Medalion Zorica Latcu

• « Inapoi
• Inainte »

Medalion Zorica Latcu

Hristos a inviat! Stimati ascultatori, pentru intalnirea din aceasta seara a fost anuntata o seara de poezie: medalion Zorica Latcu - maica Teodosia. Nu stiu ce veti fi gandind cand ati auzit acest subiect pentru seara aceasta. Cred ca sunt putini aceia care stiu ceva despre maica Teodosia, despre Zorica Latcu, cred ca putini sunt aceia care cunosc vreunele din poeziile scrise de Zorica Latcu. Vom putea acum sa cunoastem unele din aceste poezii care sunt podoabe de gand, sunt creatii care desfata sufletul, si vom putea sa cunoastem acum impreuna, si cei care n-au cunoscut pana acum, cate ceva despre ceea ce a fost poeta Zorica Latcu, in calugarie maica Teodosia.

Zorica Latcu a fost o poeta din Brasov, putin cunoscuta chiar si in Brasov, desi a publicat trei carti de poezie si anume, in 1944, o carte de poezii laice, poezii cu subiect antic si in forma antica. Cartea se numeste Insula Alba si a fost publicata la Editura Dacia Traiana din Sibiu. In anul 1948 Zorica Latcu a publicat o a doua carte de poezii la Editura Episcopiei Ortodoxe din Cluj, o carte de poezii religioase, intitulata Osana Luminii, iar in 1949 i-a aparut o a treia carte de poezii la Editura Ramuri din Craiova, carte cu titlul Poemele Luminii.

Au trecut de atunci aproape cincizeci de ani, o jumatate de veac, si pentru ca poeziile nu au avut circulatie dupa 1948-49 din pricina ca erau poezii religioase sau poezii scrise de o poeta care a ajuns calugarita, din aceasta pricina nu au putut fi cunoscute, cartile au fost interzise, poeziile au fost asezate la fondul de documentare si au putut fi citite numai cu aprobare speciala pentru lucrari pe care le-au facut profesorii de teologie sau studentii. Asa incat nu-i de mirare ca poezia aceasta minunata scrisa de Zorica Latcu n-a fost de circulatie, n-a fost cunoscuta, si deocamdata nu este cunoscuta pentru ca nu s-a ajuns inca sa fie republicata.

Zorica Latcu s-a nascut in anul 1917, si-a trait tineretea pana la terminarea liceului in Brasov, apoi a facut facultatea la Cluj studiind filologie clasica, limba greaca si limba latina si, pe langa aceasta, a studiat tot la Cluj si tot in acelasi timp, limba si literatura franceza. A lucrat apoi in cadrul Universitatii. Universitatea de la Cluj in anul 1940 s-a refugiat la Sibiu, asa incat Zorica Latcu a lucrat in Sibiu si apoi s-a intors din nou la Cluj. A lucrat in chestiuni de cercetare filologica, a contribuit la dictionarul limbii romane scos de Sextil Puscariu si in 1948 s-a retras din viata civila in Manastirea Maicii Domnului din localitatea Tudor Vladimirescu din partile Tecucilor, la Manastirea Vladimiresti, unde si-a petrecut cativa ani din viata pana la desfiintarea manastirii in anul 1956. A facut si cativa ani de inchisoare, vreo trei ani, apoi a locuit prin partile Brailei cu o maica din manastirea in care a fost incadrata si care a ajutat-o si in timpul cat a fost in manastire, pentru ca Zorica Latcu a avut o infirmitate congenitala, avea o continua miscare, nu putea sa-si coordoneze miscarile, si in acelasi timp vorbea si foarte greu, era greu de inteles felul cum se exprima ea. Cand am intalnit-o eu pentru prima data in anul 1954 la manastirea Vladimiresti, parca imi era frica sa o intreb ceva pentru ca aveam impresia ca face niste eforturi peste fire ca sa raspunda. Din anul 1970-71 a locuit in Brasov pana in 1990. In 1990, in februarie, a fost una dintre primele vietuitoare din manastirea Vladimiresti, care s-a intors la manastirea care se reinfiinta, care-si relua rostul de manastire, si in acelasi an, in 8 august, a trecut la cele vesnice.

A avut legatura cu manastirea de la Sambata in intelesul ca l-a cunoscut pe parintele Arsenie Boca cu care s-a inteles foarte bine, l-a avut indrumator pe parintele Arsenie, l-a apreciat mult, si dupa aceea a tinut legatura cu manastirea noastra, mai ales dupa intoarcerea la Brasov. Venea in fiecare an, mai ales toamna, si statea catava vreme la noi. Maica Teodosia, pentru ca numele de Teodosia l-a primit in calugarie, cu cunostintele pe care le-a avut, a tradus din limba greaca scrieri dintre scrierile Sfantului Grigorie de Nyssa si dintre scrierile lui Origen din limba latina, si de aceea este cuprinsa in colectia de carti "Parinti si scriitori bisericesti" care a fost initiata de Patriarhia Romana si care publica si acum dintre scrierile Sfintilor Parinti, dintre scrierile scriitorilor bisericesti. Maica Teodosia a avut legatura cu manastirea noastra, o legatura deosebit de intarita, l-a apreciat foarte mult pe parintele Serafim Popescu din manastirea noastra, ne-am inteles tare bine. Era bucuroasa de faptul ca ii apreciem poeziile care o sa va dati seama ca sunt deosebit de frumoase, mai ales poezia religioasa.

Putem constata din creatia literara a Maicii Teodosia ca ea a fost intr-adevar un poet adevarat. Are foarte frumoase figuri de stil, poezia este odihnitoare. Poeziile maicii Teodosia si cele publicate sub numele ei civil de Zorica Latcu - pentru ca toate cele trei carti de poezii au fost publicate sub numele civil al maicii Teodosia adica sub numele de Zorica Latcu - toate sunt podoabe de gand. A mai scris poezie si dupa ce s-a retras in manastire, a tradus si mai ales a versificat Imnele Sfantului Simeon Noul Teolog, a mai scris si alte poezii care n-au mai ajuns sa fie publicate sau au fost publicate mai tarziu doar in publicatii bisericesti, in "Telegraful Roman" de la Sibiu, in indrumatoare bisericesti, in calendare bisericesti de la Sibiu si chiar de aici de la Timisoara. Ar fi bine daca s-ar gasi cineva sa urmareasca republicarea celor trei carti care au fost publicate cu mai mult de patruzeci de ani inainte si la fel si alte poezii care au ramas nepublicate pana acum.

E greu sa alegi o poezie anume din cele scrise de maica Teodosia. Eu cred ca totusi cele mai bune sunt cele care au fost cuprinse in volumul Osana Luminii, dar sunt si altele foarte bune si foarte odihnitoare. Eu am ales unele din aceste poezii, cele pe care le-am socotit mai reprezentative si, dintre acestea, cea dintai este una intitulata Fila din acatist. Ca s-o putem intelege cat mai bine voi spune intai ce inseamna un Acatist.

Cuvantul "acatist" este de origine greceasca si inseamna "nesedere". Prin Acatist noi intelegem insa o randuiala de slujba a Bisericii noastre care se face nesezand, adica nu se poate citi un Acatist sezand, nu se sede la un Acatist. Un Acatist se citeste in picioare sau in genunchi si de aceea are titlul acesta de "acatist" adica "nesedere". De fapt, un Acatist care se rosteste, se citeste, in picioare sau in genunchi este o alcatuire de slujba care cuprinde douazeci si cinci de bucati, douazeci si cinci de piese si anume treisprezece Condace, care de obicei se termina cu "Aliluia" si douasprezece Icoase care, dupa caz, se termina cu un cuvant care e un fel de zicere de bucurie. Si ca sa intelegem cat mai bine Fila din acatist voi spune mai intai o parte dintr-un Acatist, din Acatistul Bunei Vestiri. Sa nu uit insa sa va spun ca cele douazeci si cinci de bucati din care se alcatuieste un Acatist sunt dupa numarul celor douazeci si cinci de litere ale alfabetului grecesc si, in limba greaca, fiecare din cele douazeci si cinci de bucati din care e alcatuit acatistul incepe cu litera urmatoare din alfabet. Deci, primul cu litera "A", al doilea cu litera "B", al treilea cu litera "G" si asa mai departe. Voi spune acum din Acatistul Bunei Vestiri primul Icos care are urmatorul cuprins:

"Ingerul cel mai intai statator din cer a fost trimis sa-i zica Nascatoarei de Dumnezeu: Bucura-te! si impreuna cu glasul cel netrupesc vazandu-Te Doamne, intrupat, s-a spaimantat si i-a stat inainte graindu-i unele ca acestea:

Bucura-te, prin care rasare bucuria;

Bucura-te, prin care piere blestemul;

Bucura-te, chemarea lui Adam celui cazut;

Bucura-te, izbavirea lacrimilor Evei;

Bucura-te, inaltime, intru care cu anevoie se suie gandurile omenesti;

Bucura-te, adancime, care nu te poti lesne vedea nici cu ochii ingeresti;

Bucura-te, ca esti scaun Imparatului;

Bucura-te, ca porti pe Cela ce poarta toate.

Bucura-te, steaua care arati Soarele;

Bucura-te, pantecele dumnezeiestii intrupari;

Bucura-te, prin care se innoieste faptura;

Bucura-te, prin care prunc Se face Facatorul;

Bucura-te, Mireasa, pururea Fecioara!"

si asa sunt si celelalte.

Fila din acatist scrisa de maica Teodosia are urmatorul cuprins:

Bucura-te, leagan alb de iasomie,

Catre care-n roiuri fluturii coboara,

Bucura-te, raza stelei din vecie,

Sipot care curge lin cu apa vie,

Bucura-te, Maica pururea Fecioara,

Dulcea mea Marie.

Bucura-te, floare fara de prihana,

Alba ca argintul noptilor de vara,

Spicul cel de aur vesnic plin cu hrana,

Mirul care vindeci orice fel de rana,

Bucura-te, Maica pururea Fecioara,

Ploaia cea de mana.

Bucura-te, brazda plina de rodire,

Munte sfant, in care s-a ?ngropat comoara,

Bucura-te, cantec tainic de iubire,

Clopot de chemare, cantec de marire,

Bucura-te, Maica pururea Fecioara,

Blanda fericire.

Bucura-te, marul vietii care-nvie,

Pomul greu de roada-n plina primavara

Bucura-te iarasi, tarm de bucurie

Dintru care curge miere aurie,

Bucura-te, Maica pururea Fecioara,

Sfanta mea Marie.

In cuprinsul acestei poezii se intrebuinteaza niste metafore cu totul deosebite: "leagan alb de iasomie", "sipot care curge lin cu apa vie", "ploaia cea de mana", "tarm de bucurie / dintru care curge miere aurie". Poezia acesta a fost o poezie inspirata. Imi spunea maica Teodosia ca atunci cand a scris poezia aceasta a venit de la biserica intr-o vineri seara acasa si s-a asezat sa scrie, i-a venit asa sa scrie si a scris patrusprezece poezii, patrusprezece variante de poezie care ar fi putut fiecare avea titlul Fila din acatist. Si asa, a trecut vremea, a uitat sa se culce, a trecut o zi dupa vineri, iar duminica dimineata, fara sa stie ca-i duminica, s-a dus la serviciu. Si cand a vrut sa intre portarul a intrebat-o: "Domnisoara, ce vreti sa faceti?" si ea a raspuns "Am venit la serviciu" si portarul i-a spus: "Dar, astazi e duminica". Si atunci si-a dat seama cum a trecut vremea, pe nestiute, de vineri seara pana duminica dimineata. Asa a aparut poezia aceasta din care, dintre cele patrusprezece variante, Zorica Latcu a ales pe cea pe care a publicat-o. M-ar fi interesat si celelalte treisprezece forme dar nu le mai avea, nu se mai stia de ele.

Ceva asemanator, sau ceva care, desigur, iarasi este de inspiratie sau cel putin da impresia unei inspiratii din felul cum este alcatuita, este poezia Crucile:

Inspre taramul celalalt,

E locu-nchis cu gard inalt;

Dar am vazut, printre uluci,

Atatea cruci, atatea cruci...

Parea tot locul tintirim

Pazit cu zbor de Heruvim,

Cu cruci de piatra, albe, mari,

Cu cruci de brad si de stejar.

Si cruci de-argint si de otel

Cerneau lumina peste el,

Iar cruci de aur si de fier

Sclipeau ca semnele pe cer.

Atatea cruci mi s-au parut

Ca toate una s-au facut.

O Cruce mare stralucea,

Sub greul ei un Om zacea.

- Tu cum de poti sa le mai duci,

Atatea cruci, atatea cruci?...

De observat expresia "am vazut printre uluci". Cele din lumea cealalta nu ni se arata cu belsug ci ni se arata intr-un fel cu retinere, le putem cunoaste cu greu. Cunoastem o doar parte din maretia lor.

O alta poezie publicata tot in Osana Luminii este intitulata Ectenie. Ce este o ectenie? O ectenie este o alcatuire de la sfintele slujbe prin care suntem indemnati la rugaciune. De exemplu: "Cu pace Domnului sa ne rugam", "Pentru pacea de sus si pentru mantuirea sufletelor noastre Domnului sa ne rugam", "Pentru pacea a toata lumea si pentru bunastarea Sfintelor lui Dumnezeu biserici Domnului sa ne rugam". Asa ceva este o ectenie. Ectenia pe care a scris-o Zorica Latcu si pe care a publicat-o mai intai in revista "Gandirea" a lui Nichifor Crainic, Ectenia aceasta cuprinsa in volumul Osana Luminii, este indemnatoare la rugaciune pentru viata de familie. Fiecare strofa se termina cu "Domnului sa ne rugam". E una dintre poeziile cele mai apreciate, dintre poeziile cele mai dorite de catre cei care o cunosc. Ea are urmatorul cuprins:

Pentru ca iubirea noastra sa-nfloreasca,

Alba, cum e crinul Bunelor Vestiri,

Pentru ca mladita dragostei sa creasca,

Plina de miresme, dulce de rodiri;

Pentru ca din neaua grea de peste iarna

Rod de viata calda iarasi sa legam,

Pentru ca lumina peste noi sa cearna,

Domnului sa ne rugam.

Pentru ca sa-si verse binecuvantarea,

Ca un zvon de vanturi line, peste noi,

Pentru ca in suflet sa-i simtim chemarea,

Cand plecam genunchii, seara, amandoi;

Pentru ca-n iubirea Lui sa ne-mpreune,

Cand cuprinsi de patimi, Numele-i strigam,

Pentru ca-n vecia Lui sa ne cunune,

Domnului sa ne rugam.

Pentru ca belsugul tarinilor grele

Sa ne faca traiul rodnic si umil,

Pentru ca, rasfrangeri din suras de stele,

Sa sclipeasca-n lacrimi ochii de copil;

Pentru ca sudoarea sa ne miruiasca

Si-n lumina mortii viata s-o cercam,

Pentru ca din munca pacea sa rodeasca,

Domnului sa ne rugam.

Pentru ca-n multimea indurarii Sale,

Insusi sa-si pogoare pasul catre noi,

Pentru ca sa-i ducem sufletul in cale,

Cu miros de smirna si cu ramuri moi;

Pentru ca-n lumina alb-a diminetii,

Din stransoarea carnii sa ne dezlegam

Si-ntr-un pas sa trecem pragul larg al vietii,

Domnului sa ne rugam.

O alta poezie care la fel ne impresioneaza este poezia Spovedanie. Ce este spovedania? Spovedania este o Sfanta Taina a Bisericii noastre in care cei care se spovedesc, adica cei care-si marturisesc pacatele, cei care-si recunosc pacatele, cei care-si marturisesc pacatele ca pacate, primesc iertarea pacatelor pentru dorinta lor de a fi iertati si de a avea o viata mai buna, pentru silinta lor de a parasi pacatul, pentru ca Sfanta Taina a spovedaniei sau a marturisirii se mai numeste si Sfanta Taina a pocaintei, pocainta fiind parasirea pacatelor. Va rog sa retineti. De cate ori auziti de pocainta sa va ganditi ca pocainta este parasirea pacatelor. Cine nu paraseste pacatele, cine vrea sa pacatuiasca si pe mai departe, acela nu se pocaieste, si cine nu se pocaieste nu poate primi iertarea pacatelor. Pocainta se face cu fata spre viitor nu cu fata spre trecut. Noi nu ne-ntoarcem fata spre trecut cand ne pocaim. Daca pocainta ar fi o intoarcere cu fata spre trecut - si trecutul este irecuperabil, adica noi nu putem schimba trecutul nici in afara de noi nici in noi, numai Dumnezeu mai poate schimba din cele ce le-am facut noi -, in cazul acesta, daca pocainta ar fi cu fata spre trecut, ar fi o incremenire cu fata spre trecut si n-ar avea nici un rost. Sunt putini aceia care se gandesc ca pocainta este de fapt o lucrare cu fata spre viitor in intelesul de a inlatura pacatul din clipa de fata inainte, din clipa spovedaniei pe mai departe. Pocainta presupune intotdeauna si hotararea de a nu mai face pacatele iar poezia aceasta infatiseaza iertarea pacatelor, infatiseaza psihologia omului care se spovedeste caci zice asa:

Doamne, dintr-a inimii prisaca

Dorurile-n roi spre Tine pleaca.

Lunga-i calea foarte, pan? la Tine..

Cum s-o afle bietele-mi albine?

Fac popas in ierburi inflorite,

Spornic sug dulceata din ispite

Si sa bea din floare daca-ncearca,

Aripa de pulbere si-o-ncarca.

Din macesi, din crini, din matraguna,

Mirul florilor in stupi l-aduna.

Mustul dulce-luminos le-mbata.

Au uitat spre Tine drumul, Tata.

Ca margaritarele-n siraguri,

Lin s-aseaza faguri langa faguri.

Doamne, intr-a inimii prisaca,

Dorurile ceara or sa-ti faca

Si din ceara Ti-oi aprinde Tie

Mane, la vecernie, faclie.

Cred ca ati observat figura de stil "dorurile-n roiuri spre Tine pleaca", "dintr-a inimii prisaca". Adica inima este ca un fel de prisaca unde sunt albinele si albinele in roiuri pleaca catre Dumnezeu. E indemnul la spovedanie. "Lunga-i calea foarte, pan? la Tine.../Cum s-o afle bietele-mi albine?". Incep gandurile sa se rataceasca, aduna din flori si din buruieni, vor sa adune gandurile ceea ce le ofera si florile si buruienile, si binele si raul si-si dau seama pana in cele din urma ca n-au adunat mierea ci le-a ramas doar sa mai adune ceara din care sa aduca "faclie" lui Dumnezeu. Cu puterile cate ne mai raman dupa ce pacatuim incercam sa-i slujim lui Dumnezeu si de fapt asta-i ceea ce mai putem sa facem.

Ceva ce se potriveste cu poezia pe care am recitat-o acum, adica poezia Spovedanie, este o poezie pe care a scris-o maica Teodosia la noi la manastire in 17 octombrie 1977. A venit la noi la manastire si am lucrat impreuna, bateam la masina dupa dictatul ei - cam defectuos dar totusi s-a putut lucra - niste predici scrise de un grec pe nume Serafim Papacosta. Erau niste predici despre pildele Mantuitorului si erau niste predici si despre minunile Mantuitorului pe care le-a tradus maica Teodosia impreuna cu parintele Serafim si pe care le bateam impreuna la masina si mi s-a defectat masina si a trebuit sa merg la Sibiu s-o repar ca sa putem lucra mai departe. Si am zis: Maica, pana vin sa faci o poezie, pentru ca - zic - asa-i la manastire, trebuie sa facem ceva. Cand vin acasa sa gasesc o poezie. Si am gasit o poezie, zic eu, extraordinara, extraordinar de frumoasa. Am intitulat-o Rugaciune si sa vedeti numai cat e de frumoasa:

Doamne, inca sa nu-mi dai,

Frumusetile din rai,

Si inca nu imi darui,

Ale slavei bucurii.

Nu ma-ndemn inca sa-ti cer,

Fericirile din cer,

Pana cand prin lume-ti duci

Tu, povara Sfintei Cruci,

Pana cand insangerat

Si lovit si inspinat,

Treci pe calea cu dureri,

Fericire cum sa-Ti cer?

Da-mi Stapane Crucea Ta

Si ma-nvata-a o purta,

Si in inima cu jale,

Da-mi durerea Maicii Tale,

Si in piept cu frangere,

Da-mi a Maicii plangere.

Da-mi Stapane sa-Ti sarut,

Urma pasilor in lut,

Si mai da-mi cu sarg s-alerg,

Talpile sa Ti le sterg,

Cu iubirea mea duioasa,

Ca femeia pacatoasa.

Tare mult m-am bucurat eu de poezia acesta. Si intr-adevar este ceva cu totul deosebit. Pornirea noastra spre mai bine este de la a ne recunoaste pacatele. Cand ne recunoastem pacatele e nadejde sa inaintam spre nepacatuire, iar ca exemplu despre aceasta este femeia pacatoasa: "Da-mi Stapane sa-ti sarut, / Urma pasilor in lut / Si mai da-mi cu sarg s-alerg, / Talpile sa Ti le sterg, / Cu iubirea mea duioasa, / Ca femeia pacatoasa."

Ce-i cu femeia pacatoasa? In Sfanta Evanghelie de la Luca, in capitolul al 7-lea, de la versetul 36 pana la versetul 50 putem citi despre o femeie pacatoasa care s-a prezentat in casa unui fariseu pe nume Simon, a cazut la picioarele Mantuitorului, a plans, I-a udat cu lacrimi picioarele Mantuitorului, le-a uns cu mir, le-a sters cu parul capului ei si le-a sarutat. Vazand aceasta, ne spune Sfantul Evanghelist Luca, fariseul care L-a chemat pe Domnul Hristos ca sa ospateze in casa lui a zis in gandul sau: "Daca Acesta ar fi prooroc, ar sti ce femeie este aceasta care se atinge de El si n-ar lasa-o sa se atinga caci este o pacatoasa". Si atunci, Domnul Hristos, luand aminte la gandurile neexprimate ale fariseului Simon a zis catre el asa: "Simone, am sa-ti spun ceva". Fariseul a zis: "Invatatorule, spune-mi" si Domnul Hristos a zis: "Intr-o cetate era un camatar care avea doi datornici. Unul era dator cu cinci sute de dinari si altul cu cincizeci si camatarul i-a iertat pe amandoi. Care dintre acestia il va iubi mai mult?" si Simon a raspuns: "Socotesc ca cel la care i-a iertat mai mult". Si atunci Domnul Hristos a zis: "Bine ai socotit. Am intrat in casa ta, apa sa Ma spal pe picioare nu Mi-ai dat. Vezi pe aceasta femeie? Ea de cand a intrat n-a contenit sa-Mi ude picioarele cu lacrimi. Sarutare nu Mi-ai dat, ea Mi-a sarutat picioarele. Cu untdelemn capul Meu nu l-ai uns, ea cu mir Mi-a uns picioarele. Pentru aceasta spun: Iarta-se pacatele ei cele multe pentru ca mult M-a iubit. Iar cui se iarta mai putin iubeste mai putin. Si apoi a zis catre femeie: Credinta ta te-a mantuit, mergi in pace!". Asa ceva citim in Sfanta Evanghelie de la Luca, la aceasta se refera maica Teodosia cand zice: "Si mai da-mi cu sarg s-alerg, / Talpile sa Ti le sterg, / Cu iubirea mea duioasa, / Ca femeia pacatoasa."

Sa stiti stimati ascultatori ca sfanta noastra Biserica are si ea alcatuiri care au in vedere aceasta intamplare din casa lui Simon fariseul, au in vedere pe aceasta femeie pacatoasa la masurile careia noi inca n-am ajuns. Si, intr-o alcatuire care se cuprinde la slujbele din Postul Pastilor, se spune asa: "Lacrimi da-mi mie Dumnezeule, ca oarecand femeii celei pacatoase, si ma invredniceste sa ud preacuratele Tale picioare care din calea ratacirii pe mine m-au izbavit; si mir de buna mireasma sa aduc Tie, viata curata prin pocainta mie agonisita, ca sa aud si eu glasul Tau cel dorit: Credinta ta te-a mantuit, mergi in pace". E o legatura intre aceste doua alcatuiri, una in poezie si una in proza, care intr-adevar sunt podoabe de gand.

O alta poezie, pentru ca a fost vorba de ospetie in casa lui Simon fariseul, am pus-o in legatura cu aceasta de mai inainte, o poezie numita Un oaspe si care de fapt a fost publicata in 1944 in Insula Alba ca poezie religioasa, desi majoritatea covarsitoare a poeziilor din Insula Alba sunt poezii laice. Deci poezia Un oaspe:

Strainul, care-aseara a poposit la noi,

L-am ospatat cu paine, cu vin si cu masline.

I-am asternut in graba un pat de frunze moi,

N-am intrebat nici cine-i si nici de unde vine.

Facuse cale lunga, strainul, pana-n sat.

Cu poala hainei mele i-am sters de praf piciorul.

Ulei de levantica pe plete i-am turnat,

Cu vin batran si dulce umplutu-i-am ulciorul.

Era frumos, cu barba ca floarea de alun,

Cu ochii plini de vraja tariilor albastre.

Eu mi-am adus aminte de veacul cel strabun;

Oare vre-un zeu sa sada pe prispa casei noastre?

El mi-a vorbit, dar nu stiu, surioara, ce mi-a spus.

Ca rodia de dulce-i pe buza lui cuvantul,

Ca murmurul de ape, ca freamatul de sus

Din pomi cu floarea alba, cand ii adie vantul.

Spunea despre iubirea cea fara de pacat,

De-o patima, curata ca flacara de soare,

Despre o jertfa sfanta pe-altarul nepatat,

Spunea despre durerea de-a pururi roditoare.

Si mi-a patruns in suflet si chipul lui cel drag,

Si vraja nesfarsita din vorba lui domoala;

In linistea de seara torceam fuioru-n prag.

Si lacrimi mari cazura din ochii mei in poala.

Strainul, care-aseara a poposit la noi,

Mi-a tulburat odihna cu sete negraita.

Am stat o noapte-ntreaga alaturi amandoi.

Dar el nu-ntinse mana spre floarea daruita.

Cu dragoste de frate mi-a multumit, in zori,

Cand a plecat - strainul - pe drumul ud de roua.

Si mi-au ramas in urma, ca mirul curs din flori,

Cuvintele lui stranii si blande: "Pace voua".

L-am urmarit in zare, cu gene arse-n plans,

Privind lumina alba cum ii juca in plete

Si asternutu-i moale cu dor in pumni l-am strans,

Lasand mireasma calda de frunze sa ma-mbete.

Am facut o legatura intre poezia aceasta si poezia urmatoare care se numeste Cer nou. E o poezie scrisa mai tarziu de maica Teodosia si care Il arata pe Domnul Hristos ca oaspe in sufletul credinciosilor, sufletul credinciosilor putand sa devina cer nou. Exista un cer, mai presus de lumea aceasta, care e cerul cel de demult, dar exista si un cer nou, cerul din sufletul nostru, in masura in care noi putem sa devenim locasuri ale lui Dumnezeu. Cred ca si aici este cazul sa spun ceva despre cer. Ce este cerul? Pentru ca sunt multi dintre oameni zic ca cerul e bolta care se vede in zilele senine, este ceea ce vedem noi albastru deasupra noastra. Sigur ca oamenii au trecut de multe ori de albastrul acela care se vede si au spus ca, de fapt, nu este o granita intre pamant si cealalta parte a lumii acesteia, nu exista o bolta cereasca decat in intelesul ca aceasta se vede asa. Cerul este locasul lui Dumnezeu, dar noi stim ca Dumnezeu este pretutindeni, asa incat, intr-un alt inteles, cerul este pretutindeni, unde e Dumnezeu acolo e cerul. Noi spunem despre biserica de pilda, despre biserica inteleasa ca locas de inchinare, ca biserica este "cerul cel de pe pamant", pentru ca in biserica se fac lucruri ceresti, in biserica se infatiseaza imparatia lui Dumnezeu, in biserica noi ii inchipuim la Sfanta Liturghie pe Heruvimi, in biserica spunem cuvinte pe care le rostesc ingerii in cer, in biserica primim binecuvantarile lui Dumnezeu, in biserica auzim Evanghelia Mantuitorului, cuvantul cel vesnic al lui Dumnezeu. Asa incat este un cer mai presus de lume dar nu stim ce este - Sfantul Ioan Gura de Aur chiar scrie: "Noi stim ca este cer dar nu stim ce este" -, este un cer pe pamant, sfanta biserica, si mai este un cer, in fiinta omeneasca, sufletul omenesc, in care locuieste Dumnezeu. In acest inteles a scris maica Teodosia poezia Cer nou.

Si sa mai spunem ceva. Cerul este inaccesibil, adica nu putem noi, prin puterile noastre, nici sa stim ce-i cerul, nici sa ajungem in cer. Putem sa ajungem in cer prin puterea lui Dumnezeu, si ajungem daca ne facem datoria de a merge si in "cerul cel de pe pamant", in sfanta biserica. Apoi, este inaccesibil cumva si ca fenomen sa zicem asa, adica orizontul il vedem ca o bolta care se uneste cu pamantul. Fiecare dintre cei care vad, uitandu-se in zare parca ar vedea ca undeva se uneste cerul cu pamantul. Si daca te duci acolo unde vezi ca se uneste cerul cu pamantul, ca sa vezi cum e cerul, vezi mai departe ca se uneste cerul cu pamantul in alta parte. Acesta este un fel de exemplu despre faptul ca cineva care vrea sa ajunga in cer nu poate ajunge dupa puterile lui. Am citit candva o carte scrisa de Lucian Blaga si am retinut din ea un lucru foarte graitor. E vorba de cartea Hronicul varstelor. Acolo spune el ceva din copilaria lui si anume ca mergand odata si uitandu-se in sus i se parea ca cerul merge impreuna cu el. E o idee foarte frumoasa. Pentru ca, de fapt, sa stiti ca partea noastra de cer merge impreuna cu noi, niciodata nu ne despartim de cer daca credem ca este cer. Si atunci i-a propus el unui prieten al sau, unui copil, sa mearga in directia opusa, adica Lucian Blaga sa mearga intr-o directie si copilul celalalt sa mearga in directia opusa - spunandu-i ca "uite cum merge cerul cu noi" - si se gandeau ei ca daca merg asa o sa rupa cerul si o sa vada ce-i in cer. Bineinteles ca experienta n-a reusit pentru ca nu putea sa reuseasca, nu era pusa pe temeiuri de reusita, dar ideea ca atare e extraordinar de frumoasa, adica sa ai constiinta ca cerul merge impreuna cu tine, unde esti tu este si cerul, cerul tau, si ca tu insuti poti sa fii cer. Si acum sa vedem ce scrie maica Teodosia despre cerul cel nou:

Grait-am ieri cu Domnul prin lacrimi si i-am spus:

De noi, cum nu Ti-e sila, preascumpul meu Iisus?

Cum nu-ti intorci Tu fata cu sila de la noi,

Si cum mai vrei sa suferi, faptura de noroi?

Cum vrei sa calce-n lume piciorul Tau curat,

Cel care peste aripi de inger a calcat?

Cum poala preacurata, Stapane, n-o feresti,

In tina omeneasca sa nu ti-o murdaresti?

Cum poti sa suferi Doamne miros de putregai,

Cand ai tamaia dulce a crinilor din Rai?

Cum suferi bezna noastra Tu, Soare stralucit,

Cum poti sa rabzi ocara, Tu, Doamne preaslavit?

Si cum fiind caldura iubirilor ceresti,

In inima mea rece Tu vrei sa locuiesti?

Tu, cel ce stai in cerul cu mari luminatori,

In iadul meu, Stapane, cum vrei sa te cobori?

Ca Petru, ani de-a randul Te-am izgonit mereu

Iesi de la mine Doamne ca pacatos sunt eu.

Dar n-ai plecat, ba inca cu pasul Tau curat

Ai coborat tot cerul in iadul meu spurcat.

Cu pasul Tau pe mine de tot m-ai curatit,

Cu raza Ta tot chipul Tu mi l-ai stralucit,

Cu focul Tau pe mine cel rece m-ai aprins,

Si peste saracia mea goala ai intins,

Un colt al hainei Tale, si m-ai facut bogat,

Mi-ai dat inel, coroana, porfira de-mparat,

Mi-ai incaput in suflet, Tu, Cel neincaput,

Si sufletul meu, iata, Tu cer nou l-ai facut,

In sufletul meu astazi, Tu insuti locuiesti,

Cu Maica Preacurata, cu cetele ceresti.

Si pentru toate-acestea Iisuse prea iubit

In cerul nou din suflet, sa fii in veci slavit.

Sora buna cu poezia aceasta o socotesc poezia Pasare de nea:

Colo spre amurg,

Ploi de aur curg,

Ceru-i o lalea.

- Tu de unde-mi vii in zbor

Razletita ca un dor,

Pasare de nea?

- Colo-n departari

Dincolo de zari

Este-un loc curat

Larg si desfatat

Unde ochi nu plange

Unde n-a curs sange

Unde glont n-ajunge

Unde nu strabate

Geamatul de frate

Plansul de vadana

Of-ul de orfana

Unde prin fanaturi

Nu-s curse si laturi

Unde-i numai floare

Umbra si racoare

Ca e loc curat,

Binecuvantat,

Plin de bucurie,

Si de veselie,

Loc de bucurie

Care nu se trece

Ci in veci petrece,

Unde nici o raza

Nu mai insereaza.

- Pasare de nea

Fa pe voia mea

Dorurile mele

Zboara tu cu ele

Dincolo de stele

In tarile-acele.

- Ba, ca dorul tau

Mare e si greu

Aripile mele

Mari sunt mititele

Calea-i lunga foarte

Si nu pot sa poarte

Aripi mititele

Doruri mari si grele.

Eu de unde vin

E numai senin

Si acolo nu-i

Dorul nimanui.

Am zis ca exista si un cer pe pamant: biserica si sufletul credinciosului. Este si o poezie scrisa de maica Teodosia numita Focul in care se arata transformarea care se face prin puterea lui Dumnezeu in sufletul pe care vrea Dumnezeu sa si-L faca locas. Poezia se numeste Focul:

Casuta mea de scanduri s-a aprins.

Ardea in noapte. Focul a cuprins

Si tinda, si odai, si coperis.

Voiam sa plec din casa pe furis,

C-o legatura-n mana. N-am putut.

In val de flacari albe m-am zbatut;

Vecinii toti dormeau; si de-n zadar

Plangeam, inchisa-n grinzile de jar.

Si, ca sa pot scapa din casa mea,

Am lepadat si haina, caci ardea

Si-am aruncat si legatura-n foc.

Ma-nabuseam si nu vedeam deloc;

Cuprinsa de uimirea mortii, stam

In oarba nemiscare. Asteptam

Sa arda-n mine tot, sa fiu un scrum

Si vantul sa ma vanture pe drum.

Am auzit un zvon de prabusiri,

Si casa mea pieri; subtiri, subtiri,

Se ridicara palele de fum...

In goliciunea mea pornii la drum.

Cerseam lumini si-n pragul noptii reci

S-au fost deschis zari albe de poteci.

Curata ca o candela-n altar,

Cu trupul plin de rani si greu de har,

M-am pomenit urcand pe scari ceresti,

Spre miezul dragostei dumnezeiesti.

Stiam acum ca focul fost-a pus

In casa mea, de mana lui Iisus.

O alta poezie este intitulata Apocalipsa:

Acolo, sus, in munti pustii de iasca,

Prapastie de flacara se casca

Si focul linge-ntinderea cereasca.

Un semn s-a aratat in cer, departe.

Citeam din flacari vii, ca dintr-o carte,

Cuvantul sfant al intreitei Arte.

Scria pe cer de noapte jeragaiul.

Ce limpede-mi suna-n ureche graiul,

Ducand pe val de cantece tot Raiul.

Ca limbile de flacara mi-arata,

Pe nori de armonie necreata,

Dumnezeirea, inca ne-ntrupata.

In piatra care n-a fost lustruita

Si-n Poezia inca negandita,

Treimea sta si azi inlantuita.

Am talcuit, din flacari, Intruparea;

Crescuta-n Duh, din har ceresc, Cantarea,

Cum creste-n zari, netarmurita, marea.

Curgea, curgea, din vesnice izvoare,

Sa lege rod in mintile fecioare,

Cum pica roua-ntr-un potir de floare.

Acolo-n adancimi de taine sfinte,

Se intrupeaza cantecu-n cuvinte,

Cum Tatal hotarat-a mai ?nainte.

S-a aratat in cer un semn mai mare:

Un cantec intrupat suia spre Soare,

Suia spre Slavi, cu Crucea in spinare.

M-a surprins de la prima lectura poezia Iad care infatiseaza iadul intr-un fel in care nu suntem obisnuiti cu el:

Trecand prin sapte nopti fara de vad,

Cu Ingerul m-am pogorat la Iad;

Nici foc, nici fum, nici clocote de smoala -

O vesnicie neteda si goala...

Stau trupuri langa trupuri, prinse-n chin

Ca boabele de struguri in ciorchin.

Nici ploi de plumb, nici aspra biciuiala -

O muceda, cumplita lancezeala,

Ca nu se misca-n veci nimic din loc,

Nici flacara de dor, nici gand de foc.

Ca-n aerul patruns de far? de lege

Nu poate val de cantec sa se-nchege

Si-n cuget pangarit si necurat

Cuvantul sfant nicicand nu s-a-ntrupat.

O piatra-ncremenita-n nemiscare

Puteri sa dea viata noua n-are.

In noaptea fara margini totu-i sters,

Coloare, forma, armonie, vers.

Din goluri, care fara fund se casca,

Nu poate frumusetea sa se nasca;

In duhurile oarbe de pacat

Nu straluceste chipu-i luminat.

Cu Ingerul treceam prin Iad in pripa,

Vedeam durerea care nu mai tipa.

Pe-ntinsul infiorator de mut

Se tes zabranice de chin tacut.

Stau osanditii-n crunta neclintire,

Cu trupu-nvesnicit in zvarcolire,

Cu ranjetu-mpietrit pe fata lor,

Cu rani, ce-i ard adanc, dar nu-i mai dor.

Se-nchiaga-n jar, ca gheturile-n rauri,

Serpi otraviti de pofte si desfrauri.

Petrec in sanul Marei Uraciuni

Multime nemiscata de nebuni.

Pe toti i-a sters din Cartile Vietii.

Pacatul impotriva Frumusetii.

Si acum cateva poezii in legatura cu cateva evenimente pe care le sarbatorim. De pilda, in legatura cu Craciunul, poezia Asteptare:

Mai vii si astazi? Mila iar te poarta

De sus, spre staulul din Vifleem?

Din lume n-ai cules destul blestem?

Iubirea Ta nici astazi nu e moarta?

Spre duhuri vii, cu ingeri de lumina,

Spre inimi vii, cu stralucit alai,

Ci-n iesle nu e nici un fir de pai,

E numai piatra goala, numai tina.

In tainite de inimi nu e pace,

Si frig ca-n duhuri nici in pesteri nu-i.

Noi n-avem, Doamne, piei de oaie-n cui

Si scutece noi n-avem din ce-Ti face.

Tu vii... Pogori in noi ca-ntr-o pustie.

Te-mpiedici in nisip din loc in loc,

Dar nu gasesti nici apa-n noi, nici foc,

Nici albe dobitoace, ca sa-ti fie

Tovarasi buni in drumuri tainuite

Si nici cioban cu gluga de blandeti.

In noaptea noastra fara dimineti

Nu sunt carari de raze prafuite.

Nu si-ar gasi in noi ca sa-i indrepte,

Nici magii steaua lor cu lung fuior.

Arhanghelii venind din cerul lor,

Ar ingheta pe nevazute trepte.

Ci, Doamne-al meu, au dragostea putea-va

Sa dea viata golului din noi?

Astept... In duh sunt ganduri cu noroi

Si moartea-si vantura in inimi pleava.

O alta poezie tot de Craciun este Colind:

Lerui, Doamne, Ler,

Din inaltul Cer,

Cerne Maica, cerne,

Fulgii moi i-asterne,

Nimeni sa nu-i vada

Urma prin zapada,

Sa nu se cunoasca

Ce fiu va sa nasca.

Lerui, Doamne, Ler,

Din inaltul Cer,

Coboara, coboara

Preasfanta Fecioara;

Dar pe unde merge

Urma I se sterge,

Taina din vecie

Nimeni sa n-o stie.

Lerui, Doamne, Ler,

Din inaltul Cer,

Intra-n staul, iata

Maica Preacurata

In staul de vite,

Pe paie strujite,

Sa nu se cunoasca

Ce fiu va sa nasca.

Lerui, Doamne, Ler,

Din inaltul Cer,

Cerne luna, cerne,

Raze albe-asterne,

Lumina cereasca

Din iesle sa creasca,

Razele-n zapada

Ingeri sa le vada,

Din inaltul Cer.

Lerui, Doamne, Ler!...

O poezie in legatura cu jertfa Mantuitorului nostru Iisus Hristos intitulata Ghetsimani:

Picioarele spalate de plansul Magdalenii

Se fransera. Sub raza divinei milostenii

Iisus cazu in ruga cu fata-nsangerata

Si greu, in pacea noptii, rosti cuvantul: "Tata,

Iti simt durerea sfanta si grija parinteasca,

Ma doare mila calda ce vrea sa ma-nveleasca,

Ma tulbura iubirea si jalea de Parinte.

Cand sangele va curge prinos al jertfei sfinte,

Cand urletul multimii va cere de la Tine

Sa osandesti pe Domnul luminilor depline,

Cand voi sorbi pe Cruce buretele cu fiere,

Cand fiul Tau cadea-va sub bici fara putere,

Cand sfartecandu-mi trupul in drumul alb de tara

Voi duce spre Golgota cereasca mea povara,

Parinte-al meu, in mila sa nu-ti uiti legamantul,

Ma lasa cu durerea sa mantuiesc pamantul.

Sa nu-ti aduni blestemul si fulgerele toate,

Ca sa opresti mania neputincioasei gloate;

Nu-i pedepsi pre dansii cu ploaie de pucioasa,

In marea Ta iubire ma uita si ma lasa,

Ma lasa, Doamne-al milei, sa nu-ti mai simt iubirea,

Sa stiu ca nu-mi ajunge la Tine tanguirea.

Te-mbraca azi in haina lucirilor de stele

Cu bucuria sfanta a invierii mele.

Ca sa nu stiu cat suferi in lumile-ti senine,

Parinte, fa sa treaca paharul de la mine".

Iisus ridica fruntea si-ncepe sa coboare.

O aripa de inger l-atinse cu racoare.

Si ceva tot in legatura cu jertfa, Golgota:

Te vindem iar cu sarutari viclene,

Prin nepasare oarba si prin lene.

Te biciuim cu vorbe de ocara,

Te palmuim cu ura ca de fiara.

Te adapam cu suc de-amaraciune,

Din pofte rele si din stricaciune.

Te tintuim pe cruci de nedreptate

Prin cuiele uciderii de frate,

Iar impletim blestemele de tata,

Sa-ncingem, Doamne, fruntea-nsangerata,

Tu iarasi zici, in blanda rugaminte:

"Nu stiu ce fac. Ingaduie-i, Parinte".

In poeziile publicate in cartea Poemele Luminii este si una intitulata Diata, adica Testament pe care eu as putea-o numi foarte bine si O manastire intr-un suflet. Sa vedeti numai ce frumoasa este:

Smerenia mea as vrea sa fac o danie,

Sa dau intreaga mea agonisire,

Sa se zideasca noua manastire,

In sufletul umbrit de pocanie.

Ducand in maini prinosul de iubire,

Sa bata gandurile-n ea metanie,

Si-nlacramata ca o spovedanie,

Sa cante-n strana blanda stihuire.

Invaluite-n rase de tacere,

Simtirile monahi cuminti sa fie,

Nevoitori cu post si cu veghere,

Si nestiuti de nimeni in chilie.

Din flori de bucurie si durere

Sa lege Domnului cununa vie.

Am prezentat o poezie din cuprinsul cartii Insula Alba. Mai prezint una, deosebit de frumoasa si care este cu continut laic pe care sa stiti ca n-am ales-o eu, a ales-o altcineva si eu am luat aminte la alegerea pe care a facut-o acela si am ales-o si eu. Poezia se numeste Epitalam si "epitalam" inseamna Cantec de nunta:

Iata, fecioare din Chios, rasare Luceafarul serii.

Marea e lina, vazduhul e greu de miresmele verii.

Tortele ard luminos si rasuna de cantece casa;

Doris, frumosul pescar, in iatac isi asteapta mireasa.

Vantul suspina prin ierburi, si murmura marea carunta,

Mandre fecioare din Chios, sa ziceti cantarea de nunta.

Tu erai cea mai frumoasa din hora fecioarelor noastre.

Multi cunoscut-au puterea privirilor tale albastre,

Multi au dorit trupul alb si buzele dulci ca o floare,

O, Kalliroe; tu stii ca pe multi azi in suflet ii doare.

Vantul suspina prin ierburi, si murmura marea carunta,

Mandre fecioare din Chios, sa ziceti cantarea de nunta.

Doris, frumosul pescar, are-o luntre cu zece vintrele

Albe - si mrejele lui totdeauna de peste sunt grele.

Glasul lui dulce in noapte departe pe apa rasuna,

Parul lui moale luceste, cand trece sub raza de luna.

Vantul suspina prin ierburi, si murmura marea carunta,

Mandre fecioare din Chios, sa ziceti cantarea de nunta.

Doris, deschide, deschide, sa intre mireasa in casa.

Tu ai sa-i smulgi de pe fata frumosul ei val de matasa.

Noi o sa ducem la temple miresme curate si miere,

Pentru Hymen Hymenaios, Athene si vajnica Here.

Vantul suspina prin ierburi, si murmura marea carunta,

Mandre fecioare din Chios, sa ziceti cantarea de nunta.

Zeus, stapanul cel drept, sa va dea din belsug fericire.

Zile senine de munca sa cereti, si nopti de iubire.

Bratele albe sa fie un leagan de dulce-alintare,

Pentru micutul ce vine ca pret al durerii amare.

Vantul suspina prin ierburi, si murmura marea carunta,

Mandre fecioare din Chios, sa ziceti cantarea de nunta.

Nu vei mai merge cu noi in campiile ude de roua,

O, Kalliroe, de-acum vei intra in viata cea noua.

Buzele noastre surad, dar de lacrimi ni-s genele pline,

Cand va uram cu iubire un ultim: ramaneti cu bine.

Tace si vantul in ierburi si tace si marea carunta.

Haideti, fecioare din Chios, sfarsit-am cantarea de nunta.

Stimati ascultatori, maica Teodosia, Dumnezeu s-o odihneasca, a retinut in memorie o scrisoare, niste randuri scrise pe o carte postala cu niste aprecieri pe care le-a facut cineva de pe front in timpul razboiului citind poezia aceasta Epitalam care a fost publicata mai intai intr-o revista. Revista a ajuns la cei de pe front si unul dintre cei care a citit poezia aceasta i-a scris autoarei, poetei Zorica Latcu, urmatoarele randuri: "Intr-un fund de Rusie, intr-o zi cu viscol si furtuna, amestec de iarna si inceput de primavara, mi s-a luminat gandul in coltul de insula greaca evocat de caldele, limpezile si desavarsitele versuri inchinate nuntii lui Kalliroe. Va multumesc pentru clipa senina si pura pe care mi-ati daruit-o intr-o vreme si intr-un cadru de trista si murdara animalitate". Stimati ascultatori, v-am spus ca nu eu am ales poezia aceasta, a ales-o acela care a scris randurile acestea pe care vi le-am citit si pe care le-a scris un necunoscut. Noi nu stim, nici maica Teodosia n-a stiut, nici eu nu stiu cine le-a scris dar in orice caz sunt aprecieri care merita sa fie luate in seama.

Sfarsesc aceste aprecieri si sfarsesc aceste poezii cu un imn al Sfantului Simeon Noul Teolog versificat de maica Teodosia, versificat pe romaneste pentru ca imnul respectiv este versificat si in greceste, in limba in care a scris Sfantul Simeon Noul Teolog. De fapt vi l-am spus eu ieri cand am vorbit despre "Unele aspecte ale raportului dintre Dumnezeu si om", cand am spus despre faptul ca noi suntem fii ai lui Dumnezeu, primiti de Dumnezeu ca fii, nu adoptati, ci ca niste fii care se unesc cu Dumnezeu. Dumnezeu Se uneste cu fiii Sai. Iata imnul al V-lea din imnele scrise de Sfantul Simeon Noul Teolog. Sfantul Simeon Noul Teolog vorbeste cu Dumnezeu si zice asa:

Cum de foc esti ce tasneste si esti val racoritor?

Cum de arzi si-alini indata, cum ma faci nemuritor?

Cum de faci din vamesi ingeri si-ntunericul lumina?

Cum de scoti din iad si cum de curatesti pe cei din tina?

Cum tragi bezna in lumina, cum de noaptea o cuprinzi?

Cum de ma prefaci cu totul, inima cum o aprinzi?

Cum Te impreuni cu robii, fii ai Tatalui de-i faci?

Cum de-i arzi de dor ranindu-i, cum de iarasi ii impaci?

Cum de rabzi si suferi Doamne, cum nu rasplatesti indata?

Cum de vezi cele ce-n taina, numai Tie Ti se-arata?

Cum fiind asa departe, vezi ce facem fiecare?

Doamne robilor Tai da-le, indelunga Ta rabdare.

Stimati ascultatori, in felul acesta gandesc eu ca v-am pus in atentie podoabe de gand scrise de maica Teodosia Latcu, de Zorica Latcu, podoabe de gand care e bine sa ne-mpodobeasca si gandurile noastre. Si acum ca sfarsit al acestor ganduri frumoase cred ca ar fi bine sa ne ridicam cu totii in picioare si sa spunem poezia Fila din acatist ca pe o rugaciune pentru ca de fapt rugaciune si este:

In numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Amin.

Bucura-te, leagan alb de iasomie,

Catre care-n roiuri fluturii coboara,

Bucura-te, raza stelei din vecie,

Sipot care curge lin cu apa vie,

Bucura-te, Maica pururea Fecioara,

Dulcea mea Marie.

Bucura-te, floare fara de prihana,

Alba ca argintul noptilor de vara,

Spicul cel de aur vesnic plin cu hrana,

Mirul care vindeci orice fel de rana,

Bucura-te, Maica pururea Fecioara,

Ploaia cea de mana.

Bucura-te, brazda plina de rodire,

Munte sfant, in care s-a ?ngropat comoara,

Bucura-te, cantec tainic de iubire,

Clopot de chemare, cantec de marire,

Bucura-te, Maica pururea Fecioara,

Blanda fericire.

Bucura-te, marul vietii care-nvie,

Pomul greu de roada-n plina primavara

Bucura-te iarasi, tarm de bucurie

Dintru care curge miere aurie,

Bucura-te, Maica pururea Fecioara,

Sfanta mea Marie.

Marire Tatalui si Fiului si Sfantului Duh. Amin.

• « Inapoi
• Inainte »