Esti in pustie, si totusi simti foarte clar vibratia unei locuiri eterne. Aici, pe aceste locuri, se poate spune ca este o Atlantida pierduta a sihastrilor moldavi, o necropola a schimnicilor, care s-au ostenit prin poienile Horaitei inca de pe vremea faimosului staret Chiriac, contemporan cu Sfantul Stefan cel Mare. Chiar asa, cine putea banui atunci ca marele egumen moldovean privea in ochi un voievod care va tasni mai tarziu din destinul obisnuit al oamenilor, ridicandu-se la cerul neinserat al Sinaxarului ortodox?

Nu despre Chiriac, celebrul staret al schitului cu hramul Bunavestire (1480) vrem sa vorbim aici, ci despre nestematul duhovnicesc de secol 19 pe care Horaita l-a dat Moldovei si intregii lumi ortodoxe: arhimandritul Irinarh Rosetti. Putine persoane si-au pus amprenta asupra unei epoci ca acest venerabil calugar, provenit dintr-o veche familie moldoveneasca. Inca si mai putine persoane sunt atat de necunoscute lumii credintei ca acest mare facator de carti, mestesugar de caractere calugaresti si ctitor de manastiri cu aspra nevointa. Numai daca ar fi ne gandim la vatra Horaitei, apoi la refacerea manastirii ortodoxe de pe Tabor, in Tara Sfanta, sau la schitul Prodromu ridicat de ucenicii sai in Athos, si tot credem ca viata acestui mare calugar trebuie cunoscuta mai indeaproape.

Neastamparul intru Hristos

Nascut in 1771 la Focsani, a deprins din copilarie o educatie aleasa. La varsta de 18 ani, parintii voiau sa-l insoare, dar tanarul alesese deja in inima lui calea calugariei. Astfel, in toiul unei petreceri unde fusese dus de parinti, Ioan a fugit in miez de noapte, imbracat cu haina unei batrane slugi (cata umilinta!), luand drumul Manastirii Neamt. Pe cale fiind, a dat sa se odihneasca. In scurt timp a avut un vis, in care un inger ii arata un munte, pe varful caruia trebuia sa ridice o manastire. Din ziua aceea, pana la batranete, a cautat cu ochii muntele din vis. L-a gasit dupa varsta de 60 ani, in peregrinarile din Palestina. Era chiar Muntele Tabor, muntele Schimbarii la Fata a Domnului. In lavra Neamtului primeste schima monahala si deprinde mestesugul tiparului, devenind repede starostele atelierului. Intre timp, sluga cea batrana il vede la Neamt, familia lui afla vestea si se bucura. Inainte de moarte, tatal isi imparte averea copiilor, dar nu-l uita pe Irinarh (asa se numea ca monah) si ii trimite staretului sau o cutiuta cu 200 de lire. Cu ele, mult mai tarziu, in 1822-24, va ridica biserica de lemn a Horaitei.

Deocamdata, intr-o noapte, Irinarh fuge de la Neamt, nestiut de nimeni, incepandu-si viata de sihastru, intr-o coliba pe langa Schitul Nechit, unde a trait 12 ani. Mitropolitul Grigorie al Tarii Romanesti a trimis dupa el ca mester tipograf, dar Irinarh a fugit din nou. Ca sa aiba liniste, s-a hotarat sa ia calea Sf. Munte Athos. Plecarea lui a fost prin Focsani, unde a cerut gazduire (8 zile) la casa surorii lui, care nu l-a recunoscut! In 1821, pe vremea Eteriei, Athosul a fost pustiit de calugari, din pricina razbunarii turcilor. Parintele Irinarh a luat iarasi calea exilului, ajungand in Italia. De aici, intorcandu-se spre tara, s-a oprit tocmai in Muntele Horaitei, unde auzise ca era o vatra pustniceasca. Aici, cu Nectarie, un ucenic de la Neamt (unde se oprise sa-si ia partea de mostenire parinteasca), a cautat loc de manastire. Si l-a gasit, intr-o noapte de rugaciuni, in care „s-au pogorat din cer o lumina ca o vapaie de foc in chip de stalp, peste un brad care era mai mare in mijlocul locului“. A doua zi l-au taiat, iar locul a fost insemnat pentru Sf. Masa a viitorului altar.

Ce vremuri: hirotonit fara voie!

Parintele Irinarh a plecat la Iasi, la Mitropolie, sa ia binecuvantare pentru noua manastire. Vazandu-l arhiereul, ce-l stia de multa vreme, s-a bucurat sa-l aiba oaspete. Si s-a mai gandit la ceva... A doua zi era duminica si in timpul Liturghiei l-a hirotonit pe Irinarh, pe neasteptate. Buimac, invitat dupa slujba la masa, la mitropolit, proaspatul ieromonah Irinarh a gasit totusi puterea sa-si refuze ierarhul, care dorea sa-l pastreze la Iasi. Intorcandu-se la Horaita, a ridicat biserica de lemn, a carei catapeteasma se mai pastreaza in paraclisul din clopotnita. In scurt timp, obstea a ajuns la 70 de vietuitori, traind dupa reguli aspre, aghiorite. Dupa alti 25 de ani de staretie, parintele Irinarh, imbolnavindu-se de clima aspra a muntelui (Horaita vine de la slavonescul gora, care inseamna munte), se hotaraste sa apuce drumul Tarii Sfinte, „sa se retraga mai la caldura“, asa cum isi instiinteaza ierarhii. Lasa in locul lui pe Ermoghen si il ia la drum numai pe Nectarie Banu, ucenicul preaiubit, care ulterior ii va scrie si viata. Avea, pe atunci, 66 de ani.

Muntele din vis

Cei doi calugari moldoveni au stat in Tara Sfanta ani buni, invatand si arabeste. Intr-o calatorie, intre Sevastia si Nazaret, pe cand mijeau zorii, parintele Irinarh s-a oprit si a exclamat cu uluire: „Iata, fiule, muntele care mi l-a aratat ingerul Domnului in vis si mi-a spus sa ma sui in varful lui daca vreau sa ma fac monah!“. Era chiar Taborul Schimbarii la Fata! Dupa ce au stat in Nazaret 5 ani, au urcat cu calabalacul in munte. Taborul era pe atunci impadurit, plin de maracinisuri si pesteri, in care talharii isi facusera salas. Cu mult curaj, cei doi au vietuit aici, defrisand locul si descoperind ruinele unei manastiri bizantine, distruse de turci in sec. 13. Au carat cu spinarea 5.000 de pietre, cu care au inceput sa refaca asezamantul. In curand, insa, stapanirea turca a prins de veste, in acest caz constructia trebuind sa obtina firman de la Sultan. Parintele Irinarh ia drumul Patriarhiei grecesti a Ierusalimului, unde-i tratat cu dispretul specific fanariot. L-au numit in batjocura „Irinofil“, si i-au mai si atribuit origine ruseasca... Parintele nu se da batut si, timp de 16 ani, a lucrat numai cu ajutorul crestinilor din Nazaret si Ptolemaida. A savarsit multe minuni, chiar cu arabii din regiune, incat multi au ajuns sa-l ajute pe ascuns si sa-i ceara sfatul la nevoie.

In anul 1859, biserica de pe Tabor ajunsese cu zidurile la jumatate. Atunci, parintele Irinarh, in varsta de 88 de ani, cunoscand cu duhul ca urmeaza sa se mute la Domnul, l-a legat pe ucenicul sau, Nectarie, sa termine constructia. Pe 26 decembrie s-a savarsit. In 1862, cu ajutorul Patriarhiei Ecumenice,  parintele Nectarie termina biserica. Va mai sluji aici ceva vreme, pentru ca sfarsitul sa-l gaseasca in Manastirea Sf. Sava. Oricum, eroismul calugaresc al celor doi romani a facut sa se ridice, dupa 6 secole, pe Tabor, o biserica ortodoxa. Imediat, romano-catolicii au ridicat si ei, in partea dinspre miazazi a muntelui, o manastire. Lucrurile nu se termina aici pentru parintele Irinarh. Osemintele lui au fost scoase din biserica de catre greci, sub „privirile scarbite“ ale lui Nectarie, chiar in prezenta Patriarhului Chiril si a 500 de crestini, veniti la sfintire.

Zidurile Horaitei

In tot acest timp, in Moldova, egumenul Ermoghen Buhus, succesorul parintelui Irinarh, a construit, pe parcursul a 19 de ani, o biserica uriasa la Horaita. Vremurile bisericutei de lemn si ale sihastriilor trecusera. Lunga de 30 m, lata de 17, inalta de 20, noua biserica din piatra a Horaitei isi ridica semet cele 8 turle spre cer. (Interpretarile recente atribuie numarul turlelor - 8 - simbolului vesniciei Bisericii.) Pe masura de zidurile cresteau, obstea calugarilor se rarefia, din cauza staretului ispitit de constructii ciclopice, neconforme cu realitatile duhovnicesti ale Muntelui sihastrilor. Sfintita de Mitropolitul Calinic Miclescu, finantata abundent de domnitorii Gr. Ghika si Al. I. Cuza, biserica, avand ziduri si de 4 m grosime, ramane totusi nepictata peste 120 de ani. Pictorul Mihai Chiuaru reuseste sa termine fresca intre 1988-1993. Dar odorul pretios al Horaitei este icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului, izbavitoare de seceta, si care provine de la prima bisericuta de lemn. Tot staretul Ermoghen (1800? - 1872) este cel care ridica paraclisul Sf. Nicolae (1850-1852) si turnul-clopotnita (1853-1855). Hramul bisericii mari este Botezul Domnului, al paraclisului - Sf. Nicolae, iar al paraclisului din clopotnita - Pogorarea Duhului Sfant. Multi stareti s-au perindat la carma Horaitei, dar in ultima vreme doi pot fi considerati cu merite vizibile: Zenovie (staret acum la Nechit) si Petroniu (actualul staret), care a scos carnea de la trapeza calugarilor si a stabilit si lunea ca zi de post.

„Un cuib de vulturi“

Deasupra manastirii, la o altitudine de 960 m, este Schitul Horaicioara, vatra mai veche decat manastirea insasi, locuit acum de 4 calugari. In preajma   se afla un izvor cu apa tamaduitoare, facut in chip minunat de Maica Domnului (Maria Gabrea din Piatra Neamt s-a vindecat complet de astm bronsic cu aceasta apa), iar hramul  este Izvorul Tamaduirii. Tot atunci, are loc o procesiune impresionanta cu icoanele de la Horaita la Horaicioara. Deasupra acestui „adevarat cuib de vulturi, aninat in crapatura unei stanci aeriene“ (Calistrat Hogas, 1880), se afla „stanca lui Ghedeon“, un altar al singuratatii si rugaciunii, aflat la mai mult de 1.000 m.

                                                                                                  Razvan BUCUROIU
                                                                                      Lumera credintei, anul II, nr. 1(6)

• Manastiri din Republica Moldova
  Publicat in : Biserica in lume
• Schitul Soveja se pregateste pentru Uniunea Europeana
  Publicat in : Biserici si Manastiri din Romania
• Manastirea Sfantul Nicolae Popauti
  Publicat in : Biserici si Manastiri din Romania
• Manastirea Sfantul Ioan cel Nou de la Suceava
  Publicat in : Biserici si Manastiri din Romania
• Manastirea Arbore
  Publicat in : Biserici si Manastiri din Romania

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: