Deosebita semnificaţie a abordării axiologice a imaginaţiei în creştinism este legată de faptul că obiectivul acestuia nu constă în studiul abstract al sufletului, ci în curăţirea lui practică de patimi. Prin urmare, imaginaţia poate fi „trasă la răspundere” mai mult decât oricare altă putere sufletească. Din punct de vedere secular, „visarea” este o însuşire inofensivă, deşi „neproductivă”, a personalităţii. Din punct de vedere creştin, ea îi pune piedică omului în calea lui către Dumnezeu nu mai puţin decât celelalte patimi sufleteşti.

Prin urmare, nu este de mirare că în creştinismul ortodox se observă o atitudine destul de critică faţă de imaginaţie şi de fantezie în general:

- „închipuirea e stare a sufletului iraţional, care provine din reprezentarea a ceva existent... fantezia e o stare deşartă, care apare în părţile iraţionale ale sufletului independent
de orice reprezentare a vreunui lucru existent” (Nemesie al Emessei);

- „închipuirea lucrurilor sensibile le face multe tulburări celor care râvnesc să petreacă întotdeauna cu Dumnezeu, fiindcă ea rupe de Dumnezeu luarea-aminte şi-o duce la
deşertăciuni, ba chiar şi la păcate, şi prin aceasta tulbură buna noastră aşezare lăuntrică. De această năpastă pătimim nu doar când suntem treji, ci şi în vremea viselor, întipări rea (impresia) lăsată de acestea în suflet ţinând câteodată zile întrebi, închipuirea este putere iraţională, care lucrează în cea mai mare parte mecanic, potrivit legilor după care se leagă imaginile, pe când viaţa duhovnicească este chip al libertăţii curate şi atunci se înţelege de la sine că lucrarea închipuirii nu poate să se împace cu această viaţă” (Sfântul Nicodim Aghioritul).

Din punct de vedere creştin, fantezia şi imaginaţia sunt „haina de piele” a părţii raţionale a sufletului, care acoperă mintea şi o întunecă. Lupta nevoitorului constă tocmai în curăţirea minţii de lucrările închipuirii (Mitropolitul Ierotheos Vlachos, 1999). Ca atare, lupta cu imaginaţia este nu numai cale spre Dumnezeu, ci şi cale spre curăţia minţii:

„Aşadar, fratele meu, dacă pofteşti să te slobozeşti cu uşurinţă şi cu înlesnire de rătăcirile şi de patimile acestea, de cauţi să scapi de feluritele curse şi capcane ale diavolului, dacă doreşti să te uneşti cu Dumnezeu şi să primeşti lumina dumnezeiască şi adevărul dumnezeiesc, purcede bărbăteşte la război cu închipuirea ta şi luptă-te cu ea din răsputeri, ca să goleşti mintea ta de toate chipurile, culorile şi trăsăturile şi, îndeobşte, de toată închipuirea şi de amintirea lucrurilor materiale - atât de a celor rele, cât şi de a celor bune, fiindcă toate acestea sunt pătare şi întunecare a curăţiei şi luminii minţii, îngroşare a nematerialităţii ei şi aducere a minţii la împătimire, fiindcă aproape nici o patimă sufletească şi trupească nu se poate apropia de minte altfel decât prin închipuirea lucrurilor materiale ce i se potrivesc. Aşadar, nevoieşte-te să-ţi păstrezi mintea lipsită de culori, lipsită de chipuri şi curată, aşa cum a zidit-o Dumnezeu” (Sfântul Nicodim Aghioritul).

Astfel, „fanteziile” şi „visările” sunt în tradiţia patristică opuse vederilor dumnezeieşti. „Iar cel ce se apropie de aceasta fără lumina harului să ştie că nu are vedere duhovnicească, ci îşi întocmeşte fantezii, fiind încurcat prin fantezii de duhul visării” (Sfântul Grigorie Sinaitul).

Sfinţii Părinţi opun imaginaţiei trezvia: „Unul dintre felurile trezviei este a lua seama neîncetat la închipuire, altfel spus la momeli, căci fără închipuire satana nu poate să facă
gânduri şi să ni le înfăţişeze ca să ne înşele cu viclenie” (Sfântul Isihie Ierusalimiteanul).

Sfinţii Părinţi scriu împotriva închipuirilor absurde care „sunt ca un pod pentru draci... pe care trec aceşti ucigaşi necinstitori de Dumnezeu, au un fel de împărtăşire şi amestecare cu sufletul şi îl fac pe acesta stup de trântori - locaş de cugetări sterpe şi pătimaşe... Această visare trebuie lepădată cu totul” (Calist şi Ignatie Xanthopoulos). In cele din urmă, nevoitorul sporit se depărtează de orice visări: „Această luptă (descrisă mai sus - n. trad) e proprie însă pruncilor, adică începătorilor, pe când cei sporiţi, care se nevoiesc de vreme îndelungată, leapădă orice închipuire îndeobşte - şi netrebnică, şi de bună treabă -, aşa încât nici urma să nu rămână.

Cum se topeşte ceara de faţa focului, aşa se risipeşte ea şi piere la aceştia sub lucrarea rugăciunii curate, în virtutea lipirii simple şi fără chip a minţii de Dumnezeu” (ibidem).

Tocmai lipsa închipuirilor reprezintă un semn important al sporirii duhovniceşti: „Când în inimă nu sunt nici un fel de închipuiri, atunci mintea stă în rânduiala sa cea firească, fiind gata să se mişte spre orice vedere dulce, duhovnicească şi iubitoare de Dumnezeu” (Sfântul Isihie Ierusalimiteanul).

Dezvoltarea imaginaţiei ca atare este însă apreciată destul de negativ: „Capacitatea închipuirii este deosebit de dezvoltată la oamenii pătimaşi. Ea lucrează în aceştia potrivit dispoziţiei sale, şi schimbă în pătimaş tot ce este sfinţit. De asta ne putem convinge din tablourile unde sunt zugrăvite persoane sfinte şi evenimente însemnate, însă de oameni pătimaşi... De operele unor asemenea artişti sunt încântaţi privitorii pătimaşi, însă în oamenii unşi cu duhul Evangheliei aceste opere geniale, purtând pecetea hulei împotriva lui Dumnezeu şi întinăciunea păcatului, dau naştere tristeţii şi dezgustului” (Sfântul Ignatie Briancianinov).

Ca să fim drepţi, trebuie să remarcăm: caracterul dăunător al dezvoltării imaginaţiei a fost înţeles câteodată şi de oameni aflaţi departe de creştinism. In această privinţă este extrem de interesant exemplul lui V. Belinski - cunoscutul scriitor, publicist şi politician rus. După cum recunoştea unul dintre psihologii noştri de mare autoritate, Belinski s-a
pronunţat în mod consecvent împotriva fanteziei: „Considerând fantezia creatoare drept nucleul talentului poetic şi, în general, artistic, şi în acest sens dându-i o preţuire extrem de înaltă, el s-a luptat totuşi cu fantezia de-a lungul întregii sale activităţi literare, considerând-o cea mai primejdioasă trăsătură psihică a personalităţii” (Teplov, 1948).

Să-i dăm cuvântul lui Belinski însuşi: „Iată principalul: teme-te de fantezie... Cea mai ticăloasă parte a sufletului omenesc este fantezia.”

De ce fantezia este evaluată atât de negativ? Ca proces psihic, ea înseamnă operare cu imagini, dar devenind trăsătură a personalităţii ea poate dobândi un sens diferit, chiar diametral opus: poate da naştere nu doar talentului creator, ci şi visării trândave (ibidem). Tocmai împotriva acesteia din urmă se lupta Belinski. Din această perspectivă, este absolut de înţeles atitudinea lui faţă de dezvoltarea fanteziei la copii: „Pentru copii este cumplit de dăunător tot ce dezvoltă şi stârneşte fantezia pe seama celorlalte capacităţi intelectuale; fantezia şi aşa este cea mai activă capacitate la copii, şi ca atare trebuie mai degrabă frânată decât stimulată.” Această poziţie foarte sănătoasă ar putea fi utilă şi în vremea noastră, când se observă peste tot o hipertrofiere a fanteziei.

Fragment din cartea "ELEMENTE DE PSIHOLOGIE ORTODOXĂ", Editura Sophia

Cumpara cartea "ELEMENTE DE PSIHOLOGIE ORTODOXĂ"

• Imaginatia divina
  Publicat in : Editoriale
• Imaginatia
  Publicat in : Credinta
• Imaginatia
  Publicat in : Credinta
• Imaginatia, rod al celui rau sau dar al lui Dumnezeu?
  Publicat in : Religie

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: