Gandurile unui pelerin la Sfantul Munte Athos

• « Inapoi

Danion Vasile

Scriu aceste randuri pentru a incerca sa transmit cititorilor putin din bucuria si emotia pe care am simtit-o in Sfantul Munte. Cititorii stiu ca frumusetile duhovnicesti sunt greu de imbracat in cuvinte. Ceea ce voi scrie nu reflecta decat in mica masura cele traite. Dar scriu pentru a trezi in inimile tinerilor si barbatilor ortodocsi dorinta de a ajunge ei insisi in acest loc sfant. Sau mai bine zis pentru a spori aceasta dorinta, pe care multi o au, dar nu stiu sa se lupte pentru a o implini. Despre Sfantul Munte, minunile si cuviosii pe care le-a rodit, s-au tiparit multe carti. Ele au generat o atractie puternica fata de spiritualitatea athonita. Multi s-au multumit sa citeasca, si putini au incercat sa ajunga acolo.

Multe fete si femei crestine spun ca, daca ar fi fost barbati, nu ar fi ratat ocazia de vedea Athosul. De ce oare nu sunt si mai multi pelerini romani in Athos? E greu de raspuns la o astfel de intrebare.

Voi pune pe hartie cateva randuri mai ales pentru cei care nu s-au gandit ca ar putea sa ajunga si ei la Sfantul Munte. As vrea sa relatez mica mea poveste legata de Athos. Fiecare pelerin care ajunge la un loc sfant traieste o poveste a sa. Locul respectiv se daltuieste in inima lui, si ramane acolo.

Am vazut multe manastiri si locuri sfinte care m-au impresionat. Am fost in Macedonia, in Bulgaria, in Ucraina, am fost in pelerinaje prin manastirile si schiturile Romaniei. Cel mai mult iubeam manastirile Moldovei. Dar, dupa ce am iesit din Athos, am simtit ca am iesit dintr-o alta lume.

Athosul a ramas cel mai drag loc al inimii mele. E singurul loc din lume in care m-am simtit mai acasa decat acasa. Asta nu inseamna ca regret ca nu am ramas acolo. Sau ca regret ca am familie. Nu. Imi iubesc sotia si copiii, dar dragostea pentru ei nu mi-a micsorat dragostea pentru Athos. Pentru mireni Athosul nu inseamna o negare a familiei. Este un prilej de a respira sfintenie, este un prilej de intarire a fortelor duhovnicesti. Este un prilej de a prinde putere pe drumul adevarat pe care il presupune si familia: drumul sfinteniei.

Randurile de mai jos vor fi deci file dintr-o poveste, din povestea celui mai frumos pelerinaj pe care l-am facut pana acum. Vreau sa le spun celor care isi doresc sa ajunga in pelerinaj la Athos ca vor avea parte fiecare de o poveste. De o poveste care, chiar daca nu va putea fi spusa mai apoi celorlalti cu cuvinte potrivite, va ramane adanc intiparita in mintile si in inimile lor.

Mi-am dorit de ani de zile sa ajung in Sfantul Munte, in gradina Maicii Domnului. Marturisesc insa ca nu imi trecea prin cap cat de minunat poate fi acolo.

Am intrat in Athos dupa ce strabatusem Grecia de la un capat la altul: fusesem la Kerkira, la moastele Sfantului Spiridon, la Patras, la moastele Sfantului Andrei, la moastele Sfantului Patapie, la Meteora si in multe alte locuri de pelerinaj.

Stiam ca Athosul e o vistierie plina de sfinte moaste si de icoane facatoare de minuni. Dar imi doream sa vad icoane vii, imi doream sa vad parintii duhovnicesti, imi doream sa vad cuviosii care duc mai departe flacara sfinteniei athonite.

In inima mea au ramas patru parinti: doi batrani si doi tineri. Despre batrani auzisem foarte multe lucruri frumoase: parintele Iulian - cunoscutul duhovnic al schitului Prodromu - are faima unui foarte bun povatuitor pentru monahii romani din Athos. Parintele Dionisie, avva de la Colciu, este recunoscut ca mare indrumator duhovnicesc de catre multimile de pelerini care il cauta pentru a lua cuvant de folos. Cei doi tineri care mi-au ramas in suflet sunt parintele Dionisie de la Schitul Lacu si pustnicul Paraschiv.

Voi scrie cateva cuvinte despre fiecare dintre acestia.

Cand un pelerin roman ajunge la Prodromu, prima lui grija este sa se inchine la icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului, la Prodromita.

Cine oare nu si-ar dori sa vada o icoana care a fost pictata prin minune dumnezeiasca? Intr-adevar, chipul Maicii Domnului din aceasta icoana nu a fost pictat de mana omeneasca. Multimea de minuni care s-au facut prin ea sunt o umila intarire a acestei intamplari dumnezeiesti.

Am ajuns la Prodromita. In clipa in care am ajuns in fata ei, privind-o, am uitat ca sunt pe pamant. Nu era nimeni in biserica. Eram singur si priveam icoana.

Nu e nevoie de nici o minune ca sa te bucuri ca esti langa Maica Domnului. Este adevarat ca Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu e alaturi de crestini in toate zilele vietii lor, dar binecuvantarea ei se simte mult mai puternic in fata icoanelor facatoare de minuni.

La fiecare dintre manastirile athonite prin care trecusem fusesem impresionat in chip deosebit de ceva anume, de icoane, de sfinte moaste sau de slujba.

Eram convins ca nimic nu ma va putea impresiona mai mult la Prodromu decat cunoscuta icoana a Prodromitei. Dar nu a fost asa.

Inainte de a veni in Athos, cand mi-am intrebat duhovnicul cu ce parinti ar fi bine sa ma intalnesc acolo, printre altele mi-a spus: "Cand ajungi la Prodromu, sa te duci neaparat la parintele Iulian, la duhovnicul manastirii". Prodromu, chiar daca poarta numele de schit, e manastire in toata regula, mai mare decat multe dintre manastirile de la noi din tara.

Cand l-am vazut pe parintele Iulian, cand am apucat sa vorbesc cu parintele Iulian, am simtit o farama din emotia pe care a trait-o preasfintitul Hierotheos Vlachos pe vremea cand a avut parte de acea extraordinara Noapte in pustia Sfantului Munte.

Din mila lui Dumnezeu am cunoscut mai multi mari duhovnici ai vremurilor noastre. Dar la prima intalnire nici unul dintre ei nu s-a purtat fata de mine cu atata dragoste ca parintele Iulian. Noaptea, cand a venit la slujba, parintele mi-a dat o hartie pe care era trecuta adresa schitului Prodromu, ca sa mai tinem legatura prin scris. Mi s-a parut un lucru extraordinar ca un parinte athonit sa aiba atata grija de un tanar pelerin. De obicei, pelerinii se gandesc sa le scrie parintilor. Tot asa extraordinara mi s-a parut insistenta cu care spunea ca trebuie sa ne rugam unii pentru altii. Intr-o scrisoare pe care mi-a trimis-o mai tarziu, ideea principala era aceasta: ca trebuie sa ne rugam unul pentru altul.

Cum mi s-a parut parintele Iulian? Ca un haiduc duhovnicesc al vremurilor noastre. In ciuda varstei inaintate si a sanatatii nu prea bune, parintele e plin de putere. Este un om plin de viata, duhul amortelii negasind salas in trupul si in sufletul sau.

Parintele Iulian iradiaza nobletea duhovniceasca care se simte in preajma parintelui Arsenie Papacioc sau a parintelui Iustin Parvu. Atata seninatate, atata liniste, atata dragoste.

Stiam ca parintele Iulian este renumit ca duhovnic al monahilor. Vazandu-l, mi-a parut rau ca este totusi foarte putin cunoscut de catre mireni. De altfel, la unele dintre intrebarile privitoare la viata mirenilor pe care i le-am pus nu stia sa raspunda decat din cele pe care le auzise de la altii. Dimineata, cand vroiam sa iau binecuvantarea pentru a pleca de acolo, un tanar parinte, Ghimnazie de la Colciu, a intrat cu o camera video si l-a intrebat pe parinte daca accepta sa facem un interviu. Parintele, din dragoste, a primit. A avut rabdarea de a-mi raspunde pentru a doua oara la unele intrebari pe care i le pusesem cu o seara inainte. Pe cat de rau imi parea ca venisem in Athos fara sa imi iau un reportofon, pe atat de bine imi parea ca reusisem sa contribui la realizarea unui film cu parintele Iulian Lazar.

Din discutiile pe care le-am avut cu parintele, cel mai mult m-a impresionat accentul pe care il pune pe importanta practicarii rugaciunii lui Iisus nu numai de catre monahi, ci si de catre mireni. In deplin acord cu intreaga invatatura patristica, el invata ca si mirenii trebuie sa se indeletniceasca cu aceasta nevointa. Rugaciunea nu trebuie practicata pentru a ajunge la stari de extaz sau pentru a vedea lumina dumnezeiasca. La aceste masuri inalte ajung putini oameni. Dar rugaciunea trebuie practicata pentru curatirea mintii. Si de aceea, oricat de putin ar spori cel care practica aceasta rugaciune, mintea sa se curateste.

Parintele Iulian a vorbit cu mine cum vorbeste duhovnicul cu un ucenic al sau. Am simtit cum dragostea sa imi patrunde in inima.

Revenind in tara, m-am intors nu numai cu bucuria pe care o are orice pelerin, aceea ca pastreaza in inima sa o farama din binecuvantarea Sfantului Munte, ci si cu bucuria ca acolo e un parinte care se roaga si pentru mine, ca acolo e un avva pentru ale carui rugaciuni Dumnezeu ma va acoperi cu harul Sau.

Una dintre cele mai mari bucurii pe care le-am avut in Athos se leaga tot de parintele Iulian. Imi doream foarte mult sa ajung la Capsocalivia, la mormantul parintelui Porfirie facatorul-de-minuni, un parinte de care ma simt foarte legat, si a carui canonizare este asteptata de foarte multa lume.

Inainte de a intra in Athos, trecusem pe la Suroti, pentru a ma ruga la mormantul parintelui Paisie Aghioritul, un alt stalp al monahismului contemporan. Dupa ce am sarutat crucea de pe mormantul sau, mi-a crescut dorinta de a ajunge si la mormantul parintelui Porfirie.

Asa ca, ajuns la Prodromu, m-am interesat cum as putea ajunge la mormantul parintelui Porfirie. Cand am pus aceasta intrebare, tocmai trecea pe langa mine un parinte tanar, care mi-a spus:

"E departe de aici, nu poti ajunge singur. Dar, daca parintele Iulian imi da binecuvantare, te duc eu pana la Capsocalivia. Se zice ca ucenicii i-au luat trupul din mormant, ca sa nu il fure lumea. Nu se stie unde l-au ascuns. Dar in locul in care fusese ingropat eu simt aceeasi binecuvantare pe care o simteam si inainte. Nu e nici o diferenta".

Curand, parintele s-a intors si mi-a spus ca a primit binecuvantarea de care aveam nevoie. Acest parinte se numeste Paraschiv. Este singurul pustnic roman care se spovedeste la Prodromu.

Nu stiam de ce sa ma bucur mai tare: de faptul ca voi ajunge la Capsocalivia sau ca am cunoscut un pustnic. Intalnirea cu el a fost pentru mine inca o dovada ca Dumnezeu are grija de toate. Daca as fi ajuns la Prodromu cu o ora mai tarziu, nu as mai fi apucat sa il cunosc pe parintele Paraschiv, care vine la manastire numai cand se spovedeste. El traieste singur, la doua-trei ore departare de Prodromu. Mi-a spus ca nu mai este nici un pustnic pe acolo. Sunt numai animale salbatice.

Am mai cunoscut in Sfantul Munte un parinte care mi-a povestit ca a trait in chilie cu o vipera. Multa vreme tot auzea un fosnet in chilie, dar nu stia ce este. Pana cand, odata, intrand in chilie, parintele a vazut cum se lasa vipera in jos pe o grinda.

Parintele acela spunea ca s-a speriat cand si-a dat seama ca traise in aceeasi chilie cu o vipera. Dar i-a multumit lui Dumnezeu ca l-a pazit de muscatura ei.

Parintele Paraschiv traieste zi si noapte intre animale. Una e sa stii ca sunt in padure animale salbatice, si alta este sa traiesti intre ele. Numai harul lui Dumnezeu te poate pazi.

Pe drumul spre Capsocalivia, pustnicul se oprea sa imi arate tot felul de fructe de padure cu care se hraneste. Desi i-ar fi prins bine sa manance peste, duhovnicul nu i-a dat binecuvantare sa pescuiasca. Vorbea despre viata in mijlocul padurii cu o simplitate si cu o smerenie extraordinara. Parea coborat din alte vremuri.

De obicei pustnicii sunt monahi care au trait o vreme indelungata in manastire. Sfintii Parinti au scris mult despre pericolele la care se expun cei care aleg prea devreme calea pustniciei. Dar, desi este tanar, cu binecuvantarea parintelui Iulian, parintele Paraschiv pustniceste.

M-a miscat pur si simplu smerenia si cumpatarea sa. Am citit multe texte despre smerenie si am auzit multi preoti vorbind despre aceasta virtute. Parintele Paraschiv mi s-a parut ca exprima cel mai bine prin viata sa ceea ce altii spun mai mult prin cuvinte.

Am ajuns la Capsocalivia si ne-am rugat putin. Mi-a aratat chilia in care a trait parintele Porfirie. Nu stiu ce ghid mai potrivit as fi putut avea pentru a ajunge acolo. Parintele Paraschiv este un urmas al parintelui Porfirie. Sfintenia nu sta numai in harisme, in vindecarea bolnavilor, in vederea cu duhul, in izgonirea demonilor. Sfintenia sta in smerenie, in rugaciune, in dragoste. M-am rugat lui Dumnezeu sa il tina pe parintele Paraschiv pe drumul pe care a pornit. E usor sa fii intarit duhovniceste pentru o scurta perioada de timp. Greu este sa pastrezi drumul, sa urci in continuare pe el.

Stiu ca poate cineva s-ar gandi ca e ciudat sa scrii despre pustnici tineri. Parintele Paraschiv cred ca este mai tanar decat mine, si eu nu am implinit inca treizeci de ani. Stiu si ca eroismul de scurta durata este neroditor. In Ortodoxie cascadorii nu isi gasesc locul. Parintele Paraschiv nu pustniceste pentru a face ceva iesit din comun, pentru a fi altfel decat ceilalti. Pur si simplu vrea sa traiasca pentru Hristos.

Una dintre cartile sale preferate este File de pateric din Imparatia monahilor, un pateric athonit pe care il tiparisem pe vremea cand lucram ca director al Editurii Christiana. Cand a auzit ca sunt editor si autor de carti religioase, parintele Paraschiv s-a bucurat si a inceput sa imi vorbeasca despre vechi manuscrise de prin Athos, despre profetii privitoare la semnele vremurilor de pe urma. Mi-a vorbit si despre scrierile Sfantului Nil - izvoratorul de mir, si chiar m-a dus pana la pestera in care s-a nevoit sfantul. Intregul pelerinaj in Athos a fost pentru mine o intrare in alta lume. Dar sa fiu condus de un pustnic in pestera unui mare nevoitor athonit a fost o experienta extraordinara.

Un cuvant al sau mi-a ramas in minte: "Vezi, noi mergem pe jos, calcam acum pe urmele vechilor parinti. Cei care vin in Athos in excursie, care merg cu masina si se grabesc sa treaca de la o manastire la alta, nu au cum sa cunoasca linistea. Ei nu cunosc adevarata fata a Athosului."

Linistea cu care vorbea m-a convins sa incerc sa cunosc putin din aceasta adevarata fata a Athosului.

De la Prodromu am plecat la Schitul romanesc Lacu, schit renumit mai ales pentru activitatea sa misionara, si in mod special pentru tiparirea de carti religioase. Pentru aproape o saptamana, in loc sa vizitez manastiri, am stat la acest schit.

Am ajuns la Lacu, la parintele Dionisie, care imi fusese descris de parintele meu asa: "L-ai vazut pe parintele Dionisie, ai vazut tot Sfantul Munte".

Cand am ajuns la parintele Dionisie, am inteles ce inseamna aceste cuvinte. Ele se pot spune nu numai despre parintele Dionisie, ci se pot spune despre cateva zeci sau poate chiar sute de monahi athoniti: se pot spune despre cei in ale caror inimi curatite S-a salasluit Hristos.

Este clar ca nu toti calugarii care si-au curatit inimile sunt athoniti, ca Athosul nu este singurul loc in care se nevoiesc parinti cu viata sfanta.

(Desi Athosul este centrul monahismului ortodox, totusi nu este cel mai prielnic loc de mantuire pentru fiecare dintre cei care vor sa Il slujeasca pe Hristos luand asupra lor crucea calugariei. Scriind despre Sfantul Munte nu ma gandesc sa minimalizez importanta manastirilor din Romania sau din celelalte parti ale lumii. Pentru fiecare monah exista un loc in care il aseaza Dumnezeu, potrivit cu talantii sai si cu chemarea pe care o are).

Nu vreau sa scriu foarte multe despre tanarul parinte Dionisie din doua motive: unul este ca nu e recomandat sa ii lauzi pe parintii care traiesc, si cu atat mai putin pe cei care sunt tineri. Al doilea motiv este ca, oricat de mult mi l-ar fi laudat cineva, nu as fi crezut ca voi renunta sa vad alte mari manastiri ca sa stau langa el. Mi-as fi dorit sa vad Simonos Petras, sa ii aud cantand pe viu pe parintii pe care i-am ascultat de atatea ori pe casete. Mi-as fi dorit sa ajung in multe locuri minunate... dar linistea parintelui Dionisie m-a convins sa raman langa el. Fiecare dintre cei care vor veni la Sfantul Munte pentru a gusta putin linistea va putea gasi un parinte Dionisie pentru sufletul sau. Chiar daca nu are faima, chiar daca nu e batran, acel rob al lui Hristos va sti sa il ia de mana pe pelerin si sa ii arate drumul spre cer. Daca nu prin spovedanie, prin modul in care slujeste. Daca nu slujeste, nefiind cleric, o poate face prin povetele sale. Daca nu prin povete, o poate face prin viata sa smerita de zi cu zi. Viata care are mai multa putere decat cuvintele. Si, uneori, robul lui Hristos poate vorbi chiar prin tacerea sa, prin linistea si seninatatea care se simt in prezenta lui.

La Schitul Lacu am inteles oarecum spusele parintelui Paraschiv despre cealalta fata a Athosului, fata pe care turisii care trec in goana masinii nu au cum sa o cunoasca.

Athosul nu poate fi cunoscut in viteza. Este adevarat ca nici dupa luni de zile nu se poate cunoaste in intregime ce inseamna viata athonita. Dar cel care sta chiar si numai cateva zile in acelasi loc, fie schit, fie manastire, va gusta cu inima sa putin din taina Athosului.

Oricum, este o mare diferenta intre un schit si o manastire plina de pelerini. Manastirea, chiar daca are icoane facatoare de minuni sau sfinte moaste, din cauza pelerinilor e uneori agitata. Pe cand schitul, in care pelerinii ajung mai greu, e mult mai linistit.

Voi vorbi acum putin despre avva Dionisie de la Schitul Colciu. Fara indoiala, el este cel mai cunoscut parinte roman din Munte. Grecii au mare evlavie la "Papa Dionisie". Chiar batranul Iosif de la Vatoped, ucenic al lui Gheron Iosif, i-a cerut sfatul in anumite probleme duhovnicesti. De cand in America a fost tiparit micul Pateric de la Colciu, parintele a inceput sa fie cautat si de pelerini veniti de peste ocean. La el vin credinciosi din toate partile lumii.

Chipul parintelui Dionisie pare scos din icoane. Intreaga sa prezenta pare coborata din vechi texte hagiografice. Cand il vezi, ai impresia ca e un prieten al sfintilor. Parintele Dionisie este un fiu al Patericului egiptean. Este o marturie ca Ortodoxia nu a fost ingenuncheata de vremuri.

Parintele Dionisie este ingrijorat de faptul ca din ce in ce mai multe foruri internationale vor transformarea Athosului intr-un muzeu plin de vizitatori. Acum o suta de ani, intrarea femeilor in Athos parea o utopie. Nici macar musulmanii, care au stapanit multa vreme peste Sfantul Munte, nu au cerut asa ceva. Dar, in zilele noastre, femeile vor sa ajunga la Athos. Parintele Dionisie este trist din cauza faptului ca multe manastiri athonite au acceptat sa fie reconstruite cu ajutorul fondurilor occidentale. Este oarecum firesc ca, dupa ce a investit bani in Athos, Occidentul sa pretinda anumite drepturi. Nimic nu se face pe gratis. Manastirile care astazi au fost renovate pe banii Occidentului maine sau poimaine vor fi vizitate de contribuabili, fie ei barbati sau femei.

Sunt profetii ca pana la urma femeile vor intra in Athos. Acesta va fi un semn al apropierii sfarsitului lumii. Este insa ciudat ca oamenii nu vad nici o legatura intre preconizata intrare a femeilor in Athos si apropierea sfarsitului.

Parintele Dionisie mai spunea ca femeile credincioase nu trebuie sa intre in Sfantul Munte nici daca legile civile o vor permite. Maica Domnului a cerut sa nu intre picior de femeie acolo. Si Maica Domnului se va intrista cand va vedea ca oamenii nu tin seama de dorinta ei.

Acelasi lucru se intampla si cu Athosul romanesc, cu Manastirea Frasinei: daca Sfantul Calinic de la Cernica a legat sa nu calce acolo picior de femeie, nimeni nu poate dezlega legatura sa. Si femeile care vor ajunge acolo, chipurile din motive duhovnicesti, isi vor agonisi osanda si nu binecuvantare.

Este adevarat ca din ce in ce mai multi crestini ortodocsi parasesc drumul cel ingust pentru a merge pe calea cea larga, spunand ca Ortodoxia e utopica, spunand ca nu se pot tine poruncile Evangheliei, ca vremea sfinteniei a trecut. Dar pelerinii care apuca sa stea de vorba cu parintele Dionisie vad o dovada a prezentei lui Dumnezeu. Pe parintele Dionisie toti pelerinii il considera un parinte cu viata sfanta.

Parintele Dionisie de la Colciu invata ca nimic nu trebuie facut in separare de Biserica sau de episcop. Numai daca este calcata in picioare invatatura cea curata a Bisericii este binecuvantata separarea de cei care mai inainte s-au rupt pe sine de adevarul lui Hristos. Aceasta invatatura nu e o scornire a parintelui Dionisie, ci este predania Sfintilor Parinti.

Imi aduc aminte ca am fost impresionat sa vad la biserica din Marea Lavra athonita frescele cu Sfintele Sinoade Ecumenice. La primul Sinod Ecumenic, Sfantul ierarh Nicolae este zugravit palmuindu-l pe Arie pentru blasfemiile pe care le spunea.

Aceasta palma a Sfantului Nicolae a ramas adanc intiparita in cugetul monahilor athoniti. De sute de ani, ei au incercat sa pastreze nestinsa flacara credintei Sfintilor Parinti. Vrednici urmasi ai Sfantului Grigorie Palama, athonitii au stat impotriva invataturilor potrivnice Sfintei Scripturi si Sfintilor Parinti. Traditionalismul athonit nu e habotnicie, nu e crispare, nu e fixism. E pastrarea adevarurilor pentru care Sfintii Parinti au fost gata sa isi dea viata... La manastirea Esfigumenu sunt scrise cu litere mari cuvintele: "Ortodoxie sau moarte". Aceasta nu este doar deviza zelotilor din acea mastirea athonita. Este de fapt deviza intregului Munte Athos.

Fata de inchizitorii apuseni care ii amenintau cu moartea pe ereticii care nu vroiau sa primeasca invataturile catolice, athonitii au dat o replica pe masura: ei sunt gata nu sa omoare pe altii, ci sunt gata sa se jertfeasca pe ei insisi pentru marturisirea adevarului, pentru marturisirea lui Hristos: "Ortodoxie sau moarte". Athonitii nu au omorat pe nimeni; isi omoara patimile si poftele prin rugaciune si nevointa, pentru a gusta viata cea adevarata.

Ar fi multe de spus despre Athos. dar nu voi lungi cuvantul. Totusi, tin sa fac referire la sfintele moaste care m-au impresionat cel mai mult in acest pelerinaj, la capul Sfantului Ioan Gura de Aur, care este pastrat la manastirea Vatoped.

Asa cum putem citi in Vietile Sfintilor, atunci cand Sfantul Ioan Gura de Aur scria talcuirile la Epistolele Sfantului Apostol Pavel, apostolul insusi ii soptea la ureche dumnezeiestile noime. Urechea la care i-a vorbit Sfantul Apostol a ramas intreaga. De o mie sase sute de ani, urechea aceea a ramas marturie a marii minuni: dupa ce a auzit cuvintele apostolesti, nu a fost inghitita de putreziciune.

M-am gandit ca acest cap binecuvantat al Sfantului Ioan Gura de Aur este cel mai bun simbol al monahismului athonit.

Athonitii sunt pastratorii traditiei de aur a Ortodoxiei. Urechea Sfantului Ioan ar trebui sa ne duca cu gandul la "urechea" Sfantului Munte. Athonitii nu au schimbat cu nimic Ortodoxia. Ei au pastrat dreapta-credinta, si au aparat dogmele cu pretul vietii lor. Athosul a nascut cete de mucenici.

Athonitii nu fac altceva decat a facut Sfantul Ioan Gura de Aur, al carui dascal tainic a fost Sfantul Apostol Pavel: marturisesc mai departe nu propria lor intelepciune, ci marturisesc Ortodoxia, smerindu-se pe ei insisi .

In aceste vremuri de cumpana, in care duhul modernist incearca sa distruga Sfantul Munte, caci intrarea femeilor acolo nu va fi un semn bun, crestinii din toate colturile lumii ar trebui sa se roage ca Dumnezeu sa pazeasca acest loc sfant.

Athosul este un adevarat stalp al Ortodoxiei. Athosul este o comoara de care suntem invitati sa ne impartasim. Si nu numai ca pelerini. Cartile despre sfintii athoniti si invataturile lor ii cheama pe toti crestinii ortodocsi, fie ei tineri sau tinere, barbati sau femei, sa duca lupta cea buna a mantuirii.

Oricat de mare ar fi desfraul zilelor noastre, Athosul este o raza de speranta, este o insula de sfintenie de care trebuie sa tinem seama. Multimi de oameni se grabesc sa ridice altare patimilor, poftelor si idolilor noului veac. Dar in acelasi timp, in Sfantul Munte, soboare de monahi ard ca niste candele pentru Hristos. Sa ne gandim la ei, sa ne gandim la sfintenia Sfantului Munte.

Stim ca Biserica lui Hristos nu o vor inghiti nici portile iadului, ca pana la sfarsitul lumii Biserica nu va putea fi ingenuncheata, oricat de tare ar fi prigonita. Dar, in acelasi timp, multe profetii ale cuviosilor parinti ne spun ca, in vremurile de pe urma, dupa ce femeile vor calca pe Muntele Sfant, va veni sfarsitul Athosului. Si monahii, avand de ales intre pierderea sufletului si pierderea Athosului, vor pleca de acolo. Pana atunci insa, noi avem datoria de a ne ruga pentru monahii athoniti, asa cum si ei se roaga pentru noi si pentru intreaga lume.

Doamne, pentru rugaciunile Sfantului Atanasie Athonitul, ale tuturor cuviosilor athoniti si ale Preacuratei Maicii Tale, ocrotitoarea Sfantului Munte, miluieste-ne pe noi, pe toti! Amin.

                                                                            La praznuirea Sfantului Atanasie Athonitul,
                                                                                                                       5 iulie 2002

• « Inapoi

› ‹

Patericul Sfantului Munte