Unele aspecte ale raportului dintre Dumnezeu si om

• « Inapoi
• Inainte »

Unele aspecte ale raportului dintre Dumnezeu si om

Hristos a inviat! Stimati ascultatori, ne intalnim in seara aceasta in gandul si in dorinta de a va propune cateva ganduri in legatura cu raportul intre Dumnezeu si om. Voi vorbi despre unele aspecte ale acestui raport intre Dumnezeu si om. Ne-am propus aceasta pentru ca multi dintre cei ce se declara credinciosi spun ca ei cred intr-o putere, intr-o forta care conduce universul. Apoi sunt si unii dintre credinciosi care spun ca ei cred in Dumnezeu dar in general nu se raporteaza la Dumnezeu. Sunt multi oameni care au in vedere pe Dumnezeu ca o idee, unii Il au in vedere ca o posibilitate, altii ca o probabilitate, si sunt putini aceia care cred cu adevarat in Dumnezeu si se raporteaza la Dumnezeu, care au o legatura cu Dumnezeu, care stiu de Dumnezeu ca de o fiinta personala cu care intram in legatura. Sunt multi dintre credinciosi care au o idee falsa despre Dumnezeu si care nu se raporteaza corect la Dumnezeu.

Mi-am propus sa vorbesc despre legatura intre Dumnezeu si om si intre om si Dumnezeu, si voi prezenta aceasta legatura de pe doua pozitii, si anume dinspre Dumnezeu spre om si dinspre om spre Dumnezeu. Voi vorbi deci despre legatura intre Dumnezeu si om pornind de la faptul ca Dumnezeu este o fiinta personala, o fiinta in trei persoane, Dumnezeul treimic, asa cum credem noi ca dreptmaritori crestini. Si voi prezenta aceasta legatura ca o legatura a religiei, religie insemnand legatura, de la religo-religare care inseamna a se lega, a fi o legatura. Si anume intai voi prezenta aceasta legatura asa cum se prezinta ea in slujbele noastre bisericesti. De ce? Pentru ca pentru noi ortodocsii, slujbele sfintei noastre Biserici sunt lucrul cel mai important, sunt ceea ce ne reprezinta pe noi ca dreptmaritori crestini, ca crestini ortodocsi. Sfintele slujbe sunt mijlocul de angajare a credinciosilor in fata lui Dumnezeu, sunt un mijloc prin care Dumnezeu ni se face cunoscut si un mijloc prin care noi luam act despre Dumnezeu.

Sfintele slujbe ale Bisericii noastre sunt intruparea credintei noastre si sunt in acelasi timp credinta in lucrare, credinta in Dumnezeu in lucrare. Nu se poate sa stai la sfintele slujbe fara sa ai constiinta ca stai in fata lui Dumnezeu, asa incat sfintele slujbe sunt o aducere a lui Dumnezeu in constiinta noastra, in simtirea noastra. Sfintele slujbe sunt acelea care ne dau posibilitatea sa stam in fata lui Dumnezeu, sa avem cunostinta de Dumnezeu, sa traim prezenta lui Dumnezeu, sa avem posibilitatea sa ne raportam la Dumnezeu. In felul acesta, stand la sfintele slujbe si participand la sfintele slujbe ale Bisericii noastre, noi, ca dreptmaritori crestini, ne rugam lui Dumnezeu si invatam despre Dumnezeu. La sfintele slujbe avem posibilitatea sa ne intalnim cu Dumnezeu in constiinta noastra, sa simtim legatura intre noi si Dumnezeu. La sfintele slujbe am putea spune ca ni se descopera Dumnezeu, ni se descopera prin randuielile de slujba ale sfintei noastre Biserici, invatam ceva despre Dumnezeu ca sa putem sa traim legatura noastra cu Dumnezeu.

Ce invatam despre Dumnezeu la sfintele slujbe? De pilda la Sfanta Liturghie, care incepe cu cuvintele "Binecuvantata este imparatia Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor", invatam ca Dumnezeu are o imparatie in aceasta lume si ca imparatia aceasta este pentru noi in cadrul Sfintei Liturghii, Sfanta Liturghie fiind cea mai importanta dintre slujbele Bisericii noastre. In rugaciunea "Tatal nostru" noi cerem de la Dumnezeu sa vina imparatia Lui cand zicem "vie imparatia Ta", si cerand sa vina imparatia lui Dumnezeu noi nadajduim in implinirea acestei cereri si de fapt sunt putini acei credinciosi care stiu ca cererea aceasta ni se implineste cu fiecare Sfanta Liturghie. Pentru ca in cuprinsul Sfintei Liturghii noi suntem in cuprinsul imparatiei lui Dumnezeu care se desfasoara, ni se face cunoscuta in prezenta noastra impreuna cu noi. La Sfanta Liturghie noi facem ceea ce fac ingerii in cer, aducem inchinare lui Dumnezeu. De aceea randuiala Bisericii noastre este ca in cadrul Sfintei Liturghii si in cadrul sfintelor slujbe in general, noi sa avem constiinta prezentei lui Dumnezeu, ni se spune ceva despre Dumnezeu. Si anume intre altele ni se spune ca lui Dumnezeu I se cuvine "toata marirea, cinstea si inchinaciunea", "Ca Tie se cuvine toata marirea, cinstea si inchinaciunea, Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor". Din aceasta intelegem ca Dumnezeu este mai presus de noi si ca noi trebuie sa-I aducem inchinare si Ii aducem inchinarea cea dupa putere, constienti fiind insa ca lui Dumnezeu I se cuvine mult mai mult decat Ii oferim noi, decat putem noi sa-I oferim. Ca lui Dumnezeu I se cuvine "toata marirea, cinstea si inchinaciunea", lui Dumnezeu-Tatal, lui Dumnezeu-Fiul si lui Dumnezeu-Duhul Sfant, iar aceasta nu numai in clipa de fata - in orice caz in clipa de fata, caci zicem "acum" - ci si totdeauna si pururea si in vecii vecilor. Din aceasta inchinare, marire si cinste noi Ii aducem lui Dumnezeu inchinarea, cinstea si marirea cea dupa puterea noastra.

Mai departe aflam ca Dumnezeu are o stapanire, o imparatie, caci zicem: "Ca a Ta este stapanirea si a Ta este imparatia si puterea si marirea, a Tatalui si a Fiului si a Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor". Inca o cunostinta despre imparatia lui Dumnezeu si despre legatura noastra cu Dumnezeu, care are stapanire peste noi, are imparatie, are putere si marire. Chiar daca nu am sti multe lucruri despre Dumnezeu, noi putem invata la Sfanta Liturghie si faptul ca Dumnezeu este bun si iubitor de oameni, caci zicem: "Ca bun si iubitor de oameni Dumnezeu esti si Tie marire inaltam, Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor". Prin urmare, aflam, stim si suntem incredintati ca Dumnezeu este "bun si iubitor de oameni". Noi stim din Sfanta Evanghelie ca Domnul Hristos Insusi a spus ca Dumnezeu este bun (Matei 19, 17). Stim din Sfanta Evanghelie ca Dumnezeu a iubit lumea, ca L-a trimis pe Fiul Sau pentru mantuirea lumii. Chiar se spune ca "Atat de mult a iubit Dumnezeu lumea incat pe Fiul Sau Cel Unul-Nascut L-a dat ca oricine care crede in El sa nu piara ci sa aiba viata vesnica" (Ioan 3, 16). Asadar, cand e vorba sa ne raportam la Dumnezeu e foarte important sa stim ca Dumnezeu e bun si ca Dumnezeu este iubitor de oameni, si ca fiind El bun si iubitor de oameni, noi trebuie sa-I aducem marire, "Ca bun si iubitor de oameni Dumnezeu esti si Tie marire inaltam". Ne intalnim cu Dumnezeu Cel bun si iubitor de oameni si pentru ca e bun si iubitor de oameni - si asta sa n-o uitam niciodata - Ii aducem marire pentru bunatatea Lui si pentru iubirea Lui de oameni.

Mai departe spunem, vorbind cu Dumnezeu - pentru ca la sfintele slujbe noi nu studiem despre Dumnezeu, nu invatam despre Dumnezeu, ci invatam rugandu-ne, daca invatam si e bine sa si invatam, dar nu trebuie sa ne ducem la sfintele slujbe cu gandul de a studia, ci cu gandul de a ne insusi anumite idei mantuitoare, ca sa ne putem raporta la Dumnezeu - ca Dumnezeu e milostiv si iubitor de oameni: "Ca milostiv si iubitor de oameni Dumnezeu esti, si Tie marire inaltam, Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor". Aflam deasemenea, ne incredintam, staruim in convingerea ca Dumnezeu este sfant, caci se spune: "Ca sfant esti Dumnezeul nostru si Tie marire inaltam, Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor".

Dar Dumnezeu Cel sfant este sfant si Isi comunica sfintenia Lui si credinciosilor, si marturisim si aceasta la sfintele slujbe si mai ales la Sfanta Liturghie cand zicem: "Ca Tu esti sfintirea noastra si Tie marire inaltam, Tatalui si Fiului si Sfantului Duh". Pomenim de mila si de harul si de indurarile Domnului nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu care S-a facut om, si zicem: "Cu harul, cu indurarile si cu iubirea de oameni a Unuia-Nascut Fiului Tau, cu Care impreuna esti binecuvantat, cu Preasfantul si bunul si de viata facatorul Tau Duh, acum si pururea si in vecii vecilor". Cuvintele le adresam lui Dumnezeu-Tatal si pomenim mila, harul si indurarile Mantuitorului nostru Iisus Hristos, care este Fiul lui Dumnezeu care S-a facut om, Dumnezeu adevarat si om adevarat - asa Il marturisim in cuprinsul Simbolului credintei - si la Sfanta Liturghie marturisim harul, mila si iubirea de oameni a Mantuitorului nostru Iisus Hristos si pomenim totodata si pe Sfantul Duh, care este bun si facator de viata: "Cu preasfantul si bunul si de viata facatorul Tau Duh, acum si pururea si in vecii vecilor".

Iata cate lucruri putem invata despre Dumnezeu rugandu-ne, avandu-L pe Dumnezeu in fata. Nu ni se spune: sa stiti ca Dumnezeu e bun si iubitor de oameni, sa stiti ca Dumnezeu e milostiv si iubitor de oameni, sa stiti ca Dumnezeu e sfant, sa stiti ca Dumnezeu este sfintirea noastra, ci suntem angajati in legatura aceasta prin marturisirea faptului ca Dumnezeu e bun si iubitor de oameni, si pentru aceasta Ii ducem marire, ca Dumnezeu e milostiv si iubitor de oameni si noi Ii inaltam marire, ca Dumnezeu e sfant - "Ca sfant esti Dumnezeul nostru si Tie marie inaltam" -, ca Dumnezeu este sfintirea noastra si Ii aducem marire.

Apoi mai sunt si alte ziceri de la sfintele slujbe, de la alte sfinte slujbe, in care se spune de pilda: "Ca al Tau este a ne milui si a ne mantui pe noi". Deci Doamne, pe Tine Te intelegem ca unul care ai ca lucrare, ca actiune, sa miluiesti si sa mantuiesti, dar nu sa miluiesti si sa mantuiesti numai in general, ci sa miluiesti si sa ne mantuiesti pe noi, "Ca al Tau este a ne milui si a ne mantui pe noi, Dumnezeul nostru, si Tie marire Iti inaltam, Tatalui si Fiului si Sfantului Duh". Sau "Ca Dumnezeul milei si al indurarilor si al iubirii de oameni esti, si Tie marire inaltam, Tatalui si Fiului si Sfantului Duh". Iata cate lucruri importante se spun la sfintele slujbe, vorbind cu Dumnezeu in prezenta noastra si in prezenta noastra in fata lui Dumnezeu. De aceea ziceam ca sfintele slujbe Il aduc pe Dumnezeu in constiinta noastra, in simtirea noastra, in fata noastra. Sigur ca cineva care se duce la slujba numai cu gand de a se informa, poate sa se duca de doua de trei ori si dupa aceea stie ce se face acolo. Ori noi ne ducem la sfintele slujbe, care se repeta in fiecare zi - si ne ducem cand putem sa ne ducem -, insa nu ne plictisim niciodata desi stim ce se petrece acolo, pentru ca noi ne ducem sa slujim. Orice credincios trebuie sa stie ca el nu este simplu spectator la o slujba dumnezeiasca, ca el nu este un simplu asistent la slujba dumnezeiasca, ci este un slujitor. Orice credincios care ia parte la sfintele slujbe trebuie sa aiba constiinta ca el slujeste, nu se duce sa vada o slujba, sa auda o slujba, ci se duce sa faca o slujba. In Biserica noastra nu slujesc numai preotii, numai arhiereii, numai diaconii, numai cantaretii bisericesti, ci slujesc toti credinciosii care iau parte la sfintele slujbe. Cred ca ati observat faptul ca de fiecare data cand pomenim ceva despre Dumnezeu, ca e bun si iubitor de oameni, zicem "si Tie marire Iti inaltam", pentru ca esti bun si iubitor de oameni. Cand pomenim mila si iubirea de oameni a lui Dumnezeu spunem: "Ca milostiv si iubitor de oameni Dumnezeu esti si Tie marire inaltam". Facem ceva in fata maretiei lui Dumnezeu.

Aduc aici inainte faptul ca Sfantul Isaac Sirul spune ca "inca nu a cunoscut pe Dumnezeu cel ce nu se minuneaza de Dumnezeu". Pe Dumnezeu Il cunosti numai in masura in care te minunezi de Dumnezeu si de lucrurile lui Dumnezeu. Psalmistul zice: "Cat de minunate-s lucrurile Tale Doamne, toate cu intelepciune le-ai facut" (Psalm 103). Daca se minuneaza de lucrurile lui Dumnezeu, cu atat mai mult se minuneaza Psalmistul de Dumnezeu Insusi care le-a facut. Pentru noi Dumnezeu nu e o abstractiune, nu e o probabilitate, nu e o idee, nu e un Dumnezeu al filosofiei, ci este un Dumnezeu al rugaciunii, un Dumnezeu al religiei, un Dumnezeu al credintei, un Dumnezeu in fata Caruia noi stam si ne minunam de Dumnezeu in masura in care Il cunoastem. Si de aceea zice Sfantul Isaac Sirul: "Inca nu a cunoscut pe Dumnezeu acela care nu se minuneaza de Dumnezeu". Noi in masura in care cunoastem ceva din maretiile lui Dumnezeu ne minunam de Dumnezeu.

In Sfanta Evanghelie de la Ioan se spune ca Domnul Hristos a spus despre Duhul Sfant: "El pe Mine Ma va preamari" (Ioan 16, 14). Tot in Sfanta Evanghelie de la Ioan se spune in doua locuri despre vuietul Duhului. Si anume in convorbirea intre Domnul Hristos si un fariseu pe nume Nicodim se spune ca Domnul Hristos a spus: "Vantul sufla unde vrea si tu auzi vuietul lui dar nu stii de unde vine si incotro se duce" (Ioan 3, 8). Prezenta Duhului Sfant se arata intr-un vuiet, asa cum prezenta vantului tot intr-un vuiet se arata. Iar vuietul Duhului este preamarirea lui Dumnezeu. In alt loc, tot din Sfanta Evanghelie de la Ioan, se spune ca Domnul Hristos a zis: "Cel caruia ii este sete sa vina la Mine si sa bea". Si adauga: "Ca rauri de apa vie vor curge din fiinta celui credincios" (Ioan 7, 38). Si se vede ca acolo unde sunt rauri, acolo este si un vuiet, vuietul raurilor. Poti sa-ti dai seama ca e in apropiere un rau fara sa-l vezi, din vuietul raului. In cartea Faptelor Sfintilor Apostoli este scris despre pogorarea Duhului Sfant asupra Sfintilor Apostoli, ca s-a auzit "o suflare ca de vijelie care vine repede" (Fapte 2, 2), s-a auzit un zgomot, tot un vuiet. Daca ne gandim bine ca Domnul Hristos a spus despre Duhul Sfant "El pe Mine Ma va preamari", si ca in cartea Faptelor Sfintilor Apostoli in legatura cu pogorarea Duhului Sfant peste Sfintii Apostoli se spune ca Sfintii Apostoli au vorbit in limbi necunoscute lor - mai inainte - dar intelese de cei care le ascultau - se spune ca oamenii care ascultau cuvintele Sfintilor Apostoli, in limbi necunoscute Sfintilor Apostoli si cunoscute de cei care le ascultau, marturiseau: "Ii auzim pe ei spunand maririle lui Dumnezeu" (Fapte 2, 11) sau lucrurile cele mari ale lui Dumnezeu -, ne dam seama ca de fapt vuietul Duhului - despre care vorbeste Domnul Hristos cand Il aseamana pe Duhul Sfant cu vantul care are un vuiet, cu raurile care deasemenea scot un vuiet - sunt sfintele slujbe ale Bisericii noastre in care aducem marire lui Dumnezeu: "Ca sfant esti Dumnezeul nostru si Tie marire inaltam". Marirea pe care I-o aducem noi lui Dumnezeu prin puterea Duhului Sfant - pentru ca a zis Domnul Hristos: "El pe Mine Ma va preamari" - este de fapt lucrarea aceasta de preamarire a lui Dumnezeu, deci este vuietul Duhului pe care il auzim si la care participam si noi insine cand Il preamarim pe Dumnezeu si zicem de pilda: "Pe Tine Te laudam, pe Tine bine Te cuvantam, Tie Iti multumim Doamne, si ne rugam Tie, Dumnezeului nostru", sau cand zicem: "Sfant, Sfant, Sfant Domnul Savaot, plin este cerul si pamantul de marirea Lui". Sau cand zicem cuvintele: "Mare esti Doamne si minunate sunt lucrurile Tale si nici un cuvant nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale", cand spunem cu simtire si cu rostire cuvintele acestea, cu participare - mie imi place sa spun ca aceste cuvinte sunt tunetul pamantului, ca daca este un tunet al cerului pe care-l auzim si care marturiseste si el despre maretiile lui Dumnezeu, exista si un tunet al pamantului si tunetul pamantului sunt cuvintele acestea: "Mare esti Doamne si minunate sunt lucrurile Tale si nici un cuvant nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale".

Asa incat la dumnezeiestile slujbe ale Bisericii noastre noi aflam despre Dumnezeu ca e bun, ca e iubitor de oameni, ca e milostiv, ca e sfant, ca e sfintirea noastra si pentru toate acestea de fiecare data Ii aducem marire lui Dumnezeu, avem o angajare in raportarea noastra fata de Dumnezeu. Si asta inseamna ca cei care absenteaza de la sfintele slujbe nu aduc marire lui Dumnezeu, nu participa la vuietul Duhului, nu participa la preamarirea lui Dumnezeu, asa cum participa cei care iau parte la sfintele slujbe. Si bineinteles ca neparticipand la acestea, nu-i pot inchipui pe Heruvimi: "Noi, care pe Heruvimi, cu taina inchipuim si facatoarei de viata Treimi intreit-sfanta cantare aducem", noi, noi pacatosii, noi credinciosii, cum suntem, buni, rai, cum suntem, ii inchipuim la sfintele slujbe pe Heruvimi, fiintele ceresti care sunt in legatura cu Dumnezeu, in apropierea imediata a lui Dumnezeu. Si noi Ii aducem Preasfintei Treimi, lui Dumnezeu Celui in Treime, Celei de viata Facatoare Treimi, intreit-sfanta cantare. Si de aceea, pentru ca Ii aducem intreit-sfanta cantare, pentru ca zicem "Sfant, Sfant, Sfant Domnul Savaot", de aceea noi ii inchipuim pe Heruvimi si facem aici pe pamant lucru ceresc. Pentru ca o slujba dumnezeiasca in locasul lui Dumnezeu care este sfanta biserica si care este de fapt cerul cel de pe pamant - m-as bucura mult sa retinem lucrul acesta, ca sfanta biserica, privita ca locas de inchinare a lui Dumnezeu in care se fac sfintele slujbe si mai ales Sfanta Liturghie, este cerul cel de pe pamant, si nu poate ajunge cineva in cerul mai presus de lumea aceasta decat in masura in care ia parte la slujbele dumnezeiesti in cerul cel de pe pamant. Nu are ce cauta cineva in cer daca nu merge in sfanta biserica.

Stimati ascultatori, randuielile noastre de slujba sunt in asa fel facute ca sa ne putem raporta la Dumnezeu, si cei care slujesc lui Dumnezeu nu se multumesc numai cu ceea ce aduc ei lui Dumnezeu, cu maririle lui Dumnezeu pe care le pot intelege, cat le pot intelege si le pot aduce cat le pot aduce, ci ei doresc ca si altii sa preamareasca pe Dumnezeu. De aceea cand e vorba de ectenia catehumenilor, in ecfonisul ecteniei pentru cei chemati, spunem "Ca si acestia sa preamareasca preacinstitul si de mare cuviinta numele Tau, al Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh". Deci nu numai noi, ci si aceia care se pregatesc pentru luminare, pentru Botez, si aceia sa preamareasca preacinstitul si de mare cuviinta numele lui Dumnezeu. Sau ne rugam lui Dumnezeu zicand: "Si ne da noua cu o gura si o inima a mari si a canta preacinstitul si de mare cuviinta numele Tau, al Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh".

Consideratii de felul acesta ne duc la incredintarea ca Dumnezeu vine catre noi si ca omul merge catre Dumnezeu, ca Dumnezeu il are in vedere pe om si omul trebuie sa-L aiba in vedere pe Dumnezeu. Cine nu se raporteaza la Dumnezeu asa cum ne indrumeaza sfintele slujbe, randuielile de slujba ale Bisericii noastre, acela de fapt este cumva inafara de Dumnezeu. Sunt multi dintre credinciosi care se numesc credinciosi, dar nu stiu cat sunt de credinciosi. Nu iau parte la sfintele slujbe, la Sfanta Liturghie, si spun ca se roaga ei si acasa. Nu stiu cat se roaga acasa, dar in orice caz nu-i destul sa te rogi acasa, ci trebuie sa iei parte la sfintele slujbe ca sa fii in vuietul Duhului, ca sa aduci marire lui Dumnezeu dupa putere. Unii zic: "Parinte, si asa mintea mea nu sta acolo la rugaciune". Si la acestia le spun eu de obicei: draga, daca mintea ti se duce de la rugaciune, uite, vreau eu ca mintea sa ti se duca de la rugaciune din biserica, nu din alta parte.

Stimati ascultatori, intre alte randuieli de slujba este si aceea ca inainte de a se rosti rugaciunea "Tatal nostru", care de fapt e o rugaciune care ne-a lasat-o Domnul nostru Iisus Hristos, rugaciunea pe care o cunosc si copii si oameni mari, si sa stiti ca sunt multi care nu o cunosc, cel putin la mine la spovedit vin si oameni care nu stiu "Tatal nostru" si sunt oameni, poate si intelectuali unii dintre ei - le mai si zic cateodata, daca zic ca stiu "Tatal nostru", zic: spune-l; si isi da seama omul pana la urma ca nu-l stie. Rugaciunea aceasta "Tatal nostru", care este o rugaciune de mare insemnatate, si mai ales daca o meditam - daca o spunem repede nu o intelegem nici noi - dar daca o meditam, daca aprofundam cuprinsul ei, rugaciunea "Tatal nostru" este de mare insemnatate. Si la Sfanta Liturghie este randuiala ca inainte de rugaciunea "Tatal nostru" sa se spuna o alta rugaciune. Si nu numai la Sfanta Liturghie ci la inca o slujba, la sfanta cununie, la slujba celor care se cununa in vederea casatoriei, se spune catre Dumnezeu asa: "Si ne invredniceste pe noi, Stapane, cu indraznire, fara de osanda, sa cutezam a Te chema pe Tine, Dumnezeul cel ceresc, Tata, si a zice: Tatal nostru Care esti in ceruri...". Prin urmare ne rugam lui Dumnezeu sa ne dea o invrednicire speciala sa spunem rugaciunea "Tatal nostru". De ce? Pentru ca se poate spune aceasta rugaciune si cu osanda. Asta o intelegem din rugaciunea premergatoare rugaciunii "Tatal nostru": "Si ne invredniceste pe noi, Stapane - zicem lui Dumnezeu Stapan, nu Tata -, cu indraznire - deci sa indraznim -, fara de osanda - pentru ca s-ar putea intampla sa fim si osanditi spunand rugaciunea "Tatal nostru" -, sa cutezam a Te chema pe Tine, Dumnezeul cel ceresc, Tata, si a zice" "Tatal nostru".

Asta arata ca daca noi nu ne comportam ca fii ai lui Dumnezeu ne osandim spunand rugaciunea "Tatal nostru" si mai ales se osandesc aceia care nu iarta pe cei care le gresesc, caci a zis Domnul Hristos sa spunem: "Si ne iarta noua pacatele noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri". Noi stim din Sfanta Evanghelie ca Dumnezeu ne primeste pe noi ca pe fii ai Sai. Mai intai de toate, daca Domnul Hristos ne-a lasat rugaciunea aceasta in care Il numim pe Dumnezeu Tatal nostru, stim ca noi suntem fii ai lui Dumnezeu. Nu se insista foarte mult in randuielile noastre de slujba asupra faptului ca noi suntem fii ai lui Dumnezeu, desi noi credem lucrul acesta. Si anume stim ca suntem fii ai lui Dumnezeu pentru ca Dumnezeu ne-a primit pe noi ca sa fim fii ai Lui. De obicei se spune ca noi suntem fii adoptivi ai lui Dumnezeu, ca Dumnezeu ne-a primit pe noi ca fapturi ale Sale ca sa fim fii ai Lui. Si asa este, dar nu e numai asa. Ne-a primit Dumnezeu ca sa fim fii ai Lui si in alt sens. Dumnezeu Insusi Se uneste cu noi ca sa putem noi deveni fii ai Lui. Sfantul Simeon Noul Teolog intr-unul din imnele sale se minuneaza de Dumnezeu - pentru ca L-a cunoscut pe Dumnezeu, si cine cunoaste pe Dumnezeu se minuneaza de Dumnezeu - si zice asa, vorbind cu Dumnezeu:

Cum de foc esti ce tasneste, si esti val racoritor?

Cum de arzi si-alini indata, cum ma faci nemuritor?

Cum de faci din vamesi ingeri si-ntunericul lumina?

Cum de scoti din iad si cum de curatesti pe cei din tina?

Cum tragi bezna in lumina, cum de noaptea o cuprinzi?

Cum de ma prefaci cu totul, inima cum mi-o aprinzi?

Cum de Te impreuni cu robii, fii ai Tatalui de-i faci?

Cum de-i arzi de dor, ranindu-i, cum de iarasi ii impaci?

Cum de rabzi si suferi Doamne, cum nu rasplatesti indata?

Cum de vezi cele ce-n taina numai Tie Ti se-arata?

Cum fiind asa departe, vezi ce facem fiecare,

Doamne, robilor Tai da-le, indelunga Ta rabdare!

Iata niste cuvinte in care se arata ca infierea, faptul de a fi fii ai lui Dumnezeu se realizeaza nu printr-o declarare a omului ca fiu al lui Dumnezeu, ci se realizeaza prin o unire a lui Dumnezeu cu omul: "Cum Te impreuni cu robii - noi suntem robi -, fii ai Tatalui de-i faci?", cum pe robi ii faci fii? Impreunandu-Te, unindu-Te cu ei.

As vrea sa aduc in legatura cu aceasta inainte un cuvant al Sfantului Maxim Marturisitorul. In cartea Sfantului Maxim Marturisitorul numita "Ambigua" - e o carte in care se talcuiesc texte din Sfantul Grigore de Nyssa si din Sfantul Grigorie Teologul - Sfantul Maxim Marturisitorul, aducand aminte de Melchisedec, de o aparitie sa zicem asa enigmatica din Vechiul Testament - un rege care s-a intalnit cu patriarhul Avraam si caruia patriarhul Avraam i-a dat zeciuiala din prada de razboi - Melchisedec acesta, care inseamna "rege al dreptatii" si care era rege al Salemului si era si rege al pacii, despre el nu se spune nimic, nici ca ar fi avut parinti - nu se spune nimic despre parintii lui - si nu se spune nimic nici despre sfarsitul zilelor lui. Si Sfantul Apostol Pavel in Epistola catre Evrei, vorbind despre acest Melchisedec, spune ca a fost fara tata si fara mama, fara spita de neam si mai spune ca acest Melchisedec fara tata, fara mama si fara spita de neam, era mai mare decat preotii evreilor (Evrei 7, 3). Sfantul Maxim Marturisitorul avand in vedere cele spuse de Sfantul Apostol Pavel in Epistola catre Evrei, spune ca intr-adevar, Melchisedec nu a avut tata si mama, dar nu in intelesul ca nu s-a nascut din niste parinti pamantesti, ci in intelesul ca a fost asa de ridicat peste nivelul parintilor lui, incat nu mai avea nici o legatura cu parintii lui, ci toata legatura lui era cu Dumnezeu. Si s-ar putea spune despre el ca era impreuna cu Dumnezeu fara de inceput, prin maretia vietii lui. Si mai departe spune ca acest Melchisedec n-a avut sfarsit al zilelor nu in intelesul ca nu a murit si el la vremea lui, ci in intelesul ca asa era de lipit de Dumnezeu incat se poate spune despre el ca era vesnic ca Dumnezeu. Bineinteles, acestea sunt lucruri de exceptie, noi nu ne putem gandi la asa ceva, dar ne putem gandi la faptul ca omul unit cu Dumnezeu traieste din Dumnezeu si ca Dumnezeu Se revarsa in om. In felul acesta se intelege indumnezeirea omului despre care vorbesc unii dintre parintii cei duhovnicesti.

Ce inseamna indumnezeirea omului? Inseamna ca Dumnezeu Se comunica omului si ca ii comunica omului din ceea ce este El, il face pe om partas la dumnezeirea Lui. Parintii cei duhovnicesti care au vorbit despre aceasta minunatie, despre acest lucru pe care noi nu-l putem intelege pentru ca nu-l traim - lucrurile cele sfinte, lucrurile cele deosebite numai in masura in care le traim le putem gandi -, zic, printr-o comparatie, ca asa cum fierul care arde in foc primeste insusirile focului fara sa-si schimbe calitatea de fier, dar arde si el ca focul, mistuieste si el ca focul lucrurile pe care le atinge, pana cand are in el puterea focului, tot asa si omul care se uneste cu Dumnezeu, in care Dumnezeu Se revarsa, se indumnezeieste si primeste ceva din ceea ce este Dumnezeu. Aceasta este o raportare, o participare a omului la Dumnezeu.

Insa Domnul Hristos a avut in vedere si alte aspecte ale legaturii cu Dumnezeu cand L-a prezentat pe Dumnezeu ca fiind Tatal celor credinciosi. Caci zice: "Care dintre voi, tata fiind, de ii va cere fiul sau paine, el ii va da piatra; sau de-i va cere fiul sau peste, el ii va da sarpe; sau de-i va cere fiul sau un ou, el ii va da scorpie?" Si adauga: "Daca voi, rai fiind, stiti sa dati fiilor vostri cele bune, cu atat mai mult Tatal vostru Cel din ceruri" (Luca 11, 11-13). Asta inseamna ca noi trebuie sa ne gandim la Dumnezeu, noi credinciosii, ca la Tatal nostru care e mai bun decat parintii nostri cei pamantesti. Tatal nostru poate ca ar putea avea si niste ezitari in ceea ce ne priveste pe noi, dar Tatal Cel ceresc nu poate avea, pentru ca El e bun si iubitor de oameni. Daca noi suntem rai si putem face cele bune, Tatal nostru Cel din ceruri cu atat mai mult poate sa faca cele bune pentru noi. "Ca al Tau este a ne milui si a ne mantui pe noi" zicem noi. "Ca bun si iubitor de oameni Dumnezeu esti" zicem noi si credem aceasta. Si pentru ca credem aceasta, o si marturisim, si marturisind lucrul acesta noi trebuie sa avem incredere in bunatatea lui Dumnezeu, nu cand facem rele si ca sa ramanem in cele rele, ci daca am facut cele rele - si trecutul oricum e irecuperabil, degeaba vrem noi sa schimbam ce am facut, trecutul nostru nu-l mai putem schimba, dar Dumnezeu il poate schimba. Si daca ne raportam la Dumnezeu in felul acesta, noi credem in bunatatea lui Dumnezeu care iarta pacatele pentru jertfa Mantuitorului. Pentru sangele varsat pe cruce al Mantuitorului iarta pacatele noastre.

Stimati ascultatori, numai in felul acesta ne putem gandi bine la Dumnezeu, daca avem in vedere ceea ce ni se spune noua despre Dumnezeu, intai la sfintele slujbe. De ce la sfintele slujbe intai? Pentru ca adevaratul contact al nostru cu cele dumnezeiesti sunt sfintele slujbe. Nu-i Biblia, nu-i Evanghelia, pentru ca noi nu am inceput de la Evanghelie, ci noi am inceput credinta noastra nu citind Evanghelia ci participand la sfintele slujbe, asa e randuita Biserica noastra. Evanghelia e Hristos in mijlocul nostru in cadrul sfintelor slujbe, asa-i in Biserica Ortodoxa. Si atunci daca vrem sa aflam ceva despre Dumnezeu si suntem atenti la sfintele slujbe, aflam despre Dumnezeu, despre maretiile lui Dumnezeu, aflam cate ceva despre Dumnezeu si Il cunoastem pe Dumnezeu. Dupa aceea venind de la sfintele slujbe la Evanghelie, citind Evanghelia si studiind Evanghelia, intelegem cele ce se scriu in Evanghelie despre bunatatea lui Dumnezeu. Stim ca Dumnezeu este iubire de pilda, si stim ca Dumnezeu din iubire L-a trimis pe Fiul Sau in lumea aceasta. Pai daca stim lucrul acesta, noi nu avem motive sa nu ne incredintam de bunatatea lui Dumnezeu. Gresesc toti aceia care dupa ce au facut pacate sunt preocupati de gandul ca s-ar putea ca Dumnezeu pe ei sa nici nu-i mai primeasca, sa nu-i ierte. Dumnezeu nu poate sa nu ierte. Omul poate sa nu se faca vrednic de iertare, dar in clipa in care un om isi doreste iertarea de la Dumnezeu si se apropie de Dumnezeu si paraseste pacatul, are conditiile iertarii si Dumnezeu il iarta.

Gandul acesta ca Dumnezeu este Tatal nostru si e binevoitor fata de noi este un gand care a fost cuprins si in Vechiul Testament si mai ales in Psalmi. Sa ne aducem aminte de pilda de Psalmul 102. In Psalmul 102 se spune printre altele asa: "Pe cat de sus este cerul deasupra pamantului, atat de mare e bunatatea Lui spre cei ce se tem de Dansul - bunatatea lui Dumnezeu. Cat de departe e rasaritul de apus, atat a departat El de la noi faradelegile noastre. Cum miluieste un tata pe fii sai, asa miluieste Domnul pe cei ce se tem de Dansul". E ceva extraordinar sa stii ca bunatatea lui Dumnezeu este necuprinsa. Cat e de sus cerul deasupra pamantului pe atat e de mare bunatatea lui Dumnezeu fata de cei ce se tem de Dansul. In rugaciunile de dezlegare de pilda, spunem ca "marirea Ta este nemasurata si mila Ta este nemasurata". "Pe cat este de mare marirea Ta pe atat de mare este si mila Ta", spunem noi. Si toate ale lui Dumnezeu sunt infinite, sunt nemarginite, pentru ca Dumnezeu Insusi este nemarginit si nu poate sa fie Dumnezeu nemarginit si marirea Lui sa fie marginita, nu poate sa fie Dumnezeu nemarginit in marire si sa fie marginit in mila. Toate ale lui Dumnezeu sunt nemarginite, prin urmare noi putem conta pe maretia lui Dumnezeu, pe bunatatea lui Dumnezeu, pe iubirea lui Dumnezeu, pe mila lui Dumnezeu, si contam, pentru ca de aceea zicem "Doamne miluieste-ne". De ce? Pentru ca contam pe mila lui Dumnezeu.

Numai ca gresesc aceia care continua sa faca rau si apoi cheama mila lui Dumnezeu. In Pateric se spune de pilda ca era un frate intr-o manastire, foarte ostenitor la rugaciune dar lenes la implinirea celorlalte indatoriri. Si atunci s-a aratat diavolul unui parinte si a zis: "O minune, cutare frate - era vorba de acela care era ostenitor la rugaciune dar lenes la implinirea celorlalte datorii - ma strange in brate pururea facand voile mele si apoi zice catre Dumnezeu: "Doamne, mantuieste-ma de cel rau"". E vorba de faptul ca mila lui Dumnezeu se da oamenilor care se silesc sa-I slujeasca lui Dumnezeu cu toate aspectele vietii lor, cu toate laturile vietii lor, cu toata fiinta lor. Noi nu trebuie sa fim mereu cu frica in san, ca oare ne iarta Dumnezeu, oare nu ne iarta, dupa ce am parasit pacatul. Pentru ca sigur ne iarta. Toate randuielile de slujba ale bisericii noastre cuprind rugaciuni de iertare si avem si o Sfanta Taina a iertarii, Sfanta Taina a Pocaintei, prin care se da iertarea pacatelor si e facuta anume ca sa ni se dea iertarea pacatelor. Dar bineinteles ca iertarea pacatelor se da in conditiile iertarii. Daca nu se implinesc conditiile iertarii, nu poate fi vorba de iertare. Conditiile iertarii sunt in primul rand pocainta, pentru ca pocainta inseamna parasirea pacatului. Numai atunci te pocaiesti cand parasesti pacatul. Cine nu paraseste pacatul, acela nu este intr-o stare de pocainta.

Sa stiti ca mie imi place foarte mult sa le spun la oameni, si le spun cu toata bucuria, ca pocainta trebuie facuta cu fata spre viitor nu cu fata spre trecut, ca trecutul este irecuperabil, nu ai ce-i mai face. Trecutul nu moare, numai Dumnezeu mai poate schimba in privinta trecutului. Si toate ale noastre intra in componenta noastra, si binele si raul se adauga la ceea ce suntem noi. Noi nu putem sa facem abstractie de ceea ce am fost. Fericitul Augustin spunea ca "Tatal omului mare este copilul". De ce? Pentru ca copilul e incadrat in omul cel mare, nu poti ajunge mare fara sa fi trecut prin starea de copil. Vin cateodata pe la noi pe la manastire copii si le spun ca si eu am invatat "Ingerelul" cand eram ca ei. Copii asa de sapte-opt ani. Zic: voi credeti ca am fost vreodata si eu ca voi asa, si acum uitati cat sunt de mare! Am fost vreodata ca voi? Si ei zic: "Da!". Si zic: de unde stiti voi ca am fost? Si ei spun ca niciodata nu poate ajunge cineva mare daca nu a fost copil. Si asa este. Dar toate ale copilariei, toate ale tineretii, toate ale adolescentei, toate ale varstei celeilalte, de mijloc, toate se aduna la batranete. Si sa stiti ca la batranete omul e rezumatul propriei sale vieti. De altfel in fiecare clipa din viata noastra suntem si rezumatul vietii de pana in clipa respectiva. Asa incat noi trebuie sa facem pocainta cu fata spre viitor in intelesul de a evita alte pacate pe care le putem evita, dar nu ca sa rascumparam cumva pacatele pe care le-am facut altadata, ca noi nu avem ce-i aduce lui Dumnezeu ca sa ne miluiasca Dumnezeu in prezent pentru lucrurile pe care le-am facut rau in trecut. Pana la urma tot la mila lui Dumnezeu ramanem, tot la mijlocirile Maicii Domnului si la mijlocirile sfintilor ramanem, tot la ajutorul Bisericii prin Sfintele Taine, dar trebuie sa fim cu grija - le spun eu la oameni cam asa -, sa astupam trecutul negativ cu un trecut pozitiv, adica sa departam cele rele, in masura in care traim de acum incolo corect si frumos sa indepartam cele rele de odinioara, sa le astupam, sa devenim altfel de oameni, sa fie o granita intre trecutul nostru negativ si intre prezentul nostru pozitiv, care pana la urma tot trecut devine.

Stimati ascultatori, prin urmare e foarte important de a retine aceea ca mila lui Dumnezeu este mare, si sa nu uitam niciodata lucrul acesta, ca Dumnezeu a departat de la noi faradelegile noastre - tare mult imi place mie asta - "cat e de departe rasaritul de apus". E o expresie foarte bine gandita. Sa ne socotim pe noi intre rasarit si apus, pentru ca de fiecare data suntem intre rasarit si apus. Si fiind intre rasarit si apus, este o distanta intre noi si rasarit si intre noi si apus. Si anume intre noi si rasarit e o distanta jumatate cat este intre rasarit si apus. De la noi pana la apus e inca o jumatate de distanta - foarte bine gandita expresia asta. Zice: pe cat e de departe nu rasaritul de noi, nu apusul de noi, ci "Pe cat e de departe rasaritul de apus, atat a departat Domnul de la noi faradelegile noastre. Cum miluieste un tata pe copii sai, asa miluieste Domnul pe cei ce se tem de Dansul". Noi nu putem sa neglijam lucruri de felul acesta, ganduri de felul acesta cand vorbim despre raportul intre Dumnezeu si om, intre om si Dumnezeu. Trebuie sa avem in vedere lucrurile acestea. Adica si mila lui Dumnezeu pe de o parte, si schimbarea noastra spre bine pe de alta parte.

Am zis ca cu toate ca suntem fii ai lui Dumnezeu, Biserica noastra nu se ocupa prea mult de situatia noastra de fii. Si pe noi ne numeste - si noi insine ne numim - "robi ai lui Dumnezeu". Robi nu in intelesul de asupriti de Dumnezeu. Acuma mai nou, de cand s-a tot facut caz de sclavagism si de sclavie, le mai venea greu la unii preoti sa spuna "robii lui Dumnezeu", parca ar fi vrut sa spuna altceva. Sa stiti ca nu e corect. De ce? Pentru ca noi pornim de la treapta cea mai de jos si nu intelegem prin faptul de a fi robi ai lui Dumnezeu altceva decat a fi slujitori ai lui Dumnezeu si ca Dumnezeu dispune de noi. Maica Domnului s-a numit pe sine "roaba Domnului", "Iata roaba Domnului, fie mie dupa cuvantul tau" (Luca 1, 38). Daca Maica Domnului s-a numit pe sine roaba Domnului, apoi noi, oameni de rand, oare nu ne putem numi robi ai lui Dumnezeu? Sfantul Apostol Pavel s-a prezentat pe sine ca rob al lui Hristos, Hristodul. Sfantul Apostol Iacov s-a prezentat pe sine ca rob al lui Dumnezeu. Si ei au fost oameni deosebiti. Tot asa ne putem prezenta si noi, si e foarte bine sa ne prezentam, ca robi ai lui Dumnezeu. Zicem si noi ca Maica Domnului, Maica Domnului a zis "iata roaba Domnului" si noi zicem: "Doamne, eu sunt robul Tau, eu sunt fiul slujnicii Tale". E o raportare la Dumnezeu de pe pozitia de rob, de pe pozitia omului care se stie disponibil pentru Dumnezeu, care se stie slujitor al lui Dumnezeu, care se stie impreuna-lucrator cu Dumnezeu, pentru ca Dumnezeu i-a dat omului cinstea de a fi impreuna-lucrator al lui Dumnezeu.

Nu stiu daca ati citit careva din cati sunteti aici Filocalia volumul V, partea care cuprinde scrierile Sfantul Petru Damaschin. In scrierile Sfantului Petru Damaschin este o observatie foarte importanta, si anume Sfantul Petru Damaschin spune ca "Smerenia cu care suntem noi datori lui Dumnezeu este si atunci cand faci bine". Pentru ca stiti ca unii oameni cred ca smerenia vine de pe urma constiintei ca ai facut rau, de pe urma constiintei ca ai facut pacate. Dar sa stiti ca exista doua feluri de smerenie: exista smerenia femeii pacatoase, care si-a recunoscut pacatele, sau smerenia vamesului din pilda vamesului si a fariseului, care spune "Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului" (Luca 18, 13), adica avea constiinta pacatoseniei. Dar exista si o smerenie a Maicii Domnului. Maica Domnului a fost o persoana cu totul deosebita, noi credem ca Maica Domnului nu a avut decat pacatul stramosesc, alt pacat nu a avut. Si atunci si Maica Domnului a spus despre sine ca "a cautat spre smerenia roabei Sale, ca iata de acum ma vor ferici toate neamurile" (Luca 1, 48), si ea si-a inteles smerenia ca si conditie sociala. Dar smerenia Maicii Domnului nu a fost smerenia de pe urma constiintei pacatoseniei, ci de pe urma constiintei ca este in legatura cu Dumnezeu, ca-i slujeste lui Dumnezeu. Sau smerenia Sfantului Ioan Botezatorul care spunea: "Acela - adica Domnul Hristos - trebuie sa creasca iar eu sa ma micsorez" (Ioan 3, 30).

Deci Sfantul Petru Damaschin spune ca cu cat cineva este mai mult lucrator impreuna cu Dumnezeu, cu atat are motive sa se smereasca, pentru ca Dumnezeu il alege pe el ca sa faca binele, ca sa fie impreuna-lucrator cu Dumnezeu. Noi nu intelegem un bine despartit de Dumnezeu, ci stim ca "toata darea cea buna si tot darul desavarsit de sus este, pogorand de la Parintele luminilor", deci orice lucru bun pe care il facem, pe care il putem face, este un lucru pe care il facem impreuna cu Dumnezeu. Faptele cele bune in conceptia ortodoxa sunt fapte numite teandrice, adica in care Se uneste Dumnezeu cu omul. "Theos" inseamna Dumnezeu si "andros" inseamna om, respectiv barbat, teandric inseamna ceva in care lucreaza si Dumnezeu - Theos - si omul, barbatul - andros.

Stimati ascultatori, stiind noi toate lucrurile acestea, putem sa ne raportam la Dumnezeu in mod corect, in mod firesc. Si in raportarea noastra fata de Dumnezeu avem in vedere rugaciunea, ca mijloc de unire a omului cu Dumnezeu, in intelesul ca rugaciunea este "vorbirea omului cu Dumnezeu". Cand ne rugam vorbim cu Dumnezeu. Sa stiti ca nu toti care se roaga vorbesc cu Dumnezeu, unii recita rugaciuni. Asta nu inseamna ca vorbesc cu Dumnezeu. Parca v-am mai spus ca cineva imi spunea ca citeste Psaltirea in fiecare zi, ca o poate citi in patru ceasuri. Pai, eu nu zic ca nu o poate citi, dar sunt sigur ca nu face altceva decat exercitii de citire. Poate ca cu vremea va putea sa o citeasca in trei ceasuri, dar nu e o realizare. Dumnezeu nu are nevoie de psaltirile noastre. Noi citim Psaltirea, citim psalmii si ne bucuram ca-i putem citi. Cel putin mie -- v-am mai spus parca alta data - doi psalmi imi plac asa de mult de parca i-as fi facut eu. Psalmul 22: "Domnul este pastorul meu si nimica nu-mi lipseste" si psalmul 102: "Binecuvinteaza suflete al meu pe Domnul si toate cele dinlauntrul meu numele cel sfant al Lui". Noi putem sa ne alegem psalmi care sa fie psalmii nostri. Putem sa citim toti psalmii si e bine sa-i citim, dupa randuiala Bisericii, dar nu asa ca sa facem un program. Ca daca facem numai un program, nu ajungem la rezultatele pe care le urmarim. Ne ostenim rugandu-ne - si zicea cineva ca "de atata rugaciune nici nu te mai poti ruga". Asta inseamna ca ajungi sa te obosesti si obosind tu te silesti totusi sa faci rugaciuni, ca si cand ti le-ar numara cineva, dar nu e corect. Corect este sa-I slujesti lui Dumnezeu constient, cu bucurie si cu placere, si cand te-ai ostenit sa te odihnesti. Ma intreba pe mine cineva - cred ca ati citit in colaborarea mea la "Convorbiri duhovnicesti" - ca ce fac eu ca sa-mi alung somnul. Si am zis ca ma culc. E de fapt un fel de a-ti alunga somnul. Somnul ti l-a dat Dumnezeu nu sa-l alungi, ci ti l-a dat Dumnezeu sa te folosesti de el. Doamne-fereste sa ajungi sa nu poti dormi. Eu cand ma trezesc noaptea, primul gand e: Doamne, cum sa fac ca sa dorm mai departe? Nu cum sa fac sa nu dorm. De ce? Pentru ca daca nu dormi noaptea, apoi dormi ziua, sau esti tarbacit, nici nu mai stii daca esti cu cei care dorm sau cu cei care-s treji. Asa ca toate lucrurile trebuie gandite bine si trebuie folosite bine. Noi ne rugam lui Dumnezeu si-I multumim lui Dumnezeu pentru somnul pe care ni l-a dat pentru a putea sa ne refacem

Prin urmare, stimati ascultatori, e bine sa avem in vedere niste lucruri spre binele nostru. Dumnezeu nu vrea sa ne incurce, vrea sa ne ajute. Dumnezeu nu vrea sa ne asupreasca, vrea sa ne mantuiasca. Putem noi sa ne asuprim singuri, prin diferite idei care ne vin in cap, sa facem si una si alta, si le facem si le imblatim si pe o parte si pe alta si pana la urma nu avem folosul care trebuie pentru ca nu mergem pe calea care duce la ceea ce este bine. Noi sa ne raportam la Dumnezeu aducandu-I marire. Avem o viata constienta. Se insista foarte mult si mai ales acum in ultima vreme, toata lumea isihasm, isihasm, rugaciunea mintii, rugaciunea inimii, rugaciunea de toata vremea. Da, sunt de acord, foarte bine ca se gandesc oamenii la rugaciune, dar sa stiti ca nu e numai rugaciunea de toata vremea, nu e numai rugaciunea "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul", poate sa se spuna foarte bine si "Marire Tie Doamne, marire Tie", si "Mare esti Doamne si minunate sunt lucrurile Tale si nici un cuvant nu este de ajuns spre lauda minunilor Tale". Si asa ne raportam la Dumnezeu. Pentru ca pana la urma rugaciunea aceasta "Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma pe mine pacatosul" ne afirma mai mult pe noi decat pe Dumnezeu. Pe Dumnezeu Il afirmam atunci cand Ii aducem lauda lui Dumnezeu: "Pe Tine Te laudam, pe Tine bine Te cuvantam, Tie Iti multumim, Doamne, si ne rugam Tie, Dumnezeului nostru".

Ganduri de felul acesta as vrea sa ramana aici dupa plecarea mea in legatura cu raportul nostru fata de Dumnezeu, cu unele aspecte ale raportului nostru fata de Dumnezeu. Adica pe de o parte sa avem incredere in Dumnezeu care vine catre noi ca Tata al nostru, care vrea sa ne aiba ca fii ai lui, iar pe de alta parte sa ne raportam la Dumnezeu in calitate de fii si de robi ai Lui. Dumnezeu sa ne ajute!

• « Inapoi
• Inainte »

› ‹

Descoperirea lui Dumnezeu inimii omului