de noi din cartea scriitorului apusean, infierbantarea, parerea de sine si amagirea de sine apar in culori atat de vii si de aprinse, ca nu ne pare de prisos a infatisa cititorului insusi textul cu pricina: "Vorbeste, Doamne, ca robul Tau asculta. Eu sunt robul Tau! Da-mi pricepere ca sa cunosc invataturile Tale. Pleaca inima mea spre cuvintele gurii Tale si sa se pogoare ca roua cuvantul Tau. Oarecand fiii lui Israel ziceau catre Moise: "Vorbeste-ne si te vom asculta; sa nu ne vorbeasca Dumnezeu, ca nu cumva sa murim". Nu astfel, Doamne, nu astfel ma rog eu! Ci mai vartos, impreuna cu Proorocul Samuel cu smerenie si cu ravna ma rog: "Vorbeste, Doamne, ca robul Tau asculta".

Nu Moise sa-mi vorbeasca si nici altul dintre prooroci: ci dimpotriva, vorbeste-mi Tu, Doamne Dumnezeul meu, Cel Ce daruiesti insuflare si luminare tuturor proorocilor. Tu singur, fara ei, ma poti invata in chip desavarsit; iar acestia, fara Tine, nu pot nimic. Cuvintele lor pot rasuna, dar nu impartasesc Duhul! Ei vorbesc frumos, dar daca Tu taci, ele nu inflacareaza inima! Ei infatiseaza litera, dar Tu descoperi intelesul! Ei vorbesc tainele, dar Tu dezvalui cuprinsul lor! Ei vestesc poruncile Tale, dar Tu dai putere spre plinirea lor! Ei arata calea, dar Tu dai puterea de a merge pe ea! Ei lucreaza doar din afara, dar Tu povatuiesti si luminezi inimile! Ei uda numai deasupra, dar Tu dai puterea de rodire!

Ei cheama prin cuvinte, dar Tu dai auzului pricepere! Drept aceea, nu Moise sa-mi vorbeasca, ci Tu, Doamne Dumnezeul Meu, Adevarul Cel Vesnic, ca nu cumva sa mor si sa raman fara roada, daca voi fi invatat doar din afara, iar inlauntru nu voi fi inflacarat, ca nu cumva sa-mi fie mie spre osandire cuvantul auzit, dar neimplinit, cunoscut, dar neimbratisat cu dragoste, crezut, dar nepazit. Asadar, vorbeste, Doamne, ca robul Tau asculta: Tu ai cuvintele vietii vesnice".

Cutezanta acestui trufas, si acestei desarte cuvantari insufla groaza si adanca tristete sufletului crescut in invatatura Bisericii Ortodoxe. Aici, pocainta este indepartata! Aici, este indepartata strapungerea duhului! Aici este o nazuinta hotarata spre cea mai apropiata si mai stransa unire cu Dumnezeu! Aceasta este, indeobste, dispozitia sufleteasca a scriitorilor ascetici apuseni. Unul dintre acestia, dandu-si pe fata gresita intelegere a vredniciei Maicii lui Dumnezeu, isi incheie discursul exaltat in urmatorul chip: "Ei bine! Sa ne aruncam in bratele Maicii Domnului!".

Aceasta dispozitie este potrivnica celei pe care o insufla Biserica de Rasarit fiilor sai! "De n-am avea pe sfintii Tai rugatori", vorbeste intr-una din cantarile sale, "si bunatatea Ta milostivindu-se spre noi, cum am indrazni, Mantuitorule, a te lauda pe Tine, pre carele Te slavoslovesc neincetat ingerii?" (Tropar de la Pavecernita Mare).

In alta cantare, ea spune: "Catre Nascatoarea de Dumnezeu acum cu osardie sa alergam noi, pacatosii si smeritii, si sa cadem cu pocainta, strigand dintru adancul sufletului: Stapana, ajuta-ne, milostivindu-Te spre noi, sarguieste ca pierim de multimea pacatelor, nu intoarce pe pre robii Tai deserti, ca pe Tine singura nadejde Te-am castigat" (Paraclisul Maicii Domnului).

Starea de amagire de sine si inselare diavoleasca este de neinteles, pentru cei care nu au fost deprinsi cu nevointa duhovniceasca potrivit cu predania Bisericii Ortodoxe: ei socotesc aceasta stare nenorocita ca fiind cat se poate de potrivita si plina de har.

Cel ce s-a ostenit sa traduca "Urmarea lui Hristos" din limba latina in limba rusa, a adaugat la sfarsitul cartii povetele sale catre cititor. Aratand in capitolul al doilea al celei de-a treia carti acest tablou al amagirii de sine si parerii de sine, el il sfatuieste pe acesta ca inaintea fiecarei dati cand citeste cu evlavie din carte, sa se aduca pe sine in starea infatisata in acel capitol. Este vadit ca printr-o asemenea stare, omului i se da libertatea de a talcui Sfanta Scriptura dupa bunul sau plac, inlaturandu-se datoria de a urma talcuirii facute de catre Sfintii Parinti si primite de catre Biserica. Aceasta este o dogma a protestantismului.

Fiule al Bisericii de Rasarit, cea Una Sfanta si Adevarata! In lupta ta cea nevazuta calauzeste-te dupa povetele Sfintilor Parinti ai Bisericii tale: ei poruncesc ca inainte de a te fi innoit prin lucrarea vadita a Sfantului Duh sa te feresti de orice vedenie, de orice glas din afara sau dinlauntrul tau ca de o pricina vadita pentru amagirea de sine (Preacuviosul Grigorie Sinaitul, "Despre inselare si celelalte")

Pazeste-ti mintea lipsita de inchipuiri; goneste toate visarile si parerile care se apropie de ea, prin care caderea a masluit adevarul. Imbracat in pocainta, stai cu frica si evlavie inaintea Marelui Dumnezeu, Care poate sa curateasca pacatele tale si sa te innoiasca prin Prea Sfantul Sau Duh. Venind, Duhul te va povatui "la tot adevarul" (In. 16, 13).

Simtirea plansului si a pocaintei este singurul lucru de trebuinta sufletului care se apropie de Domnul cu hotararea de a primi de la El iertarea greselilor sale. Aceasta este partea cea buna! Daca ai ales-o, sa nu se ia de la tine! Nu schimba aceasta comoara pe simtiri desarte, mincinoase, silite, parute harice; nu te pierde pe tine insuti lingusindu-te.

"Daca vreunii dintre Parinti - spune Preacuviosul Isaac Sirul - au scris despre faptul ca este o curatie a sufletului, ca este o sanatate a lui, ca este despatimire, ca este vedere duhovniceasca, sa stii ca ei nu au scris despre acestea ca noi sa le cautam mai inainte de vreme si cu asteptare. Se spune in Scriptura: Imparatia Cerurilor nu va veni la aratare (Luc. 17, 20). Cei in care traieste asteptarea, au dobandit trufie si cadere. Cautarea cu asteptare a inaltelor daruri Dumnezeiesti nu este primita de catre Biserica lui Dumnezeu. Aceasta nu este un semn al iubirii catre Dumnezeu; aceasta este o neputinta a sufletului" (Isaac, cuvantul 55).

Toti sfintii se recunosteau pe sine ca fiind nevrednici de Dumnezeu: prin aceasta si-au aratat vrednicia lor, care consta in smerenie (Isaac, cuvantul 36).

Toti cei suferinzi de amagirea de sine s-au socotit vrednici de Dumnezeu: prin aceasta si-au dat pe fata trufia si inselarea draceasca de care era cuprins sufletul lor. Unii dintre ei i-au primit pe demonii ce li se infatisau in chip de ingeri si au urmat acestora; altora li s-au aratat demonii in chipul lor adevarat, prefacandu-se biruiti de rugaciunea lor, si prin aceasta i-au adus la cugetare semeata; altii si-au starnit inchipuirea, si-au infierbantat sangele, au dat nastere in sine unor miscari ale nervilor, au luat aceasta drept desfatare harica si au cazut in amagire de sine, in desavarsita intunecare, s-au adaugat prin duhul lor la ceata duhurilor cazute.

Daca simti nevoia sa vorbesti cu tine insuti, adu-ti nu lingusire, ci defaimare de sine. In starea noastra de cadere ne sunt folositoare docotoriile amare. Cei ce se lingusesc pe sine si-au primit deja plata lor aici pe pamant - si aceasta plata este amagirea de sine, lauda si iubirea lumii celei potrivnice lui Dumnezeu: ei nu au ce astepta in vesnicie, afara de osanda.

"Pacatul meu inaintea mea este pururea" (Ps. 50, 5), vorbeste despre sine Sfantul David, care necontenit isi cerceta pacatul. "Faradelegea mea eu o voi vesti si ma voi griji pentru pacatul meu" (Ps. 37,19).

Sfantul David se indeletnicea cu osandirea de sine, cu vadirea pacatului sau, chiar si atunci cand pacatul fusese deja iertat si darul Sfantului Duh ii fusese deja intors. Mai mult: el si-a dat pacatul in vileag, si l-a marturisit in auzul lumii intregi (Ps. 50).

Sfintii Parinti ai Bisericii de Rasarit, si mai cu seama pustnicii, atunci cand atingeau inaltimile nevointelor duhovnicesti, toate aceste nevointe se impreunau in ei in pocainta. Pocainta le cuprindea intreaga viata, intreaga lucrare: ea era urmarea vederii propriilor pacate.

L-au intrebat pe oarecare dintre Parintii cei mari: in ce sta lucrarea monahului insingurat? El a raspuns: "Sufletul tau sta omorat inaintea privirilor tale, si tu mai intrebi care trebuie sa fie lucrarea ta?" (Sfantul Isaac Sirul, Cuvantul 21). Plansul este adevarata lucrare a adevaratului nevoitor al lui Hristos. Plansul este lucrarea acestuia de cand a pornit la nevointa si pana la savarsirea ei.

Vederea pacatului nostru si pocainta pe care o naste aceasta sunt lucrari care nu au sfarsit pe pamant; vederea pacatului nostru starneste pocainta; prin pocainta se dobandeste curatirea; ochiul mintii, curatindu-se treptat, incepe sa vada in intreaga fire omeneasca neajunsuri si vatamari pe care nu le baga nicicum de seama mai inainte.

Rugaciune

Doamne, da-ne sa ne vedem pacatele noastre, asa incat mintea noastra, atrasa cu desavarsire de luarea-aminte fata de pacatele noastre, sa inceteze a mai vedea greselile aproapelui si sa-i vada pe toti, intr-acest chip, buni.

Da inimii noastre sa paraseasca grija pierzatoare de neajunsurile aproapelui, sa isi uneasca toate grijile numai in grija pentru dobandirea curatiei si sfinteniei poruncite si gatite noua de Tine.

Da-ne noua, celor ce ne-am spurcat haina sufletului, sa o albim iarasi: ea a fost deja spalata prin apele botezului, iar acum, dupa pangarire, aceste haine au nevoie sa fie spalate prin apele lacrimilor.

Da-ne sa vedem in lumina harului Tau neputintele cele de multe feluri care traiesc in noi, innabusind in inima miscarile duhovnicesti, aducand in ea miscarile sangelui si trupului care sunt potrivnice imparatiei lui Dumnezeu.

Da-ne marele dar al pocaintei, inaintea caruia merge si pe care il naste marele dar al vederii pacatelor noastre.

Pazeste-ne, cu aceste mari daruri, de haurile amagirii de sine, care apare in suflet din pricina pacatoseniei sale neluate in seama si neintelese, si se naste din lucrarile patimii dulcetii si slavei desarte care traiesc in el neluate in seama si neintelese.

Pazeste-ne pe noi cu aceste mari daruri in calea noastra catre Tine, si da-ne noua sa ajungem la Tine, Cela ce chemi pe cei ce-si recunosc pacatosenia si lepezi pe cei ce se socot drepti, ca sa Te slavoslovim in veci, intru vesnica Ta fericire, a Singurului Dumnezeu Adevarat, Rascumparatorul celor robiti si Mantuitorul celor pierduti. Amin!

Sfantul Ignatie Briancianinov

03 Mai 2010

Vizualizari: 9546

Voteaza:

Vederea pacatului propriu 5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE