Despre cele patru atacuri cu care ne războiesc vrăjmaşii noştri în ceasul morţii şi mai întâi despre atacul împotriva credinţei şi despre cum să ieşim biruitori din acesta

Vrăjmaşii obişnuiesc a ne ataca în ceasul morţii cu patru asupriri mai periculoase: contra credinţei, cu deznădejdea, cu slava deşartă şi cu felurite închipuiri şi prefaceri ale demonilor în îngeri de lumină. In ceea ce priveşte prima asuprire, dacă te atacă vrăjmaşul cu apucături mincinoase, punând gânduri de necredinţă în mintea ta, atunci retrage-te îndată de la minte la voinţă şi zi-i: „Mergi înapoia mea, Sata- no, tatăl minciunii, căci nu vreau nici măcar să te aud, mi-e destul ceea ce crede Biserica mea".

Nu da drumul deloc gândurilor necredinţei în inima ta, cum e scris: Dacă mânia stăpânitorului se ridică împotriva ta, nu te clinti din locul tău (Ecclesiastul 10, 4). Scoate pornirile diavolilor ce voiesc, prin război, să te smintească în acel ceas. Dacă nu-ţi poţi propti mintea, stai bărbăteşte cu voinţa, ca să nu cazi în vreun gând ori zicere a Sfintei Scripturi, ce ţi-ar insufla-o vrăjmaşul. Orice ţi-ar aminti, toate sunt schimonosite, rău aduse, rău tâlcuite, deşi par frumoase, curate şi evidente.

Iar dacă şarpele viclean te va întreba în gând: Ce crede Biserica?, nu-l lua în seamă şi nu-i răspunde deloc, ci văzând minciuna şi viclenia lui şi că vrea să te prindă în cuvinte, crede cu certitudine. Dacă eşti puternic în credinţă, în gând şi vrei să ruşinezi pe vrăjmaşul, răspunde-i: Sfânta Biserică a mea crede adevărul. Iar de te va întreba care adevăr, răspunde-i: Ceea ce crede. Ţine-ţi totdeauna inima tare şi atentă la Cel răstignit, zicând: „Dumnezeul meu, Făcătorul meu şi Izbăvitorul meu, ajută-mi degrabă şi nu slobozi asupră-mi depărtarea de adevărul Tău, de la sfântă credinţa ta, ci binevoieşte ca, după cum m-am născut în adevăr prin darul tău, aşa să sfârşesc viaţa mea muritoare tot într-însul, spre slava numelui Tău".

Despre atacul deznădejdii şi despre ieşirea biruitoare din acesta

Al doilea atac cu care se sileşte a ne surpa este frica ce o pune în noi, odată cu aducerea aminte de păcatele noastre, pentru a ne arunca în groapa deznădejdii. Tu, dar, frate, în această primejdie ţine-te bine întărit în acest canon. Atunci e de la har aducerea aminte de păcate, când te smereşte şi te face a simţi durere şi mâhnire în inima ta pentru că L-ai ofensat pe Dumnezeu, şi când îţi dă nădejde în bunătatea Lui. Iar când această aducere aminte te supără şi te aruncă în deznădejde şi în împuţinarea sufletului, şi te face să crezi că eşti muncit şi că pentru tine nu mai este vreme de mântuire, află că este de la diavol. De aceea să te smereşti mai mult şi să nădăjduieşti în Dumnezeu. Numai astfel vei înfrânge pe vrăjmaş cu armele lui şi vei slăvi pe Dumnezeu.

Trebuie, frate, să te căieşti şi să te îndurerezi pentru ofensarea pe care I-ai făcut-o lui Dumnezeu, de fiecare dată când îţi aduci aminte de păcatele tale, dar şi să ai îndrăzneală pentru patima ta, cerând iertare. De aceea, chiar dacă ţi se va părea că însuşi Dumnezeu îşi spune că nu eşti dintre oile lui, tu nu trebuie să laşi în nici un chip nădejdea şi îndrăzneala pe care le ai la El. Ci să-I spui cu smerenie: „Ai dreptate, o, Dumnezeu meu, să mă alungi pentru păcatele mele. Dar eu am îndrăzneală mai mare în îndurarea Ta de a mă ierta. Aşadar îţi cer mântuirea acestei făpturi ticăloase, care deşi a fost osândită de răutatea ei, s-a izbăvit prin cinstitul şi sfântul Tău sânge. Vreau să mă mântuiesc, Izbăvitorul meu, spre slava Ta, cu nădejdea îndurării Tale nemărginite. Deci mă încredinţez în mâinile Tale şi fă cu mine aşa cum îţi place, că Tu eşti singurul meu Stăpân. Şi chiar dacă ai vrea să mă omori, eu iarăşi în Tine îmi voi păstra vie nădejdea".

Despre atacul slavei deşarte şi despre ieşirea biruitoare din acesta

Al treilea atac este al slavei deşarte şi al încrederii pe care o ai în tine şi în lucrurile tale că te vei mântui. De aceea niciodată, şi mai ales în ultimul ceas al morţii, nu-ti lăsa mintea să se ducă nici la cea mai mică plăcere de sine şi de lucrurile tale, chiar dacă ai izbutit toate virtuţile sfinţilor. Plăcerea să fie numai în a nădăjdui în Dumnezeu, în mila şi faptele vieţii Lui şi în Pătimirile Lui, pentru a te mântui. Totdeauna să te micşorezi în ochii tăi, până la cea din urmă suflare. Şi când descoperi vreun lucru bun din partea ta, să recunoşti că numai Dumnezeu l-a făcut, nu tu, şi numai de la El a ieşit.

Aleargă la ajutorul lui Dumnezeu, dar nu aştepta să-l primeşti pentru că ai fi vrednic de răsplată sau pentru multele şi marile lupte în care ai biruit. Şi să fii cuprins mereu şi de o frică sfântă, mărturisind sincer că toate prevederile şi grijile şi toate ostenelile şi strădaniile tale ar fi zadarnice dacă n-ar conlucra şi n-ar călăuzi Dumnezeu cu umbra aripilor lui, în a cărui apărare trebuie să-ţi pui toată nădejdea.

Dacă urmezi aceste sfaturi nu va fi posibil ca vrăjmaşii să lupte cu putere împotriva ta în ceasul morţii. Ci ţi se va deschide uşa pentru a trece cu bucurie de pe pământul acesta al pribegiei în Ierusalimul ceresc, dulcea noastră patrie. Vezi şi capitolul XII din Partea I, unde vei găsi mai amănunţit leacuri împotriva slavei deşarte şi mândriei.

Despre atacul închipuirilor şi despre ieşirea biruitoare din acesta

Dacă vrăjmaşul nostru viclean şi mult chibzuit, care n-are nevoie de osteneală pentru a ne ispiti, te va atacă vreodată, şi îndeosebi în ceasul morţii, cu mincinoase închipuiri, cu vederi şi cu prefaceri în înger de lumină, rămâi tare în părerea pe care o ai despre micimea şi neputinţa ta. Atunci cu curaj şi inima îndrăzneaţă zi-i: Preschimbă-te în întuneric, ticălosule. Nu-mi trebuie arătări. N-am nevoie de altceva decât de îndurarea Iisusului meu şi de mijlocirea şi rugăciunile Pururea Fecioarei Maria şi ale celorlalţi sfinţi. Chiar dacă, din multe indicii, vei cunoaşte că aceste semne sunt adevărate şi vin de la Dumnezeu, totuşi, fugi totdeauna de ele şi cât poţi, alungă-le departe de tine. Nu te teme că nu-i va plăcea lui Dumnezeu această întoarcere. Dacă aceste vederi ar fi de la Dumnezeu, va şti să ţi le limpezească şi nu-I va părea rău dacă nu le primeşti. Căci Cel ce dă har celor smeriţi, nu-l ia de la ei pentru ceea ce fac din smerenie.

Acestea sunt armele comune pe care vrăjmaşul obişnuieşte să le mânuiască împotriva noastră în acel de pe urmă ceas al morţii, măsurându-l pe fiecare războinic şi cunoscând spre ce înclinaţii şi patimi este atras mai mult. De aceea, înainte de a se apropia ceasul acelui mare război, trebuie, iubiţilor, să ne înarmăm împotriva celor mai puternice patimi de care suntem stăpâniţi şi să luptăm cu vitejie, pentru a uşura biruinţa din vremea aceea.

Panagiotis M. Sotirhos

Fragment din cartea "Ultima lupta a vietii pamantesti (Cum sa ne pregatim pentru aceasta)", Editura Egumenita

Cumpara cartea "Ultima lupta a vietii pamantesti"


 

• Ispitirea lui Hristos in pustiu
  Publicat in : Editoriale
• Manastirea din Carantania - Ispitirea Mantuitorului
  Publicat in : Biserica in lume
• Ispitirea spre pacat
  Publicat in : Sfaturi duhovnicesti
• Salvador Dali si Ispitirea Sfantului Antonie cel Mare
  Publicat in : Pictura

Aboneaza-te la newsletter

Email

Introdu codul din imagine: