Cine este Iisus Hristos pentru mine?

• « Inapoi
• Inainte »

Cine este Iisus Hristos pentru mine?

Hristos a inviat! Stimati ascultatori, poate ca pe unii v-a surprins faptul ca pentru a doua seara am hotarat sa spun ceva despre raportul meu personal cu Mantuitorul nostru Iisus Hristos. De fapt lucrul acesta l-am avut in vedere pentru a pune in evidenta nu atat ceea ce gandesc eu despre Domnul Hristos, ci pentru a da o sugestie ca toti aceia care doresc sa aiba o legatura cu Domnul Hristos sa se si intrebe care este adevarata legatura a fiecaruia dintre noi cu Mantuitorul.

Credinta noastra crestina este o credinta care ne angajeaza practic. Noi nu ne informam despre Domnul Hristos doar asa ca sa stim ceva despre El, ci ne informam despre Domnul Hristos ca sa ne facem o legatura cu El. In crestinism mantuirea nu se realizeaza prin puterile omului, chiar daca mantuirea este - zicem noi - un proces de inaintare in viata duhovniceasca, in primul rand de eliberare de pacat, de eliberare de nestiinta si de necredinta, este un proces de inaintare in viata duhovniceasca nu atat prin puterile omului, ci mai ales prin interventia lui Dumnezeu. Totusi are si omul partea lui de contributie. De aceea in termeni teologici se spune ca mantuirea este o fapta teandrica, adica ceva in care se intalneste Theos - Dumnezeu - cu andros - cu barbatul - cu un om angajat spre bine. Deci mantuirea este o fapta teandrica, este mai ales un proces teandric. Cand ne gandim la mantuire ne gandim la o parte a urcusului duhovnicesc care in general este considerat ca avand trei trepte: mantuirea, desavarsirea si indumnezeirea.

Mantuirea este prima treapta in intelesul ca este mai ales partea de eliberare de ceea ce este negativ in om, de ceea ce este opritor in viata omului in calea de inaintare duhovniceasca. A mantui inseamna a elibera, a scapa de ceva. Cine vrea sa se mantuiasca nu se mantuieste ca in diferitele conceptii si practici straine de crestinism, adica intr-o angajare prin puterile proprii, ci se mantuieste prin legatura cu Mantuitorul care El mantuieste, prin legatura cu Mantuitorul care El ridica, prin legatura cu Mantuitorul care il face pe om liber. Asa incat neaparat, cine vrea sa inainteze in viata duhovniceasca trebuie sa aiba o legatura cu Mantuitorul. Fara legatura cu Mantuitorul nu exista mantuire, mantuirea se realizeaza prin Cel care mantuieste nu prin cel care se mantuieste. Noi ne mantuim, dar ne mantuim pentru ca ne mantuieste Mantuitorul nostru. Asa incat neaparat trebuie sa se puna problema aceasta a legaturii cu Mantuitorul, adica problema raportarii noastre la Mantuitorul.

Cel dintai cuvant de propovaduire spus de Domnul Hristos, dupa marturia Sfantului Evanghelist Marcu, este cuvantul "S-a implinit vremea si s-a apropiat imparatia lui Dumnezeu. Pocaiti-va si credeti in Evanghelie" (Marcu 1, 15). Prin cuvantul "Evanghelie" se exprima invatatura cea noua a crestinismului, cuvantul "Evanghelie" insemnand in limba noastra romaneasca "veste buna". Noi am primit cuvantul "Evanghelie" din propovaduirea crestina si a ramas in intelesul acesta, ca Evanghelia este invatatura crestina cuprinsa in Evanghelie sau propovaduirea crestina in general, pentru ca Sfantul Apostol Pavel n-a scris o Evanghelie cum a scris Sfantul Matei sau Sfantul Marcu, Sfantul Luca sau Sfantul Ioan, si totusi el se considera pe sine si se prezinta pe sine ca propovaduitor al Evangheliei. "Credeti in Evanghelie". Legatura cu propovaduirea crestina este o legatura de credinta si cine crede in Evanghelie trebuie sa creada si in Cel pe care Il propovaduieste Evanghelia, adica in Domnul Hristos. El Insusi a spus: "De nu veti crede cine sunt, in pacatele voastre veti muri" (Ioan 8, 24), sau in alta parte avem cuvantul spus de Domnul Hristos: "Aveti credinta in Dumnezeu si aveti credinta in Mine" (Ioan 14, 1). Iar in Sfanta Evanghelie de la Marcu avem cuvantul spus dupa Inviere de Domnul Hristos: "Propovaduiti Evanghelia la toata faptura. Cel ce va crede si se va boteza se va mantui, iar cel ce nu va crede se va osandi" (Marcu 16, 16). Cel ce va crede in Evanghelie se va mantui, cel ce va crede in Hristos se va mantui, iar cel ce nu va crede se va osandi. Bineinteles nu e vorba de o credinta doar in sensul de adeziune: da, cred si m-am mantuit. Nu e asa. Credinta angajeaza la o viata noua si pe masura inaintarii in viata noua se realizeaza si lichidarea piedicilor care se impotrivesc urcusului duhovnicesc.

Mantuirea cuprinsa in Evanghelie - stiti ca Domnul Hristos a fost prezentat intr-o aratare a unui inger catre dreptul Iosif ca "Cel ce va mantui pe poporul Sau de pacate" (Matei 1, 21) - se realizeaza prin Mantuitorul, si Mantuitorul ne duce tot mai departe in urcusul duhovnicesc, ne duce de la mantuire la desavarsire, la deplinatate, si prin mantuire si deplinatate, prin perfectiune morala ne duce la indumnezeire, in care Dumnezeu Se face prezent in om. Sfantul Apostol Pavel in Epistola catre Galateni are cuvantul "de acum nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine" (Galateni 2, 20). Asa ca in urcusul duhovnicesc este o parte in care se vede si lucrarea omului, dar este si o parte in care se vede mai ales lucrarea Mantuitorului, lucrarea lui Dumnezeu. Si prin aceasta se realizeaza ceea ce numesc parintii cei duhovnicesti indumnezeire. Adica o prezenta a lui Dumnezeu in care se vede mai mult Dumnezeu decat omul. In Filocalie de pilda, la Sfantul Maxim Marturisitorul, se vorbeste despre indumnezeire in intelesul acesta ca de la sambata, de la lucrarea de odihna in care omul se odihneste si de lucrarile sale spre mantuire, se ajunge la sambetele sambetelor, adica se ajunge la prelucrarea de catre Dumnezeu a omului.

Am vorbit candva aici despre urcusul duhovnicesc si am prezentat mai multe posibilitati de inaintare in viata duhovniceasca ca urcus. Poate va mai aduceti aminte de urcusul bucuriei, de urcusul preamaririi lui Dumnezeu prin rugaciunea "Tatal nostru", de urcusul bucuriei prin treptele Fericirilor, de urcusul preamaririi lui Dumnezeu prin rugaciunea "Tatal nostru" considerata si ca un mijloc de inaintare duhovniceasca iar treptele sunt luate de la sfarsit spre inceput. Apoi despre urcusul spre iubire, prezentat in Epistola catre Galateni a Sfantului Apostol Pavel la roada Duhului, despre urcusul spre iubire asa cum se prezinta in Epistola catre Coloseni capitolul 3, mai departe despre un alt urcus duhovnicesc din Epistola a II-a Soborniceasca a Sfantului Apostol Petru si in sfarsit am prezentat inca niste urcusuri duhovnicesti de la Sfantul Maxim Marturisitorul, si unul pe care l-am formulat eu personal, cu Teopist, Teodul, Teognost, Teofil, Macarie. Toate lucrurile acestea eu le-am prezentat odata intr-o conferinta de aici de la Timisoara. Toate acestea de fapt se realizeaza prin puterea Mantuitorului nostru Iisus Hristos cu Care trebuie sa avem o relatie.

Sa stiti ca eu ma raportez la Mantuitorul nostru Iisus Hristos in primul rand asa cum am prezentat pe Mantuitorul in seara trecuta cand am spus ca Mantuitorul nostru este o persoana in doua firi, fire dumnezeiasca vesnica, nascuta din Tatal, si fire omeneasca cu inceput in vreme, nascuta din Preasfanta Fecioara Maria, trup si suflet omenesc unit cu dumnezeirea. La sinoadele ecumenice s-a spus ca firile, cea dumnezeiasca si cea omeneasca, in deplinatatea lor sunt unite neimpartit si nedespartit, neamestecat si neschimbat. Cred in Mantuitorul nostru Iisus Hristos asa cum este prezentat de sfanta noastra Biserica in Crez si asa cum este prezentat in alcatuirile de la sfintele slujbe. Cred in Mantuitorul nostru Iisus Hristos asa cum este prezentat in sarbatoririle evenimentelor care privesc mantuirea noastra. Cred in Mantuitorul nostru Iisus Hristos asa cum ne este prezentat de sfanta Biserica ca Dumnezeu intrupat in om, adica ca Dumnezeu care S-a facut si om. Si spuneam ieri seara ca in slujbele noastre se pomeneste "om nu simplu si Dumnezeu nu gol" si Dumnezeu unit cu omul si om unit cu Dumnezeu.

Sfanta noastra Biserica ni-L prezinta pe Mantuitorul nostru Iisus Hristos ca Dumnezeu si om in anumite alcatuiri cu o pregnanta greu de inteles si greu de ajuns de catre mintea noastra. Daca cuvintele Cuvantului lui Dumnezeu, daca cuvintele Mantuitorului nostru Iisus Hristos trebuie sa fie primite de noi cu o invrednicire speciala, tot asa, si mai mult decat atata, persoana Mantuitorului nostru Iisus Hristos trebuie primita cu o invrednicire si mai mare. Domnul Hristos a spus: "Cerul si pamantul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece" (Matei 24, 35). Asta a spus-o despre cuvantul Sau, despre care spune ca "este duh si este viata" (Ioan 6, 63). Sfanta noastra Biserica, in randuielile ei de slujba, ne atrage atentia asupra maretiei Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Adica noi nu trebuie sa coboram pe Domnul Hristos la noi. El Se coboara si S-a coborat pana la masurile omului si pana acolo unde a ajuns omul. Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca "Dumnezeu S-a facut om ca sa-l faca pe om dumnezeu" si ca lucrul acesta s-a realizat din pricina iubirii lui Dumnezeu fata de om. Noi spunem ca Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu, ne mantuieste de pacate, si ca in situatia de Mantuitor l-a adus faptul ca omul a cazut in pacat. E drept, dar trebuie sa adaugam si altceva, si mai mult altceva. Omul intr-adevar a ajuns in situatia de a fi ajutat din starea lui de pacat. Dar nu pacatul L-a facut pe Dumnezeu sa Se intrupeze, ci iubirea lui Dumnezeu L-a facut pe Fiul lui Dumnezeu sa Se faca om ca sa-l ridice pe om de acolo de unde se gasea omul. Deci ceea ce L-a facut pe Fiul lui Dumnezeu sa Se faca om a fost iubirea lui Dumnezeu, "Dumnezeu este iubire" (I Ioan 4, 8. 16) se afirma in Epistola I-a Soborniceasca a Sfantului Ioan Evanghelistul. Iubirea lui Dumnezeu a gasit modalitatea de a se apropia de om in maxima apropiere, ca sa-l ridice pe om de acolo de unde era. Si unde era omul? Era in pacat, cazuse in pacat si era in iad, ajunsese in iad. Si atunci Fiul lui Dumnezeu S-a facut om ca sa-l mantuiasca pe om de pacat si sa-l ridice din iad. "Pogoratu-Te-ai intru cele mai de jos ale pamantului si ai sfaramat incuietorile cele vesnice care tineau pe cei legati, Hristoase. Si a treia zi precum Iona din chit, ai inviat din mormant" spunem noi la Pasti. Sau "Praznuim omorarea mortii, sfaramarea iadului si incepatura altei vieti vesnice; si saltand, laudam pe Pricinuitorul, pe Cel unul binecuvantat, Dumnezeul parintilor si preamarit". Sau "Pazind pecetile intregi Hristoase, ai inviat din mormant, Cel ce nu ai stricat cheile Fecioarei intru a Ta Nastere si ne-ai deschis noua usile raiului".

Prin urmare Fiul lui Dumnezeu S-a facut om, S-a coborat intru cele mai de jos ale pamantului - e o expresie prin care intelegem iadul. Stiti ca Biserica noastra si Scriptura in general vorbeste in limbajul oamenilor catre care se adreseaza. Si atunci, pentru ca oamenii gandeau ca lumea e alcatuita din trei compartimente etajate cumva, si anume la mijloc pamantul, sus cerul si dedesubtul pamantului iadul, Biserica a vorbit in limbajul acesta catre oameni. Asta nu inseamna ca neaparat iadul trebuie sa fie undeva in pamant sau sub pamant. Pana la urma unde-i sub-pamantul, daca omul stie ca pamantul e suspendat in cosmos si nu are un sus si un jos. Se exprima iadul ca fiind in pamant sau sub pamant ca sa se inteleaga ca nu este amestecat cu cerul, ci are o pozitie anume a lui.

Cand Domnul Hristos S-a pogorat intru cele mai de jos ale pamantului, respectiv El S-a pogorat la iad acolo unde este iadul. Noi nu consideram o spatialitate oarecare a iadului. Si pana la urma adevarul este ca iadul e acolo unde e omul cazut. Si in viata aceasta pamanteasca poate avea cineva stari de iad, si daca este cu stari de iad e in iad chiar traind in lumea aceasta, in viata aceasta pamanteasca. In Sfanta Scriptura nu este nici un loc in care sa se spuna ca iadul a fost creat de Dumnezeu, sau de cine a fost creat. Si totusi iadul exista. Cine a creat iadul? L-au creat aceia care au fost vrednici de iad. Mai intai ingerii cei cazuti si dupa aceea oamenii cei cazuti. Fiul lui Dumnezeu S-a dus acolo unde era omul, cat era de cazut, pana acolo S-a coborat Domnul Hristos ca sa-l ridice pe om. Si noi credem si spunem si marturisim ca atunci cand a murit Domnul Hristos pe cruce a fost luat de pe cruce si inmormantat in mormant, a fost pus in mormant cu trupul, a fost in iad cu sufletul, cu sufletul indumnezeit, si cu dumnezeirea pretutindenea, si in rai cu talharul si impreuna cu Tatal si cu Duhul Cel ce este necuprins. Asa gandeste Biserica iadul, asa gandeste Biserica mantuirea, asa gandeste Biserica raiul, asa gandeste Biserica pe Mantuitorul in care credem, asa ne raportam noi cei credinciosi la Mantuitorul.

Si acum sa venim la un cuvant de la Duminica Tomii in care Domnul Hristos este prezentat ca Cel ce a fost pipait de Sfantul Apostol Toma. Si zice Biserica asa: "Cine a pazit mana ucenicului nearsa, cand s-a apropiat de coasta Domnului cea de foc? Cine i-a dat ei putere de a putut pipai osul cel de vapaie, cu adevarat ceea ce s-a pipait? Ca de n-ar fi dat coasta putere dreptei celei de lut, cum ar fi putut pipai patimile cele ce au zguduit si cele de sus si cele de jos? Acest dar lui Toma i s-a dat a o pipai pe aceasta si a striga lui Hristos: Domnul meu si Dumnezeul meu!" Sa analizam putin alcatuirea aceasta. Alcatuirea incepe cu o intrebare: "Cine a pazit mana ucenicului - mana lui Toma - nearsa, cand s-a apropiat de coasta Domnului cea de foc". Cum este coasta Domnului? Coasta de foc. Cum este osul Domnului? Os de vapaie. Zice mai departe: "cu adevarat ceea ce s-a pipait", adica coasta. "Ca daca n-ar fi dat putere coasta dreptei celei de lut, cum ar fi putut pipai patimile care au zguduit si cele de sus si cele de jos?". Acest dar, darul de a pipai coasta Domnului Hristos, i s-a dat lui Toma "si a striga catre Domnul Hristos: Domnul meu si Dumnezeul meu".

Dragi ascultatori, e o perspectiva a Bisericii, o gandire a Bisericii care ni-L infatiseaza pe Domnul Hristos altfel decat Il putem intelege noi fara aceasta interventie a Bisericii care ni-L prezinta pe Domnul Hristos a fi mai presus de lume, mai presus de om. In Sfanta Evanghelie ni se prezinta intre altele, in trei locuri, Schimbarea la Fata a Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Despre ea citim si in Sfanta Evanghelie de la Matei in capitolul 17, si in Sfanta Evanghelie de la Marcu in capitolul 9, si in Sfanta Evanghelie de la Luca tot in capitolul 9. Si mai este o prezentare in Epistola a II-a Soborniceasca a Sfantului Apostol Petru, referire la Schimbarea la Fata. In legatura cu Schimbarea la Fata se spune ca a mers Domnul Hristos impreuna cu trei ucenici ai Lui, cu Petru, cu Iacov si cu Ioan, intr-un munte inalt si acolo S-a schimbat la fata inaintea lor, asa incat fata Lui stralucea ca soarele si hainele Lui erau albe ca lumina, cum un inalbitor nu poate sa inalbeasca pe lume. Cu acel prilej au aparut pe muntele Schimbarii la Fata - pe Muntele Taborului, precizeaza Biserica noastra - inca doua persoane din Vechiul Testament, Moise si Ilie. Ucenicii s-au simtit asa de bine acolo incat Sfantul Apostol Petru ar fi dorit sa nu mai plece de acolo ci sa ramana acolo si a zis catre Domnul Hristos ca daca Domnul Hristos vrea, el ar face trei colibe: una lui Moise, una lui Ilie si una Domnului Hristos. Cu acel prilej un nor luminos i-a invaluit pe toti si s-a auzit din nor un cuvant: "Acesta este Fiul Meu Cel iubit intru care am binevoit, pe Acesta sa-L ascultati". Ucenicii au cazut cu fetele la pamant, cei doi din lumea cealalta au plecat si a ramas singur Domnul Hristos cu ucenicii, si Domnul Hristos le-a spus ucenicilor "Sculati-va si nu va temeti". Si ei au inteles ceva din maretia Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Biserica noastra spune: "Schimbatu-Te-ai la fata in munte Hristoase Dumnezeule, aratand ucenicilor Tai marirea Ta pe cat li se putea. Straluceasca si noua, pacatosilor, lumina Ta cea pururea fiitoare, pentru rugaciunile Nascatoarei de Dumnezeu, Datatorule de lumina, marire Tie". Prin lumina s-a aratat ceva din maretia lui Dumnezeu, din marirea lui Dumnezeu, nu cat este ea ci cat poate omul sa priceapa. "Schimbatu-Te-ai la fata in munte Hristoase Dumnezeule, aratand ucenicilor Tai marirea Ta pe cat li se putea". Cerem sa ni se descopere si noua aceasta marire si zicem: "Straluceasca si noua pacatosilor lumina Ta cea pururea fiitoare". Cerem in ajutor rugaciunile Nascatoarei de Dumnezeu, mai ales ca Schimbarea la Fata ca sarbatoare fiind in 6 august, totdeauna este in Postul Sfintei Marii, si atunci ne gandim si la Maica Domnului si cerem ajutorul de rugaciune al Maicii Domnului: "Straluceasca si noua pacatosilor lumina Ta cea pururea fiitoare, pentru rugaciunile Nascatoarei de Dumnezeu - si apoi vorbim cu Domnul Hristos si zicem - Datatorule de lumina marire Tie".

Sa nu uitam ca la Schimbarea la Fata nu au fost decat trei ucenici ai Domnului Hristos, trei din cei doisprezece. S-ar putea socoti cumva ca ucenicii Domnului Hristos cei care n-au fost, au fost cumva nedreptatiti? Eu cred ca nu. De ce? Pentru ca au fost si alte schimbari la fata ale Domnului Hristos, nu a fost numai o schimbare, numai o transfigurare. Transfigurarea Domnului Hristos in constiinta credinciosilor se realizeaza de cate ori credinciosii inteleg ceva din maretia lui Dumnezeu, din maretia Mantuitorului Hristos. Si situatii de acestea au fost mai multe. Marturie dau Sfintele Evanghelii. De pilda cand Domnul Hristos a inviat din morti si S-a intalnit cu ucenicii Sai si ucenicii s-au incredintat despre invierea Domnului Hristos, a fost inca o schimbare la fata a Mantuitorului, si anume Mantuitorul S-a prezentat in fata ucenicilor Sai ca viu, sculat din morti, unul care a biruit moartea, ca Cel ce este mai presus de lumea aceasta, si "s-au bucurat ucenicii vazand ca este Domnul" (Ioan 20, 20) si intelegand maretia Mantuitorului Celui inviat, atata cat poate sa inteleaga omul. Sau la Inaltarea Domnului nostru Iisus Hristos, cand au vazut ucenicii ca Domnul Hristos S-a inaltat la cer, au inteles inca ceva din maretia Lui, din dumnezeirea Lui.

La Schimbarea la Fata este o alcatuire care zice asa: "In munte Te-ai schimbat la fata Hristoase Dumnezeule, si pe cat au cuprins ucenicii Tai marirea Ta au vazut ca daca Te vor vedea rastignit, sa cunoasca Patima Ta cea de buna voie si lumii sa propovaduiasca ca Tu esti cu adevarat raza Tatalui". Deci cu cunostinta de la Schimbarea la Fata ucenicii Domnului Hristos trebuiau sa stie ca Cel care S-a rastignit pe cruce nu e om de rand, ci e om unit cu Dumnezeu, e om si Dumnezeu, Dumnezeu si om. N-au prea inteles lucrul acesta ucenicii Mantuitorului nostru Iisus Hristos care s-au departat de El, dar scopul Schimbarii la Fata era acesta, de a fixa maretia Mantuitorului nostru Iisus Hristos in constiinta ucenicilor pana la asa masura incat sa-si dea seama ca Cel care e rastignit pe cruce in neputinta, de fapt are putere si doar S-a smerit pe Sine pana la cruce. La Inaltarea Mantuitorului nostru Iisus Hristos ucenicii au vazut inca o data maretia Mantuitorului nostru Iisus Hristos, fiind si la Inaltarea la cer a Mantuitorului nostru Iisus Hristos o alta schimbare la fata.

Stimati ascultatori, din maretia Mantuitorului nostru Iisus Hristos, din schimbarile Lui la fata intelegem in masura in care si noi ne schimbam la fata, si noi ne transfiguram. Daca nu ne transfiguram noi insine nu putem intelege ceva din transfigurarea Mantuitorului. La slujba de la sarbatoarea Schimbarii la Fata este o alcatuire care zice asa: "Munte inalt avand noi inima curatita de patimi, sa vedem schimbarea la fata a lui Hristos care lumineaza mintea noastra". Care e conditia ca Domnul Hristos sa Se transfigureze in noi? Conditia este sa avem in noi un munte in care Domnul Hristos sa poata aparea schimbat la fata, transfigurat. Care este de fapt muntele cel inalt din constiinta noastra? Este, spune Biserica, "munte inalt avand noi inima curatita de patimi", Dumnezeu Se descopera inimii curatita de patimi.

E bine sa retinem lucrul acesta, pentru ca sunt unii, si mai ales in vremea noastra, care ar vrea sa ne convinga ca Dumnezeu Se descopera unei tehnici, unei tehnicitati, unor practici, unor lucruri pe care le face omul ca sa se faca primitor de Dumnezeu. Evanghelia nu spune despre asa ceva, Evanghelia spune "fericiti sunt cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu" (Matei 5, 8). Inimii curate i se descopera Dumnezeu, i se descopera Domnul Hristos cat poate omul sa inteleaga. Si numai inimii curate i se descopera, alta modalitate de a-L cunoaste pe Dumnezeu nu exista. Tot ceea ce facem noi in vederea cunostintei Mantuitorului are rostul acesta de a ne curati inima. Cine nu are inima curata acela proiecteaza din necuratia lui asupra Mantuitorului nostru Iisus Hristos propriile sale necuratii. Marturisesc multi dintre credinciosii nostri ca la rugaciunile pe care le fac au imagini necuviincioase, si ca in rugaciunile pe care le fac nu se intalnesc cu Domnul Hristos ci se intalnesc cu propriile lor necuratii. De ce se intampla asa ceva? Pentru ca rugaciunea este oglinda sufletului, rugaciunea este masura la care se gaseste sufletul. "Nu poate suflet necurat in curata imparatie sa intre" zice Sfantul Isaac Sirul. Si atunci inseamna ca daca avem mintea necurata nu poate sa primeasca pe Mantuitorul nostru Iisus Hristos fara invaluirile necuratiei. Domnul Hristos are nevoie de o inima curata ca sa Se descopere, atat cat poate omul sa inteleaga din ceea ce este Mantuitorul, asa incat cel dintai lucru pe care trebuie sa-l facem este sa insistam pentru curatia inimii. Cand ajungem la inima curata ajungem si la rugaciune curata si in rugaciunea curata ne intalnim cu Dumnezeu pentru ca nu ne mai intalnim cu necuratiile din sufletul nostru. Asa incat toata grija noastra trebuie sa o avem pentru a ne curati sufletul, sa ne facem vrednici de Mantuitorul nostru Iisus Hristos, "avand noi munte inalt inima curatita de patimi sa vedem schimbarea la fata a lui Hristos care lumineaza mintea noastra".

Stimati ascultatori, nu se poate sa citeasca cineva Sfanta Evanghelie cu o inima curata fara sa se minuneze de Domnul Hristos. Sunt mai multe locuri in Sfanta Evanghelie in care se spune ca oamenii s-au minunat de minunile facute de Domnul Hristos. Si intre altele si-au exprimat minunarea lor, mirarea lor de Domnul Hristos Facatorul de minuni. Spunand ca asa ceva n-au mai vazut, ca asa ceva nu s-a mai intamplat, s-au minunat de invatatura Lui spunand ca vorbeste altfel decat invatatorii lor. Toate acestea s-au intamplat intre oameni pentru ca oamenii au simtit ceva din maretia Mantuitorului Hristos. In masura in care ne minunam de Dumnezeu Il cunoastem pe Dumnezeu. Sfantul Isaac Sirul spune clar: "Inca nu a cunoscut pe Dumnezeu cel ce nu ce minuneaza de Dumnezeu". Numai cel ce se minuneaza de Dumnezeu a cunoscut pe Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu e mai presus de ceea ce putem noi intelege. Daca nu ne minunam de Dumnezeu inseamna ca inca nu ne-am intalnit cu Dumnezeu. Invataturile din Sfanta Evanghelie noi le citim uneori cu foarte multa usurinta si ramanem cu simple informatii. In masura in care omul inainteaza in curatia inimii, in acea masura cunoaste din Sfanta Evanghelie niste lucruri care il fac sa inteleaga ca Evanghelia este mai presus de lumea aceasta, ca este cuvant din cer adus pe pamant, ca Domnul Hristos nu este un om de rand ci este Fiul lui Dumnezeu care S-a facut om. Vom da cateva exemple din Sfanta Evanghelie in care Il vedem pe Domnul Hristos schimbat la fata si pentru mintea noastra.

In Sfanta Evanghelie de la Luca de pilda, in capitolul al 7-lea, este o istorisire despre ceea ce numim noi femeia pacatoasa, femeia pacatoasa fiind o femeie cunoscuta pentru pacatele ei intr-o cetate in care locuia si un fariseu pe nume Simon. Fariseul Simon L-a gazduit pe Domnul Hristos si L-a ospatat. Femeia pacatoasa a intrat in casa fariseului neinvitata de fariseu, s-a asezat la picioarele Mantuitorului, a inceput sa-I ude picioarele cu lacrimi, sa I le unga cu mir, sa I le stearga cu parul capului ei si sa sarute picioarele Mantuitorului. Fara sa spuna vreun cuvant. Fariseul Simon, stand in fata Domnului Hristos, a inceput sa-L judece si sa zica: "Daca Acesta ar fi prooroc, ar sti ce fel de femeie este aceasta care se atinge de El si nu ar lasa sa se atinga de El". Domnul Hristos a raspuns gandurilor fariseului si a zis: "Simone, am ceva sa-ti spun". "Invatatorule, spune" a zis fariseul, gazda Mantuitorului. "Intr-o cetate era un camatar si avea doi datornici. Unul era dator cu cinci sute de dinari si altul cu cincizeci. Camatarul i-a iertat pe amandoi. Care dintre ei il va iubi mai mult?" Si fariseul a raspuns: "Cred ca acela caruia i-a iertat mai mult". Si atunci Domnul Hristos a facut o comparatie intre femeia pacatoasa si fariseul Simon si a zis asa: "Vezi pe aceasta femeie? Am intrat in casa ta, apa de spalat pe picioare nu mi-ai dat, ea insa cu lacrimi Mi-a spalat picioarele. Cu untdelemn capul Meu nu l-ai uns, ea insa cu mir Mi-a uns picioarele. Sarutare nu Mi-ai dat; ea insa n-a incetat sa-mi sarute picioarele". Si trage Domnul Hristos o concluzie: "Iarta-i-se ei pacatele cele multe ca mult a iubit. Iar cui se iarta putin, putin iubeste".

In aceasta imprejurare vedem maretia Mantuitorului nostru Iisus Hristos, Celui care S-a ingrijit de pacatosi. Domnul Hristos n-a marginalizat pe nimeni, a primit pe toti si a vrut sa-i primeasca pe toti, si daca totusi au fost oameni pe care nu i-a primit, nu i-a primit pentru ca n-au vrut ei sa fie primiti. In special fariseii care L-au judecat pe Domnul Hristos. Deci Domnul Hristos la care ma raportez eu este Cel care Se ingrijeste de pacatosi, care ii ridica pe pacatosi. A stat de vorba cu vamesii si cu fariseii deopotriva, i-a primit pe vamesi pentru ca vamesii si-au recunoscut pacatele, nu i-a putut primi pe farisei pentru ca fariseii s-au impotrivit. Domnul Iisus Hristos la care ma raportez eu si pe care Il am in vedere eu, este Mantuitorul care a spus pilda cu oaia cea pierduta, pilda cu drahma cea pierduta si pilda cu fiul risipitor, in care se prezinta adevarul ca "bucurie se face in cer pentru un pacatos care se pocaieste, mai mult decat pentru noua zeci si noua de drepti care nu au trebuinta de pocainta" (Luca 15, 7).

Se spune ca daca din toata propovaduirea Domnului nostru Iisus Hristos numai pilda cu fiul risipitor ar fi ramas, ne-ar fi ramas o Evanghelie intreaga, din care cunoastem bunatatea lui Dumnezeu ca Tata. Eu as numi pilda cu fiul risipitor mai degraba pilda cu tatal primitor. De ce? Pentru ca cel care actioneaza mai mult si mai adevarat este tatal care primeste. Nu stiu daca nu am spus si aici candva, ca in pilda cu fiul risipitor se spune ca atunci cand fiul s-a intors si si-a facut el niste planuri cum sa zica catre tatal sau "Tata, am gresit la cer si inaintea ta, nu sunt vrednic sa ma numesc fiul tau", tatal l-a asteptat si cand l-a vazut de departe, a alergat inaintea lui. De ce a alergat? Pentru ca avea inima de tata. Si ziceam eu ca tatal, avand inima de tata, a lucrat cu inima de tata, a alergat inaintea lui, nu a asteptat sa vada ce face, nu l-a pus in studiu, nu a stat sa vada ce zice. De ce? Pentru ca nu era cercetator stiintific, nu era psihiatru, nu era psiholog, ci era tata. Un tata nu poate, daca are inima de tata, nu poate astepta, nu poate sa puna in studiu o desfasurare, ci se angajeaza in primire. Asta a facut tatal fiului risipitor, asta trebuie sa facem si noi - daca ii slujim lui Dumnezeu - tuturor celor care au trebuinta de bunatatea noastra.

Stimati ascultatori, si mai e ceva frumos, si deosebit de frumos, in Sfanta Evanghelie, si anume spalarea picioarelor. In Sfanta Evanghelie de la Ioan in capitolul 13 citim ca Domnul Hristos, fiind impreuna cu ucenicii Sai la o cina, la Cina cea de Taina, S-a dezbracat de vesmintele Sale, S-a incins cu un stergar, a pus apa in vasul de spalat si a inceput sa spele picioarele ucenicilor Sai. A spalat picioarele lui Petru, intai si ale altora dintre ucenici. A ajuns la Sfantul Apostol Petru, Sfantul Apostol Petru se impotrivea pentru ca nu stia ce face Domnul Hristos - el de fapt din evlavie s-a impotrivit -, nu voia ca Invatatorul lui sa-i spele picioarele. Iar Domnul Hristos i-a spus, intai: "Ceea ce fac Eu acum tu nu intelegi, dar mai tarziu vei intelege" si mai tarziu: "Daca nu te voi spala, nu ai parte cu mine". Si dupa ce S-a asezat din nou la masa le-a spus asa: "Voi Ma numiti pe Mine Invatatorul si Domnul si bine ziceti, caci sunt. Deci daca Eu, Invatatorul si Domnul, v-am spalat voua picioarele voastre, si voi sunteti datori sa va spalati picioarele unii altora", v-am dat voua pilda ca si voi sa va spalati picioarele unii altora.

Stimati ascultatori, crestinatatea a cam uitat aceasta porunca a Mantuitorului nostru Iisus Hristos. In general o spalare a picioarelor rituala nu se face decat in anumite manastiri, in Joia Mare, joia din saptamana Sfintelor Patimi. Unele secte fac spalarea picioarelor inainte de a primi Cina Domnului. Cred ca s-a renuntat la aceasta practica din motive practice, desi Domnul Hristos a spus: Eu v-am dat pilda ca sa faceti si voi la fel, si voi sunteti datori sa va spalati picioarele unii altora. Duhovniceste trebuie in orice caz realizat lucrul acesta. Ce inseamna sa speli picioarele? Inseamna sa-l curati pe omul caruia ii speli picioarele. Sa stiti ca in contextul social in care a propovaduit Domnul nostru Iisus Hristos era o uzanta a spalarii picioarelor, nu era ca aici la noi, unde oricare dintre noi, cred, s-ar simti rau ca cineva sa-i spele picioarele. Acolo insa gazda in mod obisnuit ii dadea apa celui care venea la el, sau chiar gazda ii spala picioarele. Poate stiti cuvantul acela din Epistola I-a a Sfantului Apostol Pavel catre Timotei, unde se spune despre vaduve sa fie primita acea femeie care a fost sotia unui singur barbat, care a implinit saizeci de ani, care e binecunoscuta pentru faptele ei bune si numai daca si-a crescut copii si daca a spalat picioarele sfintilor (I Timotei 5, 10).

Ceea ce as vrea eu sa retinem in special din aceasta istorisire a Sfantului Evanghelist Ioan este sa vedem ca Domnul Hristos S-a smerit pe Sine si a cinstit pe ucenicii Sai, ca Mantuitorul nostru Iisus Hristos este - cuvant pe care nu-l intalnim exprimat, eu nu l-am intalnit niciodata undeva in vreo carte de duhovnicie, dar e o realitate; daca Fiul lui Dumnezeu a spalat picioarele ucenicilor Sai, inseamna ca El este - Dumnezeu care spala picioarele omului. Atunci si noi trebuie sa fim oameni care spalam picioarele semenilor nostri. Nu-i neaparata trebuinta sa o facem trupeste, dar in orice caz duhovniceste trebuie s-o facem, adica sa avem o intentionalitate in general in a-i curati pe oamenii din jurul nostru, in a-i ajuta pe oamenii din jurul nostru sa devina curati, fiindca noi avem o tendinta de denigrare. Ori noi trebuie sa avem o tendinta de curatire, de respectare. Cine nu respecta nu merge pe calea Domnului Hristos.

Exista o porunca a iubirii. Toata lumea stie ca Domnul Hristos a spus ca cea dintai dintre porunci este "sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau din toata inima ta, din tot sufletul tau si din tot cugetul tau", si a doua asemenea acesteia, "sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti" (Matei 22, 37-39). Nimeni nu neaga faptul ca crestinismul este o religie a iubirii si ca porunca iubirii este cea mai mare dintre porunci. Dar nu toti se gandesc destul de bine si destul de mult asupra faptului ca exista si o porunca a cinstirii, nu e vorba numai de porunca iubirii ci e vorba si de o porunca a cinstirii. Porunca cinstirii data de Domnul nostru Iisus Hristos este data cu porunca iubirii. Daca iubirea nu e si cinstitoare nu e in rosturile ei. In ceea ce priveste iubirea aproapelui masura este sa-l iubesti ca pe tine insuti. In ceea ce priveste cinstirea aproapelui, e alta masura, anume Sfantul Apostol Pavel in Epistola catre Filipeni zice "unul pe altul mai de cinste facandu-l" (Filipeni 2, 3), unul pe altul mai de cinste facandu-l decat pe sine insusi. Suntem datori fata de aproapele cu o cinstire mai mare decat ne-o dam noua insine. Coborarea aceasta in fata omului ca sa-i speli picioarele, chiar si numai duhovniceste gandita, inseamna sa-l ridici pe omul de langa tine mai presus de tine. In Pateric de pilda se spune ca un parinte pe nume Ilarion cel Mare s-a intalnit cu Sfantul Antonie cel Mare. Si cand l-a vazut Sfantul Antonie cel Mare pe Sfantul Ilarion cel Mare apropiindu-se de el a zis: "Bine ai venit luceafarule care rasari dimineata". La acest salut al Sfantului Antonie cel Mare, Sfantul Ilarion a raspuns: "Pace tie, stalpule de lumina care luminezi lumea". Stimati ascultatori, este ceva datator de bucurie in ceea ce priveste cinstirea, o cinstire reciproca.

In legatura cu spalarea picioarelor care se face in vederea curatirii, in vederea cinstirii, in vederea acoperirii, vreau sa va pun in atentie un alt cuvant din Pateric spus despre Sfantul Macarie cel Mare in care se spune ca Sfantul Macarie cel Mare s-a facut "dumnezeu pamantesc". Ce s-a facut Sfantul Macarie cel Mare? Dumnezeu pamantesc. Nici nu-ti vine sa crezi cum au putut gandi oamenii asa ceva si cum au putut exprima asa ceva. Explicatia este urmatoarea: "Ca asa cum Dumnezeu acopera lumea, asa acoperea si el pacatele oamenilor, pe care le vedea ca si cum nu le-ar fi vazut si despre care auzea ca si cand nu ar fi auzit de ele". Toate acestea se realizeaza in perspectiva Evangheliei, numai cineva care stie de spalarea picioarelor, despre Dumnezeu care spala picioarele omului, numai acela poate avea o tendinta de acoperire a rautatilor, de neraspandire a raului, de inmultire a dragostei, despre care se spune in Sfanta Scriptura a Noului Testament ca "dragostea acopera multime de pacate" (I Petru 4, 8). Toate rascolirile de rautati sunt impotriva credintei noastre adevarate, toate acoperirile pe care le facem noi din iubire fata de oameni sunt datatoare de bucurie in intelesul ca pe calea aceasta au mers sfintii. Deci Dumnezeul meu, Mantuitorul meu Iisus Hristos este Mantuitorul care spala picioarele ucenicilor Sai, n-am sa uit niciodata de lucrul acesta, pentru ca in aceasta perspectiva putem cunoaste maretia Mantuitorului nostru Iisus Hristos care a spus despre Sine ca "Fiul omului n-a venit sa I se slujeasca, ci ca El sa slujeasca si sa-Si dea sufletul de rascumparare" pentru noi (Matei 20, 28).

Am sa aduc in legatura cu acestea si un fapt la care ne gandim prea putin si prea arareori, si poate unii niciodata. Si anume faptul ca la inaltarea la cer, Domnul Hristos, ca cel din urma gest aici pe pamant, a aratat un gest de binecuvantare. Sfantul Evanghelist Luca la sfarsitul Evangheliei sale, relatand despre Inaltarea la cer a Mantuitorului, spune ca ducandu-i pe ucenici spre Betania, "Si-a ridicat mainile si i-a binecuvantat, si pe cand ii binecuvanta S-a departat de ei si S-a inaltat la cer". Sfantul Evanghelist Luca tine sa precizeze, sa implante in constiinta celor care au citit Evanghelia lui, faptul ca Domnul Hristos S-a inaltat la cer binecuvantand. Dar nu ramane la atat, ci adauga: "si pe cand ii binecuvanta S-a inaltat la cer". Deci daca privim la Domnul Hristos care Se inalta la cer, in constiinta noastra, in imaginatia noastra, avem constiinta ca Domnul Hristos S-a inaltat la cer binecuvantand. Domnul Hristos care spala picioarele ucenicilor este Acela care binecuvinteaza lumea. Toate binecuvantarile care se dau in Biserica noastra prin mijlocire preoteasca sunt in prelungirea binecuvantarii de la Inaltarea Domnului Hristos la cer. Asa incat cei care iau parte la sfintele slujbe si mai ales la Sfanta Liturghie au parte si de binecuvantari, si binecuvantarile le da Domnul Hristos prin mijlocire preoteasca. Asa Il vad eu pe Mantuitorul nostru Iisus Hristos, pe Mantuitorul care iubeste, pe Mantuitorul care curateste raul, pe Mantuitorul care vrea sa inmulteasca binele, asa-L privesc eu pe Mantuitorul ca pe Mantuitorul care binecuvinteaza. Adica grija noastra trebuie sa fie aceea de a duce o viata pe care sa o poata binecuvanta Domnul Hristos, ca nu orice fel de viata o poate binecuvanta Domnul Hristos. Binecuvinteaza o viata intemeiata pe credinta, o viata intemeiata pe iubire, o viata intemeiata pe smerenie, o viata intemeiata pe nadejde, o viata intemeiata pe cinstire. Toate acestea le binecuvinteaza Domnul Hristos, iar cand nu-i asa viata, n-are cum s-o binecuvinteze.

Pentru a vedea felul cum ar trebui sa ne raportam noi, vom prezenta doua texte din care intelegem ca Domnul Hristos vrea din partea noastra recunostinta unii fata de altii si fata de Dumnezeu, din care intelegem ca Domnul Hristos El Insusi Si-a aratat recunostinta. E vorba de istorisirea Sfantului Evanghelist Luca in legatura cu vindecarea celor zece leprosi (Luca 17, 12-19). Sfantul Evanghelist Luca spune ca cei zece care L-au rugat pe Domnul Hristos sa-i vindece au vazut ca s-au vindecat, unul dintre ei - numai unul din zece, am zice noi matematic 10% - "s-a intors la Domnul Hristos, a cazut la picioarele Lui si ii multumea". Si atunci Domnul Hristos a zis: "Oare nu zece s-au vindecat; ceilalti noua unde sunt? Nu s-a gasit decat acesta sa dea marire lui Dumnezeu?", si acesta era de neam strain, era samarinean. Din acest cuvant al Domnului Hristos intelegem ca Domnul Hristos este Cel care doreste ca oamenii sa fie recunoscatori, sa-si arate recunostinta.

Cum si-a aratat Domnul Hristos recunostinta? O femeie cinstitoare a Mantuitorului a turnat peste Mantuitorul mir de mult pret, spune Sfantul Evanghelist Marcu (Marcu 14, 3-9), care putea fi vandut cu mai mult de trei sute de dinari, iar trei sute de dinari insemna pretul a trei sute de zile de lucru. Cei care discutau fapta femeii, fapta de cinstire a femeii, au fost corectati de Domnul Hristos cand Domnul Hristos a spus: "Pentru ce faceti suparare femeii? Ea a facut ceea ce avea de gand sa faca" si apoi adauga ceva dumnezeiesc. Si zice asa: "Oriunde se va propovadui Evanghelia aceasta se va spune si ce a facut femeia aceasta, spre marturie pentru ea". Domnul Hristos a randuit ca oriunde se va propovadui Evanghelia, oriunde se va spune despre Intruparea Fiului lui Dumnezeu, unde se va spune despre Jertfa, despre Inviere, despre Inaltare, sa se spuna si despre ce a facut acea femeie, spre pomenirea ei. Am amintit lucrul acesta pentru ca asa trebuie sa ne gandim noi la Domnul Hristos. Adica sa nu citim Evanghelia ca pe ceva ca a fost odata, ci ca pe ceva care este totdeauna si ni-L prezinta pe Mantuitorul nostru Iisus Hristos asa cum trebuie sa-L gandim si noi.

M-as bucura foarte mult daca luand aminte la cele ce vi le-am prezentat in seara aceasta, ati cauta sa cititi Evanghelia ca sa-L cunoasteti mai mult pe Domnul Hristos, sa va raportati cu totii la Domnul Hristos asa cum ni-L prezinta Evanghelia, care spune ca "Fiul lui Dumnezeu S-a desertat pe Sine, chip de rob luand, ascultator facandu-Se pana la moarte si moarte pe cruce" (Filipeni 2, 6-8) si ca "Dumnezeu i-a dat Lui nume mai presus de orice nume, ca intru numele Lui toata limba sa marturiseasca ca Domn este Iisus Hristos intru marirea lui Dumnezeu" (Filipeni 2, 9-11). Sa ne gandim la Domnul si Mantuitorul nostru ca la Dumnezeu adevarat din Dumnezeu adevarat, ca la om adevarat unit cu Dumnezeu si nascut din Preasfanta Fecioara Maria. In acest fel va creste in constiinta noastra tot ce-i in legatura cu Domnul Hristos, va creste in maretia ei Maica Domnului despre care noi spunem, vorbind cu ea chiar, "Spaimantatu-s-au toate de dumnezeiasca marirea ta, ca tu Fecioara neispitita de nunta ai avut in pantece pe Dumnezeu Cel peste toate si ai nascut fiu pe Cel fara de ani, Cel ce daruieste pace tuturor celor ce te lauda pe tine". Vom intelege ca Maica Domnului, ca una care L-a purtat in pantecele ei si in inima ei pe Domnul nostru Iisus Hristos - si-L poarta vesnic in inima ei - este mai presus de minte si de cuvant: "Pe tine Maica lui Dumnezeu, ceea ce esti mai presus de minte si de cuvant, care ai nascut negrait sub ani pe Cel fara de ani, credinciosii cu un gand te marim". "Bucura-te imparateasa Maica, marirea fecioarelor, ca toata gura cea limpede bine graitoare nu poate a te canta pe tine; ci se intuneca si mintea cea mai presus de lume a cunoaste nasterea ta".

Toate acestea cresc in fata noastra in masura in care s-a intamplat ceea ce zice Sfantul Ioan Botezatorul, cuvantul ni s-a pastrat in Sfanta Evanghelie de la Ioan, "Acela - adica Domnul nostru Iisus Hristos - trebuie sa creasca iar eu sa ma micsorez" (Ioan 3, 30). Daca creste Mantuitorul nostru Iisus Hristos in constiinta noastra, in gandurile noastre, in simturile noastre, daca "ne curatim simtirile ca sa vedem pe Hristos stralucind cu neapropiata lumina Invierii si bucurati-va zicand, luminati sa-L auzim cantandu-I cantare de biruinta" - adica cantarea noastra de biruinta este cantare alcatuita, sau macar inteleasa ca o alcatuire a Sfantului Duh - in cazul acesta noi toate ale Domnului Hristos le vedem in maretia lor, in atmosfera de maretie a Mantuitorului. Ganditi-va de pilda la Sfintii Apostoli care au fost Apostoli ai Mantuitorului nostru Iisus Hristos si pe care noi ii avem la inima si in evlavie. Ganditi-va ca Crucea Mantuitorului ca altar de jertfa, ca "fata a lui Dumnezeu indreptata catre lume", ca simbol al Jertfei si al Invierii, primeste pentru noi o dimensiune nebanuita si ne bucuram ca sa fim si cinstitori ai Crucii Domnului Hristos. Ne bucuram sa fim cinstitori ai Invierii Domnului Hristos, ne bucuram sa fim cinstitori a tot ce tine de Domnul Hristos, si atunci si sarbatorile le sarbatorim altfel, si gandurile noastre sunt altfel randuite in legatura cu Domnul Hristos. Asa ma gandesc eu la Domnul Hristos, asa ma raportez eu la El, asa Il am in vedere si asa doresc sa-L aveti cu totii.

Exista o legatura intre inaltarea Domnului si ridicarea la cer a Sfantului Ilie?

Exista o legatura in sensul acesta ca in Scriptura se spune ca Sfantul Ilie s-a inaltat ca la cer, adica nu ca a ajuns in cer, ci undeva intr-o sfera care este mai presus de pamant dar nu este nici cerul din care S-a coborat Domnul Hristos Fiul lui Dumnezeu. Domnul Hristos ca Fiu al lui Dumnezeu este pretutindenea, si in cer si pe pamant, nu are un loc anume in care exista si altul in care nu exista. Numai dupa firea omeneasca este intr-un anumit loc, dupa firea dumnezeiasca este pretutindenea, "in mormant cu trupul, in iad cu sufletul, in rai cu talharul" zicem noi la o alcatuire de la Sfanta Liturghie, ori cu dumnezeirea Domnul Hristos este pretutindenea. Si in sufletele noastre poate sa fie si este de fapt, de la Botez noi credem ca Sfanta Treime este salasluita in sufletul credinciosului.

De ce Domnul Hristos nu a lasat-o pe Maria Magdalena sa se atinga de El, dupa Inviere?

Sa stiti ca in chestiunea aceasta am gasit o singura afirmatie, si anume in Filocalia volumul II in "Capetele gnostice" ale Sfantului Maxim Marturisitorul, in comentarul facut de Parintele Staniloae. Ca pentru Maria Magdalena Domnul Hristos inca nu era suit la cer. Chiar daca era inviat, ea n-a inteles deplin sau atat cat ar fi trebuit sa inteleaga, faptul ca Domnul Hristos nu-i numai pe pamant ci si in cer. Ca si cand ar fi zis Domnul Hristos, spune Parintele Staniloae, "pentru tine inca nu M-am suit la cer".

Trebuie femeile sa aiba capul acoperit in biserica?

Sa stiti ca in privinta aceasta eu le-am indemnat totdeauna pe cele care au venit la mine, mai ales pe cele casatorite, pentru ca la asta se refera in special Sfantul Apostol Pavel (I Corinteni 11, 10). Mama mea, Dumnezeu s-o odihneasca, de cand s-a maritat niciodata n-a mai stat cu capul descoperit. La biserica nu se punea problema, femeile totdeauna mergeau odinioara cu capul acoperit. E bine cele care au credinta in Dumnezeu sa-si manifeste credinta in Dumnezeu si prin aceasta.

In rugaciunea "Tatal nostru" spunem "si nu ne duce pe noi in ispita". Nu cumva e o traducere eronata, nu era mai bine sa se spuna "si nu ne lasa pe noi sa cadem in ispita"?

In limba franceza, intr-o vreme cand am invatat eu "Tatal nostru", era "ne nous lesses pas sucombé a la tentation", nu ne lasa sa cadem in ispita. Insa in limba latina de exemplu, sau in limba germana, e tot asa, tot in intelesul acesta. Cred ca in limba greaca asa este, "si nu ne duce pe noi in ispita", dar in intelesul "si nu ne lasa pe noi sa cadem in ispita". Numai ca in limba noastra romaneasca nu exista o singura traducere a rugaciunii "Tatal nostru". La noi la manastire, chiar le spuneam mai zilele trecute, a fost cineva de aici din Timisoara, un redactor de la "Orizont", dl. Anghel Dumbraveanu, pe care nici nu l-am mai intalnit de vreo douazeci de ani, de atunci de cand a fost pe la noi, si el spunea: "Parinte, am auzit aici la manastire spunandu-se "Tatal nostru" in vreo patru feluri", pentru ca unii ziceau "si ne iarta noua pacatele noastre", altii "si ne iarta noua gresealele noastre", unii "si ne mantuieste de cel rau", altii "si ne izbaveste de cel rau", altii "si ne izbaveste de cel viclean", atatea si atatea posibilitati sunt si ar trebui Biserica, asa cum au facut apusenii, biserica catolica, sa dea pentru fiecare limba un text de la care sa nu se mai abata nimeni. Deocamdata tinem textul care-l avem si-l zicem cum ne-am invatat. Eu de exemplu in copilaria mea am invatat sa zic "painea noastra cea de toate zilele" si asa am zis toata viata mea de pana acuma. Altii zic "painea noastra cea spre fiinta". Fiecare cum ne-am invatat zicem si credem ca Dumnezeu intelege ceea ce trebuie sa zicem, nu ceea ce zicem in cazul ca nu zicem corect.

Cum trebuie sa ne raportam la Dumnezeu Cel absolut? Ce putem sa stim despre El?

Dumnezeu e absolut oricum credem in El, insa fiecare dintre noi avem anumite preferinte, sa zicem. De exemplu sunt putini credinciosii nostri care se gandesc la Dumnezeu ca la Dumnezeu Tata, si nu bine. Bineinteles ca e o forma de intelegere, o forma de a zice, dar in realitate "Dumnezeu este mai presus de ceea ce poate omul cugeta si spune", zice Sfantul Simeon Noul Teolog, iar Sfantul Grigorie Palama spune ca "Dumnezeu este de infinite ori infinit mai presus de energiile Sale", noi nu putem patrunde in esenta lui Dumnezeu, nici nu stim ce este Dumnezeu in esenta. De altfel nici noi oamenii nu stim ce suntem in esenta noastra, chiar noi insine sau cei mai apropiati ai nostri. De exemplu Nichifor Crainic are o poezie intitulata "Lauda" in care spune intre altele si asta:

"Nici mama nu stie ce tainica norma

Imi dete din carnea-i, vremelnica forma -

si incheie

Neant inflorit in minune"

Deci omul, daca zici ca este un "neant inflorit in minune" spui ceva despre minunea care este omul, dar nu spui ceva despre esenta lui. Daca noi nu putem spune ceva despre esenta noastra ca oameni, ce putem noi spune despre esenta lui Dumnezeu? Bineinteles, noi credem in Dumnezeu Cel absolut, dar Dumnezeu Cel absolut S-a coborat la masurile noastre si ni S-a facut cunoscut prin ceea ce numim noi teologic chenoza, ni S-a facut cunoscut la masurile la care putem pricepe noi. Asa ca in fata lui Dumnezeu stam si intr-un fel de coplesire prin Dumnezeu, dar stam si intr-un fel de chenoza a lui Dumnezeu coborat la noi, care ni Se face cunoscut, ni Se descopera la masura posibilitatilor noastre: "aratand ucenicilor Tai marirea Ta - nu cat este, ci - pe cat li se putea".

Sunt in Scriptura unele lucruri care nu sunt bine lamurite. Cine le poate lamuri?

Draga, pentru noi importanta nu e Biblia, care se intrupeaza de fapt in sfintele slujbe, ci invatatura Bisericii. Biblia e interpretabila, iar invatatura Bisericii nu se interpreteaza. Si atunci noi trebuie sa pornim de la ceva, de la ceea ce este esential pentru noi. Sunt si lucruri care se pot gandi in Biblie fara o interpretare, de exemplu in ce priveste porunca iubirii e indiscutabila, dar sunt si atatea lucruri care sunt discutabile. De exemplu sa luam asa un caz: in Sfanta Evanghelie nu se spune ca Sfantul Apostol Toma a pipait semnele cuielor, a pipait coasta Mantuitorului nostru Iisus Hristos strapunsa de sulita, dar Biserica in toata slujba de la Duminica Tomii si in saptamana care urmeaza spune ca Sfantul Apostol Toma a pipait. Deci Biserica care ne da Evanghelia ne da si interpretarea, si atunci eu ma tin de interpretarea care o da Biserica si nu-mi mai pun problema ca s-ar fi putut sa fie si altfel. Daca imi pun problema atunci inseamna ca pentru mine doar mintea mea poate sa fie o autoritate si alta autoritate nu cunosc.

Faptele cele bune premerg sau sunt o urmare a credintei?

Da, credintei ii precede propovaduirea si practica Bisericii, angajarea in actele credintei, si dupa aceea credinta se manifesta in viata. Cineva spunea ca masura vietii e masura credintei, cum ti-e viata asa ti-e credinta. Deci urmeaza ca toate faptele care se bazeaza pe credinta sunt urmarile credintei. Tot ceea ce ne pregateste pentru credinta sunt lucruri care preced credinta. Insa la noi e foarte greu de stabilit. De exemplu la mine, m-am pomenit intr-o lume de oameni credinciosi, parintii mei n-au fost deosebit de credinciosi dar s-au incadrat in contextul social din vremea aceea. M-am pomenit stiind de Dumnezeu. V-am mai spus si alta data ca prima mea marturie despre Domnul Hristos care a inviat - de care-mi aduc aminte - a fost aceea ca mama a zis catre mine - bunica noastra locuia impreuna cu noi - sa merg la bunica, ii ziceam "mama tana", si sa zic "Hristos a inviat, mama tana" si atunci mama tana imi da un ou, asa se da la Pasti. Si m-am dus, eram mic, de vreo patru ani daca oi fi fost, si am zis "Hristos o inviat, mama tana!" si mama tana a zis "Adevarat c-o inviat, stai ca-ti da mama tana un ou". Asta imi duc eu aminte prima data cand am zis "Hristos a inviat", fara sa inteleg ce spun, bineinteles. Si am invatat "Usa milostivirii", o rugaciune, din copilarie am invatat-o. Nu intelegeam ce spun dar spuneam. Mai ales asa imi aduc aminte ca acolo este intre altele si "ca sa nu pierim cei ce nadajduim intru tine", nu intelegeam ce zic, nici celelalte cuvinte nu le intelegeam. Pentru ca nu ziceam in dialect. De exemplu mama avea o vorba cateodata si zicea "Nu stiu ce s-o intamplat, ca mi-o chierit o gaina", adica i-a disparut. Daca ar fi zis "ca sa nu chierim cei ce nadajduim intru tine", poate ca ma gandeam ca e vorba de o disparitie, dar asa nu stiam, era in limba necunoscuta pentru mine.

Patima e acelasi lucru cu patimirea?

Nu, eu am vorbit odata aici despre patimi si nepatimire, nu stiu daca va mai aduceti aminte sau nu stiu daca cei care ati pus intrebarea ati fost atunci aici. A patimi inseamna a suferi ceva, a fi asuprit de ceva. Se vorbeste despre "patimile de ocara", despre patimile morale care sunt sapte la numar sau opt dupa scrierea Sfantului Ioan Casian si sunt si patimi care sunt, sa zicem asa, patimiri. Noi nu suntem foarte precisi in ce priveste termenii, dar Domnul Hristos a patimit in intelesul ca a avut de suferit niste patimiri, am putea vorbi despre patimirile Domnului, despre faptul ca Domnul Hristos a suferit, a fost rastignit "si a patimit pentru noi in vremea lui Pontiu Pilat", zicem noi. Asta ar insemna mai mult niste patimiri decat niste patimi, iar patimile asa cum le intelegem noi din punct de vedere moral sunt devieri de la bine, sunt niste asupriri de gand, sunt niste deprinderi in rau, sunt niste boli ale sufletului, sunt ceva ce ne ingradesc libertatea. Patimile noastre sunt deprinderi in rau care ne ingradesc libertatea si se realizeaza in general prin deprinderea in pacat, prin pacatul repetat. Sfantul Ioan Damaschin spune ca "nu-i betiv acela care s-a imbatat odata in viata", dar acela care mereu se tot imbata acela deja are patima betiei si e betiv. Acestea sunt patimi care trebuie inlaturate din existenta umana. Iar patimirile pe care le-a suferit Domnul Hristos si patimirile pe care le-au suferit mucenicii sunt de alta natura si acelea sunt binecuvantate de Dumnezeu, prin ele omul merge spre desavarsire.

Ce se va intampla cu cei care sunt straini de dreapta credinta?

Noi nu stim ce face Dumnezeu cu cei care nu se pot folosi de mijloacele pe care ni le-a pus la indemana Dumnezeu. Ceea ce stim noi este ca Dumnezeu poate sa schimbe multe si Dumnezeu, fiind El atotputernic, poate gasi modalitatea de a-i ajuta si pe cei care n-au putut sa se foloseasca de mijloacele Harului. Necazul cel mare este nu ce urmeaza dupa moarte, ce hotaraste Dumnezeu - pentru ca Dumnezeu fiind bun poate sa-i ajute pe oameni mult mai mult, eu cred personal ca or sa se mantuiasca mult mai multi oameni decat gandim noi ca se mantuiesc -, ci ca nu se pot bucura de darurile credintei in aceasta viata. Pentru ca e un mare dar sa te poti bucura de binefacerile credintei. Ganditi-va de pilda ce lucru minunat este sa poti sa te rogi, ce lucru minunat este sa poti sa traiesti un eveniment prin sarbatorire. Cei necredinciosi nu au aceste bucurii. Sau va spuneam, cand am vorbit odata aici despre disciplinarea mintii prin rugaciunea de toata vremea, ca am avut aici la Timisoara niste bucurii pe care eram sigur ca numai credinta in Dumnezeu le da si fara credinta nu poti avea bucurii, nu poti ajunge la calitatea bucuriilor pe care le aduce credinta.

Aveti un cuvant pentru necredinciosii care vorbesc despre Dumnezeu?

In Filocalie la Fericitul Diadoh al Foticeii se spune ca "nimic nu este mai sarac decat o minte care, stand inafara de Dumnezeu, filozofeaza despre Dumnezeu". Sigur ca nu toti oamenii sunt competenti sa vorbeasca despre Dumnezeu, chiar se spune undeva ca "singur Dumnezeu poate vorbi cu competenta despre Dumnezeu".

Poate fi comparata Ortodoxia cu Umanismul?

Ortodoxia nu poate fi comparata cu nimic, este mai presus de toate. Ortodoxia este si umanista, este ridicatoare de om. Noi cunoastem Umanismul si cunoastem niste lucruri care au aparut in istorie, insa credinta noastra e mai presus de tot ceea ce se poate realiza la nivelul omului. Stiti cum este? Cam cum este cu teologia si filosofia: teologia este revelata, iar filosofia este la masurile omului. Tot asa si cu Umanismul, e la masurile omului, iar Ortodoxia este mai presus de lume.

Parintele Cleopa zice ca cel mai mare pacat este mandria. Ce parere aveti?

Pacatul cel mai mare e pacatul pe care il ai, nu-i nici mandria, nici desfranarea, nici hula, nici altceva, decat acela care-l ai e cel mai mare. Daca esti mandru, ai pacatul cel mai mare, daca esti iubitor de avere ai pacatul cel mai mare, asa ca personal vorbind in raport cu pacatele personale, cel mai mare pacat e pacatul care-l ai. Nu stiu daca mandria este cel mai mare pacat, mai mare decat mandria poate ca e necredinta in Dumnezeu sau credinta eronata din care pot porni si celelalte. Mandria il departeaza pe om de Dumnezeu, cand esti mandru nu mai tii seama de Dumnezeu. Daca tii seama de Dumnezeu, atunci esti cumva interesat pentru smerenie, pentru ca Domnul Hristos ne-a aratat calea cea mai inalta a fi smerenia. Mandria are fel si fel de nuante, eu v-as indemna mai bine sa cititi despre ea din Filocalie volumul I la Sfantul Ioan Casian "Despre cele opt ganduri ale rautatii", "Slava desarta" si la titlul "Mandria" si in "Scara" Sfantului Ioan Scararul unde de asemenea sunt capitole si despre slava desarta si despre mandrie.

Cum se face misiune in Biserica Ortodoxa?

Caracterul misionar al crestinismului in Biserica Ortodoxa in general se face in cadrul Bisericii, mai mult o chestiune interioara, o chestiune de schimbare spre bine a celor care sunt deja in cuprinsul ortodoxiei. Bineinteles ca e vorba si de confruntari cu alte credinte, insa Biserica Ortodoxa, prin imprejurarile in care s-a dezvoltat, nu a ajuns sa se organizeze destul de bine si in privinta ducerii ortodoxiei in afara granitelor ortodoxiei.

Orice credincios poate sa citeasca Psaltirea?

Da, orice credincios poate sa citeasca Psaltirea.

Ce rol are aceasta asupra vietii crestinului?

De imbunatatire a mintii prin ganduri legate de Dumnezeu. Si dupa aceea in masura in care putem sa ne identificam cu continutul psalmilor, e un lucru care ne sprijina spre bine. De exemplu eu, v-am mai spus si alta data ce psalmi sunt psalmii mei preferati. Psalmul 22 si psalmul 102. Acestia formeaza un intreg de fapt, daca ii pui cap la cap constati ca au acelasi continut, continut care aduce bucurie. Nu inseamna ca toti psalmii trebuie sa-i citesti si trebuie sa identifici, ca de fapt psalmii n-au fost scrisi deodata si psalmistul care i-a scris, sau psalmistii care i-au scris, pentru ca mai multi au scris psalmi, nu numai David, nu i-au avut in vedere pe toti. Si fiecare poate sa-si gaseasca un psalm care sa se potriveasca mai mult cu el. Iar citirea de pravila a Psaltirii, sa o citesti odata intr-o saptamana - eu de exemplu sa stiti ca ma multumesc de multe ori cu cei ce citesc odata pe luna, nu au toti posibilitatea. Cine ar putea sa citeasca din Psaltire mai mult? Doua categorii de oameni: pensionarii si somerii, si nici unii nici altii nu citesc, mai ales din pensionari, desi vreme au.

Daca un om este o fire vesela, trebuie sa-si infraneze rasul?

Nu, poti sa razi de cate ori iti vine sa razi, numai sa nu razi ca sa te gasesti in treaba. Cand iti vine sa razi poti sa razi, numai sa nu razi de oameni, sa nu razi de lucruri care sunt totusi serioase. Sa stiti ca si eu sunt o fire din aceasta care cam rade, si nu ma gandesc niciodata ca am pacatuit ca am ras. Intr-o traducere a psalmului 20 este "si i-ai veselit cu zambetul fetei Tale", adica despre Dumnezeu zicem ca zambeste, desi Dumnezeu nu are o figura umana asa cum Domnul Hristos are o figura umana, dar Dumnezeu Tatal, Dumnezeu Duhul Sfant nu stim cum am putea sa zicem ca zambeste, dar prin zambet intelegem o deschidere mangaietoare. Si atunci se poate rade cand e cazul de ras. "Bucurati-va cu cei ce se bucura, plangeti cu cei ce plang" (Romani 12, 15) zice Sfantul Apostol Pavel. Sigur ca nu poti avea aceeasi atitudine totdeauna. Si apoi depinde foarte mult de structura omului, este cate unul care e mai predispus la ras. Aveam un parinte la noi la manastire, Parintele Serafim Popescu, era foarte deschis si radea asa cu pofta. Si au venit odata unii din Germania si imediat l-au inregistrat, sa-l mai auda si pe acasa cum rade. A facut rau? Eu zic ca nu a facut nici rau. Daca razi cand nu se rade, atunci nu e corect.

Cum vedeti revigorarea monahismului?

Prin altceva nu stiu prin ce s-ar putea revigora, decat tot prin sine. Trebuie castigati oameni pentru atitudine, pentru o viata care sa fie conforma cu invataturile Parintilor, cu traditia monahala. Acum se lucreaza, trebuie sa recunoastem si noi monahii, cam cu multi improvizati, si asta nu e un lucru care promite pentru viitor. Ar trebui sa se formeze oamenii in stilul credintei, altfel e compromis monahismul pentru viitor. Sa stiti ca cineva care se face calugar acela ar trebui sa nu mai stie decat de manastirea in care traieste. Eu de exemplu acuma ma simt cumva in prelungirea manastirii, fac un lucru pentru Dumnezeu, am venit sa raspandesc niste ganduri, care trebuie sa recunoasteti, nu vi le-a mai spus nimeni. Asta e realitatea. Si nici n-o sa vi le mai spuna, nu pentru ca sunt eu un om extraordinar, insa am niste preocupari, nici eu nu am auzit de la altii gandurile acestea. Si atunci am zis: vin la Timisoara, poate oamenii le uita, dar s-ar putea intampla si sa le ramana ceva. Si v-am mai spus eu, am facut liceul in Timisoara si de asta mi-e drag. Acuma e a 14-a cuvantare pe care o tin in contextul acesta, in sala aceasta. De fapt nicaieri n-am mai tinut atatea. Mai am una maine si apoi poate s-or sfarsi.

Ce este mai importanta: Traditia sau Scriptura?

Biserica crestina s-a format printr-o propovaduire orala si s-a mentinut secole de-a randul prin propovaduire orala. Intre timp s-au scris Evangheliile si s-au raspandit si Evangheliile, dar si Evangheliile de fapt sunt pe baza unei Traditii. Sfantul Evanghelist Luca de pilda, el insusi spune ca s-a informat despre cele ce le prezinta. Asa incat pana la urma Traditia este esentialul in Biserica noastra Ortodoxa. Contam pe Traditie si in intelesul de practica de slujire. De exemplu Sfanta Liturghie este un monument de Traditie, nu este un monument al Scripturii. De aceea cei care nu au Traditia Bisericii si care nu recunosc Traditia Bisericii mereu vin si spun: Liturghie, n-are nici o importanta; spovedanie, ce-i aceia spovedanie, nu trebuie, daca stai in fata lui Dumnezeu te iarta Dumnezeu si fara spovedanie; Preotie, pai toti suntem preoti; cununie, nu exista, te intelegi unul cu altul inaintea lui Dumnezeu. Acestia sunt oamenii care lovesc in Traditie pentru ca n-au Traditie. Insa pentru noi Traditia e tot asa de sfanta cat e de sfanta Scriptura.

• « Inapoi
• Inainte »

› ‹

Hristos Necunoscut. Ceea ce nu stiam despre Iisus Hristos

Rostul patimirilor

Despre lumina taborica, rugaciunea lui Iisus si curatia inimii