Ma bucur ca ma aflu din nou in Romania, pe care o socotesc drept patrie a mea, nu doar pentru ca am venit aici de multe ori si pentru ca s-au tradus multe din cartile mele in limba romana, ci si pentru ca, datorita acestor carti, am dobandit multi prieteni dragi, printre care si cei ce se gasesc astazi aici. Ii multumesc lui Dumnezeu pentru acest dar.
Scopul venirii mele este acela de-a va prezenta lucrarea pe care o desfasor de atatia ani in domeniul Psihoterapiei Ortodoxe si al principiilor care o guverneaza, in legatura directa cu remarcabila lucrare care se desfasoara aici – infiintarea spitalului duhovnicesc prin sprijinul neobosit al doctorului Pavel Chirila si al obstii Sfintei Manastiri Nera, pe care o indruma duhovniceste Parintele Theofan.
1. "Psihoterapia Ortodoxa"
De multi ani slujesc ca Parinte Duhovnicesc si am avut sub indrumarea mea multi oameni care veneau sa-si descopere caderile si sa ceara calauzire.
Vedeam cum crestinii cad mereu in aceleasi pacate. Veneau la spovedanie, imi spuneau caderile lor, gaseau odihna sufleteasca pentru putina vreme, dar apoi repetau aceleasi greseli. Incercam sa-mi explic de ce se intampla asta, adica de ce, in ciuda dorintei lor de-a se elibera de patimi, nu izbuteau.
Atunci, citindu-i pe Parintii niptici ai Bisericii, am inteles bine ca sufletul omului are o lucrare intelegatoare-noetica (noerá enérgeia) si una rationala (logikí enérgeia), mintea (nous) – prin care se desfasoara lucrarea intelegatoare-noetica (noerá enérgeia) – fiind prima care patimeste, se dezorienteaza, se indeparteaza de Dumnezeu, este robita de un anume gand sau inchipuire, se amesteca cu placerea si apoi este atrasa de partea poftitoare si partea manioasa a sufletului, cu urmarea savarsirii pacatului. Iar cand pacatul se repeta, atunci devine patima. Prin urmare, este de trebuinta vindecarea puterilor sufletului – adica a partii rationale, a celei poftitoare si a celei manioase – si, desigur, trebuie sa se lumineze mintea (nous) a omului.
Aceasta constatare m-a condus la o cercetare a textelor patristice, ca sa inteleg ce este mintea (nous) omului, ce legatura are cu ratiunea (logikí), ce este pacatul, cum se intuneca mintea, cum se imbolnaveste partea rationala si partea patimitoare a sufletului, si, in fine, cum se tamaduieste si cum se lumineaza mintea (nous) a omului.
Cautarea aceasta, in realitate, privea antropologia ortodoxa, asa cum o invata Parintii Bisericii. Astfel, am investigat ce este omul firesc, asa cum a fost el creat de Dumnezeu, ce s-a petrecut prin pacatul stramosesc, cum a intrat in om stricaciunea si moartea, cum s-au format placerea si durerea si care este relatia dintre ele, cum se innoieste omul prin intruparea lui Hristos si prin viata lui in Biserica. In fapt, cercetam ce este vechiul Adam, ce este noul Adamsi cum se innoieste crestinul in Hristos si in Biserica.
In cele din urma am inteles lamurit ca Biserica este un spital duhovnicesc care il vindeca pe omul vatamat de pacat. Acest lucru l-a subliniat in zilele noastre cu deosebire Parintele Ioannis Romanidis. De asemenea, am constientizat ca Sfintele Taine si Sfanta Scriptura sunt medicamentele duhovnicesti, ca Hristos este adevaratul doctor, iar clericii care lucreaza in Hristos sunt doctori duhovnicesti – iar nu filosofi, sociologi sau moralsti. Manastirile sunt sectii duhovnicesti de terapie intensiva etc.
Cel mai important este ca toata aceasta cercetare nu am facut-o doar pe baza cartilor, ci in comunitatea vie a Bisericii, adica asupra crestinilor care veneau la mine pentru a fi ajutati in viata duhovniceasca. Desigur, acest lucru nu se petrecea independent de propria mea dorinta ca in acelasi timp sa ma vindec eu insumi, anume traind in Biserica, avand propriul meu Parinte Duhovnicesc si cautand doctori buni duhovnicesti, dar si monahi care cunosteau din experienta calea tamaduirii duhovnicesti – pentru ca, altfel, ar fi valabile in ce ma priveste cuvintele lui Hristos: "doctore, vindeca-te pe tine insuti" (Luca 4:23).
Rod al acestei cercetari este cartea cu titlul "Psihoterapia Ortodoxa" si subtitlul: "Tratamentul terapeutic patristic". Cartea "Psihoterapia Ortodoxa" a fost publicata in 1986, adica in urma cu 23 de ani. As dori sa va fac unele precizari cu privire la titlu si la subtitlu. Titlul "Psihoterapia Ortodoxa" este alcatuit din doua cuvinte: "Psihoterpie" si "Ortodoxa".
Adjectivul "ortodox" il caracterizeaza pe cel care are o opinie corecta, adica invatatura corecta si, prin extindere, pe cel care exprima theologia drept-slavitoare. Prin acest adjectiv am dorit sa arat de la bun inceput ca toate cele scrise in carte se deosebesc foarte clar de alte teologii si psihologii de tip occidental sau oriental.
Substantivul "psihoterapie" denumeste terapia sufletului, care se extinde asupra omului intreg, pentru ca omul nu este alcatuit numai din suflet, ci si din trup. Prin acest termen nu este inteleasa o psihoterapie de tip occidental. Pentru ca in Occident s-a dezvoltat psihologia, psihoterapia, psihanaliza – dar in acesti termeni, prin suflet se inteleg pur si simplu energiile mentale si sentimentale ale omului. Insa pentru noi, ortodocsii, sufletul este alcatuire duhovniceasca a existentei omului.
Prin urmare, este vorba de o realitate ontologica, care exista inca si dupa iesirea sufletului din trup. Ceea ce inseamna ca, pentru noi, sufletul nu este ceva legat de procesele biochimice din creier, de neurotransmitatori si de sentimente, ci este o alcatuire duhovniceasca deosebita, care se uneste cu trupul, fara sa se identifice in mod absolut cu acesta, si care continua sa existe si dupa iesirea din trup.
Astfel, titlul "Psihoterapia Ortodoxa" numeste invatatura si practica Bisericii de tamaduire a omului, diferita de modul de abordare al crestinilor occidentali si al hinduistilor orientali. Este cunoscut faptul ca teologia scolastica a Occidentului a dezvoltat teoria conform careia Cuvantul lui Dumnezeu s-a facut Om pentru a satisface dreptatea divina – ca si cum Dumnezeu ar fi fost furios, adica bolnav, si ar fi avut nevoie de terapie! De asemenea, etica protestanta nu se refera la tamaduirea omului, ci la o renastere – care este una de tip moral, superficiala, sentimentala etc.
In plus, pentru a defini mai precis tematica Psihoterapiei Ortodoxe, am pus si subtitlul "Tratamentul terapeutic patristic". Cuvantul "patristic" arata ca este vorba de invatatura Sfintilor Parinti ai Bisericii, cei ce sunt urmasii Sfintilor Apostoli, ei reprezintand puntea care transmite invatatura Sfintilor Apostoli in fiecare epoca, dupa cum spunea si pururea pomenitul Gheorghi Florovski.
Cuvantul "terapeutic", la randul lui, arata ca invatatura Apostolilor si a Parintilor nu este una cerebrala, rationalista, morala, ci pur terapeutica, adica deopotriva duhovniceasca si medicala. De altfel, in Sfanta Scriptura, ca si la Parintii Bisericii, vedem ca sunt folositi multi termeni medicali, pentru a infatisa relatia lui Hristos fata de om si a omului fata de Dumnezeu.
De asemenea, cuvantul "tratament" se refera la metoda pe care o detine Biserica, si asupra careia s-au concentrat Prorocii, Apostolii si Parintii in textele lor, metoda prin care omul dobandeste tamaduirea. In multe opere ale Apostolilor si ale Parintilor, Biserica este definita drept cale de vindecare, terapie; clericii drept doctori duhovnicesti; iar oamenii ca bolnavi duhovniceste care trebuie sa se nevoiasca pentru a dobandi tamaduirea – tamaduire insemnand unirea lor cu Hristos. De altfel, Hristos este deopotriva si doctor, si medicament, si cale de vindecare.
Asadar, titlul "Psihoterapia Ortodoxa" si subtitlul "Tratamentul terapeutic patristic" arata ca Biserica este loc de ingrijire terapeutica, si ca in cadrul ei exista Tainele si viata ascetica prin care tot omul se poate tamadui.
Intr-o carte ulterioara, cu titlul "Stiinta medicala intru Duhul Sfant" si subtitlul "Practica Psihoterapiei Ortodoxe", am analizat pe rand teme practice, precum relatia si deosebirea dintre psihoterapia ortodoxa si cea umanista, bolile ca patimi, modul de terapie a patimilor si rezultatele terapeutice. Daca prima carte, "Psihoterapia Ortodoxa", prezinta invatatura Bisericii asupra acestui subiect, cea de-a doua, "Stiinta medicala intru Duhul Sfant" prezinta practica psihoterapiei ortodoxe. Ii dau slava lui Dumnezeu Care mi-a daruit o asemenea insuflare.
In nenumarate randuri am subliniat ca "Psihoterapia Ortodoxa" nu inlocuieste si nu desconsidera lucrarea stiintei medicale, care se ocupa cu bolile trupesti ale omului, ci se preocupa de bolile sufletesti care au legatura cu mintea (nous), cu gandurile si patimile. Apoi, pentru ca omul este fiinta psihosomatica – adica este alcatuit din suflet si trup, care sunt strans legate intre ele – exista o actiune reciproca intre bolile trupesti si sufletesti. Astfel, bolile sufletului influenteaza de multe ori si trupul, iar bolile trupesti este posibil sa influenteze si sufletul, prin ganduri. Din acest motiv este nevoie de colaborare intre medici si Parintii Duhovnicesti in ceea ce priveste abordarea plenara a terapiei oamenilor.
2. Acceptarea termenului de "psihoterapie ortodoxa" de catre Societatea Americana de Psihologie
Cand s-a publicat cartea "Psihoterapia Ortodoxa" in limba greaca, a provocat o impresie deosebita, dar in acelasi timp a creat si o dilema in cercurile de psihologi care intelegeau crestinismul ca religie si susţineau ca teologia Bisericii nu are nici o legatura cu psihologia si psihoterapia contemporana. A fost nevoie sa abordez acest subiect si in alte carti ale mele si sa arat ca teologia ortodoxa, potrivit Parintilor Bisericii, se numeste tratament medical si stiinta, de vreme ce scopul ei exclusiv este tamaduirea omului. Prin urmare, toate textele liturgice sunt pline de terminologie medicala, iar clericii sunt numiti doctori, terapeuti.
Desigur, antropologia teologiei ortodoxe se deosebeste de celelalte sisteme umaniste, si nimeni nu poate sa nege rolul terapeutic al Bisericii Ortodoxe. Cat despre teologii papistasi sunt scolastici si se limiteaza la prelucrarea rationala a temelor teologice, iar teologii protestanti sunt mai degraba moralisti si pietisti. Teologia ortodoxa insa se misca dincolo de rationalism, de scolasticism si de moralism.
In cele din urma, conceptul de "psihoterapie ortodoxa" a fost acceptat de stiinta occidentala. M-a impresionat in mod deosebit faptul ca Societatea Americana de Psihologie, care da directiile pentru mii de psihologi in abordarea bolilor psihice, s-a referit si la fenomenul psihoterapiei religioase si la ajutorul pe care pot sa il ofere religiile in psihoterapie. Intr-o carte voluminoasa, cu titlul "Manual de psihoterapie si diversitate religioasa", se studiaza continutul buddhismului, al iudaismului, al crestinismului si al mahomedanismului din punct de vedere al psihologiei si psihoterapiei.
In capitolul "Psihoterapie la crestinii ortodocsi orientali", semnat de Tonny Young, se analizeaza pe larg datele psihoterapiei din Biserica Ortodoxa, iar in subcapitolul "Interventii psihologice conforme Ortodoxiei" sunt consemnate multe aspecte interesante.
Unul dintre acestea este referirea la materialul psihoterapeutic pe care il detine Biserica Ortodoxa, in special spovedania si rugaciunea – care, se afirma, poate avea rezultate linistitoare.
Astfel:
"Multe dintre practicile si convingerile duhovnicesti ale Ortodoxiei Rasaritene pot avea un rezultat afectiv sau psihologic pozitiv. Si asta se intampla in ciuda faptului ca nu au fost concepute pentru sanatatea psihica, ci pentru cea duhovniceasca. Doua dintre cele mai importante practici sunt Taina Spovedaniei si Rugaciunea lui Iisus. Foloasele spovedaniei sunt larg cunoscute si sunt sugerate de expresia populara: ‘spovedania face bine sufletului’. Rugaciunea lui Iisus, in afara de faptul ca focalizeaza mintea si inima asupra lui Dumnezeu si-l impulsioneaza pe om sa traiasca clipa de clipa avand constiinta Prezentei Lui, are si un rezultat linistitor. Il conduce pe om la o mai buna cοnstiinta de sine, la cunoasterea patimillor sale si la autocunoastere.
Al doilea punct este faptul ca se atrage atentia asupra faptului ca bolnavii psihic dintre ortodocsi merg mai intai la preot si apoi la psihiatru:
"Multi, daca nu chiar cei mai multi bolnavi ortodocsi, au discutat deja cu preotul lor despre problemele lor psihice inainte de-a se programa la un psihoterapeut. In cele mai multe cazuri, preotul a sfatuit deja bolnavul. Aceste sfaturi au acoperit atat aspectele psihologice, cat si pe cele duhovnicesti ale situatiei".
Al treilea punct este ca autorul american recomanda fiecarui psihoterapeut sa respecte convingerile religioase ale bolnavilor, si sa discute cu preotul bolnavului, pentru ca acest lucru va ajuta in psihoterapie.
Astfel:
"Ar fi de preferat ca psihoterapeutul sa se gandeasca atent la interventiile care vizeaza influentarea convingerilor religioase ale bolnavului, asa cum, de altfel, ar face cu bolnavii din oricare alta traditie religioasa. O discutie cu preotul din parohia bolnavului, desigur cu permisiunea bolnavului, ar ajuta pe oricare psihoterapeut sa conceapa interventii mai bune si mai eficiente".
De asemenea, se afirma:
"Cei mai multi ortodocsi nu vor raspunde bine la interventii spirituale in timpul psihoterapiei sau al consilierii. Vor avea tendinta sa considere domeniul indrumarii sau dezvoltarii spirituale ca tinand exclusiv de preotul lor. Desigur, inainte de folosirea unei retete sau recomandari terapeutice de comportament care priveste practica duhovniceasca, psihoterapeutul bine ar face sa discute sub toate aspectele interventiei cu pacientul si eventual cu preotul duhovnic al acestuia".
Concluzia generala a autorului este urmatoarea:
"In general, clericii ortodocsi sunt deschisi si dispusi sa coopereze cu psihoterapeutii. Sunt destui clerici care au practicat psihoterapia si multi sunt psihologi clinicieni. Cu toate acestea, preotii ortodocsi pot fi mai zeloti decat cei din bisericile occidentale, adica poate ca simt o mai mare raspundere fata de membrii turmei lor decat alti pastori. De vreme ce majoritatea bisericilor sunt mici, enoriasii si familiile lor cel mai probabil sunt foarte cunoscuti preotului. Acest lucru nu trebuie sa-l impiedice pe psihoterapeut si nu-l va impiedica, daca preotul are incredere in psihoterapeut si daca se pastreaza un nivel de comunicare si intelegere adecvat respectivei situatii".
In acest articol sunt date si doua exemple de clerici care s-au ocupat cu psihoterapia din perpectiva ortodoxa. Primul este Arhiepiscopul Hrisostom (vechicalendarist), profesor la Princeton in America, care si-a prezentat pozitiile despre "subiectele psihologiei patristice ortodoxe" in patru carti, in care vorbeste despre smerenie, ascultare, pocainta si dragoste. Al doilea exemplu este cartea mea cu titlul "Psihoterapia Ortodoxa", care s-a tradus in engleza si pe baza careia face o prezentare foarte succinta, dar esentiala, a terapiei pe care o detine Biserica Ortodoxa, asa cum este ea analizata in carte.
3. Principii fundamentale ale psihoterapiei ortodoxe
Am subliniat pana acum ca Biserica Ortodoxa este spital duhovnicesc, iar clericii lucreaza ca medici duhovnicesti. Toata viata Bisericii care impleteste traditia liturgica cu cea ascetica este adevarata metoda de tamaduire a omului, alcatuit din suflet si trup. Astfel, terapia nu se refera doar la sufletul omului, ci la omul intreg.
Toate rugaciunile Bisericii (pe care le gasim in sfintele slujbe), precum si Sfintele Taine se refera la tamaduirea omului. Acelasi lucru il vedem si in troparele care se canta la sfintele slujbe. Este semnificativ in acest sens un tropar (icos) cuprins in slujba Canonului cel Mare alcatuit de Sfantul Andrei, Episcopul Cretei: "Camara cea de vindecare a lui Hristos vazand-o deschisa, privind si sanatatea care izvoraste din aceasta lui Adam, a patimit si s-a ranit diavolul, si ca in primejdie s-a tanguit si a strigat catre prietenii sai: Ce voi face Fiului Mariei? Ma ucide Vitleemiteanul, Cel ce pretutindenea este si pe toate le plineste".
In acest tropar se scrie ca Hristos este doctor, dar si "camara de vindecare" din care izvoraste sanatatea lui Adam. De acest "cabinet medical" este ranit diavolul si de aceea se tanguieste si se intreaba ce trebuie sa faca cu Fiul Preasfintei. Sfantul Andrei infatiseaza intr-un chip minunat ca lucrarea lui Hristos este tamaduitoare pentru Adam si, desigur, aceasta ii pricinuieste durere diavolului, ceea ce inseamna ca Hristos il elibereaza pe om din robia diavolului si-i vindeca ranile pe care i le-a provocat pacatul.
Va trebui in continuare sa vedem care sunt principiile fundamentale ale vindecarii pe care o savarseste Hristos prin Biserica in omul vatamat de pacat si ranit, principii care subliniaza adevarul ca Biserica este spital duhovnicesc. Cel care traieste in acest spital duhovnicesc trebuie sa cunoasca regulile de functionare ale acestui spital, pentru ca altfel nu va putea fi ajutat.
a) Boala ca miscare impotriva firii a lucrarilor-energiilor sufletului
Adam, prin pacatul savarsit, a pierdut comuniunea cu Dumnezeu si s-a indepartat de Lumina lui Dumnezeu. Caderea din viata dumnezeiasca se caracterizeaza ca boala duhovniceasca, si asta inseamna ca toate puterile sufletesti si trupesti nu functioneaza potrivit firii si mai-presus-de-fire, ci impotriva firii. Daca boala trupeasca este inteleasa ca alterare sau proasta functionare a organelor trupesti, atunci si boala duhovniceasca este luata drept proasta functionare a lucrarilor-energiilor sufletesti.
Toate puterile sufletesti ale omului ar trebui sa fie directionate catre Dumnezeu. Dupa cadere, aceste puteri s-au pervertit, si se misca diferit faţa de rostul pentru care au fost create. Astfel, de la functionarea fireasca au esuat in anti-functionare. De pilda, vointa este pofta firii, numita vointa fireasca, care ar trebui ca prin libera alegere sa se miste catre Dumnezeu. Insa, prin lucrarea diavolului, aceasta miscare si-a schimbat mersul si a devenit vointa opinanta, prin care se savarsesc pacatele. Schimbarea mersului, pervertirea vointei firesti in vointa opinanta si savarsirea pacatelor inseamna boala.
Vindecarea omului este corectarea disfunctionarii tuturor lucrarilor-energiilor sufletului si intoarcerea lor pe drumul normal si firesc. Vointa opinanta trebuie vindecata. Sfantul Maxim vorbeste despre statornicirea vointei opinante care a avut loc in Hristos si care se petrece si in cei care se unesc cu El; subliniaza, de asemenea, ca vointa fireasca trebuie sa se miste in mod liber catre Dumnezeu.
Sfantul Maxim Marturisitorul, referindu-se la pacatul lui Adam, considera ca acesta constituie, pe de o parte, pervertirea capacitatii de alegere (proaíresis) a celor bune in alegere si a celor rele, care este condamnabila, iar pe de alta parte, alterarea firii umane, care din nestricacioasa devine stricacioasa, alterare care insa nu este condamnabila. Astfel, prin caderea lui Adam a avut loc atat pervertirea capacitatii de alegere (proaíresis), cat si stricaciunea firii, care cunoaste patimirea si moartea ce decurg din stricaciune. Hristos, prin intruparea Sa, Si-a asumat firea umana si a indumnezeit-o.
Ceea ce inseamna ca a facut ca posibilitatea de alegere (proaíresis) sa se statorniceasca in bine, asumandu-Si in acelasi timp stricaciunea, patimirea, moartea firii umane, pentru a le birui in trupul Sau. Astfel, El insusi devine medicament al nemuririi, asa incat omul, in Hristos, sa dobandeasca statornicia capacitatii de alegere (proaíresis) si, mai mult inca, sa se elibereze in viitor de stricaciune, de patimire si moarte. Asta inseamna tamaduirea omului intreg, a sufletului (proaíresis) si a trupului (stricaciune, patimire si moarte).
b) Vindecarea de iubirea de sine prin iubirea de Dumnezeu si iubirea de oameni
Iubirea de sine este iubirea irationala a trupului, este rod al vietii cazute si este boala duhovniceasca care trebuie preschimbata in iubirea de Dumnezeu si de oameni. Cu cat mai mult omul este mai iubitor de sine, cu atat mai mult nu poate sa-L iubeasca pe Dumnezeu si pe semenul sau.
Intreaga viata a Bisericii consta in preschimbarea iubirii egoiste in iubire dezinteresata. Fiecare om are inlauntrul sau puterea de a iubi, dar aceasta putere, atunci cand omul este bolnav, o indreapta catre sine si devine egoista. Iar vindecarea inseamna ca iubirea egoista trebuie sa devina dezinteresata. Apostolul Pavel, vorbind despre dragoste, scrie intre altele ca "nu cauta ale sale" (I Cor. 13:5)
c) Tamaduirea partii rationale, partii poftitoare si parţii manioase ale sufletului
Indreptarea puterilor sufletului catre lucrarea lor fireasca se face prin vindecarea partii rationale, parţii poftitoare si partii manioase ale sufletului. Cand omul se indeparteaza de Lumina lui Dumnezeu si nu se orienteaza catre Dumnezeu, aceste trei puteri sufletesti se imbolnavesc – si astfel se formeaza patimile.
Dupa Sfantul Maxim Marturisitorul, mintea (nous) care se indeparteaza de Dumnezeu devine fie animalica prin patimile partii patimitoare a sufletului, fie demonica prin patimile partii rationale a sufletului. Patimile partii rationale a sufletului sunt cele care au legatura cu iubirea de slava desarta; patimile partii poftitoare a sufletului sunt cele care au legatura cu iubirea de arginti si cu iubirea de placere; iar patimile partii manioase sunt cele care au legatura cu mania si violenta.
Terapia acestor puteri sufletesti, care sunt legate si de puterile trupesti, se face prin intoarcerea lor catre Dumnezeu. Porunca din Vechiul Testament, pe care o reia Hristos, este "sa iubesti pe Domnul Dumnezeul tau cu toata inima ta, cu tot sufletul tau si cu tot cugetul tau" (Matei 22:37). In aceasta porunca se vede ca toate puterile sufletesti trebuie sa se indrepte cu dragoste catre Dumnezeu. Acest lucru are loc atunci cand partea manioasa se uneste cu dragostea, partea poftitoare cu infranarea, iar partea rationala cu trezvia si rugaciunea. Pentru ca sufletul omului este legat in chip de negrait cu trupul sau, de aceea se si tamaduieste omul intreg.
Sfantul Maxim Marturisitorul invata ca gandurile se deosebesc in simple si compuse. Gandurile simple reprezinta intelesul lucrurilor, simpla lor aducere in minte: a aurului, a omului etc., cata vreme gandurile compuse sunt gandurile impatimite, alcatuite din inteles si patima – adica, de pilda, dobandirea patimasa a aurului, stapanirea asupra omului. Gandul simplu poate sa esueze in pacat si patima in urma atacului vrajmas, a incuviintarii si a dorintei.
Omul, prin nevointa cea in Har, opreste patimile cele dupa lucrare si incearca sa preschimbe gandurile compuse-impatimite in ganduri simple, adica sa desparta intelesul de patima. Asta inseamna ca va privi lumea din jurul sau fara intelesurile impatimite. Felul cum se preschimba gandurile compuse in ganduri simple este obiect al ascezei si, in general, al intregii vieti bisericesti, sub indrumarea Parintelui Duhovnicesc.
d) Relatia duala dintre placere si durere
Dumnezeu nu i-a creat pe Adam si Eva cu placere si durere in trup. Sufletul detine placerea spre a se misca spre vederea lui Dumnezeu. Insa, dupa savarsirea pacatului si dezbracarea omului de Lumina lui Dumnezeu, placerea, potrivit Sfantului Maxim Marturisitorul, s-a mutat din suflet in trup, si atunci Dumnezeu a ingaduit sa intre durerea, ca sa tempereze placerea. Astfel, placerea trupeasca, prin desfatarea de rodul neascultarii, a adus durerea – adica bolile, durerea si insasi moartea. Parintii numesc aceasta stricaciune, patimire si moarte, care sunt asa-numitele "haine de piele" purtate de om dupa caderea in pacat, si care inseamna dezbracarea de Harul lui Dumnezeu.
Aceasta relatie duala dintre placere si durere il va insoti pe om toata viata. Satisfacerea placerii de bunavoie pricinuieste durerea cea fara de voie, iar incercarea omului de a depasi durerea nedorita printr-o noua placere dorita provoaca o noua durere; prin urmare se ajunge la un cerc vicios.
Ca omul sa se vindece, va trebui sa se elibereze din legatura duala placere-durere. Asumarea de bunavoie a crucii durerii prin nevointa in Hristos, prin osteneala si post, tamaduieste placerea. Astfel, prin viata in Hristos, placerea se muta din trup in suflet, asa incat omul, manat de dumnezeiescul dor si dumnezeiescul eros, se misca neincetat catre Dumnezeu.
e) Mintea (nous) in legatura cu patimile reprosabile si cele ireprosabile
In omul caderii – adica in fiecare dintre noi – exista patimile numite ireprosabile si patimile reprosabile. Patimile ireprosabile sunt foamea (pricinuita de lipsa hranei care urmareste conservarea trupului), setea (pricinuita de lipsa apei necesara bunei functionari a organismului uman), somnul (necesar pentru odihnirea trupului si a sufletului) etc. Insa aceste patimi necondamnabile, ireprosabile, cu usurinta pot deveni condamnabile si se pot uni cu pacatul. Astfel, foamea poate deveni lacomie, setea se poate schimba in iubire de bautura, somnul poate deveni iubire de somn, lene, akidie.
Metoda care se pastreaza in Biserica preschimba patimile reprosabile in ireprosabile, prin urmare omul foloseste toate bunurile materiale si participa la lumea creata fara sa pacatuiasca. In efortul acesta, o mare importanta o joaca mintea (nous) a omului. De altfel, aceasta este prima care patimeste, adica mintea este cea dintai care se intuneca, si odata cu ea toata lumea interioara a omului.
Cand mintea (nous) este luminata si readusa la viata de Harul lui Dumnezeu prin pocainta si rugaciune, atunci poate stapani lumea launtrica a omului, urmarea fiind ca patimile ireprosabile raman ireprosabile, iar patimile reprosabile sa se transforme in ireprosabile.
f) Hristos este doctor duhovnicesc al omului
Hristos – Care este al doilea Adam – prin intruparea Sa, a indreptat greseala primului Adam, si astfel, prin Crucea si Invierea Sa, l-a tamaduit pe omul vatamat de pacat. El a biruit diavolul, pacatul si moartea in Trupul Sau si astfel nu a devenit numai doctor, ci si medicament spre tamaduirea omului.
Hristos este Dumnezeu desavarsit si Om desavarsit, Care, fara de pacat fiind El, Si-a asumat firea omeneasca muritoare, stricacioasa si patimitoare si a indumnezeit-o. A primit de bunavoie durerea Crucii, dupa cum spune Sfantul Maxim Marturisitorul, ca sa tamaduiasca placerea omului. De asemenea, Si-a asumat de bunavoie patimile firesti ireprosabile, precum patimirea, stricaciunea si moartea, afara de pacat, care patimi ireprosabile nu lucrau insa prin necesitate asupra Lui, ci dupa voia Lui, ca sa vindece patimile reprosabile ale omului si sa-l faca sa biruiasca si el, in Hristos, patimirea, stricaciunea si moartea, dupa a Doua Venire a lui Hristos si dupa invierea mortilor.
O pregustare a aceastei biruinte o au oamenii inca din aceasta viata prin tamaduirea capacitatii de alegere (proaíresis), prin suspendarea lucrarilor-energiilor trupesti si prin sfintirea trupului (sfintele moaste), biruinta ce se va desavarsi la a Doua Venire a lui Hristos.
g) Hristos il tamaduieste pe om prin Sfintele Taine si prin nevointa
Hristos nu ii tamaduieste pe oameni intr-un mod teoretic, sentimental si rational, ci prin partasia lor la Trupul Lui, care este Biserica. Acest lucru se intampla prin Sfintele Taine si printr-o viata evanghelica, ascetica.
Asa cum pruncul mai intai se naste, apoi se misca si creste, dar in acelasi timp se hraneste pentru a trai, la fel se intampla cu omul in privinta vietii duhovnicesti. Prin Botez, el se naste duhovniceste, este primit in Trupul lui Hristos, i se curateste chipul si primeste "vaccinul" duhovnicesc prin care sa poata birui pacatul. Prin Mirungere, primeste miscarea catre Dumnezeu. Prin Dumnezeiasca Impartasanie se hraneste cu Trupul si Sangele lui Hristos, pentru a trai.
Insa participarea omului la Sfintele Taine trebuie legata in mod necesar de tinerea poruncilor lui Hristos, adica de viata de nevointa. Hristos a spus Ucenicilor Sai: "Invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh" (Mt. 28:19). Invatarea este legata de Botez (Taine) si de tinerea poruncilor lui Dumnezeu (nevointa).
Poruncile lui Dumnezeu se refera la savarsirea Tainelor, la participarea la Dumnezeiasca Euharistie, la Impartasirea cu Trupul si Sangele lui Hristos, la rugaciune – si anume la Rugaciunea neincetata, la ceea ce se numeste Rugaciunea mintii in inima –, la curatirea gandurilor si a inimii, la stradania de a directiona toate puterile sufletesti si trupesti catre Dumnezeu.
h) Biserica, spatiu al tamaduirii
Biserica, ca Trup inviat al lui Hristos, este adevaratul spatiu al terapiei. Prin urmare, Biserica nu este organizatie sociala, club social, societate etica si filantropica, nici scoala de filosofie – ci spital duhovnicesc, in care omul se poate vindeca, se poate ridica la demnitatea cea din vechime si poate ajunge inca mai sus, la indumnezeire.
Hristos Isi savarseste lucrarea tamaduitoare in Biserica. Hristos a biruit pe diavolul, pacatul si moartea in Trupul Sau, si acest lucru se repeta cu fiecare om, in Biserica. Diavolul este dusmanul omului si ii insufla raul. Pacatul se savarseste atunci cand gandurile ajung fapte, iar moartea este urmarea pacatului, dar se face si pricina savarsirii pacatului, din pricina iubirii de sine, care il conduce pe om la iubirea de slava, la iubirea de placere si la iubirea de arginti. Din aceasta perpectiva trebuie vazuta lucrarea lui Hristos si a Bisericii.
Biserica nu este ceva abstract, ci este "Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca". Este un organism duhovnicesc concret, structurat in diferite Biserici autocefale, fiecare Biserica autocefala avand mitropolii, episcopii, enorii si manastiri. Fiecare Biserica locala, fiecare Mitropolie, fiecare enorie si manastire este in mic intreaga Biserica, atunci cand respecta functionarea sistemului sinodal si ierarhic.
Spitalul care vindeca bolile trupesti are diferite clinici, iar in fiecare clinica exista atat un director, cat si personalul medical. De asemenea, in spital exista si personalul administrativ. Prin aceasta reprezentare trebuie sa vedem si Biserica. Exista directorul general care este Episcopul, directorii locali ai clinicilor care sunt preotii si igumenii, si exista si personalul medical, adica diaconii, monahii, teologii, catehetii etc. Lucrarea tuturor acestora tinteste la vindecarea oamenilor si la unirea lor cu Hristos. Toti acestia care lucreaza in terapie trebuie sa fie ei insisi tamaduiti. Biserica isi are si birourile administrative, dar acestea nu pot inlocui niciodata salile de operatie si infirmeriile.
Parohia trebuie sa functioneze ca si schiturile Sfantului Munte. Acolo, fiecare casa adaposteste o obste, insa toate obstile au ca centru "kyriakónul", sfanta biserica in care se savarsesc Sfintele Taine si au loc slujbele si, mai ales se savarseste Dumnezeiasca Liturghie.
i) Sfintii sunt tamaduiti si tamaduitori
Sfintii Bisericii nu sunt pur si simplu niste oameni morali, ci sunt aceia care se fac partasi Tainei Crucii si Invierii lui Hristos, care primesc vindecare de la Hristos in Biserica, traiesc lucrarea-energia curatitoare, luminatoare si de-Dumnezeu-vazatoare a lui Dumnezeu, astfel tamaduindu-se.
In definitiv, in Biserica oamenii nu se impart in morali si imorali, in educati si needucati, ci in bolnavi duhovniceste, in tamaduiti duhovniceste si in tamaduitori duhovnicesti, dupa cum arata Parintele Ioannis Romanidis. Tamaduirea este inteleasa ca fiind ceea ce s-a spus mai inainte, adica transformare a iubirii egoiste in iubire dezinteresata, depasire a placerii si a durerii, preschimbare a iubirii de sine in iubire de Dumnezeu si de oameni, vindecare a partii rationale si patimitoare a sufletului.
j) Viata vesnica in relatie cu terapia duhovniceasca
Potrivit invataturii de-Dumnezeu-vazatorilor Sfinti, Dumnezeu este Lumina, si cel care se invredniceste sa Il vada, Il vede ca Lumina. Insa, asa precum lumina are doua insusiri – una luminatoare si una arzatoare – acelasi lucru se intampla si in cazul Dumnezeiestii Lumini. Asadar, Dumnezeu lumineaza si arde deopotriva.
Acest lucru are legatura cu starea duhovniceasca a omului: daca omul are mintea (nous) curata, daca are ochi duhovnicesc, atunci, la a Doua Venire a lui Hristos, Il va vedea pe Dumnezeu ca Lumina, cata vreme daca mintea (nous) ii este intunecata, atunci va cunoaste lucrarea-energia arzatoare a Luminii. Astfel, si lumina, si focul sunt necreate, prin urmare raiul si iadul depind de starea omului, fiind traire a energiei luminatoare a lui Dumnezeu (raiul) si a energiei arzatoare a lui Dumnezeu (iadul).
Acest lucru se vede limpede in icoana celei de-a Doua Veniri a lui Hristos. Din tronul lui Dumnezeu iese Lumina, care ii lumineaza pe cei drepti, si tot din tronul lui Dumnezeu iese si raul de foc, in care se afla pacatosii.
Astfel, omul are nevoie de terapia duhovniceasca, adica sa-si curateasca mintea (nous), care este ochiul sufletului, pentru a putea sa Il vada pe Hristos ca Lumina, nu ca foc, atunci cand Se va infatisa la a Doua Sa Venire, si sa se impartaseasca de lucrarea-energia luminatoare a lui Dumnezeu, iar nu de cea arzatoare. Prin urmare, pastoratia Bisericii este mai ales si inainte de toate una terapeutica. Si in aceasta perspectiva trebuie sa vedem lucrarea Bisericii. Viata vesnica este legata de modul in care traim in viata prezenta.
Acestea sunt cele zece principii fundamentale ale functionarii spitalului duhovnicesc al Bisericii, pe care omul trebuie sa le respecte ca sa inceapa sa se tamaduiasca, iar aceasta tamaduire sa aiba asupra sa urmari vesnice.
4. Lucrarea Bisericii, din perspectiva psihoterapiei contemporane
Intelegerea Bisericii ca spital duhovnicesc, desi este foarte veche si se mentioneaza in textele Parintilor si in toata traditia Bisericii, in acelasi timp este si foarte actuala, pentru ca stiinta contemporana se refera la vindecarea omului de diferite stari de anormalitate. In America s-au dezvoltat mai bine de 200 de sisteme psihoterapeutice care au continut si scop diferit.
Din diverse studii cunoastem ca, pana in secolul al XIX-lea, psihologia era strans legata de filosofie, exprimand diferitele tendinte ale acesteia. In continuare insa, psihologia a devenit autonoma atat fata de filosofie, cat si fata de biologie. Apoi, s-au dezvoltat multe tendinte in psihologie, precum comportamentalismul, psihologia cognitiva si psihologia existentialista. In zilele noastre, psihologia cognitiva este strans legata de neurologie, adica se cultiva neurostiinta (neuroscience) cognitiva, in cadrul careia specialistii studiaza interactiunea dintre starile psihologice si cele neurologice in om.
Va trebui sa dam cateva definitii ca sa precizam subiectul terapiei din perspectiva stiintei contemporane, si in continuare sa definim valoarea psihoterapiei ortodoxe.
Comportamentalismul (behaviourism) este acea conceptie care "a fost exprimata in primul rand de John B. Watson si a evoluat intr-o abordare fundamentala a psihologiei. Se ocupa cu studiul stiintific al comportamentului care este manifest, se poate observa obiectiv si este direct masurabil, excluzand procesele interioare, anume gandirea, sentimentele si impulsurile. Comportamentalismul a formulat principii si legi pentru comportamentul organismelor".
Psihologia cognitiva (cognitive psychology) este "o ramura a psihologiei care se ocupa, pe de o parte, cu analiza proceselor mentale umane (atentie, perceptie, memorie, gandire, rationament), iar pe de alta parte cu studiul modului de prelucrare a informatiilor de catre om".
Neuropsihologia cognitiva (cognitive neuropsychology) este "o ramura a psihologiei cognitive care studiaza influentele unei leziuni sau traume cerebrale in diferite functii cognitive, precum limbajul, memoria, atentia, perceptia etc.".
Neuropsihologia (neuropsychology) este "o ramura a psihologiei si a neurologiei care se concentreaza asupra studiului si intelegerii comportamentului si functiilor mentale, ca rezultat al tulburarilor in activitatea creierului si a sistemului nervos, in general".
Psihologia existentialista (existential psychology) "se bazeaza pe filosofia existentialista. Da o mare pondere constiintei de sine, experientelor constiente ale individului si libertatii de alegere a modului de viata si a mijloacelor de auto-implinire".
Din definitiile de mai sus reiese ca stiinta contemporana, prin diferitele ei ramuri, incearca sa cerceteze comportamentul, procesele mentale si problemele existentiale ale omului. Se face efortul aplicarii interdisciplinare a stiintelor, si astfel sa fie ajutat omul in terapie, dat fiind faptul ca acesta este o fiinta complexa si este nevoie de conlucrarea mai multor factori in acest sens.
Acest lucru este considerat necesar, deoarece, din nefericire, modul contemporan de viata creeaza diferite dimensiuni si situatii problematice. Omul traieste intr-o societate care a devenit inumana, a competitiei, in care domina legea si dreptul celui mai puternic, o societate amorala, antisociala, schizofrena. Astfel, omul se simte dezorganizat launtric, nu poate sa-si controleze lumea mentala, gandurile si sentimentele, nu are modele sanatoase pe care sa le imite, nu exista traditii sanatoase in care sa-si dezvolte comportamentul, nu intalneste principii sanatoase ca sa-si armonizeze lumea existentiala, sa dobandeasca un sens al vietii. Dincolo de asta, in societatea contemporana exista un conflict intre ratiune, sentiment si comportamentul exterior, asa incat omul nu se poate dezvolta echilibrat si nu poate aborda problemele care il preocupa in intregul lor.
Cat despre Biserica, nu este pur si simplu o religie, ci comuniunea lui Dumnezeu cu oamenii, al carei scop este vindecarea omului si indumnezeirea lui. Crestinul, pe de o parte, traieste intr-o societate seculara avand trasaturile pe care le-am descris mai sus, dar in acelasi timp creste si in atmosfera Bisericii, a acestei binecuvantate societati, astfel incat se maturizeaza duhovniceste si evita in acest fel dezbinarile interioare sau de orice alta natura, in afara de cazul in care exista vreo problema somatica, pricinuita de boli sau handicapuri mostenite sau de alt tip, care cer interventia stiintei medicale.
Astfel, in Biserica, prin isihasmul ortodox, omul cunoaste cum sa-si regleze gandurile si ideile, este ajutat in comportamentul sau de cultul Bisericii si de comuniunea cu Sfintii, asadar dobandeste modele corecte, are un sens in viata si isi rezolva toate asa-numitele probleme existentiale care au legatura cu viata, bolile si moartea.
Prin urmare, intr-o comunitate bisericeasca organizata sau intr-o manastire ortodoxa, omul traieste, in fapt, ceea ce cuprinde psihologia comportamentala, cognitiva si existentiala, precum si psihoterapia, intr-un mod plenar. Desigur, atunci cand exista probleme de sanatate trupeasca si neurologice, cuvantul il au oamenii de stiinta competenti.
Dincolo de toate acestea, in Biserica avem Harul imbelsugat al lui Dumnezeu, in Biserica omul se uneste cu Hristos, si prin El cu Dumnezeul Treimic, primind deplina tamaduire, adica indumnezeirea, care nu poate fi inlocuita de nici un alt sistem social, filosofic si moral. Nici un organism social sau stiintific nu poate substitui Biserica si lucrarea ei fata de omul vatamat al caderii.
De la o varsta frageda, eu unul am strabatut un drum lung in viata si Traditia Bisericii. Ii dau slava lui Dumnezeu pentru ca m-a invrednicit sa fac parte din Biserica Ortodoxa prin Botez si Mirungere si sa ma impartasesc cu Trupul si Sangele lui Hristos. Le sunt recunoscator parintilor mei, care de mic m-au adus in Biserica, dupa cum le sunt recunoscator si Parintilor mei Duhovnicesti, care m-au invatat in practica ce inseamna tratament duhovnicesc.
De asemenea datorez o mare recunostinta lui Dumnezeu, pentru ca m-a invrednicit sa cunosc multi nevoitori si mari teologi, precum parintii aghioriti contemporani (Parintele Paisie, Parintele Efrem Katunakiotul, Parintele Efrem Filoteitul, Parintele Porfirie Kafsokalivitul, Parintele Dionisie Dionisiatul, Parintele Gavriil Dionisiatul, Staretul Gheorghe Grigoriatul), Parintele Sofronie Saharov, dar si Parintele Ioannis Romanidis, care mi-au descoperit marele tezaur al ascezei ortodoxe si al traditiei isihaste a Bisericii Ortodoxe.
De-a lungul acestei calatorii duhovnicesti m-a ajutat mult Sfanta Scriptura (Vechiul si Noul Testament), pe care o cercetam ca pe o carte terapeutica, m-au ajutat de asemenea cartile filocalice ale Parintilor Bisericii, care ne-au facut cunoscuta aceasta uriasa bogatie duhovniceasca a Bisericii noastre.
Se cuvine sa ii pomenesc de asemenea pe Parintii secolului al IV-lea, intre care Sfantul Vasilie cel Mare si Sfantul Grigorie Theologul, pe Sfantul Ioan Sinaitul, autorul cartii "Scara", pe Sfantul Maxim Marturisitorul, pe Sfantul Simeon Noul Theolog, pe Sfantul Grigorie Palama, pe Sfantul Nicodim Aghioritul si mai ales cartea sa "Paza celor cinci simturi", "Filocalia Sfintelor Nevointe"… si altele.
Din toate acestea am cunoscut traditia isihasta a Bisericii Ortodoxe, care ofera deplinatate omului. In Apus, lipsa acestei traditii si preponderenta scolasticismului, a rationalismului si a moralismului, prin umanism si protestantism, au provocat o larga problematizare, avand ca rezultatul dezvoltarea tuturor acestor sisteme psihoterapeutice moderne.
Trebuie sa-I dam slava lui Dumnezeu ca traim in Biserica Ortodoxa, si trebuie sa ne silim sa descoperim marele ei tezaur, care se pastreaza in ea in chip mistic, sa invatam lucrarea ei tainica si sa dobandim plinatatea vietii, asa incat, atunci cand Il vom vedea pe Dumnezeu la a Doua Sa Venire, sa fie pentru noi Lumina si Viata vesnica.
Inaltpreasfintitul Ierotheos Vlachos
Prelegere sustinuta la Timisoara, 8 iunie 2013, in Aula Magna a Universitatii de Vest din Timisoara
.Pe aceeaşi temă
-
Mersul la biserica - Sfantul Teofan Zavoratul
Publicat in : Invataturi despre mersul la biserica
-
Mersul la Biserica
Publicat in : Editoriale -
Mersul la Biserica
Publicat in : Credinta -
Cele 14 reguli pentru mergerea la biserica
Publicat in : Credinta
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.