Urcusul duhovnicesc

• « Inapoi
• Inainte »

Urcusul duhovnicesc

In aceasta seara a fost programat un cuvant despre urcusul duhovnicesc, adica despre progresul in viata duhovniceasca. Iar progresul in viata duhovniceasca este infatisat in general in gandirea parintilor celor duhovnicesti ca un urcus. In Predica de pe Munte rostita de Domnul nostru Iisus Hristos, asa cum este infatisata in Sfanta Evanghelie de la Matei si in Sfanta Evanghelie de la Luca, se spune intre altele ca cel ce asculta cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos este asemenea omului care si-a zidit casa pe temelie de stanca. Au venit vanturi mari, au venit ploi puternice si au lovit in casa aceea si ea a ramas nedaramata. Iar cel ce asculta cuvintele Domnului nostru Iisus Hristos si nu le implineste este asemenea omului care si-a intemeiat casa pe nisip si cand au venit vanturile mari si ploile, au daramat casa pentru ca nu avea temelie tare (Matei 7, 24-27).

S-au intrebat parintii cei duhovnicesti cum trebuie intemeiata casa in care vine Domnul nostru Iisus Hristos sa-Si faca locas, cum anume trebuie sa ne ingrijim de locasul Domnului nostru Iisus Hristos in sufletul nostru. Pentru ca aceasta asemanare cu casa are de fapt corespondent in viata duhovniceasca in intelesul ca fiecare dintre noi trebuie sa ne randuim in asa fel lucrurile incat sa-I pregatim in sufletul nostru un locas Mantuitorului. Sfantul Petru Damaschin, vorbind despre aceasta casa, despre templul Duhului Sfant, spune ca ea trebuie asezata pe pamantul rabdarii si trebuie sa aiba temelia credintei, sa fie alcatuita din caramizile faptelor bune, legate intre ele cu lutul smereniei, acoperite cu acoperisul dragostei, si cand asa ceva se realizeaza, atunci avem un locas pregatit pentru Mantuitorul nostru Iisus Hristos.

Prin urmare, este vorba mai intai de pamantul rabdarii. Pe acest pamant al rabdarii - pentru ca de rabdare avem trebuinta ca sa ne ostenim intr-o viata duhovniceasca autentica - trebuie sa fie asezata temelia credintei. Toata viata duhovniceasca este strabatuta de credinta in Mantuitorul nostru Iisus Hristos, de credinta in Dumnezeu, toata viata duhovniceasca se intemeiaza pe credinta in Dumnezeu si credinta ne indrumeaza si ne da putere sa realizam fapte pe masura credintei, si acestea sunt caramizile, sau pietrele, din care se zideste casa duhovniceasca, templul cel duhovnicesc. Iar caramizile sunt legate intre ele prin lutul smereniei, pentru ca este trebuinta si de smerenie, faptele cele bune trebuind sa fie acoperite cu smerenia. Si apoi deasupra trebuie asezat acoperisul dragostei. Este o imagine a unei vieti duhovnicesti autentice.

In general insa, viata duhovniceasca si mai ales progresul in viata duhovniceasca este infatisat ca un urcus, iar urcusul acesta al vietii duhovnicesti are ca punct de plecare ceea ce se spune in Sfanta Scriptura in Cartea Facerii despre scara lui Iacov. Citim in Cartea Facerii relatarile in legatura cu patriarhul Iacov, ca odata fiind el intr-o calatorie, a ajuns intr-un loc si s-a asezat sa doarma pentru ca apusese soarele. Si dormind a avut un vis: se parea ca o scara leaga cerul cu pamantul si pe scara aceea se urcau si coborau ingerii lui Dumnezeu. Cand s-a trezit din somn patriarhul Iacov, a exclamat: "Domnul este in locul acesta, si eu n-am stiut. Nu este altceva aici decat casa lui Dumnezeu si aceasta este poarta cerului" (Facere 28, 11-17).

Talcuitorii cei duhovnicesti, luand aminte la acest vis al patriarhului Iacov, la aceasta scara despre care se spune in Sfanta Scriptura, au inteles scara ca fiind alcatuita, ca orice scara, din doua parti si din treptele care sunt legate intre ele prin cele doua parti ale scarii, si au spus ca o parte a scarii reprezinta Sfintele Taine, prin care Dumnezeu vine catre noi, iar cealalta latura a scarii este rugaciunea, prin care omul se inalta catre Dumnezeu. Treptele scarii sunt virtutile, iar pe treptele acestea urca si coboara oameni cu inimi ingeresti sau ingeri cu trupuri omenesti, adica de fapt oameni care-I slujesc lui Dumnezeu, care duc o viata cat mai aproape de viata ingerilor, oameni care pot fi socotiti ingeri in trup, dupa cuvantul care zice, despre unii sfinti: "Locuitor pustiului si inger in trup si de minuni facator te-ai aratat - se spune numele parintelui - cel ce ai castigat cu smerenia cele inalte, cu postul, cu privegherea, cu rugaciunea I-ai slujit lui Dumnezeu; cinstitele daruri primind, vindeci pe cei bolnavi si sufletele celor ce alearga la tine cu credinta".

Treptele scarii sunt virtutile. Fiecare dintre noi in masura in care ne silim sa ne ridicam catre Dumnezeu prin rugaciune, fiecare dintre noi care ne silim sa primim dumnezeiestile Taine ca ajutor pentru inaintarea noastra in viata duhovniceasca, fiecare dintre noi in masura in care ne silim sa realizam virtutile prin care Insusi Mantuitorul Se intrupeaza in credinciosi, avem posibilitatea sa ne folosim de acest urcus si sa ne apropiem de Dumnezeu si sa ajungem mai presus de lumea aceasta, ca unii care suntem traitori in lume ca cetateni ai cerului, dupa cuvantul Sfantul Apostol Pavel care spune ca suntem cetateni ai cerului, ca suntem "casnici ai lui Dumnezeu" (Efeseni 2, 19).

In ce priveste urcusul duhovnicesc, putem avea in vedere mai multe texte din Sfintele Scripturi, din Noul Testament si din invataturile parintilor duhovnicesti. Cel dintai urcus pe care-l gasim in Sfanta Evanghelie este urcusul bucuriei. Si anume urcusul bucuriei se realizeaza prin Fericirile rostite de Domnul nostru Iisus Hristos asa cum sunt ele prezentate in Sfanta Evangheile de la Matei. Sfantul Evanghelist Matei isi incepe prezentarea Predicii de pe Munte cu Fericirile. Dupa Fericiri sunt cuvintele: "Bucurati-va si va veseliti, ca plata voastra multa este in ceruri". Dar ca sa ajungem la bucuria aceasta, la bucuria si la veselia care sta in legatura cu plata cea din ceruri, este necesar sa avem in vedere fericirile si ca niste lucruri la care sa ne angajam.

Spune Domnul nostru Iisus Hristos: "Fericiti sunt cei saraci cu duhul, ca acelora este imparatia cerurilor", aceasta fiind cea dintai treapta catre bucurie. Ce inseamna "fericiti sunt cei saraci cu duhul"? Inseamna de fapt, dupa talcuirile Sfintilor Parinti, fericiti sunt cei smeriti, cei neindestulati, cei care vor mai mult, cei care-si cunosc nestiinta si neputinta, cei care nu se multumesc cu putinul pe care-l au, cei care vor mereu sa mai adauge ceva la ceea ce au realizat, cei care niciodata nu se socotesc impliniti cu cat au realizat ci doresc sa inainteze si mai mult in cele placute lui Dumnezeu. Celor care sunt saraci cu duhul le fagaduieste Domnul Hristos imparatia cerurilor. Acelora le spune Domnul Hristos: "Bucurati-va si va veseliti, ca plata voastra multa este in ceruri".

A doua fericire, care este si a doua treapta a scarii catre bucurie, este "Fericiti cei ce plang, ca aceia se vor mangaia". Inainte de a ajunge la bucuria si la veselia legata de plata cea din ceruri, intai este mangaierea care vine pentru cei ce plang. Este vorba aici de plansul cel facator de bucurie si Domnul Hristos ii are in vedere nu pe cei ce doresc sa planga, ci pe cei ce plang de fapt, si plang, dar nu cu deznadejde ci cu nadejdea bucuriei. Ar fi intr-un fel vorba de cei care-si plang pacatele lor, despre cei care se pocaiesc, si cu intristare de pe urma pacatelor, cei ce isi marturisesc pacatele si primesc mangaiere in iertarea care vine de la Domnul Hristos. Si acestia vad zorii bucuriei celei vesnice.

Ii fericeste Domnul Hristos apoi pe cei blanzi, si e firesc sa-i fericeasca pe cei blanzi, pe cei nemaniosi, si zice Domnul Hristos ca sunt fericiti pentru ca vor mosteni pamantul. Dar e firesc sa fie fericiti cei blanzi pentru ca ei se aseamana cu Domnul Hristos, dupa cuvantul cel spus de Mantuitorul cand a zis: "Invatati-va de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima si veti avea odihna sufletelor voastre". Talcuind aceste cuvinte, Sfantul Ioan cel ce a scris "Scara" spune ca "A zis Domnul: invatati-va nu de la inger, nu de la om, nu din carte, ci de la Mine, adica de la lucrarea Mea cea din voi, ca bland sunt si smerit cu inima si cu felul de a fi, si veti avea odihna sufletelor voastre de patimile care va stapanesc pe voi". In masura in care suntem blanzi si smeriti ne pregatim calea catre nepatimire si nepatimirea este totdeauna liniste si multumire, este impreunata totdeauna cu bucurie.

"Fericiti sunt cei ce flamanzesc si inseteaza de dreptate, ca aceia se vor satura" a spus Domnul Hristos, si aceasta este a patra treapta catre bucuria si veselia care sta in varful urcusului duhovnicesc cel prin Fericiri. Si aici are in vedere Domnul Hristos dreptatea, mai ales ca stare sufleteasca, pe omul care doreste sa fie drept si se sileste sa implineasca dreptatea, dupa cuvantul Domnului nostru Iisus Hristos: "Lasa acum ca ni se cuvine noua sa implinim toata dreptatea" (Matei 3, 15) si dupa cuvantul: "Daca nu va prisosi dreptatea voastra mai mult decat a carturarilor si a fariseilor, nu veti intra in imparatia cerurilor" (Matei 5, 20). Cei care cauta dreptatea si indreptarea, cei care se silesc sa fie drepti, aceia se vor satura de dreptate, nu numai pentru ostenelile lor, ci si pentru darul lui Dumnezeu, toate faptele cele bune fiind fapte in care se intalneste Dumnezeu cu omul si omul cu Dumnezeu, fapte pe care noi le numim fapte teandrice.

Zice Domnul Hristos mai departe: "Fericiti sunt cei milostivi, ca aceia vor fi miluiti". Milostivi sunt cei care au inima binevoitoare. Sfantul Isaac Sirul vorbeste despre o milostivire mai presus de fire, cand are in vedere bunavointa fata de toata faptura, fata de tot ce exista, cand omul are o inima induiosata si induiosatoare fata de toti cei care au trebuinta de ajutor si fata de tot ceea ce a creat Dumnezeu.

"Fericiti sunt cei curati cu inima, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu" este a sasea treapta a urcusului duhovnicesc spre bucurie. Vederea lui Dumnezeu este ea insasi izvor de bucurie, iar temelia acestui izvor de bucurie este inima curata, care de asemenea se realizeaza si prin osteneala omului si prin darul Domnului. Noi daca ne rugam, si mai ales cand spunem Psalmul 50 cu asezare de rugaciune, cerem de la Dumnezeu zicand: "Inima curata zideste intru mine Dumnezeule si duh drept innoieste intru cele dinlauntru ale mele".

Ii fericeste Domnul Hristos apoi si pe facatorii de pace si spune ca "aceia fii lui Dumnezeu se vor chema". Ii fericeste deci pe cei care sunt angajati intru realizarea binelui, intru lucrarea de apropiere a oamenilor. Dar ca sa faci pace in viata altora trebuie sa-ti faci pace mai intai in propriul tau suflet, dupa cuvantul Sfantului Isaac Sirul care zice: "Impaca-te cu tine insuti si va fi in pace cu tine si cerul si pamantul".

Cei care merg pe calea aceasta, care merg pana la aceasta treapta de a fi numiti fii ai lui Dumnezeu, sunt gata sa sufere si impotrivirile cand e vorba de dreptate si se lasa prigoniti pentru dreptate dar nu cedeaza, pentru ca dreptatea se face in ei ca un fel de a doua natura, se realizeaza in ei ca un fel de fire, si atunci sunt gata sa ramana intru dreptate chiar cu multe impotriviri, si aceia vor vedea imparatia cerurilor.

Mai departe ii fericeste Domnul Hristos pe aceia care, prigoniti pentru dreptate, sunt prigoniti si pentru faptul ca tin legatura cu Domnul Hristos si se lasa batjocoriti si prigoniti ca unii care-L marturisesc pe Domnul Hristos si tin sa-L marturiseasca totdeauna.

Mergand pe aceste trepte - care de fapt sunt prezentate unele dupa altele insa in realitate in suflet vin unele impreuna cu altele, pentru ca desi e vorba de un urcus, in realitate in viata duhovniceasca virtutile se intrepatrund unele cu altele -, orice progres in virtute de fapt aduce bucuria, bucuria fiind in cele din urma sustinuta de cele care ii premerg. Orice virtute aduce bucurie.

Al doilea urcus duhovnicesc care il gasim in Sfanta Evanghelie de la Matei este urcusul preamaririi lui Dumnezeu si el este cuprins in rugaciunea "Tatal nostru". Cei care ati ajuns sa cititi Filocalia volumul II ati gasit acolo un comentar la rugaciunea "Tatal nostru", care ne-a ramas de la Sfantul Maxim Marturisitorul. Sfantul Maxim Marturisitorul, vorbind despre rugaciunea "Tatal nostru", ne spune intre altele ca rugaciunea "Tatal nostru" nu este numai rugaciune ci este si indreptar de viata, este o teologie. Si ne da ideea ca rugaciunea "Tatal nostru" este de fapt un urcus spre preamarirea lui Dumnezeu. Daca o privim dinspre sfarsit spre inceput avem in ea un urcus, avem in ea niste trepte, sapte trepte care corespund celor sapte cereri cuprinse in rugaciunea "Tatal nostru".

Ultima cerere din rugaciunea "Tatal nostru" si prima treapta spre preamarirea lui Dumnezeu este "si ne mantuieste de cel rau". Cand cerem de la Dumnezeu sa ne mantuiasca de cel rau de fapt ne obligam noi insine sa ne ferim de cel rau. Prin cel rau intelegem pe cel care ispiteste la rau, pe diavolul, dar nu numai pe diavolul, ci orice infatisare a raului. Stim despre rau ca are trei infatisari: una in gand, alta in cuvant si alta in fapta. Daca realizam inlaturarea gandului celui rau, curatirea de ganduri rele, in cazul acesta nu mai ajungem la celelalte forme ale raului pentru ca celelalte forme ale raului sunt in legatura cu gandul cel rau. Orice om se ocupa de inlaturarea raului de cand surprinde raul in suflet. In cazul in care a ajuns pana la fapta cea rea, trebuie sa se fereasca mai mult decat daca a ramas doar la gandul cel rau, pentru ca fapta cea rea si cuvantul cel rau ii afecteaza si pe altii. Iar gandul cel rau il pagubeste numai pe cel care-l poarta in minte si nu-l scoate si la aratare.

A doua treapta a urcusului spre preamarirea lui Dumnezeu este ferirea de ispita. Cerem de la Dumnezeu sa ne fereasca de ispita. Am spus ca ispita nu e pacat, ci este un gand fara forma care poate fi indemnator la pacat dar poate fi si pricina de virtute. Noi dorim sa fim feriti de ispitele ducatoare la pacat, sa fim in stare sa le biruim si sa ne angajam la virtutile potrivnice ispitei, si lucrul acesta il putem face in masura in care ne ferim de pricinile care inmultesc ispitele. Daca nu ocolim pricinile care inmultesc gandurile rele, atunci nu putem nici sa rezistam ispitelor, si cadem in ispita ajungand sa facem pacatul fie numai cu gandul, fie si cu cuvantul si cu fapta.

A treia treapta a urcusului preamaririi lui Dumnezeu este iertarea. Domnul Hristos ne angajeaza la iertare prin faptul ca in rugaciunea "Tatal nostru" a conditionat iertarea noastra din partea lui Dumnezeu de iertarea pe care o dam noi celor care ne gresesc, si ne-a invatat sa spunem: "Si ne iarta noua gresealele noastre precum iertam si noi gresitilor nostri". Domnul nostru Iisus Hristos nu numai ca ne-a dat aceasta cerere conditionata de iertarea pe care o dam noi, ci El a si reluat aceasta cerere. Si in Sfanta Evanghelie de la Matei, dupa ce se termina rugaciunea "Tatal nostru", avem cuvintele: "Ca de veti ierta voi oamenilor greselile lor, si Tatal vostru Cel din ceruri va va ierta voua greselile voastre. Iar de nu veti ierta oamenilor greselile lor, nici Tatal vostru Cel din ceruri nu va ierta voua greselile voastre". Despre iertare stim ca trebuie sa fie facuta din inima. Concluzia pildei cu cei doi datornici, cuprinsa in Sfanta Evanghelie de la Matei in capitolul al 18-lea, este ca asa vor pati toti care nu iarta pe oameni din toata inima. Iar felul in care cineva trebuie sa ierte din toata inima este prezentat in pilda cu fiul risipitor (Luca 15, 11-32), unde se spune despre tatal primitor ca l-a primit pe fiul sau in starea de mai inainte, a randuit sa nu se simta cu nimic injosit fiul care s-a intors din pribegie dupa ce si-a cheltuit toata averea. Sfantul Ioan Gura de Aur, ocupandu-se de aceasta pilda, se minuneaza si zice: "Cum, aceasta este rasplata pacatului?". Si tot el raspunde: "Nu-i rasplata pacatului, ci e rasplata pocaintei". Deci sa retinem, cand zicem "Si ne iarta noua pacatele noastre precum iertam si noi gresitilor nostri", sa stim ca e vorba de iertare deplina, de iertare din toata inima, asemenea cu iertarea pe care a dat-o tatal primitor fiului care s-a intors din pribegie cu pocainta.

La mijloc intre cele sapte cereri, treapta din mijloc, priveste painea cea de toate zilele, pe care o cerem de la Dumnezeu cand zicem "Painea noastra cea de toate zilele da-ne-o noua astazi". Este vorba de painea in intelesul de hrana trebuitoare pentru viata fizica, de hrana trebuitoare pentru viata sufleteasca inteleasa ca si cuvant al lui Dumnezeu, si despre hrana sufleteasca trebuitoare pentru viata vesnica, adica Sfanta Euharistie, Sfanta Cuminecatura, despre care Domnul Hristos spune ca este "painea vietii" si "De nu veti manca Trupul Fiului omului si nu veti bea Sangele Lui, nu veti avea viata in voi" (Ioan 6, 53).

Urmeaza apoi a cincea treapta, care este: "Faca-se voia Ta, precum in cer asa si pe pamant". Treapta aceasta ii angajeaza pe cei care cer de la Dumnezeu sa se faca voia Lui pe pamant asa cum se face in cer, sa faca ceea ce fac ingerii in cer, sa aduca inchinare lui Dumnezeu.

Vine apoi a sasea cerere, care este "Vie imparatia Ta" si care se implineste de fapt, cum am mai spus, la fiecare Sfanta Liturghie, pentru ca fiecare Sfanta Liturghie este imparatia lui Dumnezeu aici pe pamant, este o desfasurare a imparatiei lui Dumnezeu aici pe pamant, in prezenta celor ce iau parte la Sfanta Liturghie, biserica fiind cerul cel de pe pamant, iar lucrarea ce se face la Sfanta Liturghie fiind o lucrare cereasca, implinita in conditiile noastre pamantesti.

Cand se realizeaza toate acestea ajungem la putinta de a-L preamari pe Dumnezeu si de a se implini cererea "Sfinteasca-se numele Tau" si atunci ajungem de fapt la cea de-a saptea treapta a urcusului duhovnicesc, care este preamarirea lui Dumnezeu. Toate acestea le cerem de la Dumnezeu si le implinim si noi dupa puterea noastra.

Mai sunt si alte texte din Sfanta Scriptura a Noului Testament in care ni se prezinta un urcus duhovnicesc. De pilda, cuvintele Sfantului Apostol Pavel din Epistola catre Galateni, in care se infatiseaza roada Duhului. Si aici avem un text care tot asa, daca e privit de la urma spre inceput - adica nu asa cum il prezinta Sfantul Apostol Pavel, ci in ordine inversa - reprezinta un urcus duhovnicesc. Sfantul Apostol Pavel incepe cu dragostea si sfarseste cu infranarea poftelor. Si zice asa: "Roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, indelunga-rabdarea, bunatatea, facerea de bine, credinta, blandetea, infranarea poftelor" (Galateni 5, 22-23), infranarea poftelor fiind ultima treapta infatisata de Sfantul Apostol Pavel dar prima treapta care duce la dragoste. E urcusul care duce la dragostea ca virtute teologica.

Infranarea poftelor: cel dintai lucru care trebuie sa-l aiba in vedere cineva care vrea sa ajunga la fericirea pe care o da iubirea fata de Dumnezeu si fata de aproapele este infranarea. Un om infranat este un om care face voia lui Dumnezeu dupa puterea lui, un om care stie de infranare, de post, de tot ceea ce inseamna lepadare de sine si luarea crucii.

Dupa infranarea poftelor urmeaza blandetea, prin care se nimiceste mania.

Apoi credinta, care este de doua feluri: credinta din auz si credinta din vedere. Sfantul Petru Damaschin, Sfantul Isaac Sirul vorbesc despre o credinta care o are omul din auzire, adica i se propovaduieste si el crede. Asa ceva s-a intamplat in Sihar, cand femeia samarineanca le-a spus concetatenilor ei: "Veniti de vedeti un om care mi-a spus mie toate ale mele" (Ioan 4, 29) - era vorba despre Domnul Hristos. Si ei auzind despre aceasta, s-au dus sa-L vada pe Domnul Hristos, iar dupa ce L-au cunoscut, dupa ce L-au vazut si facand minuni, dupa ce s-au incredintat de Domnul Hristos, au spus oamenii aceia: "De acum credem nu numai pentru cuvantul tau, ci pentru ca noi insine am vazut si am cunoscut ca Acesta este Fiul lui Dumnezeu, Mantuitorul lumii" (Ioan 4, 42).

Dupa credinta vine facerea de bine. Nu se poate sa aiba cineva credinta in Dumnezeu si sa nu se angajeze ca sa faca binele. Si facerea de bine duce la bunatate si bunatatea este intre cele noua roade ale Duhului, intre cele noua infatisari ale roadei Duhului. Bunatatea este pregatita prin urmare de infranarea poftelor, de blandete, de credinta si de facerea de bine. Si apoi bunatatea cea din mijloc are impreuna cu ea indelunga-rabdarea, pacea, bucuria si iubirea. Acestea vin ca un fel de rasplata a bunatatii, ca un fel de angajare intru bunatate. Cel bun este si rabdator, si chiar indelung-rabdator. Cel indelung-rabdator are pace in suflet. Cel care are pace in suflet, pacea nascuta din nepatimire, are si bucurie, iar cel care are bucurie realizeaza si iubirea, care si ea este un chip al bucuriei. Iubirea este fericire, cine iubeste este fericit. De aceea Domnul Hristos ne indeamna si ne porunceste chiar sa avem iubire fata de toti oamenii, chiar si fata de vrajmasii nostri, pentru ca vrea sa ne faca partasi de fericirea care se realizeaza in iubire.

In Epistola Sfantului Apostol Pavel catre Coloseni, in al 3-lea capitol, deasemenea este prezentat un urcus duhovnicesc, care este tot un urcus al dragostei si un urcus al pacii. Si anume Sfantul Apostol Pavel in Epistola catre Coloseni spune mai intai: "Daca ati inviat impreuna cu Hristos, cautati cele de sus, cugetati cele de sus" (Coloseni 3, 1-2). Cine vrea sa inceapa un urcus duhovnicesc trebuie sa caute cele de sus, sa nu astepte cele de sus ci sa le caute, dupa cuvantul spus si de Domnul Hristos dealtfel: "Cautati mai intai imparatia cerurilor" (Matei 6, 33). In masura in care cautam imparatia cerurilor, trebuie sa o si cugetam. "Cautati cele de sus" zice Sfantul Apostol Pavel mai intai, si dupa aceea, ca si cand si-ar fi adus aminte ca altceva trebuia sa apuna intai, zice "cugetati cele de sus", adica ganditi la cele de sus. Ca sa le cautati trebuie sa le cugetati, trebuie sa le ganditi. Si spune mai departe ca acolo sus, unde vrem noi sa cautam, Il gasim pe Domnul Hristos stand de-a dreapta lui Dumnezeu Tatal - inaltat deci mai presus de lume si in cinstea pe care o are la Dumnezeu-Tatal si firea omeneasca cu care s-a unit firea dumnezeiasca la Intrupare - si spune ca "Voi ati murit si viata voastra este ascunsa cu Hristos in Dumnezeu". Si dupa aceea ii indeamna pe credinciosi sa se fereasca de pacatele care ii fac nevrednici de urcusul duhovnicesc si are in vedere doua feluri de pacate, sunt doua liste de pacate invecinate unele cu altele. Intai spune: "Omorati madularele voastre cele de pe pamant: curvia, necuratia, patima, pofta rea si zgarcenia - sau lacomia - care este o inchinare la idoli".

In acest cuvant Sfantul Apostol Pavel are in vedere cateva chipuri ale pacatului desfranarii care este de mai multe feluri, se realizeaza in mai multe chipuri, si de aceea zice el mai intai desfranarea sau curvia si apoi necuratia - care se poate realiza in felurite chipuri -, patima - care este o obisnuinta cu placerea - si apoi pofta cea rea si zgarcenia sau lacomia - unii au tradus "lacomia" altii au tradus "zgarcenia" - care este o inchinare la idoli. Parintii cei duhovnicesti mai ales au in vedere lacomia, pentru ca lacomia o considera ca usa a patimilor, cum am inteles aceasta seara trecuta.

Spune Sfantul Apostol Pavel mai departe ca "pentru niste fapte ca acestea vine mania lui Dumnezeu asupra fiilor neascultarii" si apoi adauga o alta lista de pacate si zice: "Lepadati si voi toate acestea: mania, rautatea, iutimea, cuvantul de rusine din gura voastra si defaimarea". Si odata cu acestea, numeste mai departe putin si minciuna. Prin urmare, cand e vorba despre urcusul duhovnicesc, orice pacat trebuie sa lipseasca si mai ales trebuie sa lipseasca acestea pe care le pomeneste Sfantul Apostol Pavel, cele cinci de mai inainte si cele sase de dupa aceea: mania, iutimea, rautatea, defaimarea si cuvantul de rusine, impreuna cu minciuna. Si nu se opreste Sfantul Apostol Pavel numai la atat, ci adauga la urcusul duhovnicesc si niste fapte pozitive, niste virtuti care trebuie neaparat realizate, pentru ca a te feri de pacat e numai o parte din urcusul duhovnicesc si virtutile completeaza inlaturarea raului. In Psalmul 33 este un program de viata pe care il da psalmistul cand zice: "Veniti fiilor, ascultati-ma pe mine, frica Domnului va voi invata. De vrea omul sa traiasca si sa vada zile bune, sa-si opreasca limba sa de la rau, sa se fereasca de rau si sa faca binele, sa caute pacea si sa o urmeze pe ea". Nu zice numai sa se fereasca de rau, ci zice si sa faca binele.

Cum anume trebuie sa fie urmarit binele arata Sfantul Apostol Pavel in Epistola catre Coloseni cand zice: "Imbracati-va si voi ca alesi ai lui Dumnezeu, sfinti si preaiubiti, cu milostivirile indurarilor, cu smerenie, cu indelunga-rabdare, cu bunatate, cu ingaduinta, de are cineva ceva impotriva cuiva; precum Hristos v-a iertat voua, asemenea sa iertati si voi". Si apoi adauga: "Peste toate acestea imbracati-va cu iubirea, care este legatura desavarsirii si pacea lui Hristos, care covarseste mintea voastra, sa stapaneasca in inimile voastre; si dovediti-va multumitori" (Coloseni 3, 12-15).

E inca un urcus duhovnicesc aratat de Sfantul Apostol Pavel prin ferirea de rau si implinirea binelui, si implinirea binelui mai ales prin virtutile pe care le-am pomenit, adica bunatatea, indelunga-rabdarea, smerenia, ingaduinta si acestea de fapt le reia si Sfantul Apostol Petru in a doua sa Epistola Soborniceasca, unde spune ca la credinta noastra trebuie sa adaugam fapta buna, la fapta buna cunostinta, la cunostinta infranarea, la infranare rabdarea, la rabdare ingaduiala frateasca si apoi vine dragostea (II Petru 1, 5-7). E tot un urcus pe care-l are in vedere Sfantul Apostol Petru ca un urcus spre dragoste.

Toate cuvintele acestea din dumnezeiasca Scriptura sunt spuse pentru orientarea celor ce doresc sa aiba o viata duhovniceasca asa cum trebuie ea sa fie, si asta inseamna in primul rand curatirea de patimi care intareste mintea noastra. Curatirea de patimi ne face vrednici de a-L cunoaste pe Mantuitorul nostru Iisus Hristos, de a simti prezenta Lui si aceasta este de fapt o inaintare spre fericirea schimbarii la fata, Schimbarea la Fata fiind de fapt o imprejurare in care ucenicii au marturisit bucuria lor din prezenta Domnului nostru Iisus Hristos, din lumina de pe Tabor. Trei din cei patru Sfinti Evanghelisti si impreuna cu ei Sfantul Apostol Petru fac referiri la Schimbarea la Fata, prezinta Schimbarea la Fata a Domnului Hristos in intelesul ca ne spun ca Domnul Hristos a mers cu trei din ucenicii Sai pe un munte inalt si acolo, in fata ucenicilor Petru, Iacov si Ioan si in fata a doi oameni veniti din lumea cealalta, doi oameni care au trecut din viata aceasta, proorocul Moise si proorocul Ilie, Domnul Hristos le-a aratat marirea Sa pe cat puteau ei sa cuprinda, dupa cum spune slujba Schimbarii la Fata: "Schimbatu-Te-ai la fata in munte Hristoase Dumnezeule, aratand ucenicilor Tai marirea Ta pe cat li se putea". Iar marirea Mantuitorului nostru Iisus Hristos s-a aratat intr-o lumina care s-a revarsat din fiinta Lui, in asa fel incat "fata Lui stralucea ca soarele si hainele Lui erau albe ca zapada, cum un inalbitor nu poate inalbi pe lume". Si cu acest prilej Sfantul Apostol Petru, uimit de maretia Mantuitorului nostru Iisus Hristos, a zis: "Bine este noua sa fim aici. Sa facem aici trei colibe, una Tie, una lui Moise si una lui Ilie", el nestiind ce sa spuna din uimirea in care cazuse. Bineinteles lucrul acesta nu s-a putut realiza pentru ca a mers mai departe uimirea ucenicilor prin faptul ca s-a aratat un nor care i-a invaluit, ucenicii au cazut cu fetele la pamant, au auzit din nor un glas care a spus: "Acesta este Fiul Meu Cel iubit intru Care am binevoit, pe Acesta sa-L ascultati" (Matei 17, 4-5). Si in felul acesta S-a aratat si pe Muntele Taborului Sfanta Treime, care S-a aratat la Botezul Domnului Hristos. De data aceasta Duhul Sfant S-a aratat ca un nor, Fiul era de fata, schimbat la fata asa cum Il prezinta Sfintii Evanghelisti, iar glasul Tatalui ceresc s-a auzit asa cum s-a auzit la Botez, cu adaosul "pe Acesta sa-L ascultati", mesajul Schimbarii la Fata fiind acela de a asculta pe Mantuitorul nostru Iisus Hristos. Si de fapt cuvantul acesta indemnator la ascultare fata de Domnul nostru Iisus Hristos este si el inceput de urcus duhovnicesc. Numai ascultand de Domnul Hristos putem ajunge sa fim modelati de El si putem ajunge sa ne inaltam impreuna cu El.

La Inaltarea Domnului nostru Iisus Hristos intelegem ca Domnul Hristos - dupa relatarile Sfintilor Evanghelisti - I-a binecuvantat pe ucenici si pe cand ii binecuvanta S-a inaltat la cer. Si noi stim ca Inaltarea Domnului nostru Iisus Hristos este o inainte-implinire a ceea ce se va intampla si cu cei ce sunt ai lui Hristos, care vor fi impreuna cu El.

Parintii cei duhovnicesti au in vedere urcusul duhovnicesc in diferite feluri. Si anume Sfantul Maxim Marturisitorul, in capetele despre dragoste cuprinse in Filocalie volumul II, vorbeste despre un urcus duhovnicesc care incepe cu credinta si se sfarseste cu iubirea. Cel ce crede se teme de Domnul. Cel ce se teme de Domnul se infraneaza. Cel ce se infraneaza rabda indelung. Cel ce rabda indelung are nadejde. Cel ce nadajduieste ajunge la nepatimire si nepatimirea este urmata de dragoste. Dragostea cea dupa porunca este urmata de dragostea care nu face deosebire intre bun si rau, intre prieten si neprieten, intre apropiati si departati, ci ii cuprinde pe toti, pentru ca se realizeaza prin implinirea poruncii lui Dumnezeu. Si zice Sfantul Maxim Marturisitorul ca de fapt nu iubeste dupa porunca pe aproapele sau acela care pe unul il iubeste si pe altul il uraste, pe unul il iubeste mai mult si pe altul il iubeste mai putin sau pe acelasi uneori il iubeste si alteori il uraste. Dragostea trebuie sa fie ceva statornic pentru ca dragostea este "vinul care veseleste inima omului", dupa cuvantul Sfantului Isaac Sirul, si dragostea este tinta vietii duhovnicesti.

Pe Duhul Sfant Il primesc cei care-L cauta si se roaga ca sa-L primeasca, dar ca sa primim pe Duhul Sfant trebuie sa stim ca nu-L primeste lumea, ci-L primesc doar ucenicii Domnului Hristos, si atunci trebuie sa ne orientam in asa fel lucrurile incat sa fim vrednici de prezenta Duhului Sfant, de a simti prezenta Duhului Sfant, si aceasta se simte mai ales intru preamarirea lui Dumnezeu. Domnul Hristos vorbeste despre Duhul Sfant care se da ucenicilor si care de fapt s-a dat ucenicilor - celor doisprezece - si s-a dat pentru vesnicie si pentru intreaga Biserica si pentru toti credinciosii cei buni. Ca sa primim pe Duhul Sfant trebuie sa fim ca ucenicii Domnului Hristos si fiind - dupa puterea noastra - ca ucenicii Domnului Hristos, vom simti prezenta Duhului Sfant, cand se va implini in noi ceea ce se spune in Sfanta Evanghelie de la Ioan, ca "Duhul sufla unde vrea si tu auzi vuietul Lui si nu stii de unde vine si incotro se duce" (Ioan 3, 8). Iar vuietul Duhului este preamarirea lui Dumnezeu din suflet sau preamarirea lui Dumnezeu din slujbele sfintei noastre Biserici. Sfanta Biserica are slujbe preamaritoare de Dumnezeu, iar slujbele acestea sunt din puterea Duhului Sfant si sunt un fel de vuiet al Duhului Sfant.

Domnul Hristos a mai spus despre Duhul Sfant ca va izvori, va curge din fiinta celor credinciosi ca un izvor de apa izvoratoare spre viata vesnica. Si gandindu-ne la faptul ca Domnul Hristos a spus despre Duhul Sfant "El pe Mine Ma va preamari" (Ioan 16, 14), sigur ca si raurile acestea tot rauri de preamarire trebuie sa fie, dat fiind faptul ca in Faptele Sfintilor Apostoli se spune ca cei care vorbeau in limbi necunoscute de ei dar intelese de cei care au auzit cuvintele lor, au auzit limbile respective, fiecare intelegeau ceea ce li se spunea (Fapte 2, 11). Si asta uitam noi de obicei, ca se spune in Faptele Sfintilor Apostoli in legatura cu efectele prezentei Duhului Sfant, ca ei spuneau maririle lui Dumnezeu. Sfintele slujbe spun maririle lui Dumnezeu, aduc marire lui Dumnezeu si ele sunt vuietul Duhului si sunt apa cea vie care curge din fiinta celor ce participa la slujbele dumnezeiesti si se incadreaza in rugaciunile care fac sa vuiasca Duhul Sfant in existenta umana.

Stimati ascultatori, mai este si un urcus al fericirii. De altfel tot ce se face spre bine ne pregateste spre fericire. Orice lucru pe care-l facem noi in viata noastra pentru preamarirea lui Dumnezeu aduce in sufletul nostru multumire si ne pregateste pentru tot mai mult si mai mult, pana cand suntem intre cei fericiti. Urcusul acesta se poate exprima in niste nume pe care le poarta oamenii si care nu totdeauna corespund cu viata lor. Cand vine la mine la spovedit cineva care are un nume frumos, de exemplu cum ar fi Floare, zic: sa-ti fie viata cum ti-i numele. Numele in limba greaca are intotdeauna o insemnatate, spun ceva despre cel care poarta numele. De exemplu numele Hristos - care de fapt nu este un nume ci este o calitate, dar se pomeneste mereu impreuna cu numele Domnului nostru Iisus, care este si Hristos - inseamna Unsul, Alesul, unsul in inteles de ales, este Mesia, este cel trimis, este cel randuit de Dumnezeu pentru mantuirea noastra. Si de fapt cuvantul acesta a fost pronuntat de ingerul binevestitor cand a zis catre pastorii din Betleem: "Iata va binevestesc voua bucurie mare care va fi pentru tot poporul, ca vi S-a nascut voua un mantuitor care este Hristos Domnul" (Luca 2, 10-11). Sau numele de Iisus care inseamna Mantuitor a fost pronuntat tot de ingerul binevestitor in vis si a fost adresat sfantului si dreptului Iosif cand i s-a spus ca "vei chema numele Lui Iisus pentru ca El va mantui pe poporul Sau de pacat" (Matei 1, 21). Prin urmare sunt nume de oameni care pot exprima trepte ale vietii duhovnicesti, trepte ducatoare la fericire. Si numele acestea nu trebuie neaparat sa le purtam, ci trebuie sa le intrupam.

Cel dintai nume care duce spre numele de fericit - care inseamna "macarie", in limba greaca inseamna "fericit" - este Teopist, adica credincios lui Dumnezeu. Pornim de la credinta in Dumnezeu. Cine crede in Dumnezeu este slujitor al lui Dumnezeu, rob al lui Dumnezeu si devine Teodul, adica rob al lui Dumnezeu. Cel ce este Teodul, desigur ajunge sa-L cunoasca pe Dumnezeu, pentru ca cel ce implineste poruncile lui Dumnezeu ajunge sa-L cunoasca pe Dumnezeu, caci Dumnezeu Insusi i se descopera, dupa cuvantul Sfantului Marcu Ascetul care zice ca "Hristos este ascuns in poruncile Sale si se arata - se descopera - celui care implineste poruncile Lui". Si in felul acesta, cine cunoaste pe Domnul Hristos din implinirea poruncilor Lui, cel caruia Domnul Hristos i se arata, se numeste Teognost, cunoscator de Dumnezeu. Si in masura in care cineva cunoaste pe Dumnezeu devine iubitor de Dumnezeu, adica Teofil, si cel care Il iubeste pe Dumnezeu e fericit din insasi iubirea aceasta si devine Macarie.

Stimati ascultatori, sunt si acestea niste trepte: credinta in Dumnezeu, slujirea lui Dumnezeu, cunoasterea lui Dumnezeu, iubirea fata de Dumnezeu si fericirea care vine din iubirea fata de Dumnezeu. Aceasta este calea fericirii. Cand toate acestea se implinesc in viata omului, sufletul lui devine locas al lui Dumnezeu dupa cuvantul spus de Domnul Hristos care zice: "Cel ce Ma iubeste pazeste poruncile Mele si il voi iubi si Eu si Ma voi arata lui" (Ioan 14, 21). Si cand Sfantul Apostol Iuda - nu Iscarioteanul ci celalalt Apostol Iuda - a zis catre Domnul Hristos "Doamne, cum de noua vrei sa Te arati si lumii nu?", a zis Domnul Hristos: "Cel ce Ma iubeste pazeste cuvintele Mele si Tatal Meu il va iubi si vom veni la el si la el ne vom face locas" (Ioan 14, 22-23). Ca sa devenim locasuri ale Preasfintei Treimi trebuie sa fim vrednici de Preasfanta Treime, desi intr-un fel fiecare dintre cei botezati este un locas al Preasfintei Treimi in intelesul ca la Botez se salasluieste in fiecare dintre cei botezati Preasfanta Treime si se intampla la fiecare Botez ceea ce s-a intamplat la Botezul Domnului nostru Iisus Hristos: se deschid cerurile pentru cel botezat, este si el numit "fiu iubit" al Tatalui, si despre el se spune: acesta este fiul Meu cel iubit intru care am binevoit, si glasul Tatalui se aude si fiul este botezat si Duhul Sfant este de fata, pentru ca fara prezenta Duhului Sfant nu se poate realiza nici o Sfanta Taina.

Urcus duhovnicesc avem noi si din dumnezeiestile slujbe. Fiecare sfanta slujba, fiecare participare la sfanta slujba, adica fiecare slujire - pentru ca noi de fapt in Biserica noastra drept-maritoare Ii slujim lui Dumnezeu luand parte la sfintele slujbe - este un urcus duhovnicesc, este inca o treapta in inaintarea noastra spre bucurie, spre primirea Duhului Sfant, spre iubire, spre liniste sufleteasca, spre nepatimire.

Nu putem sa vorbim despre urcusul duhovnicesc fara sa avem in vedere si smerenia ca ascensor al vietii duhovnicesti. Gandul acesta ca smerenia este un fel de ascensor al vietii duhovnicesti - in intelesul ca prin ea ajungem fara sa mai mergem din treapta in treapta, suntem rapiti cumva la cer prin smerenie - il gasim in cuvantul Domnului nostru Iisus Hristos care zice: "Cel ce se smereste pe sine se va inalta si cel ce se inalta pe sine va fi smerit" (Luca 18, 14). Pentru ca Dumnezeu celor mandri le sta impotriva iar celor smeriti le da har si pedeapsa celui mandru este caderea, caderea in pacate si pacatele trebuie platite si atunci ajungem si in nefericire si in nenorocire si in multe necazuri care vin de pe urma pacatelor care isi au inceputul in mandrie, mai ales in mandrie. Pentru ca noi avem - cum zicea Parintele Arsenie, Dumnezeu sa-l odihneasca - "mintea care discuta cu Dumnezeu in loc sa se supuna fara discutie". Smerenia deci este ca un ascensor al vietii duhovnicesti, de aceea in masura in care ne adancim in smerenie, in acea masura ne si inalta Domnul Hristos.

Domnul Hristos in gradina Ghetsimani S-a smerit pana la ultima posibilitate de smerire, ca sa ne dea noua pilda si ca sa ne ajute sa ne inaltam. Si de pe acelasi munte, la poalele caruia S-a smerit pana la ultima posibilitate, S-a inaltat la cer si in felul acesta se face o legatura cu smerenia care inalta. Daca stim sa ne smerim, daca putem sa ne smerim, primim puterea de a ne inalta. Adica nu ne inaltam noi, ci suntem luati la cer. Mai intai numele noastre sunt scrise in ceruri, dupa cuvantul scris in Sfanta Evanghelie de la Luca unde se spune ca ucenicii au venit cu bucurie mare si au spus Domnului Hristos ca si duhurile se pleaca lor intru numele Mantuitorului, si Mantuitorul a spus: "Nu va bucurati ca duhurile se pleaca voua ci bucurati-va ca numele voastre sunt scrise in ceruri" (Luca 10, 20). Iar Sfantul Ioan cel ce a scris "Scara" spune ca numele noastre sunt scrise in cerul smereniei si in cerul nepatimirii, pentru ca smerenia duce la nepatimire, dat fiind faptul ca ea este dezradacinatoare a pacatelor, bineinteles cand este o realitate.

Smerenia trebuie inteleasa in doua feluri, si anume smerenia femeii pacatoase, de pilda, si smerenia Maicii Domnului. Nu sunt la fel. Femeia pacatoasa avea mai mult constiinta pacatului, constiinta ca este pacatoasa si avea o smerenie din constiinta ca a facut pacate si cerea de la Dumnezeu iertare. E un tip al smereniei, si aceasta smerenie o avea si vamesul din pilda cu vamesul si fariseul, care-si batea pieptul si zicea: "Doamne, milostiv fi mie pacatosului", isi recunostea pacatele, iar smerenia lui era aceea de a-si recunoaste pacatele, izvora din recunoasterea pacatelor. E un chip al smereniei. Maica Domnului insa avea o smerenie care nu era intemeiata pe constiinta pacatelor, ci Maica Domnului avea o smerenie ca rezultat al virtutilor. Sfantul Isaac Sirul vorbeste despre smerenia ca rezultat al virtutilor. Zice ca smerenia este aceea pe care o avem cand sufletul a trecut prin toate locasurile virtutilor si a ajuns la smerenie. O astfel de smerenie a avut Maica Domnului si o astfel de smerenie o are in vedere cand zice "Ca a cautat - Dumnezeu - spre smerenia roabei Sale, ca iata de acum ma vor ferici toate neamurile" (Luca 1, 48). Smerenia Maicii Domnului este prin urmare o smerenie ca rezultat al virtutilor si noi trebuie sa avem smerenia cea corespunzatoare cu viata noastra: daca stim ca avem pacate trebuie sa avem smerenia cea din pacate, daca ne-am mutat de la pacate la virtuti sa avem smerenia cea din virtuti. O astfel de smerenie din virtuti nu a avut numai Maica Domnului, ci si Sfantul Ioan Botezatorul cand zicea despre Domnul Hristos si despre el insusi: "Acela trebuie sa creasca iar eu sa ma micsorez" (Ioan 3, 30).

Stimati ascultatori, in orice caz smerenia ne ajuta foarte mult si de aceea progresul duhovnicesc aratat ca o casa duhovniceasca are in cuprinsul lui, ca un fel de legatura a tuturor faptelor bune, smerenia pe care trebuie sa o aiba toti aceia care fac anumite fapte bune. Caci noi nu putem ajunge nici macar la masura aceea pe care a avut-o in vedere Domnul Hristos cand a spus - in Sfanta Evanghelie de la Luca -: "Si voi cand toate acestea le faceti spuneti: slugi netrebnice suntem, ceea ce eram datori sa facem am facut" (Luca 17, 10). Sa nu uitam insa ca smerenia este un har fara de nume, dupa cuvantul Sfantul Ioan Scararul ca nimeni nu poate spune, nu poate defini smerenia, ci ea este ca un fel de miere. Si zice Sfantul Ioan Scararul ca "asa cum nu poti descrie dulceata mierii cuiva care nu a gustat mierea, tot asa nu poti spune despre smerenie cuiva care nu are smerenia". Fiind un har fara de nume, smerenia trebuie ceruta de la Dumnezeu. Si atunci daca o avem, indiferent de chipul smereniei - smerenia care ne duce la pocainta sau smerenia care ne incredinteaza despre virtuti dar stim ca ceea ce avem pozitiv in noi este un dar de la Dumnezeu - smerenia isi are rostul ei si trebuie cautata si trebuie traita. Smerenia, in inteles de rezultat al virtutilor - spune Sfantul Petru Damaschin - este ceva care ne indatoreaza si mai mult. Adica omul care implineste voia lui Dumnezeu, face binele, trebuie sa stie ca e dator cu si mai mult bine, pentru ca el trebuie sa se considere ca unul care a fost ales de Dumnezeu ca Dumnezeu sa fie impreuna-lucrator cu omul. Si daca Dumnezeu ne alege ca sa fie impreuna-lucrator cu noi, ne da de fapt o cinste mai presus de noi si aceasta ne obliga si mai mult sa fim disponibili pentru a face si mai mult bine, pentru a primi si alta cinstire de la Dumnezeu in implinirea binelui.

Stimati ascultatori, cand ajungem la trepte de acestea care aduc bucuria, care aduc iubirea, care aduc nepatimirea, care aduc preamarirea lui Dumnezeu, care aduc roada Duhului, care-L aduc pe Duhul Sfant in constiinta noastra, in simtirea noastra, care ne ridica mai presus de noi, care ne duc pe Muntele Taborului, pe muntele cel duhovnicesc al Taborului - pentru ca in ultima analiza raiul este un fel de generalizare a Taborului -, cand avem astfel de stari sufletesti, atunci Il avem pe Domnul Hristos ca oaspete in sufletul nostru. Dar toate acestea se realizeaza prin darul lui Dumnezeu si in masura in care suntem pregatiti ca sa urcam urcusul duhovnicesc. Cand se ajunge la aceasta, se ajunge mai ales prin darul lui Dumnezeu, prin puterea lui Dumnezeu, pentru sinceritatea noastra de a-I sluji. Acest lucru se exprima intr-o poezie de Zorica Latcu intitulata Focul:

Casuta mea de scanduri s-a aprins.

Ardea in noapte. Focul a cuprins

Si tinda, si odai, si coperis.

Voiam sa ies in noapte pe furis,

Cu-o legatura-n mana. N-am putut.

In val de flacari albe m-am zbatut;

Vecinii toti dormeau; si de-n zadar

Plangeam, inchisa-n grinzile de jar.

Si, ca sa pot scapa din casa mea,

Am lepadat si haina, caci ardea

Si-am aruncat si legatura-n foc.

Ma-nabuseam si nu vedeam deloc;

Cuprinsa de uimirea mortii, stam

In oarba nemiscare. Asteptam

Sa arda-n mine tot, sa fiu un scrum

Si vantul sa ma vanture pe drum.

Am auzit un zvon de prabusiri,

Si casa mea pieri; subtiri, subtiri,

Se ridicara palele de fum...

Si-n goliciunea mea pornii la drum.

Cerseam lumini si-n pragul noptii reci

S-au fost deschis zari albe de poteci.

Curata, ca o candela-n altar,

Cu trupul plin de rani si greu de har,

M-am pomenit urcand pe scari ceresti,

Spre miezul dragostei dumnezeiesti.

Stiam acum ca focul fost-a pus

In casa mea, de mana lui Iisus.

Va multumesc.

• « Inapoi
• Inainte »