Parintele Galeriu - Sensul crestin al pocaintei

Parintele Galeriu - Sensul crestin al pocaintei Mareste imaginea.


Parintele Galeriu - Sensul crestin al pocaintei

Pocainta reprezinta o cale de insanatosire si de desavarsire a sufletului. Pentru crestin valoarea ei se intemeiaza pe Sfanta Scriptura si pe Sfanta Traditie. Sfantul Ioan Botezatorul, Mantuitorul, Apostolul Petru in ziua Cincizecimii incep activitatea predicand pocainta. Sfintii Parinti o numesc: al doilea har, a doua renastere (Isaac Sirul), sau reinnoirea botezului si curatirea constiintei (Ioan Scararul).

Pocainta nu este numai o virtute dovedita in anumite momente, ci o atitudine permanenta, un curent continuu de viata spirituala. Un neincetat flux si reflux, apus si rasarit, inceput nou si bun. Noi vorbim mult despre ea, fara a epuiza intreg continutul ei de semnificatii. Indeosebi acele semnificatii revelate in Hristos.

S-a subliniat si cu drept cuvant ca pocainta ca virtute, ca atitudine spirituala este prezenta in toate religiile, in timp ce, pocainta ca Taina, ca mijlocitoare a harului regenerator, e specifica crestinismului. Exista deci o deosebire intre aceste doua moduri de a concepe si interpreta. Aceasta ne si propunem sa cercetam: specificul crestin al pocaintei.

Are si sufletul lumea si legile lui. Sfatuirea cu sine si cainta pentru ratacirile de la telul vietii, nevoia de a te indrepta si purifica, de a-ti descoperi ranile si problemele unui om al lui Dumnezeu, starea aceea unica pe care o incerci cand auzi "te iert si te dezleg de toate pacatele", si te simti din nou impacat, restabilit in armonia ta launtrica, constituie o experienta comuna tuturor celor ce afirmam constiinta unui adevar divin fundamental si a lunecarii din el, a unei legi morale si a calcarii ei.

Dintre toate, cainta indeosebi, reprezinta fondul si momentul comun tuturor religiilor, tuturor sufletelor dupa cadere. Ea e prima parte si valoreaza cat jumatate din pocainta. Ea concentreaza ca intr-un focar, constiinta si viata, nu numai trecutul si prezentul ci si viitorul. Si se poate spune ca "nimeni nu suporta privirea trecutului sau fara sa sufere", caci cine e fara greseala? Si iarasi, nimeni "nu-si priveste trecutul decat pentru ca vrea ca viitorul sa fie altul". Si fiecare, mai ales atunci incepe sa se judece pe sine cand in greseala lui se loveste de constiinta celorlalti si se trezeste in el un simtamant de vina, un regret si un adevarat sens al faptelor si vietii sale, pe care in pacat nu-l afla.

Exista deci in cainta o forta de trezire, de luminare in har "Pacatul cedeaza harului care patrunde sufletul asa cum intunericul cedeaza luminii", observa Scheeben. E o forta de cunoastere si de judecata a raului, care raneste persoana in relatiile ei cu Dumnezeu si aproapele. "Caci nimeni nu traieste luisi", de-am face fie binele, fie raul. In orice fapta noi vedem o angajare treimica: Dumnezeu, aproapele, sinele. Intre mine si aproapele meu sta ca mijlocitor, ca punte de legatura, Dumnezeu, adevarul divin. Si cainta nu s-ar trezi in noi daca, violand aceasta unitate treimica, lovind legea lui si aproapele meu, nu m-as simti eu mai ales ca cu un bumerang si lovit si vinovat. Cineva spunea unui prieten nesincer: "Raul pe care mi l-ai facut tu mie pot sa ti-l iert eu. Dar cum te-as putea ierta de raul care ti l-ai facut tie insuti". Si lovitura altuia te poate atinge sau nu: cea de la tine insa doare totdeauna si descopere rana care s-a deschis inauntrul tau. "Intoarce-se-va rautatea lui, la capul lui", zice psalmistul (VII, 12).

De aceea in cainta e pusa in joc esenta noastra intima si in ea experimentam noi nemijlocit raul. Suferinta lucreaza ca un semnal de alarma, ca un inger de paza si vestitor. Cand se produce un dezechilibru in ordinea noastra fizica, durerea ne da de veste si noi luam masuri pentru restaurare. Cand ruptura e mai profunda, in ordinea noastra launtrica, morala si spirituala, si suferinta e mai intensa. Ea da de stire ca raul pune in primejdie insusi echilibrul fiintei.

De altfel, raul nici nu poate fi evaluat, judecat ca rau, ca ruptura si dezechilibru, decat in fata unitatii si ordinii profunde a fiintei, pe care el tinde s-o zdruncine. Raul e rau in fata binelui si totodata, chiar fara sa vrea raul e un martor al binelui. De aceea cand el patrunde si ne vatama, spontan isi atrage replica, judecata si osanda. Constiinta acuza, mai puternic sau mai slab. Sufletul se simte "ranit", "cazut intre talhari" (Luca X, 30). Acesta e si sensul lacrimilor, "caci lacrimile sunt ca sangele care curge din ranile sufletului" (Sfantul Grigorie de Nisa).

Astfel, cainta atinge adancimile fiintei si desteapta de acolo binele, scoate la iveala, ridica "fitilul care palpaie inca" (Matei XII, 20) in fiecare din noi, licarirea de adevar, care insufleteste orice regret si orice trezire.

E nu numai o trezire pasiva, ci o trezire vie la nevointa si lupta cu raul, la condamnarea si lepadarea lui, si aci se descopera si mai viu aspectul pozitiv al caintei: in capacitatea de a infrunta raul si a nu-i ceda, sau a nu-i mai ceda in caz de cadere.

E o confruntare intre doua lumi, care cheama la luminare a mintii si dreapta socoteala, la stare de veghe si vointa tare. "Omul care a incercat ispita, fara sa-i cedeze, cunoaste mai bine pacatul decat pacatosul insusi" (M. Blondei). In timp ce pentru pacatos, lumea pacatului devine o "alta natura".

Cainta e o sonda aruncata la mari adancimi, o incizie in sufletul bolnav, care patrunde "mai adanc decat pacatul" (Sf. Isaac Sirul), pana la fondul sanatos din noi. Si prin aceasta patrundere ea descopere ca "sursa raului consta in dedublarea inimii", incat binele si raul sunt puse alaturi; descopera ca inima nu mai ramane locasul unic al adevarului, al lui Dumnezeu (Ioan XIV, 23), ci a devenit si generator, laborator al raului: "din inima ies gandurile rele." (Matei XV, 19). A devenit, dupa expresia sugestiva a Sfantului Macarie, "lacas si de dreptate si de nedreptate". "Satan ne-a faramitat" ziceau Origen si Chiril al Alexandriei.

Cainta pune in lumina deodata si dedublarea inimii, care acum genereaza si binele si raul, dar si neputinta raului de a inabusi binele. Raul poate instraina, rani, perverti, dar nu poate nimici. Binele e mai profund decat raul; el este esenta noastra. Binele e harul divin indestructibil, pe care se reazema fiinta, principiul existentei. "Creaturile se sprijina pe cuvantul creator al lui Dumnezeu, ca pe o punte de diamant", spunea Mitropolitul Filaret al Moscovei. Binele ne-a nascut pe noi, nu raul; raul nu este decat un parazit al binelui, un mod de vointa deviata a creaturii, nu e fiinta originara ca-n vechiul dualism parsist, nu e ontologic. De aceea, binele il poate domina, birui; ii poate chiar modifica structura, ii poate schimba directia. "Dumnezeu a schimbat raul vostru in bine", zicea Iosif catre fratii lui (Fac. L, 20). Si, "unde s-a inmultit pacatul, acolo a prisosit harul" (Rom. V, 20). iar aceasta numai pentru ca binele e fundamental, e ontologic si originar in noi prin creatie, cuprins in buchetul de valori care constituie fondul nostru prim - chipul divin din noi si exprimat in: iubire, ratiune, incredere, nadejde, dreptate, bucurie, libertate, pace, sete de adevar, de cunoastere, de creatie si nastere din nou.

Dar, in aceasta "tarina", dupa cuvantul Mantuitorului, "vrajmasul" a semanat neghina: dezbinare, neincredere, deznadejde, trufie, tristete, trandavie, ignoranta, nedreptati, inegalitati, opresiuni, razboi, mizerie, si a creat acest dublu, aceasta desirare profunda in fiinta, sursa de conflicte launtrice si complexe, nemultumiri si neliniste, boli si suferinti, analizate si descrise de sfinti si teologi, filozofi si artisti de geniu. Intre care citam, in afara de Grigorie de Nisa, Ioan Gura de Aur, Augustin, Ioan Scararul sau Isaac Sirul, si pe un Shakespeare, Dostoievski sau Ibsen.

"Pentru Ortodoxie, profunzimea raului pusa in lumina de lupta inversunata a ascetilor, nu poate sterge stralucirea chipului, caci adevarul omului este anterior dedublarii sale si el - adevarul - e dominant. Viziunea prin cele de jos trebuie corectata si viziunea prin cele de sus, singura autentica, ne invata ca pacatul este secundar, ca si orice negatie".

Fundamentala in noi e acea "afirmatie originara" (Nabert, Lacroix) din care se naste orice faptura si care la randul ei "se hraneste din incredere in lume si deci, in principiul lumii - Binele suprem - speranta fireasca pe care cea mai grava zguduire ne-o poate zdrobi complet".

Mai concret: iubirea e originara in noi, nu dezbinarea; din iubire ne-am nascut. In mod firesc, pana nu se iubesc doua fiinte, nu se naste alta. De asemeni, originara e nevinovatia, puritatea si nu stricaciunea, desfraul. Tot astfel, increderea nu neincrederea. Copilul, bunaoara, intinde maini nevinovate oricui. Speranta e suportul existentei, nu disperarea. Dreptatea si nu nedreptatea. Munca creatoare e firea noastra cea mai adanca, si nu inactivitatea, parazitismul, inertia. Echilibrul, armonia, pacea si nu razboiul. "Daca istoria universului ar fi inceput cu razboaiele, nici un om n-ar mai fi in viata astazi, zicea Gandhi. Faptul ca, sunt inca atati oameni vii in lume, dovedeste ca lumea nu este bazata pe forta armelor, ci pe forta adevarului, sau a iubirii. Si, a crede in acest adevar, inseamna a afirma neclintit in tine ceea ce nu poate fi distrus "ceea ce e indestructibil" (Kafka). In aceasta credinta rezida fondul optimismului crestin. Daca raul e egal cu binele, atunci e de nebiruit; urca pana la radacinile fiintei si nu urmeaza decat pesimism iremediabil si fatalism. Dar eu il numesc rau tocmai fiindca il reneg si vreau sa-l birui. Iar Revelatia ne spune ca Dumnezeu a pus heruvimi cu sabii de lumina ca sa pazeasca drumul care duce la pomul vietii (Fac. III, 24), pentru ca raul sa nu poata patrunde pana la radacina haric-divina din noi. Si, repetam, acesta e rolul pozitiv al caintei, ca ea patrunzand pana la hotarele profunde dintre bine si rau, denunta primejdia si caducitatea pacatului, trezeste forta vie, credinta si speranta, si "tinde sa repare dezordinea, sa restabileasca armonia in compozitia valorilor noastre".

Aceasta e cainta in experienta crestina. Au cunoscut "cainta" si celelalte religii, caci ea e un act profund si universal uman. Au cunoscut-o si experimentat-o si brahmanismul si budismul, si elenismul filozofic si religiile misterelor si vechea religie iraniana, in lupta ei atat de acuta dintre bine si rau, care se afirma acolo, cu tot dualismul ontologic al acestei religii. Dar, deosebirea esentiala nu sta in recunoasterea raului si denuntarea lui, care e universala, ci in modul de concepere si de infrangere a raului; in depasirea iui, in caile si directia trecerii dincolo de rau.

Ce inseamna, bunaoara, cainta si mantuirea in budism, sau in idealismul platonic, in sisteme de gandire atat de reprezentative pentru lumea antica, durabile si azi in unele constiinte?

Sa consideram, de pilda, budismul. In cuvantarile lui Buda neincetat intalnim aceasta expresie frapanta: "eliberarea inimii". Si asa cum observa Max Scheller, semnificatia acestei eliberari, izbaviri, nu consta in "adaosul vreunei valori pozitive, fie ea Dumnezeu, aproapele sau frumusetea si viata in sanul naturii, ci consta exclusiv in detasarea de sine, deci intr-o negare a fiintei sau realitatii. Aceasta negatie, prin suprimarea progresiva a insului, conceput exclusiv sub forma trupului ravnitor, plin de dorinti, efectueaza si in lumea ambianta acelasi proces de stingere a realitatii". Astfel, pocainta in budism, cel putin in budismul clasic, duce nu numai la stingerea raului, ci si a vietii, a persoanei insasi si genereaza astfel pesimismul si izolarea. Ne intampina in budism, la tot pasul, o vie aspiratie la mantuire, dar mantuirea inseamna intoarcerea inapoi in paradisul initial, dincolo de pomul cunostintei, la pomul vietii, adica reintoarcerea si topirea in viata primordiala. Dar noi in Hristos aflam, uniti la un loc, si pomul vietii si pomul cunostintei si paradisul innoit.

Exista ceva asemanator si in idealismul platonic, anume in conceptia despre raul trupului, Mantuirea, dupa Platon, e tot un fel de "eliberare" a sufletului din trup si reintoarcerea lui in imparatia iudeilor, a esentelor pure. E si aici o negare a vietii. Lumea sensibila e acel loc al aparentei. In ea sufletul petrece ca intr-o temnita - caverna - si priveste doar umbrele realitatilor. El poarta in sine insa mereu "reminiscenta acelui loc ceresc", in care a preexistat si neincetat tinde sa revina la "viziunea ideilor pure". Putem apropia, ca element pozitiv, "reminiscenta" platonica a acelui "loc ceresc", pe care sufletul o poarta in sine permanent, de "binele originar" din noi, pe care il afirmam mai sus, adica chipul divin indestructibil. Dar in rest, viziunea platonica e atat de statica, de "retrospectiva si nu prospectiva" (M. Scheller). Prin ideile platonice nu se creeaza, nu se intrupeaza, ci se intemniteaza; mantuirea e numai o intoarcere inapoi, o revenire, nu si un pas inainte, un plus de lumina. Despre Orfeu se spune ca a pierdut pe Euridice pentru ca el a cautat-o inapoi. Dar Euridice era inaintea lui, nu inapoi.

Subliniem aceste trasaturi caracteristice din sistemele de gandire mentionate. Puteau fi evocate si altele pentru a pune intr-o lumina si mai clara faptul ca s-au strecurat si au supravietuit in crestinism idei, opinii si practici inspirate din ele, ca si din alte conceptii filozofi coreligioase vechi, pe care, pentru economia studiului de fata, numai le amintim.

- Viziunea unei lumi statice, deodata si gata facuta pentru totdeauna, cu care ne obisnuim si noi uneori, e inspirata din teoriile ciclice eleno-hinduiste, din mitul lui "l'eternel retour" si nu se poate concilia cu conceptia biblica a unei lumi de creatie treptata si continua, de nastere din nou si mers inainte, ireversibil, "schimbandu-se mereu in ceva din ce in ce mai bun, trecand din slava in slava, neajungand vreodata la capatul desavarsirii".

- Fuga de lume, pe motivul raului din ea, e de inspiratie platono-maniheica si budista si in contradictie fundamentala cu invatatura crestina despre om, creat ca "imparat peste toata faptura" si pe care Domnul Dumnezeu l-a asezat in gradina raiului s-o lucreze si s-o pazeasca (Fac. II, 15): sa-si sfinteasca si propria fiinta si locul unde-i este dat sa traiasca.

- Identificarea lui Dumnezeu cu fortele naturii, sau "necunoscutul" din natura, idee a carei obarsie o aflam in politeismul antic, care zeifica fortele naturii, le inalta altare si ridica un asemenea altar "Dumnezeului necunoscut". Aceasta conceptie e cu totul straina de spiritul Bibliei, care ne porunceste: "cautati si veti afla". Dogma bisericii nu l-a confundat niciodata pe Dumnezeu cu lumea, ci L-a preamarit ca mai presus de lume prin esenta si prezent in ea prin har.

- Monarhismul papist si cezaropapismul unor imparati bizantini e o mostenire de la imparatii romani care cumulau deodata cele doua puteri de cezar si pontifex maximus, si nu are nimic comun cu invatatura si viata Mantuitorului, care "a venit, nu sa I se slujeasca, ci El sa slujeasca si sa-si puna sufletul Sau rascumparare pentru multi".

- Intoleranta religioasa, de asemeni, de care s-a facut vinovat in istoria sa si crestinismul, nu-si are nici un temei in Noul Testament. In numele Mantuitorului Hristos nu poti sacrifica pe nimeni, ci numai pe tine insuti. Veacurile crestine primare asa au inteles pe Hristos. Dar crestinismul devenind religie recunoscuta si apoi religie de stat, relatiile cu lumea pagana se schimba, se inverseaza. Convertirile se fac adesea din ordin de sus, in masa si superficial".

Se mai pot cita si alte influente straine de crestinism, care insa nu fac obiectul cercetarii de fata. Noi avem misiunea sa pazim adevarul curat crestin, asa cum ni l-a revelat Mantuitorul si ni l-au transmis Apostolii si Sfintii Parinti.

Aceste probleme privesc si pocainta. Mai ales cand avem in vedere orientarea generala a acestei virtuti de innoire a vietii. Exista si in pocainta crestina propriu-zisa uneori o atmosfera de: staticism, incremenire si inertie spirituala; de fuga de lume si osandire a ei, si de pesimism; de intoleranta religioasa si fanatism; de exagerare unilaterala a caintei, caracteristica vechilor religii; de indemn exclusivist "ca cineva in toata vremea sa se numeasca pe sine pacatos"; o stare permanenta de cruce si deznadejde, in care nu strabate nici o raza de lumina si speranta, de bucurie si inviere.

Nu totdeauna o asemenea cainta e fecunda. "Am trecut printr-o perioada de coplesire sub constiinta pacatului, marturiseste un suflet convertit. Nici o lumina nu se ivea din aceasta constiinta, in schimb tenebrele cresteau. In cele din urma omul se obisnuieste sa nu mai contemple pe Dumnezeu, ci pacatul; sa mediteze asupra tenebrelor si nu asupra luminii. Sentimentul acut si prelungit al pacatoseniei, duce la starea de doborare, in timp ce scopul vietii religioase e tocmai depasirea ei. "Nu-i util sa te hranesti mereu cu constiinta pacatului, daca asta e o hrana; dupa cum nu-i util sa-i spui mereu omului ca-i pacatos. Tatal din Evanghelie nu a intampinat pe Fiul ratacit cu acest cuvant. Iar un pictor celebru zugraveste semnificativ pe tata imbratisindu-si fiul cu ochii inchisi.

Numai marturisirea si plansul asupra pacatului nu inseamna si invingerea lui. "Tu spui ca esti pacatos! Si talharul zice: sunt talhar! Si este el oare fara prihana? zice Sf. Isaac Sirul.

Constiinta pacatului, obsesia lui, este uneori din punct de vedere moral, paralizanta; incremeneste ca si privirea "sarpelui" si rezultatul este esecul persoanei, nu afirmarea ei, asa precum obsesia bolii nu vindeca, ci mai mult mistuie.

Si David a zis: "Pacatul meu inaintea mea este pururea", dar aceasta nu era pentru el o obsesie a pacatului, ci o constiinta a vinei, care nu i-a blocat spiritul, ci i-a deschis calea spre "inima curata zideste intru mine Dumnezeule, duh drept innoieste intru cele dinauntru ale mele, da-mi bucuria mantuirii Tale, cu duh statornic ma intareste".

Cainta e un curent, viu care permanent trebuie sa ne insoteasca viata, caci permanent suntem in primejdie de cadere. "Cel ce sade sa ia aminte sa nu cada". E ochiul critic mereu treaz al constiintei. Dar ea nu e scopul vietii, asa cum nici plinsul nu poate fi. E instrument si nu scop. E fata aspra a sufletului intoarsa spre pacat, spre trecutul pe care il purtam in noi si-l repudiem. Dar sufletul are si o fata intoarsa spre lumina si viitor, spre nadejdea si bucuria vietii, spre inviere.

Noi am analizat cu profunzime cele mai subtile cute si meandre ale sufletului in alienarile lui. Cunoastem prin experienta sfintilor si nevoitorilor, analistilor si autoanalizei, patimile care desira unitatea si armonia launtrica, viata si datoriile ei in mijlocul acestei lumi. Dar viata crestina nu se poate reduce numai la lupta cu pacatul. Nu-i de ajuns sa cunoastem raul, ci trebuie sa cunoastem si mai profund binele; nu numai ce nu trebuie facut, ci si ceea ce trebuie sa facem; nu numai ce scoatem, ci si ceea ce punem la loc. Altfel "duhul necurat, cand a iesit dintr-un om si umbla prin locuri fara apa, cautand odihna si n-o gaseste, se-ntoarce in casa de unde a plecat; si gasind-o goala, mai ia cu sine alte sapte duhuri, mai rele, intra, si ratacirea din urma este mai rea decat cea dintai" (Matei XII, 43-45).

Pacatul e osandit prin cainta, dar trebuie si depasit. Cainta e negativul lui, "moarte fata de pacat", dar nu este si inviere! Pocainta crestina, este deodata: moarte si inviere.

Trebuie sa observam ca termenul grecesc din Noul Testament nu si-a gasit un echivalent, un corespondent intru totul fidel in limbile principale de raspandire a crestinismului. Cuvantul romanesc - pocainta - de obarsie slava, pune accentul pe remuscare, regretul, durerea pentru greseala savarsita. Cel latinesc - penitenta - derivat din poenam tenere, accentueaza aspectul juridic, constiinta vinii, frica de pedeapsa.

Dar "metanoia" nu inseamna nici numai cainta, regret, si nici numai frica de pedeapsa, ci mai mult. Ca si ceilalti termeni construiti si incorporati in limba noastra, ca de pilda, metafora, metateza, metabolism, metemcrfoza, metafizica, si metanoia inseamna o transformare profunda. O schimbare radicala a convingerilor si deci o trecere dincolo de pacat prin incetarea savarsirii lui, si un nou inceput de viata, un nou camp de lucru in har si adevar. "O mutatie a mintii", innoirea mintii, cum explica Sfintul Apostol Pavel. o nastere din nou. Acesta si este sensul pocaintei in dogma crestina, sau un al doilea botez, ca neincetata reinnoire a omului. Combatand pe masalieni, care invatau ca in mintea celor botezati se afla ascunse atat harul cat si pacatul, atat Duhul adevarului cat si duhul ratacirii, Diadoh al Foticeii afirma: "din ceasul in care ne renastem, raul e scos afara, iar harul intra inauntru. Precum odinioara asupra sufletului stapanea ratacirea, acum stapaneste adevarul asupra lui".

Aceasta inseamna ca botezul si pocainta opereaza o trecere dincolo de pacat, adica exact in sensul in care Mantuitorul a biruit ispita. "Mergi inapoia Mea Satano"! Raul trece astfel in spate, in urma, la periferie, nu ramane in centrul vietii, inainte, ca obiectiv moral principal, uneori unic, asa cum il avem in cainta. E o inlocuire a lui, o metateza. Mintea se goleste de pacat, se purifica si se deschide spre a se umple de adevar, devenind din "vas de rusine, vas de cinste", vas ales al lui Dumnezeu. Pe Sfantul Apostol Pavel, dupa convertire, Mantuitorul il numeste: "Vas ales ca sa poarte numele Meu" (Fapte IX, 15). La aceasta transformare este chemat tot crestinul in taina pocaintei: din vas al pacatului, vas demn sa poarte numele lui Dumnezeu.

Fireste, numele nu trebuie luat ca un simplu cuvant, ci in sens biblic de revelare a persoanei, ca un simbol, ca un "cifru". "Nu tot cel ce-Mi zice Doamne, Doamne, va intra in imparatia Mea." Crestinul, ca vas al numelui divin, trebuie sa aiba clara semnificatia numelui. "Numele nu e decat suportul prezentei, iar prezenta e totala. Prezenta lui Dumnezeu o avem revelata in lege si in Fiul Sau. "Acolo, in chivotul marturiei (unde era nepusa legea) Ma voi intalni cu tine" ii zice Domnul lui Moise (Ies. XXI, 25). Iar Mantuitorul afirma: "Cine Ma vede pe Mine, vede pe Tatal" (Ioan XIV, 9).

Legea si viata unica a Fiului Sau, cu toata bogatia ei de har si adevar ne care Sfantul Duh o actualizeaza in colaborare cu noi in fiecare credincios, constituie continutul nou care inlocuieste pacatul intr-o minte innoita prin taina pocaintei.

E o unitate desavarsita intre lege si Hristos; legea a fost numita "pedagog" catre Hristos, iar Hristos "plinirea legii". Aceasta unitate se exprima si in ritualul Tainei. Formularul intrebarilor adresate penitentului se misca intre decalog si Simbolul credintei, in care stim ca se cuprinde indeosebi invatatura despre Sfanta Treime si persoana in doua firi a Mantuitorului Hristos. La o cercetare mai atenta insa a intrebarilor din ritualul tainei, constatam o preponderenta a decalogului. Circa patruzeci de intrebari, din prima parte, sunt o dezvoltare a celor zece porunci; in rest, trei sunt din Simbolul credintei si patru din poruncile Bisericii. De asemeni, mai observam ca cele privitoare la decalog conduc la o minutioasa analiza a constiintei, foarte utila desigur. In schimb, cele extrase din simbol, sunt generale, principiale, privind credinta simplu enuntata, in Sfanta Treime. Biserica, in Taina Botezului si in eshatologie.

Trebuie sa subliniem iarasi caracterul negativ al intrebarilor dezvoltate din decalog, ca si al decalogului insusi. Stim de altfel, ca in afara de afirmatia fundamentala a primei porunci, "Eu sunt Domnul Dumnezeul Tau, si cinstirea zilei Domnului si a parintilor, toate celelalte porunci din decalog sunt negative: sa nu ucizi, sa nu furi, sa nu desfranezi.

Decalogul e urmarea pacatului si in el e cuprinsa lupta cu pacatul. De aceea e atat de mult negativ in el si in aceasta consta si neplinatatea lui, subliniata de Sfantul Apostol Pavel, "neputinta" legii de a mantui, adica de a birui raul. Caci, asa cum am spus, raul nu poate fi biruit numai prin denuntarea si negarea lui, ci mai ales prin afirmarea binelui, prin inlocuirea lui cu binele. Si noi nu putem dobandi o innoire deplina a mintii prin aceasta precumpanire a decalogului in viata.

Dovada o facem si in experienta pastorala. Unii credinciosi se marturisesc asa: "n-am stricat casa nimanui, n-am furat, n-am ucis, inca vreo cateva negatii, si se opresc aci. La altii, se constata obsesia unor greseli trecute sau staruinta a unor patimi invechite. Vin, se marturisesc, primesc dezlegarea. Nu totdeauna urmeaza si vindecarea deplina, innoirea. In cel robit, patima continua, iar constiinta celui urmarit de greseala nu se despovareaza. Vin si spun mereu, ani la rand, acelasi pacat apasator, desi duhovnicii ii previn sa nu-l mai aminteasca, ci sa aiba incredere in puterea de iertare a Tainei.

Faptul nu este ce neluat in seama, in toate cazurile mentionate se surprinde o suferinta a sufletului nevindecata, sau o inertie, in care viata nu mai este vie. Si un suflet anchilozat, o constiinta nelinistita nu poate lucra in aceasta viata cu intreaga-i capacitate creatoare. Experienta ne arata cat de viu si creator e spiritul liber de orice patima si luminat de un tel: muta si muntii. In timp ce un spirit deviat din adevar, blocat de o patima sau obsedat de un esec, e ca si paralizat, inert.

Dar ni se pune si intrebarea: Cand cunoaste cineva clar ca i s-a iertat pacatul? - "Cand desavarsit l-a urat", raspunde simplu Sfantul Isaac Sirul. Deci cand a iesit si de sub vraja lui si de sub teroarea lui. Caci are si raul, mai ales un farmec al lui, "florile lui - fleurs maladives", cum zicea Baudelaire. Exista o "frumusete a raului" impartasita de la acela care poate sa ia uneori chip de inger luminos.

Dar cum se poate iesi de sub aceasta vraja? Cum adica sa iesi de sub vraja si pasiunea raului si sa traiesti, asa-zicand ca si vrajit, pasionat pentru bine? Aceasta nu se va intampla stiind numai atat, "ai frica de pacat si de pedeapsa", ci atunci cand ochii sufletului vor descoperi ceva mai bun si mai frumos decat pacatul, adevarul care sa-l cucereasca.

Aci socotim ca se afla secretul, cheia pocaintei. Caci acest adevar exista: si obiectiv si subiectiv, si in afara de noi - in Hristos, ca revelare a Adevarului si Binelui suprem - si in noi ca unii care am fost ziditi si renascuti din bine si adevar. Exista totodata si o frumusete a adevarului. Cu atat mai mult adevarul are o frumusete originara, din care raul isi trage doar o poleiala, si aceasta frumusete a adevarului are menirea, si sa-i reveleze stralucirea si sa cucereasca inima, iubirea noastra.

Acest element al frumusetii adevarului, al farmecului si dulcetii lui, noi nu l-am pus in relief deosebit pana acum, desi e atat de necesar. Daca raul nu ne poate cuceri prin vreun adevar sau bine al sau, caci nimeni nu poate vorbi de binele si adevarul raului, ci el ne cucereste exclusiv prin momeala falsei lui frumuseti, prin placerea care ne raneste inima, atunci noi trebuie sa invatam de aici ca sufletul nu poate fi smuls din bratele raului numai prin poruncile negative, care nu angajeaza inima, o lasa deoparte prada florilor raului. Viata curata se castiga si se pazeste prin unirea mintii cu inima, invata Marcu Ascetul. Mintea are misiunea sa vegheze asupra inimii, s-o fereasca de "soapta cea rea", s-o trezeasca, sa-i descopere frumusetea si bucuria binelui si adevarului catre care e chemata din fire. Si in acest sens trebuie sa precizam ca binele si adevarul nu ne dau bucuria si rasplata exclusiv in viata de dincolo. Acolo si atunci va fi plinatatea fericirii. Exista insa si "pe cale", in insasi viata aceasta, o rasplata, o parga, o pregustare a fericirii adevarate. Nici nu e de conceput ca in aceasta lume raul sa fie darnic, iar binele zgarcit in bucurii. Exista numai o deosebire. Raul incepe cu momeala placerii si sfarseste in durere, in timp ce binele incepe cu osteneala, incercari, uneori chiar un fel de cruce si apoi se incununeaza prin bucurie, rasplata si inviere. Dar bucuria exista, si chiar imediat.

Exista o dulceata negraita a binelui si adevarului: "gustati si vedeti ca bun este Demnul". Exista frumusete si fericire in cei saraci de patimi, cei blanzi, in flamanzii si insetatii de dreptate, in cei milostivi, in cei curati cu inima, in facatorii de pace - asa cum ne adevereste Mantuitorul. Exista o bucurie imediata daruita de Dumnezeu ca raspuns la fiecare fapta buna sau, altfel zis, fiecare fapta buna, fiece osteneala poarta in ea insasi, in rodul ei, rasplata, bucuria, farmecul, frumusetea. invingerile ispitei, nevointele unei vieti curate, fapta eroica, salvarea sau ajutorarea semenului, munca rodnica sau creatia, cercetarea sau descoperirea, orice slujire sincera, toate poarta in ele frumuneti si bucurii nepieritoare, si neegalate de nici o placere senzuala. Depinde de noi sa sesizam si sa cultivam aceasta sensibilitate sfanta, cu care sa putem invinge dulceata pacatului. Astfel, dulceata acestuia deja cunoscuta ne-ar atrage mai puternic spre ea decat spre bine. In aceasta dilema dintre cele doua "frumuseti" se naste de astadata cumpana grea a sufletului. Caci, desi exista adevarul si binele, pentru noi revelate si concret in Hristos, desi exista o dulceata neasemuita a vietii in adevar, experimentata de multi, e posibil totusi ca noi sa nu fim sensibili, capabili de ea, datorita impatimirii, instrainarii sufletului. Un suflet bolnav nu e capabil sa intre in dialog cu Hristos sau cu valorile binelui si adevarului: se vorbesc doua limbi diferite - dovada tanarul bogat, fariseii, carturarii. Iar fara dialog, fara conlucrarea intre Dumnezeu si o vointa libera nu-i cu putinta innoirea. "Liber si fericit e numai sufletul fara prihana" zice Sfantul Antonie.

Afirmarea limpede si vie a binelui si adevarului cere sa aiba in fata, sa primeasca raspunsul de la o constiinta libera, luminata. O constiinta scoasa din dedublare; "arunca partea rea, traieste cu cea buna", striga Hamlet mamei sale, o constiinta purificata ca a Magdalenei din care Domnul scosese sapte demoni dupa care ea a si urmat lui, o constiinta "dezlegata" dupa expresia biblica.

Aceasta si este menirea esentiala a Tainei. Cainta trezita de hai, deosebeste binele si raul. Marturisirea pacatelor osandeste si leapada raul. Dar sentinta "te iert si te dezleg" rostita in numele lui Hristos si a poruncii Lui "Veti ierta si veti dezlega", in numele vietii cu adevarat buna si frumoasa, semnifica aceasta dezlegare din mirajul, teroarea sau anchiloza raului, asa cum ai dezlega o fiinta esential libera din lanturile robiei. "Adevarul va va face liberi". Se dezleaga duhul pentru ca el, restaurat in har, liber si voios, sa mearga potrivit firii sale catre adevar, bine si frumos.

"Te iert si te dezleg" si prin aceasta esenta pocaintei, imi spune nu doar sa nu mai gresesc de aici inainte, sa nu insel, sa nu desfranez, sa nu fur, sa nu ucid, ci mai mult, imi spune ca de dincolo de pacat "dezlegarea" cheama la o noua viata sufletul meu viu care dormita sub vraja lui, "aduce apele curate din adancul nostru peste pamantul uscat de la suprafata", spre a rodi in har si in mai multa viata. Astfel pacatul e si biruit si depasit.

Acesta e si sensul propriu-zis al dogmei crestine dupa care, botezul sterge toate pacatele, pana la pacatul originar inclusiv. Botezul, deci si pocainta, au misiunea sa desfunde tarina inimii de palamida si spinii crescuti sub "soarele" pacatului, de toate straturile depuse in fiecare din noi de-a lungul anilor si generatiilor, proprii si mostenite; sa mearga pana la origine, la primul cuget strain, la prima clipa de viata si dincolo de aceasta sa scoata la lumina nevinovatia si identitatea noastra originara, chipul cel dumnezeiesc.

In privinta legii care ne calauzeste viata, trebuie ca, pazind decalogul, sa mergem totodata si dincolo de decalog, mai adanc decat el, inainte de pacat, pentru a afla prima porunca divina, afirmativa si creatoare. Caci exista si o alta lege divina data omului inaintea decalogului, inainte de pacat, acea afirmatie divina originara prin care am fost ziditi si care in umbra legii de pe Sinai nu si-a dezvaluit intreaga ei bogatie de semnificatii. Exista acel cod treimic de porunci divine, cu care s-a plamadit faptura noastra si care reprezinta prima ei norma de fiintare: "Cresteti, inmultiti-va, fiti rodnici, stapaniti pamantul".

Acesta e codul originar; el exprima si structura si menirea noastra. In el totul e afirmatie si actiune, in aceste porunci pulseaza dinamica creatiei. Si o data cu trezirea constiintei in Taina pocaintei si ele se trezesc, intrucat ii sunt legea ei fundamentala de viata.

Tinem sa precizam insa, ca noi facem apel la ele si la identitatea si nevinovatia noastra originara, nu pentru a ne intoarce inapoi, pentru a o lua de la Adam, cum se spune, ci pentru a determina de la obarsie sensul, directia existentei noastre.

De altfel, intr-o lume a libertatii si creatiei, a nasterii din nou si a tensiunii tot inainte, nu e de conceput o repetitie monotona, o reintoarcere la ce a fost. "Oricine pune mana pe plug si se uita inapoi nu este destoinic pentru imparatia lui Dumnezeu", zice Domnul (Luca IX, 26). Experienta binelui si a raului, a vietii in Hristos, in care am contemplat "trupeste plinatatea Dumnezeirii" si toata aceasta experienta integrata in framantatura noastra, in adevarul nostru viu, face imposibila o intoarcere inapoi. Paradisul regasit nu poate fi identic cu paradisul pierdut.

Dar legatura intre nevinovatia noastra originara si Hristos, intre primul si al doilea Adam ramane, ca si legatura intre lege si Hristos. Mai mult, indeosebi prima porunca "Cresteti" in Hristos isi afla sensul ei. Dumnezeu nu ne-a poruncit numai sa crestem, ci ne-a dat si directia cresterii. Afirmand inainte de a-l crea, "sa facem om dupa chipul si asemanarea noastra" si noi stiind ca "Chipul Dumnezeului nevazut" (Coloseni I, 15) este Hristos, cresterea noastra, inseamna "o crestere in Domnul", in har si adevar dupa chipul lui Hristos. Dumnezeu zidea pe Adam dupa chipul cel din veci al Fiului Sau, in timp ce Fiul Sau avea sa intrupeze; la plinirea vremii, plinatatea lui Adam. "Eu am venit sa plinesc." (Matei V, 17).

Aceste porunci confirma, asa cum am subliniat permanent, esenta noastra afirmativa si fiind revelate inainte de pacat, inainte deci de divizarea neamurilor, cuprind intreg neamul adamic. Ele exprima, de asemenea, persoana umana in trasaturile ei esentiale de continua crestere, rodnicie si capacitate de a ordona si guverna intreaga faptura. Raportate la decalog il anticipeaza si-l completeaza, relevand caracterul pozitiv al legii divine si, privite in lumina invataturii lui Hristos, primesc un plus de tensiune spirituala, de sens si ne dau o imagine clara a chemarii noastre in lume. De aceea, putem sa le asociem decalogului in slujirea noastra, sa le analizam mai temeinic in lumina Evangheliei si sa punem in relief valoarea lor.

Potrivit acestor porunci, legea lui Dumnezeu are un indoit tel: si de conservare cu grija a creatiei, de pazire a gradinii edenului, dar si de lucrare a ei, de crestere, de continuare a creatiei. De pastrare a bunurilor dobandite, dar si de inmultire a lor, un neincetat spor de valori si frumuseti, izvorate din bogatia nesfarsita a lui Dumnezeu si puterile inepuizabile ale omului creat dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Mai ales prima porunca: "cresteti" exprima simplu, dar cu destula forta, aceasta idee. "Cresteti" ne spune ca faptura noastra nu e o "desavarsire definitiva afara de care nu ne ramane nimic de dorit si mai sus de care n-avem unde sa mergem". Inteleasa prin revelatia vietii in Hristos si in Biserica, ea ne propune un ideal de continuu suis, din "slava in slava".

Dar daca legea lui Dumnezeu are un indoit tel, si de conservare a creatiei si de neincetata innoire a ei, atunci si pacatul nostru e indoit: calcam legea lui Dumnezeu si cand stricam bunurile create; cand ucidem, desfranam, profanam, nedreptatim, dar deopotriva suntem calcatori de lege si atunci cand, ca fariseii si carturarii, ne fixam in tiparele unei lumi incremenite si stingem orice elan sau duh de innoire. Blocam si calea noastra, devenim si obstacole pentru inaintarea altora, neintelegand spiritul Revelatiei, care, prin creatie si intrupare, cruce, inviere si cincizecime, ne spune ca desavarsirea individuala si colectiva, ba chiar a intregii fapturi "nu se opreste in drumul ei niciodata si nici nu-si pune vreun hotar oarecare".

Si in aceasta viziune intelegem ca si viata noastra se dezvolta pe un dublu plan: si de veghe fata de cursele celui rau si de continuu efort catre mai multa constiinta, lumina si viata.

Familia umana cere relatii intre persoane in care se afirma libertatea si ratiunea, originalitatea iubirii. Cuplul uman cere o reciprocitate a constiintelor, consfintita prin acea angajare solemna inaintea lui Dumnezeu si a oamenilor. Cere si autodaruirea reciproca, dar si impreuna-daruirea intr-o noua fiinta. Iubirea binecuvantata a sotilor e mai intai un schimb de inimi sau cel putin un schimb de daruri intre inimile lor, ceea ce asigura o continua renastere a vietii si unitatii caminului. Dar oricat de intensa si curata ar fi iubirea lor, ea e mereu pandita de ispita separarii (de altfel fizic niciodata nu se poate realiza o unire deplina). In rodul lor insa, si e o mare revelatie a iubirii aici, vietile si inimile lor se revarsa si spiritual si fizic ca doua rauri intr-o singura albie, intr-o noua si unica fiinta, caci copilul cuprinde pe amandoi intr-o unitate negraita. Amandoi se oglindesc deopotriva in el si isi afla un fel de deofiintime a lor. Atunci pot sa-si spuna: in el sintem noi, intr-o unire nedespartita si pe totdeauna. Si iarasi, mai cu seama atunci iubirea in camin nu se limiteaza, nu se reflecta doar asupra lor, ci se deschide spre viitor, prin urmasi.

Pe langa porunca decalogului "sa nu desfranezi", ea asuma si o raspundere pozitiva.

Viata cea noua cere un izvor curat si un inceput bun: cere sanatate spirituala si fizica, cere sa se nasca in atmosfera de iubire neimpartasita, echilibru si armonie. Este prima si cea mai pretioasa zestre ce o putem oferi vietii celei noi.

Dar precum anticipam mai inainte, specificul uman al poruncii "fiti rodnici" consta nu numai in procreatie, ci si in creatia propriu-zisa de valori, nu numai in afirmarea speciei ci si a persoanei. Noi nu suntem simpli conservatori si continuatori ai speciei, ii depasim limitele si ne depasim mereu pe noi; ne transformam si pe noi si lumea in care traim. Astfel porunca "fiti rodnici" se depaseste ea insasi in cea de a treia stapaniti pamantul". Ce reprezinta aceasta porunca pentru o constiinta crestina?

E subliniata in ea demnitatea omului in fata creatiei cu o asa claritate, cum rar o gasim exprimata in alta parte a Sfintei Scripturi si, in afara de nota specifica pe care o confera omului, indica totodata un principiu ierarhic in creatie. Noi suntem solidari cu intreaga faptura, caci omul nu poate fi conceput decit in ansamblul fapturilor, iar faptura intreaga in sanul lui Dumnezeu. Si totusi omul e mai mult decat toata faptura, e "concluzia ei". (Sfantul Grigorie Palama). "Cosmosul sensibil suie catre om ca termen ultim al aspiratiei sale", zice Sfantul Grigorie de Nisa. In el se intrupeaza o alta intentie divina, o imagine a Logosului. Aceasta il distinge si face din ivirea lui, o "nastere din nou" a lumii, care il priveste in primul rand ca "imparat peste toata faptura", dar priveste totodata si intreaga creatie.

Omul se afla, in sanul lumii, in fata si deasupra ei, cu o autoritate divina, avand menirea sa creasca mereu dupa chipul lui Dumnezeu si printr-o harisma deosebita s-o stapaneasca. Sa se cunoasca, sa se guverneze si pe sine si lumea, s-o explice si sa-i calauzeasca destinul. Aceasta e menirea lui.

In pildele Mantuitorului cu talantii, semanatorul, tocmirea si plata lucratorilor, slujitorul veghetor in asteptarea Domnului sau ca si in altele, trebuie sa descifram nu numai indemnuri morale, ci un adanc sens ontologic, o legatura cu insusi sensul vietii. Exista aici o indicatie clara ca viata e o misiune de indeplinit. Ca fiecaruia ni s-a incredintat un dar, un talant - talent, sau mai multi pentru implinirea misiunii noastre in lume. Acestea sunt darurile Duhului Sfant, de care vorbeste si proorocul si apostolul, daruri multiple, ca de pilda: al temerii (de a nu cadea din adevar, din cinstea divina), al tariei, al evlaviei, sfatului, bunei credinte, cunostintei, intelegerii, intelepciunii (Isaia XI, 2) sau al apostoliei, invataturii, tamaduirilor, ajutorintei, chivernisim, dreptei judecati, etc.

Nimeni nu este lipsit de dar. Fiecare are darul lui, asa cum fiecare Apostol in ziua Cincizecimii purta pe crestet o raza deosebita a iubirii divine. Fiecare are un bun al lui, un talant si fiecare dar are o valoare divina. Chiar in acelea pe care le numim modeste straluceste Dumnezeu, caci darurile sunt multe, dar duhul e unul si acelasi in toate. "Harul unul si multiform are mii de ipostasuri, zice Sfantul Grigorie Palama, adica tainic potrivite capacitatii fiecarui vas zidit. Fiecarei vointe bune, slava, fagaduita si cununa sa impletita; locasul sau pregatit in casa Tatalui".

Ochii nostri au fost rapiti adesea prea mult spre inaltimi, spre culmile insorite ale celebritatilor, din orice domeniu, si asa am pierdut din privire pe cei multi cu darurile lor. Dar "lumina lumineaza pe tot omul ce vine in lume", desi "una e stralucirea soarelui si alta a stelelor si chiar stea de stea se deosebeste in stralucire". Fiecare poate descoperi prin darul lui o solie si o frumusete proprie incepand de la mama buna si jertfelnica sau muncitorul care lucreaza, unul painea de toate zilele, altul uneltele, sau slujitorul sincer, pana la medicul care vindeca, savantul care cerceteaza si descopera, sau artistul care creeaza. In toti se afirma un dar, o vocatie care isi asteapta implinirea in aceasta lume si toti sunt calauziti de acelasi duh al adevarului si al iubirii.

Dupa socotinta noastra, acel ce si-a descoperit "darul" sau, isi descopera in el totodata sensul vietii sale in aceasta portiune de timp si spatiu, care ne este data fiecaruia s-o traim. Si "darul curge atat cat e de mare vasul credintei - al ostenelii - pus sub sipot", zice Sfantul Ioan Gura de Aur.

Nu se poate concepe o unilaterala cale a mantuirii, aceea a desavarsirii individuale. Desigur, dupa Evanghelie, telul nostru e sa realizam o viata perfecta - "fiti desavarsiti" - dar tot dupa Evanghelie trebuie sa realizam si fapte si opere perfecte - "Cel ce va face si va invata, acela mare se va chema", si sa nazuim la unitatea acestor doua valori esentiale: viata si fapte tot mai desavarsite, amandoua aduse ca ofranda, ca slujire lui Dumnezeu si intregului trup al fapturii. Si tocmai in cultivarea darurilor gasim noi o adevarata implinire a acestei slujbe sfinte, caci astfel lucram si desavarsim mereu si propria faptura si pamantul ce ne-a fost dat in stapanire.

Lucrarea darurilor impartasite de Dumnezeu prin Fiul Sau in Duhul Sfant, la creatie si la botez fiecaruia, constituie adevarata replica data pacatului, afirmativul vietii crestine si igiena sufletului totodata. Actualizarea lor in mii si mii de nuante ca insasi natura ne purifica, ne zideste moral si spiritual. Socotim sa subliniem si acest aspect.

Exista o terapeutica, o forta nebanuita de stavilire a raului si purificare, de transfigurare a energiilor care clocotesc in noi, in orice angajare pozitiva a fiintei noastre, in orice lucrare, fie mai modesta, fie mai de relief. Si darurile impartasite si vointa - energia noastra care le actualizeaza, isi au obarsia intr-un act creator si isi afla finalitatea tot in acte de creatie. Cum s-a spus, orice dar, orice vocatie isi asteapta implinirea. Si orice instrainare de la calea chemarii tale ca si orice irosire a energiilor in pustiu, tulbura, lasa o stare de gol in constiinta. Cine nu simte acest gol, o tristete adanca in suflet cand i-a trecut vremea fara rod? Tristete simtita ca un ceas al judecatii. E golul neimplinirii, in timp ce sensul vietii e tocmai implinirea, plenitudinea in unire si armonie cu totul.

Si dimpotriva ce sentiment viu de implinire, ce liniste a spiritului ne da aceasta lucrare cu staruinta a darului, a chemarii noastre. Facem chiar o cunostinta mai profunda cu noi insine, ne descoperim pe noi printr-o dezvaluire de energii si puteri nebanuite, printr-o imbogatire spirituala si - un nou fel de rodire, propriu omului - din care ne impartasim si noi si aproapele si in cazul marilor realizari, lumea toata. Ne angajeaza pe de-a-ntregul in menirea noastra de cautare a adevarului si ne smulge din primejdia patimilor si desertaciunilor. Ne calauzeste spiritul catre o cunoastere ordonata a lumii, catre descifrarea ratiunilor lucrurilor si prin ele credinciosii progreseaza. Cunoscand adevaratele lor ratiuni, sensurile, rosturile lor de la obarsie, si actele si relatiile noastre se purifica; ajungem sa ne privim unii pe altii si totul in jur cu un ochi curat, intelept, nepatimas. Si mintea umplandu-se de adevarul fapturii asista ea insasi la propria ei transformare, la nasterea din nou. Caci asa cum se observa si de altii, fiece cunoastere e si o renastere, o neincetata imbogatire si suire ca pe niste "temeie si trepte", cum zice Sfantul Andrei Criteanul, in har si adevar.

Privita astfel menirea noastra, in acest orizont afirmativ, creator, rezulta de aci si o atitudine concreta, practica in viata crestina propriu-zisa. O oarecare schimbare in optica noastra spirituala.

In acest sens vom avea in vedere o dubla analiza a constiintei: si fata de cele zece porunci, de pacatele savarsite, dar si fata de talantii, de darurile primite care afirma esenta noastra activa. "Duhul sa nu-l stingeti. Tine aprins darul." porunceste Apostolul. A stinge darul, a ingropa talantul, e pacat de moarte. "Luati-i talantul si pe sluga lenesa o aruncati in intunericul cel dinafara" (Matei XXV, 30). Intr-adevar, de ce intuneric e cuprinsa o constiinta care la capatul unei vieti desarte, nu poate vedea mat nimic pozitiv, nici o realizare care sa dureze, sa hraneasca pe cineva, si pe el sa-l insoteasca la judecata.

Astfel in dubla ei semnificatie, de invingere a pacatului si afirmare a "darului, pocainta crestina va avea de rezolvat in exercitiul ei ritual-pastoral si problemele care ni le da pacatul, sprijinindu-ne pe decalog, dar si dezvoltarea mai ales din simbolul credintei, a unei table de valori si intrebari pozitive.

Privind asa si pocainta si mantuirea ca scop al vietii noastre, la o mai atenta cercetare a constiintei ca si la orice incercare de a ne cunoaste mai profund, oare nu s-ar cuveni sa ne intrebam: cugetam noi si la greselile noastre, dar si la zestrea de har primita de fiecare in Taina Sfantului Botez? Lucram noi cu staruinta poruncile Domnului ca sa ne curatim de patimi si astfel intr-un vas curat si intr-un pamant bun primenit, sa se poata descoperi darul incredintat? (Sf. Marcu Ascetul). Ne propunem potrivit darului pe care il observam inmugurind in noi si un ideal de viata, concretizat in munca rodnica si creatoare, in unul din multele si intinsele campuri de lucru ale acestei lumi? Ne consacram cu fidelitate si devotament cultivarii lui, vazand in el un tel al vietii noastre; sa crestem si sa rodim, si rodul nostru sa-l oferim: lui Dumnezeu, ca un prinos, ca o jertfa de buna mireasma; aproapelui, ca o dovada vie de iubire si slujire, iar noua insine ca o "paine spre fiinta"? il pazim sa nu se inabuse, sa nu se stinga de furtuna ispitelor, patimilor si desertaciunilor, s-au sa ramana ingropat in noi? Suntem incredintati ca nimeni nu va fi in stare de "raspuns bun la dreapta judecata" decat daca l-a lucrat, a inmultit talantul, a crescut prin el pana la plinatate si asa numai va putea auzi de la Domnul sau: "Bine sluga buna si credincioasa; peste putine lucruri ai fost credincios, peste multe te voi pune. Intra intru bucuria Domnului tau" (Matei XXV, 21).

Asadar, in pocainta crestina noi biruim pacatul prin cainta, dar il si depasim prin creatie si nastere din nou. In acest fel nu punem doar o frana pacatului, care poate insenina uneori chiar o franare a firii, ci energiile care ii slujeau le consacram pe de-a-ntregul unei vieti de slujire binelui si adevarului, lui Dumnezeu si aproapelui.

Parintele Constantin Galeriu

09 Februarie 2010

Vizualizari: 9049

Voteaza:

5.00 / 5 din 1 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE