Idealul civilizaţiei bizantine a fost o societate creştină „administrată” de împărat şi călăuzită spiritual de Biserică.
Acest fapt presupunea ca Statul să devină creștin, adică legislaţia civilă să se îngrijescă de binele oamenilor, iar învăţăturile morale şi canoanele bisericeşti să devină legi civile.
Din păcate, istoria a dovedit caracterul utopic al unei astfel de „viziuni”, imposibil de realizat datorită firii pervertite a celor care se „autodefinesc” ca Stat în sine și a lipsei unui ideal comun: binele tuturor.
Din acest motiv au fost și vor fi mereu „tensiuni” între oamenii de rând și Stat - o „entitate fantomatică”, cu multe tentacule, care de multe ori a „administrat” prost și ilicit valorile materiale și spirituale ale societății, în favoarea unei minorități, iar în ultima vreme chiar într-un mod răuvoitor.
În fond este vorba despre două aspecte complementare ale vieții noastre, care ar trebui să fie în deplină armonie: dorința firească a oricărui om de a avea un trai decent și de a se împlini ca persoană, și modul în care Statul răspunde acestor aspirații.
În condițiile în care, la nivel mondial, vorbim tot mai mult despre state totalitariste și secularizate, se pune întrebarea normală: în ce măsură un om se mai poate împlini, ca persoană liberă, în această viață?
Mântuitorul Iisus este răspunsul și soluția la toate problemele pe care totalitarismul statal le inventează și le inoculează non-stop în intimitatea noastră, a preocupărilor de zi cu zi, ca să ne tulbure și să ne distragă atenția de la Dumnezeu și să ne izoleze unii de alții...
În mod practic, toată „nebunia” acestei lumi se risipește prin efortul duhovnicesc de a urma Calea Inimii, care ne cheamă neîncetat spre desăvârșire, spre tainica întâlnire cu Hristos, Cel din adâncul ființei noastre.
Și asta cu atât mai mult, în condițiile impuse de niște societăți eminamente materialiste, pentru care progresul, puterea și banul sunt singurele modalități de împlinire a omului în această viață.
Sfânta lucrare interioară înseamnă venire în fire, trezire și împărtășire neîncetată de Hristos, în niciun caz o „luptă cu morile de vânt”, ci transfigurarea minții și a inimii, ca împreună-lucrare cu Dumnezeu.
De aceea, doar prin credință, prin compasiune și milostenie, prin dragoste dezinteresată se poate schimba din interior o societate, în niciun caz prin egoismul și rapacitatea pe care le promovează sistemele şi ideologiile acestei lumi.
Hristos ne-a chemat să ne desăvârșim modul de gândire și de viață prin „evoluția inimii”, ca descoperire a Împărăției lui Dumnezeu dinlăuntrul nostru.
Această „înnoire” în Duhul Sfânt devine „cheia” adevăratei istorii, o „istorie a luminii”, nu una „cotrafăcută”; o „istorie a focului dumnezeiesc” mereu prezent, care cuprinde şi pătrunde totul.
Doar atunci când inima omului este atinsă de lumina divină, ea însăși devine „inima lumii” şi comunică lumină, descoperind întreaga realitate în adevărul ei hristic, în lumina Schimbării la Faţă (Olivier Clement, „Puterea credinţei”, Edit. Pandora, Târgovişte, 1999).
În primul rând, efortul nostru ar trebui orientat spre curățirea inimii de răutăți şi spre lucrarea binelui în lume, fiecare după puterile lui, întrucât cele dumnezeieşti se cunosc numai prin vedere duhovnicească şi prin trăire.
Statul, care e format din oameni, nu se poate schimba decât urmând calea virtuţilor creştine, ceea ce înseamnă împlinirea binelui și a dreptății, în duhul adevărului și iubirii.
Astăzi, când „duhul lumesc” a pătruns, prin oameni, pretutindeni, nu se mai pune problema virtuților conducătorilor noștri, de aceea nici nu există un „filtru” în acest sens, ceea ce înseamnă că oricine poate ajunge un lider, dacă are „pile”!
Europa își „reneagă” tot mai mult obârșiile creștine și se ridică împotriva Bisericii - „sânul” binecuvântat care a hrănit-o secole la rând.
Toate acestea arată îndepărtarea oamenilor de Dumnezeu, și de aici așa-zisele state laice, ai căror cetățeni dau dovadă de indiferență față de Biserică, iar uneori chiar de opoziție fățișă, în cazul unor atei.
Într-o societate normală, Biserica şi Statul ar trebui să se completeze şi să se ajute reciproc, din moment ce sensul vieții noastre, a tuturor oamenilor, este mântuirea sufletului.
Deja trăim, pe propria piele, ceea ce Părintele Serafim Rose numea „laicizarea” și „secularizarea” spațiului public, adică pierderea „gustului creștinismului”.
În acest context, Părintele Serafim ne îndeamnă să „redescoperim” acest „gust bun” prin taina misticii isihaste, a rugăciunii neîncetate, care nu se reduce la dogme, morală ori activism social (Pr. Serafim Rose, „Ortodoxia şi religia viitorului”, Edit. Egumeniţa, Galaţi, 2004).
Nu pot înțelege lipsa de inteligență (nu zic înțelepciune!) și iresponsabilitatea unor oameni aflați în vârful ierarhiei actuale, care cred că deciziile și faptele lor nu-i vor afecta niciodată, ca și când, ei și familiile lor, nu ar fi din această lume, în care Dumnezeu e pretutindeni.
Concluzia este una simplă: să ne pocăim toți și să ne lăsăm de păcate, de la cel mai mic până la cel mai mare.
Într-adevăr „peștele se strică de la cap”, dar „se curăță numai de la coadă”, altfel „capul” va răspândi în continuare un „miros urât”!
Sorin Lungu
Sorin Lungu
-
Recenzie: Biserica si Statul - doua studii - Ionut - Gabriel Corduneanu
Publicat in : Religie -
Om lumesc sau om duhovnicesc
Publicat in : Pilda zilei
-
Statul si scoala s-au separat de Biserica, incalcand Drepturile Omului
Publicat in : Editoriale -
Noua judecata a lui Iuda sau Biserica, la bani marunti
Publicat in : Editoriale -
Cum trebuie sa fie si sa se manifeste relatia dintre Biserica si Stat
Publicat in : Interviuri
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.