Comunitatea umana in iudaism

In iudaism conceptia despre individ si comunitate are la baza doua principii fundamentale. Un prim principiu, de importanta deosebita pentru intelegerea omului in Vechiul Testament, este faptul ca Dumnezeu  la creare a dat fapturii mainilor sale, porunca de  a  stapani lumea  materiala pe  care  El  a  creat-o  (Geneza   1,  28). Aceasta stapanire i-a  fost  data  in virtutea  crearii  sale  dupa  chipul  si  asemanarea lui Dumnezeu, ca o dovada ca omul nu este o simpla fiinta care ar putea fi confundata cu al vietuitoare  pamantesti.   Porunca   data   de   Dumnezeu   omului   sa  stapaneasca  pamantul este marturia unei legaturi unice a Creatorului tainic si de nepatruns cu omul.
 

Omul dintre   toate   celelalte   vietuitoare   ale   pamantului,   este   onorat   de   Dumnezeu  int-un mod cu  totul special. Caci Dumnezeu i  se adreseaza  si il confrunta  ca pe un subiect relational  ca "TU". Dumnezeu intra intr-o unica relatie de comuniune cu omul prin aceasta prima porunca.  El  iese  din  tainica   Sa   existenta   si  intra  intr-o  relatie pozitiva  cu faptura  mainilor Sale,  aratandu-i  locul  special  si sarcina  sau  datoria pe care o are in lume.

Ca fiinta creata, omul este la fel ca celelalte vietuitoare. In porunca data, el intalneste  Cuvantul lui Dumnezeu,  iar prin acceptarea poruncii trece  de partea  lui  Dumnezeu  in  confruntare  cu  restul creatiei.  Omul nu  este o parte neglijabila in natura si  aceasta  oricat  de  intretesuta  ar fi  viata  lui  cu cea naturala.  In vechiul Israel relatia omului  cu  lumea deriva din stapanirea pe care Dumnezeu  i-a  dat-o peste  celelalte fapturi.  Capitolul  doi  din Geneza  considera granita dintre  om  si  celelalte  vietuitoare  (granita  care  nu  permite  omului  sa-si gaseasca complementul si completarea in creatura sub-umana), ca fiind rezultat al naturii spirituale independente  a  omului,  care  il  trece  de  partea  lui  Dumnezeu,  caci   darul cel mai  mare al lui Dumnezeu, crearea dupa chipul si asemanarea Sa,  adica subiectivarea omului in personalul "EU", il pune pe om in analogie cu Fiinta lui Dumnezeu indepartandu-l de natura.

Stapanirea omului peste natura nu este absoluta. Lumea creata isi are legile ei bine stabilite care reglementeaza fortele naturale, viata si activitatea lumii animale. Aceste legi depasesc stricta putere de intelegere a omului (Iov 38 urm.). De altfel, omului nu i s-a dat stapanire nelimitata asupra lumii, deoarece una din indatoririle sale este de a se supune ordinei creatiei, care ii arata limitele sale. Viata naturii este strans legata de actiunea responsabila umana atunci cand Canaanul primeste titlul de mostenire divina, iar omului i se impune un anumit comportament pentru ca nu cumva sa pangareasca pamantul si sa fie aruncat afara (Vezi : Ieremia 2, 7; 3, 1 urm. 9 ; 16 ; 18 ; Levitic, 18, 25, 27 urm.; 20, 22).

Un al doilea principiu este obligativitatea neconditionata a omului de a-si organiza viata comunitara si individuala pe baza legilor eterne descoperite de Dumnezeu. Spre deosebire de Codul lui Hammurabi sau Legile lui Manu, legile Vechiului Testament nu izvorasc din viata civica ci din viata cultica a poporului, de unde vocea divina a Domnului Legamantului este auzita de om. Interesant de observat ca aceasta lege divina nu se restrange doar la cult, ci inunda legea civila, care primeste la randul ei nuanta de obligativitate neconditionata (Vezi: Exod 21, 12-17; 22, 17, 20 urm.; 23, 1-3; 6-9). Sub spectrul acestei obligativitati, se dezvolta viata de toate zilele a fiecarui individ, a fiecarui membru al poporului lui Israel. Israelul nu a considerat nasterea sa ca popor sau natiune ca fiind rezultatul unei simple legi naturale, ci ca un dar nemeritat din partea lui Dumnezeu care l-a eliberat din robia egipteana si i-a dat posibilitatea de a creste intr-o natiune puternica, sub o singura Lege si intr-o tara libera. Acesta a fost momentul cand Israelul devine constient de legatura sa cu Dumnezeu in contextul legamantului, cand nelinistea si cautarea sunt inlocuite de noua identitate de "popor ales", care aveau un scop precis si principii de viata bine debitate.

Aceasta   identitate    devine    scop    in   sine,    dar   si    necesitate    de    realizare; Ceea ce il pune in expectativa. Caci in timp ce trebuia sa traiasca potrivit clauzelor legamantului, implinirea si necesitatea ultima - de implinire, prin venirea Celui Promis - este pusa in viitor. Asa se face ca in comunitatea israelita a Vechiului Testament  legamantul  devine  un  modus  vivendi,  in   timp  ce  implinirea  devine  asteptare modus expectans.

In   Vechiul   Testament   omul   primeste   semnificatie   si   sens   prin   supunere de obligativitatea neconditionata in care il transcende si il plaseaza pe linia dezvoltarii sale fiintiale  in relatie cu Dumnezeu. Astfel,  intreaga viata a omului in relatie cu lumea,   cu  sine   insusi  si  cu  comunitatea  este  supusa  cerintelor  vointei  divine vazuta intotdeauna  in  relatie  cu  Dumnezeu  care   este  creator,   imparat  si  judecator al tuturor fiintelor. Problema omului evolueaza in jurul acestei relatii : "Doamne ce  este omul, ca sa iei cunostinta de el, fiul omului ca sa iei seama de el ? Omul este ca o suflare, zilele lui ca umbra care trece" (Psalm 144, 3-4). Psalmistul este nelinistit in fata paradoxului prezentat de grija pe care Dumnezeu o are fata de om in ciuda discrepantei fiintiale care exista intre maretia divina eterna si nimicnicia trecatoare si finita a omului.

Viata in sanul poporului Israel este fondata pe credinta si cunoasterea Dumnezeului celui viu: "Asculta dar, Israele, si cauta sa le implinesti ca sa fii fericit si sa va inmultiti mult, cum ti-a spus Domnul, Dumnezeul parintilor tai, cand ti-a fagaduit tara in care curge lapte si miere. Asculta, Israele ! Domnul, Dumnezeul nostru, este singurul Domn. Sa iubesti pe Domnul, Dumnezeul tau, cu toata inima ta, ca tot sufletul tau si cu toata puterea ta" (Deuteronom 6, 3-5). Acest lucru a fost intarii de Iahve in prima porunca a Decalogului : "Eu sunt Domnul Dumnezeul tau..., sa nu ai alti dumnezei afara de „mine" (Exod 20, 2-3). Prin aceasta porunca religia Vechiului Testament gaseste, dupa cautari indelungate, o relatie satisfacatoare intre om si Dumnezeu materializata printr-un sistem de ofrande si sacrificii care caracterizeaza multe religii in stadiul lor primar. Acest stadiu este, insa, depasit intr-o perioada mal tarzie, cand accentul nu se mai pune pe cult, ci pe trairea intima, personala a relatiei om-Dumnezeu in viata cea de toate zilele : "Ti s-a aratat, omule, ceea ce este bun si ceea ce Dumnezeu cere de la tine: dreptate, iubire si milostivire si cu smerenie sa  mergi  inaintea" Domnului Dumnezeului  Tau!"  (Miheia  6,   8).

Structura comunitara si viata individuala in sanul poporului ales este conturati si normalizata de un cod de legi care au fost descoperite de Dumnezeu. Este vorba de cele 10 porunci (Decalogul) descoperite de Dumnezeu pe Muntele Sinai, dupa iesirea poporului Israel din Egipt si trecerea lui miraculoasa prin Marea Rosie. Aceste legi devin valide prin referirea lor directa la Dumnezeu ca promulg" incalcarea lor fiind pedepsita nu de oameni, ci de Dumnezeu. In acest fel, Decalogul este stramutat de sub relativismul uman, devenind adanc inradacinat in transcendent Legile sau normele Decalogului devin stalpi si temelie pentru viata omului in contextul legamantului.

Datorita  importantei  pe  care   Decalogul   a   avut-o  pentru  comunitatea  umana a  Vechiului Testament  si  a progresului  in gandire si traire pe care il  reprezinta,   vom trata in cele  ce urmeaza  cateva principii  fundamentale care  il  caracterizeaza si implicit ajuta la intelegerea omului ca ins si ca membru al comunitatii umane.

Caracterul unic si special al Decalogului nu consta in valoarea intrinseca a  preceptelor morale: interzicerea omuciderilor, a adulterului, a furtului, neravnirea la avutul altuia, respectul fata de parinti. Desi aceste precepte morale presupun un  progres al conditiilor de viata sociale sau culturale, ele pot fi intalnite si in cazul altor tari. Adevarata trasatura caracteristica este legatura fiintiala dintre aceste precepte morale  si  poruncile   fundamentale  religioase,  ca   expresie a convingerii ca viata morala zilnica  este inseparabil  legata  de  adorarea lui Dumnezeu.  Cu  alte  cuvinte, Dumnezeu  cere  un  anumit  comportament  si   tinuta  morala  din partea  omului, pentru a-l  ajuta   in  nevoile  si  necazurile  sale,  caci  vointa   divina  este  concentrata asupra acelor aspecte ale vietii care din punct de vedere moral sunt bune. Decalogul este expresia unei sensibilitati morale, ca rezultat al trairii religioase care da valoare incontestabil superioara vietii umane in comparatie cu oricare alte bunuri materiale.

Ca societatea israelita a Vechiului Testament  a fost si ea organizata in clanuri si triburi,

aidoma celorlalte popoare primitive, este deja un fapt recunoscut si indeobste acceptat  de  aproape  toti  cercetatorii  Vechiului  Testament.  La  baza  organizarii religioase si sociale a vechiului Israel intalnim trasaturi comune organizarii primitive si mai ales ale modului de viata al triburilor nomade din acea perioada. Din acest motiv, viata individului este evaluata in contextul comunitatii tribale, in afara careia nu exista posibilitate de existenta. Intreaga viata privata poarta amprenta legilor generale care guverneaza si exercita influenta absoluta asupra lui. De exemplu, in cazul razbunarii sangelui, cea mai vitala expresie a unitatii de clan, nu numai individul, ci intreaga comunitate este responsabila pentru actiunea sa (Geneza 4, 23 urm.; I Samuel 25, 33). Prin urmare, individual angajeaza si membrii -familiei sale in obligatiile pe care le are fata de clan (Geneza 42, 37 urm.).

In cazul poporului Israel gandirea si Weltanshauung-ul tribal au ajutat la formarea unei relatii de solidaritate sub noua lege a Legamantului sinaitic, acesta fiind elementul de unitate spirituala si fiintiala sub care poporul isi ducea viata. Odata cu stabilirea in Canaan, vechile atitudini tribale au inceput sa fie revizuite si chiar inlocuite. Clanul incepe sa fie inlocuit cu alte comunitati satesti sau urbane. In clipa in care civilizatia urbana incepe sa progreseze, vechile legaturi sociale devin invelite si sunt abandonate. Protectia individului nu mai cade in sarcina clanului ci a curtii locale; mai mult, chiar, regele poate sa intervina in cazuri individuale (II Samuel 14, 5 urm. ; II Regi 8, 6; 4, 3). Legamantul nu mai prevede decat pedeapsa celui vinovat, fara repercusiuni asupra familiei sale. Familia celui vinovat este pedepsita doar in cazul in care acesta a incalcat legea sacra sau pentru crima de inalta tradare (Iosua 7, 24 urm.; I Samuel 22, 12 urm. ; II Regi 9; 26). Aici intervin, insa, motive care privesc conceptia tabuista de intinare a familiei prin seful ei (Deuteronom 22, 8;  Samuel 20, 14 si 21), precum si prezumtia ca familia a fost complice (Deuteronom 13, 7 urm.). In general, sub noua lege se pune accent valoric mai mare pe umana. Sclavul este protejat impotriva abuzurilor inumane (Exod 21, 20 si 26).  Si este considerat ca fiinta umana. In cazul accidentelor fatale unde partea responsabila este doar indirect vinovata, cum ar fi, de exemplu, omorarea unui copil de catre un taur, pedeapsa nu mai este efectuata in baza legii talionului indirect prin uciderea unuia din copiii partii vinovate (Exod 21, 31 si mai precis Deuteronom 24, altfel, legea talionului  facea  parte din conceptia de clan si  consta mai mult intr-o    lege    a    retributiei    decat    a    razbunarii,    cum    a    fost    indeobste prezentata.

Acolo unde infractiunea sau crima depasea persoana celui vinovat, pedeapsa suportata de cineva din familie sau de servitori si cu scopul de a se repara greseala. Numai familia putea fi penalizata in acest fel. De fapt, legea iudaica respinge brutalitatea ca pedeapsa a partii vinovate. Spre deosebire de legea asiriana care prevede  mutilari corporale ale partii vinovate, in legea iudaica se face simtita o usurare a pedepselor ca rezultat al schimbarii conceptiei fata de crima. Omul este creat  dupa chipul si asemanarea Iui Dumnezeu si, prin urmare, chiar atunci cand este pedepsit trebuie sa se tina cont de valoarea si de dreptul la viata care i s-a dat.

Este adevarat ca distinctia dintre omul liber si sclav este mentinuta, dar sclavul este  pus  si  el sub protectia legii:  un tratament prea  sever da  victimei drept  de emancipare   iar   uciderea   sclavului atrage dupa sine pedepse aspre (Exod  21 urm.; 20).

In ceea ce priveste relatia dintre sexe, intalnim o destindere remarcabila. Sotul nu are voie sa-si vanda sotia ca sclava ; la fel se intampla si in cazul sclavei care este concubina (Exod 21, 7 urm. ; Deuteronom 21, 14). Totusi, mentalitatea generala fata de casatorie si problemele ei  ramane aceeasi  ca  in toata lumea antica.

Iudaismul talmudic pastreaza aceleasi principii de baza stabilite de Lege; astfel dreptul la viata nu este un simplu act prin care se garanteaza doar securitatea vietii, ci ofera paza si siguranta impotriva oricarei primejdii care ameninta viata. Simpla ridicare a mainii impotriva aproapelui este considerata infamie: "Cel care ridica, mana impotriva aproapelui sau, chiar daca nu l-a lovit, este numit om rau". In semn de respect fata de viata umana si integritatea corporala a omului. Talmudul interzice inselaciunea si ura. Acestea sunt, de altfel, interdictii preconizate de Legea Vechiului Testament : "Sa nu furati si sa nu mintiti, nici sa nu va inselati unii pe altii" (Levitic 19, 17).

In contextul dreptului la viata se inscrie si libertatea umana. Acest drept este prezent si in Vechiul Testament si este considerat ca rezultat al unitatii ontologice a omului si a egalitatii lui in fata lui Dumnezeu: "De as fi nesocotit dreptul slugii sau slujnicei mele, cand se certau cu mine, ce as putea sa fac, cand se ridica Dumnezeu! Ce as putea raspunde cand pedepseste El ? Cel ce m-a facut pe mine in pantecele mamei mele, nu l-a facut si pe el ? Oare nu ne-a intocmit acelasi Dumnezeu in pantecele mamei ?" (Iov 31, 13-15). Talmudul isi bazeaza conceptia despre relatia dintre stapan si sclav pe acelasi principiu. Era interzis sa ceri sclavului sa indeplineasca munci degradante sau o munca inutila. Un sclav bolnav trebuia ingrijit cu aceeasi solicitudine si grija ce i se arata unui om liber. Intr-ajutorarea nu este limitata doar la membrii poporului iudeu. A ajuta pe cineva in necaz este o lege universala si include nu numai pe cei straini de poporul iudeu, dar si pe dusmani: "Chiar  daca dusmanul tau s-a sculat devreme sa te ucida si daca vine flamand si insetat la casa ta,  da-i  mancare  si  bautura".   Intrajutorarea este considerata ca fiind un element integral al dreptatii si de aceea  nu  trebuie  sa  contina  aspecte  de  nedreptate. Este interzis sa faca milostenie acel stapan care nu plateste servitorilor sai cat se cuvine.

Milostenia si  grija  sunt  atitudini  care nu  trebuie  limitate doar la oameni, caci intreaga natura este demna de consideratie  (Proverbe 12, 10).   Insusi   Vechiul  Testament  interzice,   de   exemplu,   distrugerea  plantelor   si   animalelor   (Deuteronom   20, 19-20; Proverbe 12, 10).

Toate  aceste   atitudini   fata   de   semenii  nostri   si   fata   de   lumea inconjuratoare sunt   depasite de porunca biblica  a dragostei: "Iubeste pe aproapele tau ca pe insuti" (Levitic 19, 18). Aceasta porunca include pe toti oamenii fara deosebire de crez sau rasa: "Daca un strain vine sa locuiasca impreuna cu voi in tara voastra, nu-l asupriti- sa-l iubiti ca pe voi insiva..." (Levitic 19, 33-34). Deosebirea care se face intre un iudeu si un strain  are doar aspect religios. Din punct de vedere social si economic, nu este nici o deosebire intre ei: "O singura lege si o singura porunca sa fie atat pentru voi cat si pentru strainul care locuieste printre voi" (Numeri 15, 16). Legea este, deci, una si aceeasi pentru toti. Supremul judecator ramane Dumnezeu "...Dumnezeu este Cel care face dreptate..." (Deuteronom 1, 17).

Aceeasi atitudine fata de straini e pastrata si in Talmud : "Sa fii unul din ucenicii lui Aaron, care iubeste pacea si cauta pacea, care iubeste pe oameni si ii aduce aproape de Lege", spunea Hillel.

Sa ne intoarcem, insa, in perioada Vechiului Testament, cand poporul Israel revenea din robia babilonica (538 i.Hr.) si incerca sa-si refaca comunitatea si viata in cadrul acestei comunitati.

Dupa cucerirea Babilonului de catre Cyrus (538 i.Hr.), poporul Israel aflat in captivitatea babiloneana primeste libertatea si dreptul de a se intoarce acasa. Desi un numar destul de mare a ramas in Babilon, totusi majoritatea covarsitoare se reintoarce sub conducerea Iui Zorobabel si Iosua. La sosirea in Ierusalimul distrus, primul lucru pe care il fac e sa ridice un altar pe ruinele Templului pentru a multumi lui Dumnezeu. Reconstructia Templului se face cu un secol mai tarziu la indemnul profetilor Hagai si Zaharia. Sub conducerea lui Ezra si Neemia, are loc organizarea sociala si reinnoirea spirituala a communitatii izraelite prin infiintarea unui stat teocratic. Oranduirea acestui nou stat se- baza pe aceleasi principii emise de Legamantul sinaitic care primeste, insa, nuante extrem de legaliste, intrucat accentul a inceput sa se puna pe indeplinirea obligatiilor externe, vizibile fata de om si fata de Dumnezeu (Neemia 9, 38 - 10, 39). Personajele principale ale societatii sunt preotii ca reorganizatori ai credintei, pe baza Legii, care se concentra in special asupra ritualului: ce este curat si necurat, purificari, ispasiri de pacate, prohibitii etc. Tot in aceasta perioada comunitatea iudaica devine o natiune exclusivista din punct de vedere religios, dar si din punct de vedere rasial si, deci, social.

Acest lucru  nu  a  putut,   insa,  preveni  infiltrarea  unor  influente straine, mai  ales grecesti,  in  gandirea  iudaica,  elemente  care  au  schimbat  conceptul traditional israelit despre natura omului si idealurile sale. Accent deosebit se pune asupra educatiei si instruirii personale. Perioada elenista este caracterizata de o acuta faramitare a comunitatii iudaice in secte si grupari politice, desi in esenta sa poporul iudeu isi pastreaza integritatea, si aceasta mai ales datorita credintei sale in Dumnezeu, temerii de Dumnezeu si mai presus de toate a dragostei de Dumnezeu. Aceste sentimente sunt marturii ale constiintei separarii omului de Dumnezeu, dar si ale pogoramantului pe care Dumnezeu il face fata de om prin promisiunea de a trimite un Mantuitor care sa izbaveasca poporul din starea de pacate si de moarte. De altfel, intreaga dezvoltare religioasa a acestei perioade devine pronuntat eshatologica, cu accente nationaliste  mesianice. 

Perioadele  pana  la  sfarsitul  antichitatii  si   intregul  ev  mediu  se  caracterizeaza mai ales prin nesiguranta si cautare. Elaborarea scrierilor cabaliste si talmudice constituie o  incercare de  a da  coeziune si  identitate  unui  popor imprastiat pe intreaga suprafata locuita a  globului.  Elementul care pastreaza  unitatea poporului  evreu ramane totusi Legea Vechiului Testament, care este pastrata cu sfintenie ca punct de referinta in istoria acestui popor.

In contemporaneitate, comunitatea evreiasca incearca sa-si regaseasca echilibrul social, cultural si religios prin reinvierea traditiilor clasice ale Legii Vechiului Testament. Desi secularizarea se face simtita si in sanul acestui popor, se da inca posibilitatea pastrarii legilor religioase prescrise de Lege. Sunt respectate legile alimentare biblice si rabinice in institutiile publice. Casatoriile sunt facute in conformitate cu legea traditionala.

Prof. Dr. Remus Rus

• Comunitatea umana in crestinism
  Publicat in : Dogma
• Comunitatea umana in budism
  Publicat in : Budism
• Comunitatea umana in crestinism
  Publicat in : Crestinism
• Comunitatea umana in hinduism
  Publicat in : Hinduism

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: