Despre patimi si nepatimire

• « Inapoi
• Inainte »

Despre patimi si nepatimire

In seara aceasta voi vorbi intai despre ispite, pacat si patimi, apoi ce sunt patimile si care sunt ele, dupa aceea despre pricinile patimilor, despre nepatimire si apoi despre calea despatimirii, cum putem ajunge din oameni asupriti de patimi la nepatimire, care sunt semnele nepatimirii si cum se ajunge la nepatimire.

Mai intai o motivare a subiectului. In Pateric citim asa: "S-a dus un frate oarecare din partile lui Avva Pimen, in strainatate. Si a ajuns la un pustnic acolo, ca era milostiv si multi veneau la dansul. Si a vestit lui fratele cele despre Avva Pimen. Si auzind fapta lui cea buna, a dorit sa-l vada. Deci, intorcandu-se fratele in Egipt, dupa catava vreme a venit pustnicul din strainatate in Egipt, la fratele cel ce venise la el, ca ii spusese lui unde petrece. Si vazandu-l acela s-a mirat si s-a bucurat foarte. Si a zis pustnicul: "Fii bun si du-ma la Avva Pimen". Si luandu-l, a venit la Avva Pimen, si a vestit cele despre dansul, zicand ca mare om este si multa dragoste si cinste are la locul lui, si i-am vestit lui despre tine si, dorind sa te vada, cu bucurie a venit la tine. Si cu bucurie si sarutandu-se unul cu altul, au sezut. Si a inceput cel strain a vorbi din Scriptura lucruri duhovnicesti si ceresti. Si si-a intors Avva Pimen fata lui si nu i-a dat raspuns. Si vazand ca nu vorbeste cu dansul, mahnindu-se, a iesit. Si a zis fratelui celui ce l-a adus pe el: "In zadar am facut toata calatoria aceasta, ca am venit la batranul si iata, nici a vorbi cu mine nu voieste". Si a intrat fratele la Avva Pimen si i-a zis: "Avvo, pentru tine a venit acest om mare, avand atata slava la locul lui. Pentru ce n-ai vorbit cu dansul?" I-a zis lui batranul: "Acesta dintre cei de sus este si cele ceresti graieste, iar eu din cei de jos sunt si cele pamantesti vorbesc. De mi-ar fi vorbit de patimi ale sufletului, i-as fi raspuns. Dar daca pentru lucruri ceresti, eu acestea nu stiu". Deci iesind fratele i-a zis: "Batranul nu degraba vorbeste din Scripturi, si cand cineva ii va grai lui despre patimile sufletului, ii raspunde". Iar el, umilindu-se, a intrat la batranul si a zis catre dansul: "Ce voi face, Avvo, ca mult ma stapanesc patimile sufletului?" Si a luat aminte la dansul batranul, bucurandu-se. Si a zis: "Acum bine ai venit. Deschide-ti gura ta pentru aceasta si o voi umplea de bunatati". Iar el mult folosindu-se zicea: "Cu adevarat, aceasta este calea cea adevarata". Si multumind lui Dumnezeu, s-a intors la locul sau bucuros caci cu astfel de sfant s-a invrednicit a se intalni".

Intelegeti din aceasta istorisire din Pateric ca adevarata cale pe care trebuie sa mergem este aceea de a ne preocupa de curatirea noastra sufleteasca, de a desfiinta in noi patimile. Ieri seara am vorbit despre curatirea sufletului in general, despre lupta de gand, despre inlaturarea gandurilor rele cu ganduri bune, despre statornicirea in minte a unui gand principal, a unei rugaciuni scurte, "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul", prin care se inlatura gandurile cele rele. Am spus ca trebuie sa ne inmultim gandurile cele bune si sa nimicim gandurile rele de la prima lor rasarire. Aceasta este lucrarea cea dintai pe care trebuie sa o facem si sa o avem in vedere. Insa de multe ori cercetandu-ne pe noi insine, vedem ca nu numai cu ganduri avem a ne lupta, ci si cu simtiri straine de rosturile vietii noastre, si cu fapte rele si cu deprinderi, cu structuri care le avem in existenta noastra si care se impotrivesc binelui nostru.

In dumnezeiasca Scriptura se spune ca Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este Mantuitorul nostru si ca ne mantuieste de pacate. Pacatul este o incalcare a legii lui Dumnezeu cu deplina vointa si stiinta si are doua aspecte: unul juridic - de vinovatie - si un aspect ontologic, un aspect existential, adica se statorniceste in existenta noastra ca o realitate. Prin urmare, cand ne gandim la pacat, ne gandim la o notiune a religiei. Despre pacat vorbim gandindu-ne in acelasi timp la Dumnezeu - pentru ca pacatul aduce o vinovatie a noastra in fata lui Dumnezeu -, dar nu numai atat, ci si statorniceste in suflet o slabire si de multe ori chiar o deprindere in rau, si aceasta este patima.

La pacat se ajunge de obicei dintr-o ispita, adica dintr-un gand fara forma care ni se prezinta mintii noastre si este indemnator spre pacat. Noi cerem de la Dumnezeu sa nu ajungem in ispita: "si nu ne duce pe noi in ispita", intelegand prin aceasta ispitele cele care ar fi indemnatoare spre pacat si care pot duce la pacat. Dar ispita nu totdeauna duce la pacat, de aceea ispita nu este pacat. Ispita in limba noastra ar putea fi numita si "incercare", examen. A ispiti pe cineva nu inseamna numai a-i arata niste lucruri care l-ar momi spre rele, ci inseamna si a-l cerceta. In acest inteles este notiunea "ispitire canonica", adica cineva care urmeaza sa fie episcop este cercetat sa se vada daca este potrivit pentru rostul de episcop, i se face o ispitire, o cercetare. Ispita poate duce sau la pacat, sau la virtute, dupa ceea ce isi alege omul. Daca omul isi alege pacatul, ispita il duce la pacat, iar daca isi alege virtutea, ispita il intareste in virtute, adica in fapta buna, in deprinderea buna, potrivnica pacatului. Pacatul repetat se face in sufletul omului deprindere pacatoasa, si atunci, de obicei, ispita vine din aceasta deprindere.

Multi dintre oameni stiu ca diavolul este ispititor, el aduce ispite, aduce ganduri indemnatoare la pacat, ganduri fara forma indemnatoare la pacat si de aceea spun ca sunt ispititi de diavolul. Stim din Sfanta Scriptura ca si Domnul Hristos, Fiul lui Dumnezeu intrupat, Dumnezeu facut om, a fost ispitit de diavolul spre pacat. Si El a inlaturat pacatul si a intarit binele, n-a vrut sa se supuna ispitei pacatului, ispitei spre pacat. Din acestea intelegem ca ispita de fapt nu este totdeauna pricina de pacat, sau numai in anumite conditii este pricina spre pacat. Pacatul odata implinit, aduce rautate, inmulteste rautatea, dupa chipul pacatului pe care l-ai facut. Si apoi deprinderea in pacat este ea insasi pricina de alte pacate.

Un parinte din Pateric, stand de vorba cu un frate, a aflat de la fratele acela parerea lui ca il ispiteste diavolul. Si a zis catre parintele: "Ce sa fac parinte, ca ma ispitesc dracii?" Si parintele i-a raspuns asa: "Frate, pe tine te ispitesc dracii? Nu se poate! Ca dracii ii ispitesc pe aceia mari, ca Moise si ca Ilie, iar pe noi ne ispitesc patimile noastre, si patimile noastre ne sunt draci". Se spune de asemenea despre un frate ca era foarte luptat in latura sexuala, spre desfranare, si s-a dus la un parinte sa se roage pentru el, ca sa scape de asuprirea aceasta, caci era o asuprire. Si parintele s-a rugat pentru el si tot nu s-a linistit fratele. Si atunci s-a dus la parintele si l-a rugat sa se roage si mai departe pentru el. Si parintele s-a rugat si s-a aratat vrajmasul mantuirii, diavolul, si i-a spus: "Eu m-am departat de la el de cand te-ai rugat intai, dar el are dracul lui si anume: lacomia pantecelui si somnul cel mult".

Prin urmare nu trebuie sa ne gandim ca de fiecare data cand avem un gand rau, sau cand avem o ispita spre o rautate, spre un chip al rautatii, sau spre vreo rautate intr-un anumit fel, suntem ispititi de diavolul. Se spune in scrierile cuviosului Efrem Sirul - in legatura cu el se spune - ca a vazut in jurul unui pustnic multime mare de draci, ca un viespar erau de multi, si pe zidul unei cetati a vazut tolanit un diavol care se intorcea de pe o parte pe alta, ca nu prea avea ce face. Nu avea ce face, pentru ca oamenii erau supusi rautatilor fara influenta negativa a vrajmasului, din propriile lor rautati erau porniti spre mai multe rele. Asadar patimile sunt deprinderi rele care ii asupresc pe oameni si care se instapanesc in sufletul omenesc pana la asa masura incat omul nu se poate elibera de ele, si de aceea se si numesc patimi, adica lucruri de care omul patimeste. Sunt ca niste boli. Boala pacatului, boala patimilor, sunt ca niste lucruri straine infipte in firea omeneasca, care se instapanesc in suflet si de care nu poti face abstractie, pentru ca sunt de fapt niste realitati.

Parintii cei duhovnicesti care s-au ocupat de viata launtrica, de curatirea sufletului, si au scris despre acestea, in general pomenesc opt patimi, opt deprinderi rele, opt bantuieli si asupreli asupra sufletului omenesc. Si Sfantul Ioan Casian de pilda, un sfant din partile noastre, originar din Dobrogea, de prin partile Marii Negre, care si-a sfarsit viata in Franta de astazi, in sudul Frantei, organizator de manastiri, a scris despre cele opt ganduri ale rautatii, adica despre cele opt patimi. In Filocalia volumul I putem gasi aceasta scriere a Sfantul Ioan Casian in care el pomeneste opt chipuri ale rautatii, opt realitati rele care se instapanesc in sufletul omenesc cand omul este fara de grija in privinta eliberarii lui, in privinta mantuirii lui. Si anume, pomeneste el mai intai patima lacomiei pantecelui, a doua patima desfranarii - patima curviei -, a treia patima este iubirea de argint - adica iubirea de avere -, apoi scrie despre manie, despre intristare, despre lene sau trandavie, si dupa aceea despre slava desarta si despre mandrie care de fapt sunt foarte apropiate, existand nuante neinsemnate intre slava desarta si mandrie. El totusi, dupa gandirea de atunci, imparte mandria in doua si vorbeste si despre slava desarta si despre mandria propriu-zisa.

Aceste opt ganduri ale rautatii - sau aceste sapte ganduri ale rautatii - sunt de fapt patimile de care ne ocupam noi acum. Sfantul Ioan Casian ia fiecare patima in parte. El nu este singurul care vorbeste despre patimi, care a scris despre patimi. Despre patimi a mai scris si cuviosul Dorotei. Putem sa citim scrierile cuviosului Dorotei in al IX-lea volum din Filocalie. El vorbeste despre anumite patimi: despre mandrie, despre manie, despre intristare, despre iubirea de argint, pomeneste cateva din patimi. Si apoi Sfantul Ioan cel ce a scris "Scara" - Sfantul Ioan Sinaitul - in "Scara" lui, despre care a vorbit Inalt Prea Sfintitul acum o saptamana cand a prezentat-o ca avand 30 de trepte, si el cuprinde in scrierea aceasta numita "Scara" cateva din patimile acestea, si anume scrie despre mandrie, despre manie, despre trandavie, despre iubirea de argint. Si in scrierile lor gasim si felul cum se manifesta patimile, si leacuri impotriva patimilor.

Unii dintre scriitorii duhovnicesti inteleg ca usa a patimilor lacomia pantecelui, si altii socotesc ca intrare a patimilor mandria. De fapt aceste chestiuni sunt chestiuni de sistem, de gandire. Nu poti vorbi de-a valma de toate, desi de fapt patimile in sufletul omului apar de-a valma, nu sunt niste granite intre ele. Sigur ca la unii o patima poate fi mai puternica decat alta. Spuneam undeva - cred ca la Brasov a venit vorba despre asta - ca un parinte duhovnicesc, cuviosul Macarie, se spune in Pateric ca l-a vazut pe diavolul purtand o multime de vascioare. Si intalnindu-se cu cuviosul Macarie, cuviosul Macarie l-a intrebat: "Cine esti tu?" Si el a zis: "Eu sunt ispititorul, diavolul". "Si unde te duci?" "Ma duc sa le dau de mancare fratilor". "Si acestea ce-s asa multe?" "Pai - zice - ii incerc cu mai multe si care i se potriveste, la aceea ramane". Asa ca patimile pot fi puternice, in unii intr-un fel, in altii in alt fel, desi patimile au legatura unele cu altele, si sunt pricini comune ale patimilor.

Sfantul Ioan Casian isi incepe scrierea despre cele opt ganduri ale rautatii cu patima lacomiei pantecelui, adica cu patima care tine de dorinta omului, de pornirea omului dupa hrana. Asa a facut Dumnezeu pe om, ca sa aiba trebuinta de mancare si de bautura ca sa poata sa traiasca. Si am putea zice ca este un dar de la Dumnezeu lucrul acesta, in intelesul ca omul are si multumiri de pe urma faptului ca se hraneste. Nu numai ca se indestuleaza, dar aceasta este conditia existentei omului. Dar cand se deviaza de la ceea ce este necesar si folositor, atunci se poate ajunge la patima lacomiei pantecelui.

Ca avem trebuinta de hrana si ca Dumnezeu ne da hrana, ca hrana este si o lucrare a noastra si un dar de la Dumnezeu, putem intelege si din faptul ca Domnul Hristos a saturat multime mare de oameni cu cinci paini si doi pesti. Le-a oferit hrana pentru ca ei aveau trebuinta de hrana. Nu le-a dat o putere ca sa stea impotriva foamei, ci le-a dat hrana ca sa-si indestuleze lipsa. A binecuvantat painile si le-a inmultit si a saturat mare multime de oameni. Iar ucenicilor Sai, inainte de a face Domnul Hristos aceasta minune, cand ei au zis: "Da drumul multimilor ca sa se duca sa-si cumpere de mancare", Domnul Hristos a zis: "N-au trebuinta sa se duca, dati-le voi lor sa manance" (Matei 14, 15-16). Prin aceasta i-a obligat pe ucenici sa se intereseze si ei de ceea pot face spre binele altora. Cuvantul acesta: "Dati-le voi lor sa manance" spus de Domnul Hristos catre ucenicii Sai este si el un cuvant vesnic, nu este un cuvant de circumstanta. Ne obliga pe unii fata de ceilalti ca sa fim cu luare aminte si sa fim binevoitori si ajutatori cand se poate si unde se poate. Tot Domnul Hristos a prefacut, la nunta din Cana Galileii, apa in vin. Ceea ce inseamna ca Domnul Hristos nu este nici impotriva vinului. Dar Domnul Hristos sigur este impotriva betiei.

Ori de lacomia pantecelui tine si nesaturarea, cand este vorba de hrana, si cand cauti hrana mai mult de placere decat de necesitate, atunci e lacomie a pantecelui. Cand bei mai mult decat poti duce, adica cand ti se schimba gandirea si simtirea si se intuneca de pe urma vinului sau a alcoolului mult, atunci e lacomia pantecelui si-i pacat si-i patima. Vorbesc oamenii de pilda, de patima betiei. Pentru ca de fapt cineva care bea mereu, care nu stie unde sa se opreasca, acela nu mai este unul care face un pacat - ca se imbata o data sau de doua ori - ci are o patima, ca nu se poate stapani.

Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca nu vinul face betia, ci betia o face necumpatarea, bineinteles necumpatarea la bautura de vin. In psalmul 103, unde psalmistul da lauda lui Dumnezeu pentru binefacerile Lui, spune ca vinul inveseleste inima omului: "Tu scoti hrana din pamant, painea care intareste inima omului, untdelemnul care ii lumineaza fata si vinul care inveseleste inima omului". Deci painea intareste inima omului, ii da putere, untdelemnul ii da dispozitie, buna dispozitie, ii lumineaza fata, pentru ca numai un om cu buna dispozitie are fata vesela - spune undeva in Scriptura ca "intristarea usuca oasele, iar bucuria lumineaza fata" - si vinul veseleste inima omului, bineinteles baut cu masura. Parintii cei duhovnicesti spun ca al treilea pahar ar trebui sa fie ultimul pahar - ei insa nu spun cat de mare sa fie paharul. In orice caz, lucrul de capetenie este sa stii unde sa te opresti, sa nu fi stapanit de bautura. Ganditi-va de pilda ca Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca betia il degradeaza pe om, il degradeaza si il aduce in randul animalelor nerationale, pentru ca il face sa nu mai aiba ratiunea luminata, sa nu mai gandeasca.

Si acum sa va spun o gluma. Am invatat-o pe aici, prin Banat. Cand eram student la Teologie aveam un coleg in Maru. Si m-am dus acolo - am stat cateva zile - si zice cineva: "Ma, s-a imbatat cutare aseara de i-o zis la cutu cuscru". Mi-a placut foarte mult expresia, pentru ca arata ceva, adica ajunge sa faca confuzii de nici nu mai stie ce sa zica si cum sa se raporteze. Asta-i degradarea pe care o aduce betia. Si am spus la un om de pe la Bistrita Nasaud, ca mie imi place vorba aceasta si o mai spun asa cand se nimereste si mai ales cand stam la o masa. Si zice: "Parinte, stiti cum se zice pe la noi? Pe la noi se zice ca "S-o imbatat cutare de i-o zis la bivol bade"". Adica, tot n-a mai stiut care-i omul si care-i animalul. Sunt niste lucruri care spun mult. Sa stiti ca nu trebuie sa invatam neaparat numai din Scriptura si din Filocalie si din Pateric, ca uite, putem sa invatam niste lucruri si de la oamenii care au o experienta.

Sfanta noastra Biserica, pentru a ajuta pe om sa-si simplifice viata si omul sa se umanizeze, a randuit niste retineri de la mancare si de la bautura, zile de post. Miercurea si vinerea. Cel putin miercurea si vinerea, pentru ca exista si posibilitatea ca sa se posteasca lunea. Dar de fapt postul de luni, in conceptia noastra de acum, este un post facultativ. In randuielile pentru Sfanta Spovedanie este si aceasta: ca daca cineva e oprit de la Sfanta Impartasanie pentru pacate opritoare de Sfanta Impartasanie, si trebuie sa-l opresti mai multi ani, in cazul cand el se hotaraste sa posteasca si lunea, nu numai miercurea si vinerea, sa-i scazi un an. Deci in conceptia noastra de astazi, in conceptia Bisericii asa cum o gasim noi in randuielile noastre, in indrumarile care le avem, este si postul de luni, ca facultativ. Insa toate randuielile in legatura cu postul sunt in asa fel facute incat totdeauna cand e vorba de post, e numita lunea, miercurea si vinerea. De pilda: "Lunea, miercurea si vinerea se posteste fara untdelemn", sa zicem. Eu ma multumesc sa posteasca si cu untdelemn, numai sa posteasca. Dar toate randuielile includ si lunea. Totusi, obligatorii ca zile de post sunt miercurea si vinerea.

Randuiala aceasta de post este facuta tocmai ca omul sa se poata stapani, sa stie de o randuiala, sa stie de o retinere. Ca daca te retii de la una, te poti retine si de la altceva. Ori daca nu te retii de la hrana - si hrana este pe primul plan -, atunci nu te poti retine nici de la altceva. Postul are darul de a-l pune pe om intr-o situatie de a se impotrivi unor placeri sau unor lucruri care tin mai mult de placere. Noi avem nu numai posturile obisnuite de miercuri si vineri, ci avem si patru Posturi mari peste an: inainte de Nasterea Domnului 40 de zile de post, inainte de Sfintele Pasti avem 49 de zile de post plus o saptamana intermediara in care se folosesc totusi lactate - saptamana branzei -, deci 56 de zile de post, apoi postul dinaintea sarbatorii Sfintilor Apostoli, care ca durata variaza, si doua saptamani de post inainte de sarbatoarea Adormirii Maicii Domnului.

In Biserica Ortodoxa postul este obligator, nu este facultativ. Sfanta noastra Biserica ne indatoreaza se postim, pentru ca vrea sa ne ajute. Si de fapt ne ajuta. Sigur ca sunt si circumstante atenuante, sunt oameni care nu-si pregatesc ei, sunt oameni care sunt dependenti de altcineva si nu pot. Si apoi mai sunt si oameni scutiti de post, de exemplu bolnavii, batranii, copiii, sunt scutiti de post, femeile gravide sunt scutite de post. Daca vor totusi sa posteasca si daca pot sa posteasca, pot s-o faca. Iar in ceea ce priveste bautura de vin, cand nu-i dezlegare la untdelemn, nu-i dezlegare nici la vin. Totdeauna dezlegarea pentru posturi este la untdelemn si la vin. Asta in general in legatura cu disciplina in privinta pravilei.

Vecina cu patima lacomiei pantecelui este patima desfranarii, patima curviei, ceea ce tine de sexualitate. Patima aceasta devine patima prin abuz. Adica ea are un temei in existenta umana - asa cum are temei si lacomia pantecelui nu ca patima, ci ca punct de plecare - si anume in apetitul sexual, care are rostul de a-l angaja pe om la procreere. Dumnezeu binecuvinteaza legatura trupeasca intre sot si sotie, mai ales in vederea aducerii in lumea aceasta a copiilor. Prin urmare, e un lucru extraordinar socotit, si de aceea se face corect numai cu binecuvantarea lui Dumnezeu de la cununie, cand se spune la cununie in ectenie si aceea: "Pentru ca sa li se dea lor cumpatare si roada pantecelui spre folos, Domnului sa ne rugam" si implicit, de exemplu cand se zice: "sa se veseleasca ei la vederea fiilor si-a fiicelor lor, Domnului sa ne rugam". "Pentru ca sa li se dea lor bucuria nasterii de prunci buni si purtare fara prihana in viata, Domnului sa ne rugam". In slujba cununiei se pomeneste despre viata fara prihana, adica despre o viata ireprosabila, care inseamna credinciosie intre sot si sotie si in care se arata ca numai in casatorie poate fi intrebuintata aceasta functie care tine de existenta umana in mod implicit.

Se recomanda tinerilor - si tuturor oamenilor - pana la casatorie sa fie abstinenti, sa intre in casatorie curati, sa-si traiasca viata de casatorie neaxata pe sexualitate, sa aiba o randuiala, sa aiba o retinere in general, asa cum au retinere pentru post in zilele de post, tot asa sa aiba retinere si in ceea ce priveste sexualitatea, legaturile sexuale. De ce? Pentru ca omul sa se spiritualizeze si nu sa se coboare. Bineinteles ca placerea aceasta care tine de sexualitate poate fi implinita si in alte chipuri, si mai ales acuma se vorbeste mult de impliniri in alte chipuri decat in mod firesc. Toate acestea sunt osandite de invatatura crestina si de Sfanta Scriptura in general, pentru ca intre cele zece porunci ale lui Dumnezeu, date lui Moise pe Muntele Sinai, este si porunca "Sa nu desfranezi". Aceasta inseamna in nici un chip, ci numai dupa randuiala, cum ar zice Sfantul Apostol Pavel, omorand faptele trupului cu duhul: "Omorati cu duhul faptele trupului" (Galateni 5, 16). Si cineva care se spiritualizeaza prin post, cineva care se spiritualizeaza prin infranare, cineva care incearca sa se spiritualizeze, sa se induhovniceasca prin metodele care le pune la indemana invatatura Bisericii noastre, acela poate sa biruiasca toate relele in legatura cu osteneala de a birui cu duhul faptele trupului. In Filocalie, acolo unde Sfantul Ioan Casian vorbeste despre patima aceasta, aduce in fata un cuvant al Sfantului Vasile cel Mare, care a zis: "Nici femeie nu cunosc, nici feciorelnic nu sunt". Un cuvant pe care ar fi bine sa il avem in vedere, pentru ca sunt unii oameni care se lauda ca nu fac pacate dupa fire, dar fac pacate impotriva firii.

Lupta impotriva acestei patimi o ducem in suflet si in trup. In trup prin infranare, si in suflet prin randuiala din gand, facandu-ne randuiala in gand si nevrand sa lasam sa se statorniceasca in mintea noastra imagini care ne-ar cobori si care ne-ar favoriza la anumite pacate de felul acesta. Deci lupta trebuie dusa in gand si trebuie dusa si in organism pentru ca este un pacat care tine de trupul omului. "Orice pacat pe care il face omul - zice Sfantul Apostol Pavel - este in afara de trup. Iar cel care se deda desfranarii pacatuieste in insusi trupul lui". Cititi aceasta in Epistola I catre Corinteni la al 6-lea capitol.

Mergem mai departe la cea de-a treia patima pe care o prezinta Sfantul Ioan Casian si care este patima iubirii de argint, adica iubirea de avere. Spre deosebire de celelalte patimi, iubirea de argint nu are un temei in existenta umana, in fiinta umana, ci este ceva adaugat. Cel care mananca fara sa stie unde sa se opreasca, cel care nu are o randuiala, nu are o disciplina in privinta sexualitatii, are un temei - intr-un fel fizic - pentru patimile acestea, dar cel care umbla dupa avere, care cauta sa adune avere, acela de fapt nu are un temei in organismul lui, nu are o afectiune fata de avere pentru ca are sadita in el o pornire spre aceasta, ci este ceva ce nu tine de fiinta omeneasca, ceva ce este adaugat.

Fac o paranteza aici si o paranteza care zic eu ca e bine venita. Se spune ca asa e si cu patima fumatului. Pe aceasta nu o pomeneste Sfantul Ioan Casian. N-o pomeneste ca pe atunci nu era obiceiul acesta al fumatului, dar e totusi o patima. Daca cineva fumeaza si se simte rau cand nu poate sa aiba la indemana materia care-i trebuie pentru a-si implini pornirea, de fapt are o necesitate, dar o necesitate creata. Nu este o necesitate care tine de fiinta omeneasca in asa fel incat daca nu ti-o implinesti te sfarsesti, adica nu mai traiesti, cum ar fi in cazul in care nu ai manca. In privinta fumatului, e o necesitate numai pentru fumatori, un nefumator nu are nimic, nu simte nevoia sa fumeze. Si atunci inseamna ca ea de fapt, patima aceasta, nu se intemeiaza pe o pornire sadita in fiinta omului.

Asa este si cu iubirea de argint. De altfel sa stiti ca unii dintre oamenii care-si apara patima aceasta a fumatului imi spun: "Parinte, dar nu gasiti nicaieri in Scriptura si in canoanele Bisericii ceva care sa arate ca patima aceasta e vinovata". De fapt nici n-am nevoie de niste temeiuri de felul acesta, pentru ca sunt sigur ca si aceia care cauta temeiuri de felul acesta, daca ar vrea sa fumeze, cu temeiuri cu tot ar fuma. Asa ca nu se pune problema aceasta. Dar de ce nu se pune? Si atunci eu de obicei zic: "Bine, dar nici despre droguri nu scrie nimic. Si totusi nu ai putea zice ca nu se vede ca pacat urmarea intrebuintarii drogurilor". Asa este cu iubirea de argint, nu are un temei in fiinta omului, dar il chinuieste pe om. Sunt unii oameni lacomi de bani, lacomi de avere, nu stiu unde sa se opreasca, nu se stapanesc. Sfantul Apostol Pavel spune ca "Iubirea de argint este radacina tuturor rautatilor" (I Timotei 6, 10). Cand ajunge sa se instapaneasca in om, il duce la foarte multe rele. Ati auzit de ucideri care se fac pentru a jefui pe cineva, ati auzit de spargeri care se fac ca sa fure cineva. Toate lucrurile acestea vin din iubirea de avere. Un om la care nu-i trebuie bani nu se duce sa fure de la cineva bani, un om care nu-i trebuie anumite lucruri nu se duce. Impotriva acestei patimi este porunca milosteniei si este porunca cuprinsa in Decalog: "Sa nu furi si sa nu poftesti nimic din ceea ce este a aproapelui tau". Este o randuiala, noi daca ne-am tine numai de porunci sau daca ne-am tine numai de ceea ce stim noi si am cauta in indemnurile si invataturile Sfintei Scripturi si ale canoanelor Bisericii, pana la urma nu ar mai trebui sa citim despre patimi din Filocalie sau din alta parte, pentru ca de fapt am avea ceva impotriva patimilor respective. Sfantul Ioan Casian, vorbind despre patima aceasta a iubirii de argint, spune intre altele ca un senator roman care s-a facut calugar dar care nu s-a lepadat de tot ce avea, de toate averile sale, a auzit de la Sfantul Vasile cel Mare cuvantul: "Si pe senator l-ai pierdut, si nici pe monah nu l-ai facut". Adica nici senator nici calugar.

Sa stiti, stimati ascultatori, ca noi nu suntem rigizi, adica noi nu socotim ca omul nu are nevoie de anumite lucruri ca sa existe, sa poata duce o viata demna, ca sa poata sa duca o viata civilizata, frumoasa. Adica noi nu laudam saracia, ci laudam neagoniseala. A zis Domnul Hristos: "Fericiti sunteti voi saracilor, ca a voastra este imparatia cerurilor" catre ucenicii Sai, pe care i-a indemnat sa fie saraci, dupa conditia lor. Dar a zis Domnul Hristos catre un om pe care l-a vindecat de asupreala vrajmasului - a fost demonizat si Domnul Hristos l-a facut sanatos -: "Du-te in casa ta, la casnicii tai si le spune cat bine ti-a facut tie Dumnezeu" (Marcu 5, 19). Deci "du-te in casa ta", ai casa, ai casnici, spune-le lor cat bine ti-a facut Dumnezeu, tine-ti casa. N-a zis: "Vinde-ti casa". Este adevarat ca a spus catre unul in mod special: "Vinde-ti averile si le da saracilor si vino si-mi urmeaza Mie" (Matei 19, 21). Dar Domnul Hristos a ingaduit ca oamenii sa aiba cele de trebuinta, sa aiba casa lor, sa aiba locul lor. Chiar daca El a spus despre Sine ca "Fiul Omului nu are unde sa-si plece capul" (Matei 8, 2), a randuit oamenilor sa aiba conditiile bune pentru o existenta fara ingrijorare. Nu l-a condamnat pe cel caruia i-a rodit tarina ca avea niste hambare, in care putea aduna o parte din averi si putea sa traiasca frumos cu cat avea el, cu cat putea cuprinde in hambare, l-a condamnat pentru ca voia sa adune si mai mult decat ii era de trebuinta si apoi sa nu mai faca nimic.

Deci fiecare dintre noi poate avea, si nu se poate hotari cat sa aiba fiecare, pentru ca omul nu este o fiinta STAS, nu poti sa hotarasti cu precizie cat poate sa aiba cineva, care-i prisosul lui, el insusi stie care ii este prisosul. Sa ne gandim la samarineanul milostiv, de pilda. Samarineanul milostiv a dat, tot ce a dat a dat din prisosul lui, n-a dat din necesarul lui. Si Domnul Hristos nu l-a condamnat ca nu a dat mai mult. A dat doi dinari si a spus "Poarta grija de el si cand ma voi intoarce ceea ce vei mai cheltui iti voi da". Si nu i-a zis Domnul Hristos ca de ce nu i-a dat zece dinari, ci a aratat ca acesta-i inceputul binelui, sa dai din prisosul tau, ca daca nu dai din prisos, nu o sa ajungi niciodata sa dai din necesar.

Cine vrea sa scape de iubirea de argint trebuie sa aiba neaparat credinta in Dumnezeu, sa fie doritor sa faca bine, sa se invete sa fie milostiv, sa dea din prisosul lui, sa fie compatimitor si sa aiba incredere in purtarea de grija a lui Dumnezeu, care asa cum i-a dat cele de trebuinta pana acum, poate sa-i dea si in continuare. Daca nu are credinta in Dumnezeu, atunci il asupreste avutia si avutia nu este ceva care-l ridica pe om, din cauza ca este mai prejos de om. Si atunci e rau ca cineva sa se inrobeasca unor lucruri mai prejos de el insusi.

A patra patima descrisa de Sfantul Ioan Casian este patima maniei. Mania e sadita in existenta umana. Si Domnul Hristos S-a maniat. El Care a luat firea omeneasca in afara de pacat. Firea omeneasca, asa cum Si-a impropriat-o Domnul Hristos - Fiul lui Dumnezeu Si-a impropriat-o cand S-a facut om - este firea omeneasca fara pacat. Si totusi manie a aratat Domnul Hristos, stiti de manifestarea maniei cand a scos din templu pe vanzatorii de acolo, Si-a impletit un bici din funii si i-a scos afara. E o manifestare de manie, dar o manifestare de manie in intelesul ei bun, pentru ca ea e sadita - mania e sadita - in fiinta omeneasca ca prin aceasta sa ai un ajutor in a te impotrivi raului care vrea sa te asupreasca. Mania, ca patima, este atunci cand cineva nu se poate stapani. Acum nu prea se mai vorbeste de "maniosi", ci se vorbeste de "nervosi", parca e ceva mai superior sa zici de unul - cum sa zici ca-i manios, zici mai bine - ca "ii cam nervos". In realitate sa stiti ca cei de demult nu stiau de nervos, stiau numai de manios si de rau. Pe la noi, prin satul meu, spunea despre unul sau despre altul din acestia care erau maniosi, ca "e rau". De fapt mania este o manifestare a rautatii, un chip al rautatii. Sfantul Ioan Casian zice ca nu avem voie sa ne maniem nici pentru pricini drepte nici pentru nedrepte, pentru ca mania intuneca mintea. Asa cum betia intuneca mintea, tot asa si mania intuneca mintea. Cand esti galcevitor, cand esti pornit nu te mai gandesti la ce ar trebui sa te gandesti, ci ai un fel de intunecare de minte. Si face o comparatie Sfantul Ioan Casian spunand ca asa cum daca iti pui pe ochi o foita de plumb sau de aur, e tot atata, ca tot nu vezi, tot asa si cand te manii si pentru pricini drepte si pentru pricini nedrepte, tot nu-i bine pentru ca nu ai limpezime de minte. Si solutia lui cand e vorba despre manie este aceasta: sa nu te manii nici pentru pricini drepte, nici pentru pricini nedrepte. De altfel, daca dizolvi pricinile maniei, la manie nu mai ajungi. In antologia sanscrita se spune: "Mania in oamenii cei buni se naste moarta, se topeste. In cei cuminti un ceas traieste". "Un semidoct traieste lung: cinci ani in prostii cei din gloata, iar in misei viata toata".

Mania de fapt are multe chipuri, are multe manifestari. Sfantul Ioan Scararul, scriind despre manie in cartea sa numita "Scara", zice asa: "Sa legam mania cu lanturile blandetii, s-o lovim cu indelunga-rabdarea, s-o aducem in fata mintii la judecata si la cercetare si sa zicem: Spune-ne noua, patima nebuna si nerusinata, cine este tatal tau, cum se numeste mama ta, care sunt fii tai, cine ti se impotriveste si cine te nimiceste cu totul?". Si mania raspunde: "Tatal meu este ingamfarea - adica mandria, de obicei mania e legata cu mandria; Sfantul Marcu Ascetul in scrierea sa "Epistola catre Nicolae Monahul" pe care o gasim in Filocalie in volumul I, spune ca "Copacul maniei este udat la radacina cu apa puturoasa a mandriei"; deci totdeauna intre mandrie si manie este o legatura; bineinteles ca poate sa aiba si alte pricini mania, o sa vedem indata ce mai spune Sfantul Ioan Casian; zice - si mame am mai multe: iubirea de avere, iubirea de placere, uneori patima desfranarii si alteori patima imbuibarii".

Acestea pot fi pricini de manie in intelesul ca atunci cand cineva te opreste de la un lucru care il doresti, atunci tu i te impotrivesti si te impotrivesti cu manie, cu rautate, desi fara galceava se pot rezolva lucrurile mult mai bine decat cu galceava. Numai ca omul dintr-o data sare, sa se impotriveasca, sa faca ceva care nu-i bine. Stiti ca Domnul Hristos condamna nu numai uciderea ci si mania si manifestarile maniei. Si anume in Sfanta Evanghelie de la Matei, in capitolul al 5-lea, spune: "Ati auzit ca s-a spus celor de demult: "Sa nu ucizi"; cel ce ucide este vrednic de osanda. Iar Eu va zic voua ca cel ce se manie pe fratele sau este vrednic de osanda; cine va zice fratelui sau: netrebnicule, este vrednic de judecata sinedriului; iar cel ce-i zice: nebunule, este vrednic de gheena focului". Vedeti ce aspru este Domnul Hristos cand e vorba despre manie si vrea sa nimiceasca mania.

Deci mania, mai departe vorbind despre ea, spune: "Fii mei, fiicele mele sunt tinerea de minte a raului, vrajmasia, ura", acestea sunt manifestari ale maniei. Chiar are Sfantul Ioan Scararul un cuvant despre pomenirea raului si acolo spune ca "Pomenirea raului este viermele mintii, rugina sufletului, pacat neincetat, faradelege de fiecare clipa". Iar in Pateric se spune ca "Cel care e pomenitor de rau, ori de mananca, ori de bea, ori de doarme, ca de rugina se mananca". Rautatea o ducem cu noi. In Sfanta Evanghelie se spune: "Dusmanii omului vor fi casnicii lui" (Matei 10, 36), iar parintii din Filocalie interpreteaza, talmacesc acest cuvant asa, ca gandurile cele rele sunt dusmanii nostri - "dusmanii omului sunt casnicii lui" -, gandurile cele rele sunt casnicii nostri de care nu ne putem desparti, ca de dusmanii cei dinafara pe care ii putem ocoli de multe ori. Numai ca ii ducem in noi. Noi de fapt avem o lume interioara in care intra si buni si rai, dupa relatiile noastre cu oamenii. Intra in sufletul nostru buni, intra in sufletul nostru rai, cat ii putem cuprinde, si ne intalnim cu ei. Si daca avem patima maniei, apoi ne chinuieste, si patima pomenirii de rau ne chinuieste si cand nu sunt de fata dusmanii nostri. Si ii judecam si ii invartim prin minte si facem ce vrem noi cu ei, din rautatea pe care o purtam in sufletul nostru.

Si zice mai departe Sfantul Ioan, punand pe manie sa vorbeasca despre ea insasi: "Impotrivitorii mei sunt nemanierea si blandetea", cand ajungi la un calm, la o blandete care nu te mai lasa sa te dezlantui ca furios, ca manios. Si in sfarsit: "Ma nimiceste deplin smerita cugetare", smerenia. Omul smerit e totdeauna intelegator fata de neputinta omeneasca si trece de manie.

A cincea patima descrisa de Sfantul Ioan Casian este intristarea. Intristarea este o patima care poate duce la deznadejde, si duce de fapt la deznadejde, pentru ca intristarea usuca oasele iar bucuria veseleste fata. Cand cineva ajunge intr-o intristare de pe urma pacatelor facute si la o intristare care nu duce la pocainta, e intr-un fel de asuprire, intr-un fel de dizolvare sufleteasca, intr-un fel de intunecare. Si asta il chinuie si sunt oameni chinuiti de o astfel de patima, de intristare. Dar noi avem mijloace impotriva ei: credinta in Dumnezeu, chemarea la bucurie, faptul ca stim ca Dumnezeu e bun si milostiv, faptul ca stim ca Dumnezeu nu are pe nimenea de pierdut, faptul ca stim de pilda, ca "cea mai mare iubire a unui sfant fata de Dumnezeu e mai mica decat iubirea lui Dumnezeu fata de cel mai mare pacatos". Sunt niste lucruri care pot dizolva intristarea, si o dizolva de fapt, in masura in care suntem preocupati de lucrurile acestea. Adica sunt niste lucruri care nu vin de la sine, ci niste lucruri care se realizeaza in timp, asa cum si patimile s-au realizat in timp. Si cu cat patimile sunt mai intarite in noi, cu atat avem mai mare lupta impotriva lor. Cuviosul Dorotei face o comparatie intre un copac bine inradacinat pe care nu-l mai poti scoate smulgandu-l prin puterea mainilor si intre un copac mic, abia sadit de curand, pe care il poti scoate fara nici o greutate.

Mai vorbeste Sfantul Ioan Casian si despre trandavie, despre lene ca pacat si ca patima. Pentru ca lenea il face pe om sa nu-si vada de rosturile lui. In cartea Iov se spune ca omul e creat pentru munca cum e creata pasarea pentru zbor. In Pateric se spune de pilda - cu asta si incepe Patericul - ca Sfantul Antonie cel Mare, fiind in pustie, a ajuns odata intr-un fel de moleseala, intr-un fel de plictiseala si a zis: "Doamne, ce sa fac sa ma mantuiesc, ca nu ma lasa gandurile?" Si atunci a venit un inger in infatisare de calugar si a stat langa Sfantul Antonie cel Mare si si-a ridicat mainile la rugaciune, apoi s-a asezat si a impletit o funie, dupa aceea iarasi s-a ridicat la rugaciune, si iarasi s-a asezat si a impletit o funie si a zis: "Fa asa si te vei mantui". Deci impleteste rugaciunea cu munca si atunci inaintezi in cele bune. Munca in conceptia crestina nu-i numai mijloc de productie, mijloc de existenta, ci este si mijloc de mantuire. Tot Sfantul Ioan Casian spune ca, de obicei, omul care munceste e luptat de un singur drac, iar daca nu munceste e luptat de o multime nenumarata si e mai bine sa te lupti cu unul decat cu multi.

Cand eram eu copil, Dumnezeu sa-i odihneasca pe parintii mei, aveau vorba aceasta: "Nu sta fara lucru ca-i pacat". Suntem datori cu munca si pentru intretinerea noastra si pentru intretinerea altora, pentru a-i ajuta pe altii. Munca este un dar de la Dumnezeu, nu este o pedeapsa pentru pacat. Osteneala din munca este pedeapsa pentru pacat, dar munca in sine este o binecuvantare. Pe om l-a pus Dumnezeu, dupa marturia Scripturii, in rai, sa-l pazeasca si sa-l lucreze. Suntem chemati la munca. Si sfintii Apostoli au muncit, Sfantul Apostol Pavel cel putin spune ca el a muncit pentru el si pentru indestularea celor impreuna cu el lucratori pentru imparatia lui Dumnezeu, a ucenicilor lui, a tovarasilor lui de calatorie. A muncit. Si ii indeamna pe credinciosi sa munceasca si ei si zice: "Cel ce nu vrea sa lucreze, acela nici sa nu manance" (II Tesaloniceni 3, 10). Prin urmare munca este un ajutor, de fapt este un ajutor.

Acum oamenii isi pierd foarte multa vreme in nelucrare si intr-o nelucrare fara nici un fel de rost. Privesc foarte mult la televizor, de pilda. Asta nu-i o munca, nu e angajare, e o delasare, este o neputinta, este ceva care nu-l tine pe om intr-o activitate, nu-l angajeaza in ceva. E un fel de inselare, un fel de lucru nelucru, ceva care ii da omului impresia ca de fapt el face ceva, ori in realitate nu face nimic. Si din cauza aceasta oamenii de azi sunt foarte putin dispusi sa faca ceva, sa munceasca si sa munceasca de la radacina.

Am fost astazi la Manastirea Timiseni si am intalnit niste maici acolo, am dat mana cu niste maici si tare mi-a placut ca aveau maini batatorite. Imi plac mult mainile batatorite, mainile care au stat pe coada de la sapa si pe toporastea de la coasa, maini care s-au ostenit. Cand l-am cunoscut pe Parintele Arsenie, in 1942, avea niste maini batatorite, ca maini de acelea nici nu stiu daca am mai intalnit. Eu nu stiu cu ce si le-a putut batatori asa, bineinteles cu munca. Din odihna nu se batatoreste mana. Exista si o munca intelectuala, fara indoiala, dar o munca din aceasta fizica cere niste virtuti, te angajeaza in niste osteneli care te formeaza, ca ce faci te si face. Daca stai in nelucrare, devii nelucrator, devii nepasator, nu mai ai rezistenta ca sa faci ceva, nu ai rabdare, ori un om care munceste, acela poate si sa posteasca, ca-i invatat cu osteneala, nu-i comod. Ceea ce ne lipseste noua astazi este angajarea aceasta cu hotarare in bine, cu efort. Comoditatea il departeaza pe om de implinirea poruncilor lui Dumnezeu, il duce asa, la un fel de "nu-s dispus", "nu ma intereseaza", "lasa ca facem noi alta data". In felul acesta, cu astfel de ganduri si cu astfel de stari nu se poate birui trandavia, nu se poate birui lenea.

Sa stiti insa totusi ca lenea nu totdeauna e lene. Cateodata esti obosit intr-adevar si unii zic ca esti lenes ca nu mai poti face ceva si cand sunt obositi. Nu e adevarat. Oboseala este un semn de lucrare nu de nelucrare. Cine se oboseste are dreptul la odihna si se odihneste. Spune undeva, in Proloage, ca un inger ii hranea pe unii si le stergea fata plina de sudoare, fiind aceia calugari, si ca unul a vrut si lui sa-i fie stearsa fata, si nu a avut ingerul de ce sa-i stearga fata, ca nu avea nici o sudoare pe ea. Deci e o treaba care trebuie gandita in felul acesta: noi trebuie sa facem ceva, sa fim angajati in ceva si sa fim angajati si cu efort, nu numai cu comoditate. Pentru ca daca suntem angajati cu efort in anumite lucruri, suntem dispusi sa facem efort si in altele.

Si in sfarsit cele doua patimi de la urma pe care le descrie Sfantul Ioan Casian sunt slava desarta si mandria, mandria fiind si ea inceput de patimi pentru ca il face pe om cumva independent, il face chiar sa nu stie de Dumnezeu, il face sa nu implineasca porunca lui Dumnezeu, il face sa se increada in el insusi, il face sa caute laude de la oameni din implinirea lucrurilor bune pe care le face, cauta lauda de la oameni. Slava desarta este mandria care-l face pe om sa-si inchipuie lucruri pe care nu le are si nu le poate avea. Isi inchipuie omul ca este ceva ce el nu este si cauta de la oameni sa-l laude pentru lucruri pe care nu le are. Pe cand mandria de fapt are si niste lucruri bune realizate, cu care insa se lauda.

Mandria se surpa prin smerenie, prin smerita cugetare, prin plecarea mintii fata de Dumnezeu, prin recunoasterea faptului ca toata darea cea buna si tot darul desavarsit este de la Dumnezeu, prin recunoasterea faptului ca binele pe care-l facem nu este numai al nostru ci este si al lui Dumnezeu in noi, si ca binele pe care-l facem ne obliga la a face si mai mult bine. Pentru ca numai daca ne ajuta Dumnezeu putem face binele, faptele bune sunt fapte teandrice, adica fapte in care intra si lucrarea lui Dumnezeu si lucrarea omului, si cineva care poate face un bine de fapt este dator lui Dumnezeu pentru cinstea pe care i-o da Dumnezeu unindu-Se Dumnezeu cu el la binele pe care-l face omul.

Daca gandeste cineva asa, nu se poate sa ramana pe mai departe in mandrie. Si daca cineva a surpat mandria, a surpat si mania. Daca cineva a surpat iubirea de argint, a surpat si invartosarea sufletului. Patimile, toate acestea si altele cate or mai putea sa fie si cate mai sunt de fapt, nedescrise la cineva dar totusi ca realitati in sufletul omului, patimile acestea, ca cel mai mare rau pe care il aduc in suflet este nesimtirea sufletului, invartosarea. Cand omul nu este sensibil pentru lucruri bune, cand omul nu este sensibil pentru legatura cu Dumnezeu, cand omul nu este sensibil la neputinta oamenilor, la lipsa oamenilor, la greutatile pe care le au unii si altii, cand e nepasator - patimile aduc un fel de nepasare in suflet care il face pe om nepasator fata de datoriile pe care le are fata de Dumnezeu si fata de oameni, nesimtitor fata de tot ce este frumos si bun. Nesimtirea aceasta este urmare a patimilor, urmare a pacatelor, urmare a rautatilor de tot felul si totodata patimile scad si credinta in Dumnezeu. Cineva care cu cat e mai invartosat si cu cat e mai pacatos, cu atata este si mai necredincios. Aceasta este urmarea patimilor, urmarea unei vieti neingrijite, urmarea unei vieti in care nu este lucratoare porunca lui Dumnezeu ci este lucratoare una sau alta dintre patimile cate le poate avea omul.

Vin la mine la spovedit oameni si zice cate unul: "Parinte, toate pacatele din lumea asta le-am facut eu". Si eu zic: nu se poate, nimeni nu poate face toate pacatele din lumea asta. Si de obicei oamenii nu dau bani cu camata, cel putin cei care vin la mine, si zic: bani cu camata ai dat? Si zice omul: "Nu am dat". Zic: vezi ca nu le-ai facut pe toate? Spune-le acelea care le-ai facut.

Stimati ascultatori, v-am vorbit despre patimi. Acum sa vedem care sunt pricinile patimilor, caci daca vrem sa scapam de patimi, trebuie sa scapam de pricinile lor. Si daca nu scapam de pricinile patimilor, nici de patimi nu scapam. Noi nu putem lupta impotriva patimilor ca patimi, ci luptam impotriva patimilor ca manifestari de patima si luptam impotriva patimilor inlaturand pricinile patimilor. Daca nu ocolim pricinile patimilor nu scapam de patimi, chiar daca vrem sa scapam. De obicei oamenii sunt multumiti in patimile lor. Antim Ivireanu intr-o predica da un exemplu si zice ca "Viermele care mananca hrean se simte bine si in hrean". Dar cine vrea totusi sa scape de patimi, are gandul acesta si are preocuparea aceasta, trebuie sa ocoleasca pricinile patimilor. Ca sa ocolesti pricinile patimilor trebuie sa stii care sunt pricinile patimilor.

In Filocalie in volumul I, in scrierea Sfantului Marcu Ascetul numita "Epistola catre Nicolae Monahul" - va recomand lucrurile acestea cand vi le pun in fata; daca aveti posibilitatea sa cititi Filocalia volumul I, va recomand in mod special scrierea aceasta: "Epistola catre Nicolae Monahul" - se spune ca inaintea a tot pacatul merg trei uriasi - bagati de seama, trei uriasi - si anume: nestiinta, uitarea si nepasarea. Unii oameni fac rele din nestiinta. Vin si la mine unii care spun ca nu au stiut ca cutare lucru e pacat. Uitarea: ce uita omul? Ce nu-l intereseaza. Si atunci uita si de lucrurile bune pentru ca nu-l intereseaza, nu-i angajat in ele si daca le neglijezi te neglijeaza si ele pe tine. Si nepasarea, si nepasarea e cea mai rea pentru ca nepasarea te duce si la nestiinta si te duce si la uitare. Deci in primul rand cele trei pricini de capetenie ale patimilor sunt: nestiinta, uitarea si nepasarea.

Apoi Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca pricina cea mai de capetenie a pacatelor este fuga de durere si iubirea de placere. Multe patimi au ca temei placerea. Scapi de ele cand te obisnuiesti sa nu cauti placerea ci sa cauti ceea ce este bun si folositor, ceea ce depaseste placerea. Nu zice nimeni de pilda, sa nu mananci o mancare care iti place, sau sa-i faci ceva sa nu-ti mai placa. Nu. Tineti minte lucrul acesta. Asa-i randuiala, adica Dumnezeu ne da lucrurile si pentru hrana noastra dar si pentru desfatarea noastra. Ganditi-va de exemplu - nu stiu daca stiti, dar urmariti va rog - la rugaciunea colivei, cand binecuvinteaza preotul o coliva - care-i buna, de obicei; fac pe la noi pe la manastire o coliva ca o prajitura de buna - zice: "Cel ce ne-ai dat acestea spre hrana si desfatarea noastra". Zice cate cineva asa, catre mine, in gluma, pe la noi pe la manastire, ca cutare lucru e foarte bun si nu ar trebui sa-l mananc de pilda, si eu zic: doar nu mi-a luat gustul Dumnezeu cand m-am facut calugar. Noi trebuie sa fim niste oameni reali in a vedea lucrurile, si daca ne-a dat Dumnezeu gust ne-a dat si hrana gustoasa. De ce sunt bune fructele de pilda? Ca le-a facut Dumnezeu. De ce nu le-a facut ca paduretele? Sau Sfantul Maxim Marturisitorul zice de iubirea de placere. Totusi exista o placere ingaduita, o placere binecuvantata de Dumnezeu. Eu nu-mi pot inchipui ca in imparatia lui Dumnezeu de pilda, unde vom sta la masa cu Avraam, cu Isaac si cu Iacov, nu vom avea ceva bun de mancat, daca o fi de mancat. Insa exista o iubire de placere care te axeaza pe placere, si aceea nu-i buna, ca te inrobeste. De exemplu omul la care ii place bautura si nu se poate opri, din placere bea mai departe. Si apoi pateste cum era o vorba mai demult pe la noi, ca a zis unul vorbind cu vinul: "Eu te-am baut de bun si tu ma-mpingi".

Sfantul Maxim Marturisitorul mai socoteste ca pricina a patimilor iubirea nerationala fata de trup. Aceasta este o iubire neingaduita, ca exista o iubire de sine ingaduita, nu numai ingaduita dar chiar ceruta. Domnul Hristos a spus sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti. Deci esti dator sa te iubesti pe tine insuti si masura aceasta este si masura iubirii fata de aproapele. Dar sa-ti urmaresti mantuirea, sa-ti urmaresti binele prin iubirea aceasta, sa te feresti de frig, de cele care iti aduc boala, de tot ceea ce ti se impotriveste trebuie sa te feresti. Ganditi-va de pilda ca Sfantul Apostol Pavel scrie in Epistola catre Efeseni: "Nimenea nu si-a urat vreodata trupul sau, ci il incalzeste si il hraneste" (Efeseni 5, 29). E un lucru care trebuie facut pentru a-I sluji lui Dumnezeu. Noi nu suntem uratori de trup, trupul este templul Duhului Sfant, el va invia din morti, va lua parte la fericirea vesnica, Fiul lui Dumnezeu S-a intrupat, a luat un trup. Daca trupul ar fi rau nu l-ar fi luat. Asadar e vorba de iubirea nerationala de sine, cand cauti lucruri care nu sunt necesare, care sunt peste trebuinta, peste necesarul existentei umane.

Apoi insasi patimile sunt pricini de alte patimi. Am vazut legatura intre manie si iubirea de argint, intre manie si mandrie, intre manie si lacomie. Cand ai desfiintat pricinile patimilor maniei atunci ai nimicit si mania. Bineinteles ca pentru toate acestea trebuie sa fi rational. Dar rational cu adevarat nu poate fi decat omul care a ajuns la nepatimire.

Acum stim pricinile patimilor, dar sa nu uitam ca si necredinta in Dumnezeu este pricina a patimilor. Un om care nu crede in Dumnezeu traieste oricum, cum ii vine la socoteala, cum ii vine la indemana. Spontan, si de-o spontaneitate care nu-l duce la bine. Ce-i vine aia face. Noi insa trebuie sa fim constienti ca crestinismul e cu cruce, Domnul Hristos a spus "Cel ce vrea sa vina dupa Mine sa se lapede de sine, sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze Mie" (Matei 16, 24). Ce inseamna asta, sa-ti iei crucea? Inseamna mai multe lucruri, dar intre altele si aceasta: sa-ti iei partea de osteneala care tine de depasirea de tine insuti, care tine de implinirea poruncilor lui Dumnezeu. Sa stiti insa ca omul care ajunge sa-i devina normale virtutile nu patimile, acela nu mai are probleme, nu mai are lupta cu el insusi, are odihna. Domnul Hristos a spus: "Invatati-va de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima si veti avea odihna sufletelor voastre" (Matei 11, 29). Putem avea odihna sufletelor noastre in masura in care avem smerenie, in masura in care lichidam patimile, pentru ca Sfantul Ioan cel ce a scris "Scara", vorbind despre nepatimire, spune ca "smerenia este dezradacinatoarea patimilor". Dezradacinam patimile prin smerenie. Daca suntem smeriti, daca cautam sa implinim cuvantul lui Dumnezeu, daca ne plecam cu mintea, atunci devenim smeriti.

Smerenia are de fapt doua aspecte: smerita cugetare - aceasta tine de gandire si asa ceva a avut Sfantul Apostol Petru cand l-a chemat Domnul Hristos la ucenicie. Si cand Domnul Hristos a zis "Mana la larg si arunca mreaja ca sa pescuiti" el a zis "Doamne, toata noaptea ne-am trudit si n-am prins nimic. Dar, pentru cuvantul Tau, arunc mreaja in mare" (Luca 5, 4-5), deci ma plec cu mintea, fac ce zici Tu, nu fac ce gandesc eu. Eu de fapt nu as mai fi pescuit, n-as mai fi incercat sa pescuiesc, dar pentru ca zici Tu, arunc mreaja in mare. Si a scos multime mare de pesti. De ce? Pentru ca s-a plecat cu mintea. A fost si o imprejurare in care nu s-a plecat cu mintea dintr-o data, si Domnul Hristos i-a reprosat lucrul acesta, la spalarea picioarelor. Cand Domnul Hristos a vrut sa-i spele picioarele Sfantul Apostol Petru, el s-a impotrivit si a zis: "Doamne, Tu sa-mi speli mie picioarele? Niciodata nu-mi vei spala picioarele". Domnul Hristos a spus: "Ceea ce fac Eu acum tu nu intelegi, dar mai tarziu vei intelege". Si cand a staruit in aceasta si a zis "Niciodata n-o sa-mi speli picioarele" a zis Domnul Hristos "Daca nu te voi spala, nu ai parte cu Mine" (Ioan 13, 6-8). Deci daca nu te smeresti, daca te tii tapan, atunci nu poti sa fii modelat si nu am ce face cu tine, nu te poti mantui. Smerenia este un mijloc de despatimire si de neimpatimire. Cine stie de Dumnezeu are smerenia nu numai ca smerita cugetare, ci are smerenia si ca simtire launtrica. Adica smerenia trebuie sa aiba inradacinare in fiinta noastra si prin sentiment. Daca ai smerenia, atunci ea te invata ce ai de facut, si cum sa ocolesti patimile, si nu esti ca acela mandru, care citeste o carte, ca doar eu sunt stapan peste carte. Tu crezi ca o carte, un roman de dragoste de pilda, il citesti cu increderea ca pe tine nu te clinteste. Si dupa aceea nu-l mai poti scoate din tine. Asta-i plata celui mandru, pacatele se platesc, mandria iti aduce neodihna, neliniste.

Am vorbit atat de patimi, acum sa vorbim si despre nepatimire. Ce inseamna nepatimire? Inseamna sa nu mai fi asuprit de patimi, inseamna sa te raportezi la oameni si la Dumnezeu si la tot ce exista altfel decat omul patimas, sa depasesti patimile, sa ajungi la o liniste sufleteasca, la pace. Pacea e nascuta de nepatimire. "Pacea sufletului e lipsa patimilor" zice Sfantul Marcu Ascetul. Linistea sufletului este dovada nepatimirii. Altfel se raporteaza un om cu patimi in suflet la lumea aceasta si altfel se raporteaza cineva care se preocupa de nepatimire. Sa stiti ca si in realizarea nepatimirii exista anumite stadii, anumite situatii intermediare, nu ajunge omul dintr-o data la masura aceea de a fi nepatimitor, nepatimas in orice chestiune.

Vreau sa va citez tot din Pateric un pasaj in care se arata tocmai lucrul acesta, ca exista o scara, exista un progres treptat in ceea ce priveste despatimirea. "Se spunea despre un batran ca a facut cincizeci de ani nici paine mancand, nici vin band degraba. Si zicea ca a omorat curvia, iubirea de argint si slava desarta. Si a venit la el Avva Avraam, auzind ca a spus el acest cuvant. Si a zis lui: tu ai spus cuvantul acesta? A raspuns batranul: da. Si a zis lui Avva Avraam: iata, intri in chilia ta si gasesti pe rogojina ta o femeie. Poti sa socotesti ca nu este femeie? Raspuns-a batranul: nu, dar ma lupt cu gandul sa nu ma ating de ea. Atunci a zis Avraam: iata, nu ai omorat patima, ci este vie; dar este legata. Iarasi cand umbli pe drum, vezi piatra si harburi, iar in mijlocul acestora, aur; poate mintea ta sa socoteasca pe acesta - adica aurul - ca pe acelea? Zis-a batranul: nu, dar ma lupt cu gandul sa nu-l iau pe el. Si a zis Avraam: iata este vie patima, dar este legata. Mai departe zice iarasi Avva Avraam: iata, auzi despre doi frati ca unul te iubeste si ca altul te uraste si te vorbeste de rau. Daca vor veni la tine, ii ai deopotriva pe amandoi? Zis-a batranul: nu, dar ma lupt cu gandul sa fac bine celui ce ma uraste ca si celui ce ma iubeste. Zis-a Avva Avraam lui: apoi iata ca sunt vii patimile, dar sunt numai legate de sfinti".

Prin urmare pot fi si situatii de oscilare intre bine si rau. Un parinte de la noi de la manastire zicea: "Draga, pe om daca-l iei de bun, bun il gasesti si daca-l iei de rau, tot pe acela, si rau il gasesti". Din pacate avem de multe ori viata amestecata, nu suntem foarte nepatimasi si nu suntem nici foarte patimasi, suntem intr-o situatie din aceasta oscilanta. Putem sa devenim nepatimasi din patimasi, si afirmatia aceasta are un temei in "Scara" Sfantul Ioan Scararul, in care zice: "Sa-ndrazneasca patimasii, ca si cei nepatimasi din patimasi au ajuns nepatimasi". E un cuvant care ne da incredere, numai ca trebuie sa folosim mijloacele, toate mijloacele care ne ajuta sa devenim nepatimasi din patimasi.

Am sa va mai spun un semn al nepatimirii. Tot in Pateric se spune ca o fecioara, o calugarita, s-a dus la un parinte si i-a spus asa: "Eu postesc sase zile - se intelege, nemancand - si in a saptea mananc. Si am invatat Vechiul si Noul Testament pe de rost. Ce trebuie sa mai fac?". Si atunci a zis cuviosul catre ea: "Ti s-a facut ocara ca cinstea?", adica ai ajuns in situatia ca sa primesti si ocara asa cum primesti cinstea, fara impotrivire si fara nelinistire, cu linistea trebuitoare. Si ea a zis: "Nu". Si atunci a zis parintele: "Ti s-a facut lipsa ca indestularea?". Ea a zis: "Nu". "Ti s-a facut paguba ca si castigul?" Ea a zis: "Nu". "Ti s-au facut strainii ca rudele dupa trup?" Ea a zis: "Nu". Si atunci parintele i-a zis: "Du-te si pune inceput bun, caci cu cele care le-ai facut pana acuma inca nu ai realizat nimic". Adica, daca nu ai liniste in fata celor care vor sa te indrepte, chiar si cu mustrare - chiar daca mustrarea invinge dar nu convinge -, daca nu ai linistea sufleteasca trebuitoare intr-o astfel de situatie, inseamna ca nu esti smerit si esti mandru. Daca esti preocupat cu nemultumire de faptul ca cineva te-a pagubit cu ceva si nu mai poti intra in liniste, inseamna ca esti iubitor de argint. Daca faci deosebire intre cei apropiati si cei care nu-ti sunt apropiati, si ai atitudini diferite in mod voit, inseamna ca nu ai ajuns inca la ceea ce trebuie sa ajunga cineva, nu ai desfiintat in tine patimile care faramiteaza firea omeneasca.

Si acum, stimati ascultatori, inca o afirmatie si cu asta termin. Si anume aceea ca Sfantul Ioan cel ce a scris "Scara" are si cuvantul ca "nepatimirea este cerul cel de pe pamant". Cand ajunge cineva sa fie nepatimas, cand ajunge cineva sa nu mai fie hartuit de patimi, atunci ajunge sa aiba locuitor in mod simtit pe Dumnezeu in sufletul sau, se face locas al Preasfintei Treimi - dupa cuvantul care-l gasim ca un cuvant de lauda la cinstirea unor sfinti si spunem ca a primit salasluirea Treimii in el. Ajungem si noi sa fim locasuri ale lui Dumnezeu si avem in suflet cerul cel de pe pamant, adica nepatimirea. Sa nu asteptam ca cerul acesta de pe pamant sa vina asa, fara sa il cautam, fara sa ne straduim pentru el. Iar daca vine in sufletul nostru, sa avem din aceasta bucuria cuvenita.

Voi incheia si de data aceasta tot cu o poezie, o poezie de aceeasi poeta, Zorica Latcu, intitulata Cer nou:

Grait-am ieri cu Domnul, prin lacrimi, si am spus:

De noi cum nu Ti-e sila, preascumpul meu Iisus?

Cum nu-Ti intorci Tu fata cu sila de la noi

Si cum mai vrei sa suferi faptura de noroi?

Cum vrei sa calce-n lume piciorul Tau curat,

Cel care peste aripi de inger a calcat,

Cum poala preacurata, Stapane n-o feresti

In tina omeneasca sa nu Ti-o murdaresti?

Cum poti sa suferi, Doamne, miros de putregai

Cand ai tamaia dulce a crinilor din rai?

Tu Cel Ce stai in ceruri cu mari luminatori

In inima mea rece cum vrei sa Te cobori?

Ca Petru, ani de-a randul Te-am izgonit mereu,

Iesi de la mine Doamne, ca pacatos sunt eu!

Dar n-ai plecat, ba inca cu pasul Tau curat

Ai coborat tot cerul in iadul meu spurcat.

Cu pasul Tau pe mine de tot m-ai curatit,

Cu raza Ta tot chipul Tu mi l-ai stralucit,

Cu focul Tau pe mine, cel rece, m-ai aprins

Si peste saracia mea goala ai intins

Un colt al hainei Tale si m-ai facut bogat,

Mi-ai dat inel, coroana, porfira de-mparat,

Mi-ai incaput in suflet, Tu Cel neincaput

Si sufletul meu iata, Tu cer nou l-ai facut.

In sufletul meu astazi Tu Insuti locuiesti

Cu Maica Preacurata, cu cetele ceresti.

Si pentru toate-aceste Iisuse preaiubit

In cerul nou din suflet, sa fii in veci slavit!

Va multumesc.

Considerati politica in randul patimilor?

Poate sa fie si patima.

Dar nationalismul?

Exista si un nationalism moderat, care poate sa nu fie patima, exista si un nationalism sovin care in orice caz e patima. Toate ale omului, in mainile omului, pot sa primeasca valori sau pot sa fie devalorizate. Eu cred ca cel mai bine se poate afirma un membru al unei natiuni nu cautand sa stingheresti pe cineva ci afirmandu-ti calitatile tale de apartenent al natiunii respective. Mie imi pare tare bine ca sunt roman.

Domnul Hristos a zis: "Dati Cezarului ce este al Cezarului". Prin aceasta inseamna ca a acceptat orice tiranie sau orice forma de guvernamant, fara drept de revolta?

Nu se pune problema revoltei. In general Domnul Hristos a avut in vedere o randuiala in societate. Si atunci cand a spus Domnul Hristos sa dai Cezarului ce este al Cezarului, a spus de fapt referindu-se la o stapanire care nu era o stapanire cu credinta in Dumnezeu, era o stapanire romana. Cum au rezolvat lucrul acesta martirii, stim. Si anume ei nu s-au revoltat, nu au facut o revolutie ca sa nimiceasca stapanirea, ci s-au afirmat cu credinta lor, preferand sa moara decat sa faca ceea ce cerea totusi Cezarul, si n-au considerat ca daca nu aduc jertfa Cezarului ca unui zeu, nu i-au dat Cezarului ceea ce e al Cezarului. Era Mitropolitul Mladin, Dumnezeu sa-l odihneasca, profesor la Teologie si era vorba ca va ajunge Mitropolit. Si era un inspector de culte, un imputernicit din partea statului si zicea: "Acuma daca ajungeti Mitropolit, sa spuneti: "Dati Cezarului ce e al Cezarului si lui Dumnezeu ce e a lui Dumnezeu"". Si zice Mitropolitul: "Am sa spun, dar sa nu ceara nici Cezarul ce nu i se cuvine".

In ultimii doi ani, celelalte popoare nu stiu despre noi ca suntem crestini si vin sa ne invete, sa ne increstineze. Nu credeti ca aceste intalniri ar trebui sa fie mai dese?

Cei care vin la noi sa ne increstineze, sau cred ca nu suntem crestini, sau stiu ca nu suntem crestini in felul lor. Mie mi-a placut foarte mult o afirmatie pe care a facut-o Inalt Prea Sfintitul Mitropolit de la Sibiu cand a venit la Sibiu un misionar, un evanghelist - asa se numesc ei - din America, si prezentandu-i biserica catedrala din Sibiu a spus: "Aceasta biserica este facuta pe temelia unei alte biserici si sute si sute de ani au venit la biserica aici oameni care s-au mantuit in credinta noastra". Fiecare crede ca mantuirea e in credinta lui si aceia care vin aici sa ne increstineze cauta sa ne faca cum sunt ei. Noi, daca suntem oameni hotarati pentru Ortodoxie, nu mai avem nevoie de altceva. In Ortodoxie de fapt noi avem tot ce ne trebuie pentru mantuire. Tot ceea ce propovaduiesc ei ca este necesar pentru mantuire noi de fapt avem la noi acasa, nu trebuie sa ne ducem in alta parte. Ceea ce ne lipseste noua este metoda aceasta de a vehicula ideile, de a le impartasi altora. Se predica prea putin si se predica prea oficial cumva, nu se are in vedere niste lucruri esentiale. Ei insista mult pe baza de Scriptura, numai Biblia este in vedere pentru ei, dar noi avem si cartile Sfintilor Parinti si avem slujbele. Daca noi suntem multumiti cu ale noastre, nu avem motive sa cautam in alta parte sau sa-i primim pe cei care vor sa ne invete altceva. "Chiar un inger din cer de va veni - zice Sfantul Apostol Pavel - si va propovadui alta Evanghelie decat cea pe care v-am propovaduit-o eu, sa fie anatema" (Galateni 1, 8). Asa ca e bine sa ne intarim in credinta noastra, sa stim ceea ce facem si de ce facem asa, si atunci nu mai poate nimenea sa ne "increstineze" in alta forma de crestinism. Dumnezeu sa le ajute, si noi sa ne vedem de calea noastra si nu trebuie sa ne ducem sa-i ascultam pe ei, ca avem noi ce asculta.

Cat priveste chestiunea aceasta a organizarii unor dialoguri si a unor cuvantari de felul acesta, asta depinde de ce posibilitati sunt ca sa se organizeze. Eu cred ca v-am spus niste lucruri esentiale, niste lucruri care nu se aud des si nu se aud in multe locuri. Am avut posibilitatea aceasta sa spun mai multe lucruri deodata. Sa stiti ca eu nu am facut pedagogie la Teologie. Asa a fost imprejurarea, cand am fost in anul I pedagogia se facea in anul III si cand am ajuns in anul III s-a mutat in anul I. Le spuneam la manastire ca nu am facut pedagogie si zicea un parinte: "Se cunoaste". Cred ca se cunoaste ca nu am facut pedagogie, ca am ingramadit cam multe lucruri deodata. Dar sa stiti ca nu se putea altfel, adica daca nu fac asa, atunci nu-s eu.

Va rog sa-mi spuneti ce este un Aghiasmatar si daca este bine ca un mirean, daca are un Ceaslov sau un Aghiasmatar, sa citeasca din ele?

Aghiasmatarul este o carte de slujba a preotului. Poate sa citeasca un mirean din Aghiasmatar cu titlu informativ, cu titlu de studiu, sa stie ce se cuprinde intr-o slujba, cum se face o slujba, ce cuvinte sunt in slujba respectiva. Dar nu poate s-o citeasca ca lectura de rugaciune, pentru ca este rugaciune pentru preoti. Bineinteles ca ar putea sa citeasca troparele care le canta cantaretul, dar numai cu titlu informativ, adica nu poti sa faci o sfintire a apei, nu poti sa faci un Maslu, care e cuprins in Aghiasmatar. Dar poti sa citesti o rugaciune de la Maslu, sa vezi ce frumoasa e. "Tu esti Cela Ce ai zis: "De cate ori vei cadea, scoala-te si te vei mantui"", "Tu esti Cela ce ai zis: "Bucurie se face in cer pentru un pacatos care se pocaieste"", sunt anumite rugaciuni care sunt foarte frumoase. "Faca-se Doamne untdelemnul acesta untdelemn de bucurie, untdelemn de sfintenie, imbracaminte imparateasca, pavaza puternica izbavitoare de toata lucrarea diavoleasca, pecete nestricata, bucuria inimii, veselie vesnica". Sunt cuvinte care daca le auzi asa numai, spuse undeva la o slujba, nu-ti raman, pentru ca sunt idei foarte multe. Si atunci ca sa aprofundezi, poti sa studiezi, dar altfel un mirean nu are de ce sa aiba un Aghiasmatar.

Cat priveste Ceaslovul, aceasta este cartea tuturor credinciosilor, nu exista nici o restrictie cand e vorba de Ceaslov.

Iar aghiasmatar se intelege si o incapere in care se face sfintirea apei - sunt pe la manastiri, de exemplu la manastirea Neamt. Si "aghiasmatar" vine de la "aghiazma" de la sfintirea apei, pentru ca una din slujbele care e cuprinsa in Aghiasmatar este si sfintirea apei, aghiasma. Si noi la manastire avem un paraclis unde mai ales spovedim si acela ar putea fi numit si aghiasmatar daca am face aghiasma acolo.

Cum vedeti dumneavoastra urmatorul aspect: oameni politici care in trecut au fost atei convinsi si declarati, dovedesc brusc, in special dupa ?89, o reorientare catre Biserica si Dumnezeu?

Draga, Sfantul Apostol Pavel are un cuvant in Epistola catre Tit: "Toate sunt curate pentru cei curati" (Tit 1, 15). Zice Avva Dorotei ca pe langa unul care statea pe marginea drumului au trecut trei. Si unul a zis: "Asta-i un desfranat, asteapta o ocazie". Altul a zis: "Asta-i un hot, asteapta sa fure". Si cel de-al treilea a zis: "Uite, si aici la marginea drumului se poate ruga omul". Apoi, din antologia sanscrita, iarasi un cuvant: "Cainele a vazut o fata: "carne" a zis, batandu-si dintii. Si-si priveau parintii fata: "floare" au zis, plangand parintii. Si-a vazut-o un calugar: "bestie" a strigat ascetul. Si-un poet vazut-a fata: "inger" a soptit poetul". Sa stiti ca de multe ori noi proiectam din noi asupra oamenilor. Poate stiti pilda aceea cu lucratorii tocmiti la vie, cand a zis stapanul: "Sau ochiul tau e rau pentru ca eu sunt bun?" (Matei 20, 15).

Eu nu zic sa fim artificiali. Sigur ca se poate si asa si asa. Adica se poate ca oameni care au fost in trecut atei sau liber-cugetatori, acum sa se arate credinciosi, pentru ca acum e la moda. Si poate ca au facut si inainte ceea ce era atunci la moda. Pot sa fie oameni fara consistenta sufleteasca, pot sa fie fatarnici, dar pot sa fie si oameni reorientati, noi nu avem de unde sa stim viata lor intima. Stim ce fac si gandim despre ceea ce fac ei ceea ce putem gandi.

Vom ajunge noi odata sa avem sarbatorile, Nasterea Domnului, Pastele, impreuna cu catolicii?

Craciunul il avem odata cu ei, cei care suntem cu calendarul indreptat. Pastele nu le putem avea cu ei pentru ca nu toti ortodocsii au primit calendarul indreptat, si atunci ne-am despartit noi intre noi. Si atunci s-a gasit modalitatea aceasta: primim calendarul indreptat. De ce? Pentru ca nu este al Bisericii calendarul, cum zic cei care nu au primit calendarul indreptat, si zic "sfantul calendar". Nu au dreptate, pentru ca nu Biserica a creat calendarul, asa cum nu Biserica a creat scrisul, asa cum nu Biserica a creat limbajul. Toate acestea le-a luat Biserica de la cei care le aveau atunci cand a aparut Biserica. Si daca calendarul atunci a fost neindreptat si intre timp s-a reformat calendarul, Biserica nu poate sa zica: eu raman la calendarul vechi, ca acela e sfant si acesta e pangarit. Nu e asa. Sunt unii care nu judeca asa si atunci s-a ajuns la o neunire intre noi ortodocsii, pentru ca numai ortodocsii nu au primit calendarul indreptat. Si atunci Craciunul il tinem la 25 decembrie, dupa calendarul indreptat. Si cei care nu au primit calendarul indreptat tot la 25 decembrie, numai ca 25 decembrie corespunde cu 6 ianuarie. Ce sa facem? Sa ne vedem de cale si sa facem ce putem sa facem in conditiile noastre. Nu are rost sa ne certam pentru lucruri care nu sunt ale noastre.

Cum apreciati temeiurile miscarii ecumenice contemporane?

Miscarea ecumenica contemporana are drept scop sa-i uneasca pe toti crestinii, sa-i cointereseze, sa-i faca cunoscuti unii altora, e o miscare cu dorinta de a se realiza unirea. Unirea intre oameni nu se realizeaza planuind-o sau insistand pentru ea din afara. Unirea trebuie sa se realizeze din inauntru. Noi avem ca mijloace de unire - cu cei care putem sa ne unim - urmatoarele: rugaciunea, iubirea si smerenia.

Rugaciunea in primul rand: "pentru unirea tuturor, Domnului sa ne rugam". "Unirea credintei si impartasirea Sfantului Duh cerand, pe noi insine si unii pe altii si toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam". Asta este rugaciunea pentru unire, si intr-un fel si metoda, caci spune "pe noi insine si unii pe altii si toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam". Iubirea: "Sa ne iubim unii pe altii ca intr-un gand sa marturisim". Deci inca nu marturisim poate intr-un gand, dar ca sa marturisim intr-un gand, intai sa ne iubim, sa nu ne mai excludem, sa nu ne mai impotrivim unii altora. Si smerenia: daca vom ajunge sa consideram valorile fiecaruia dintre noi, atunci ne smerim si le si primim intr-un fel. In orice caz, spalarea picioarelor de care pomeneam mai inainte este un mijloc in care se arata datoria de a fi respectuos si de a curati acolo unde e nevoie, de a interveni sa curati. Sa speli picioarele cuiva inseamna sa-l faci curat. Spiritual lucrul acesta trebuie sa-l facem mereu, pentru ca Domnul Hristos ne-a dat porunca aceasta cand a zis: "Precum Eu v-am spalat picioarele voastre, si voi sunteti datori sa va spalati picioarele unii altora", deci suntem datori cu respect.

Daca folosim mijloacele acestea, de rugaciune pentru unire, de iubire in vederea unirii, de smerenie in vederea respectarii, e nadejde candva sa ne unim. Dar sa stiti ca nu e in puterea omului sa realizeze aceasta unire. La turnul Babel Dumnezeu a impartit limbile, i-a impartit pe oameni, si la pogorarea Duhului Sfant, Duhul Sfant i-a unit pe oameni prin vorbirea in asa fel incat sa o inteleaga toti. Noi asteptam de la Dumnezeu unirea tuturor, nu de la miscarea ecumenica.

As dori sa va pun o intrebare, ca daca vorbim de ecumenism, adica de unirea mare a Bisericilor, intr-un fel parca s-au structurat chiar in cadrul Bisericii noastre, trei categorii: pe de o parte credinciosii, pe de alta parte clerul, pe de alta parte ierarhia. Daca putem vorbi in acest inteles de o anumita disfunctionalitate in cadrul trupului eclezial, v-as ruga sa ne spuneti cum s-ar putea reface impreuna-lucrarea dintre cele trei categorii din trupul lui Hristos?

Cred ca in Biserica nu exista categorii disparate, toti formam un singur trup, trupul Domnului Hristos, fiecare angajandu-ne la lucrarea mantuirii si a sfintirii in masura in care ne putem angaja noi. Se spune ca totusi teologii au fost aceia care au despartit pe oameni in conceptii diferite. Desi Mitropolitul Nicolae Balan, Dumnezeu sa-l odihneasca, zicea ca ceea ce ne uneste e mai mult decat ceea ce ne desparte. Iar cineva m-a intrebat pe mine - unul din Polonia - daca sunt mari diferentele dintre ortodocsi si catolici. Si am zis ca nu sunt mari, dar pe ele se bazeaza organizatiile diferite si atunci din mici devin mari. Eu cred ca fiecare dintre noi trebuie sa contribuim cumva la unire. Cu cei ce vin la noi suntem totdeauna apropiati pana cand vine vorba de chestiuni speciale. In chestiuni generale gasim totdeauna posibilitatea sa ne unim. Iar credinciosii cati sunt, cler de mijloc, episcopi, toti trebuie sa urmarim acelasi lucru, adica preamarirea lui Dumnezeu. Unde-i preamarirea lui Dumnezeu e si nadejde de unire. Stie Dumnezeu cand va fi unirea, pentru ca sunt si lumi diferite, sunt atatea lucruri care nu poti trece peste ele. Deocamdata sa ne gandim numai aici la noi: sunt deja diferente si se pune accentul pe niste diferente care de fapt pentru noi sunt foarte mici si pentru altii sunt foarte mari.

Ne puteti vorbi si despre rolul Sfintei Taine a Spovedaniei in contextul social si bisericesc pe care il traim astazi?

Da, Sfanta Taina a Spovedaniei este un mijloc de imbunatatire sufleteasca. Cu acest gand trebuie sa ne apropiem si s-o folosim. Ar trebui reinviorata cumva dorinta oamenilor de a se apropia de Dumnezeu prin Sfintele Taine. La Sfanta Spovedanie sunt doua lucruri esentiale: sa-ti recunosti pacatele si sa vrei sa nu le repeti. Si apoi sa-ti supui mintea duhovnicului, sa te verifici cu o constiinta straina, superioara tie. In felul acesta e nadejde sa fie bine. Daca cineva insa stie mai bine decat preotul la care se spovedeste - si mie mi se intampla de multe ori lucruri de felul acesta, ca vine omul si stie intr-un fel mai bine decat mine, si zic: de ce ai mai venit la mine? -, atunci nu are starea sufleteasca necesara pentru spovedanie. Nu numai ca sa primeasca cuvant, dar e vorba si de a-ti recunoaste pacatele si de a dori nu numai iertarea ci si indreptarea.

Aici e o sala plina mai mult de tineri.

Ma bucur foarte mult de lucrul acesta, pentru ca sa stiti ca in Postul Pastilor la mine cam tot batrani vin la spovedanie.

Acesti tineri au venit aici cu o idee pentru viitor. Va rugam, daca stiti sau daca se poate, sa ne spuneti ceva despre viitor, pentru ca toti suntem ingrijorati in legatura cu viitorul. Va rugam cateva cuvinte despre acest viitor.

Eu in legatura cu viitorul nu stiu nici ce se va intampla peste cinci minute. Eventual peste vreo zece, ca voi pleca de aici. Dar pot sa va spun ca viitorul ni-l pregatim. Nu exista posibilitatea sa ai un viitor altul decat acela pe care ti-l pregatesti. Din toate punctele de vedere: si ca pregatite intelectuala - cineva care nu se pregateste, dintre tinerii acestia, atunci la examen vede el viitorul -, ne pregatim si ca pregatire morala - in intelesul ca daca suntem capabili de bine in prezent, vom fi si in viitor capabili de bine, de mai mult bine, tot in prezent, nu in viitor, numai ca prezentul de atunci va fi viitorul fata de prezentul de astazi. Pentru ca viitorul de fapt noi il vom trai totdeauna ca prezent, chiar si vesnicia, nu exista posibilitatea sa traiesti din prezent in viitor. Si in felul acesta ne formam si un trecut mai luminos, in masura in care suntem atenti in prezent. Prezentul devine trecut si trecutul se lumineaza si astupam trecutul negativ cu un trecut pozitiv.

Dar viitorul ni-l mai pregatim si altfel, si anume printr-o viata care ne intareste in credinta si ne scoate din ingrijorare si in sensul ca nu avem de platit niste pacate. Si asa cum Dumnezeu l-a scos pe Lot din Sodoma, pe care a ars-o cu foc, tot asa ne va scoate si pe noi, pe fiecare, in masura in care vom fi vrednici ca Dumnezeu sa ne crute, indiferent de ce va veni peste lumea aceasta.

Il rog pe Avva Teofil sa ne spuna parerea dansului despre ras si despre aplauze.

Rasul este o manifestare de bucurie si nu se poate sa fie un om - un om asa cum trebuie sa fie omul, firesc -, sa nu aiba o bucurie care sa se manifeste si in ras. Insa lucrurile sunt bune sau rele dupa felul in care se angajeaza omul la ele. Si eu rad, si rad tare bucuros, si nu mi-e frica ca ma va pedepsi Dumnezeu ca rad.

Si acum sa va spun - bine ca ati pus problema aceasta, ca imi pare tare bine s-o spun -si anume: poate stiti Psalmul 20 intr-o traducere a Patriarhului Nicodim. Se spune acolo: "Si cu zambetul fetei Tale l-ai umplut de bucurie", adresandu-se lui Dumnezeu. Deci Dumnezeu zambeste, nu se poate sa nu zambeasca. "Si cu zambetul fetei Tale l-ai umplut de bucurie" zice psalmul si imi place foarte mult. Nu in toate traducerile e asa, dar mie traducerea aceasta imi place extraordinar de mult. Adica Dumnezeu ne zambeste. Ce inseamna asta? Ca Dumnezeu Se revarsa cu bucurie spre noi. Oamenii zambesc, ca ei pot sa zambeasca, dar e o idee in sensul acesta ca Dumnezeu ne zambeste.

Iar Sfanta Tereza de Lisieux, Sfanta Tereza de Pruncul Iisus a scris o carte intitulata "Istoria unui suflet". Sfanta Tereza a murit la sfarsitul secolului trecut, a trait doar 24 sau 25 de ani, a fost calugarita si a scris istoria vietii ei. Si acolo in istoria vietii ei sunt lucruri foarte gingase, lucruri scrise de o femeie care are gingasia ei, totdeauna. Mai ales fiind o persoana distinsa si din punct de vedere moral, a avut o receptivitate pentru niste lucruri pe care noi nu le gandim dintr-o data. Si ea este caracterizata - am citit eu o carte, "Sfinti mari", scrisa de Walter Nig, de un profesor protestant din Elvetia - ca "zambetul lui Dumnezeu". Daca stim asta inseamna ca putem si sa zambim si chiar sa radem, asa, de moment. Nu se pune problema, daca nu stim unde sa ne oprim, atunci sa nu mai zambim, dar nu se poate, pentru ca aceasta este o manifestare nu de durata ci o manifestare de moment. Si sa stiti ca nu trebuie sa fim cu foarte multa atentie la lucruri de felul acesta, pentru ca nici Dumnezeu nu ia aminte. Si mai ales daca Dumnezeu are un zambet, putem sa avem si noi un zambet cand avem inima capabila de a se manifesta intr-un zambet.

Cat priveste aplauzele, e tot o manifestare din inauntru in afara. S-ar putea sa fie si o improvizatie. Daca e o improvizatie atunci renunt la ele.

• « Inapoi
• Inainte »

› ‹

Cum sa biruim iubirea de arginti

Cele opt pacate de moarte si lupta cu ele

Maica Arsenia. Calea spre vindecarea inimii